Sunteți pe pagina 1din 3

POVESTEA DIN SPATELE POVEȘTII

Acum 25 de ani (în luna octombrie, anul 1989) am început să șchiopătez. Ulterior am fost diagnosticat
cu boala Parkinson. Am crezut că lumea mea s-a sfârșit. Mulți ani după aceea am așteptat ca medicii
și medicamentele să facă totul pentru mine, până când am realizat că „Dacă nu devii avocatul propriei
tale vindecări, degeaba plătești pe alții să îți trateze boala (degeaba aștepți ca alții să facă treaba în
locul tău)”. După atâția ani în care am experimentat o multitudine de opțiuni terapeutice, sunt convins
că starea mea de acum (foarte bună) se datorează în primul rând schimbării de paradigmă, a noului
tipar mental și a găsirii opțiunilor terapeutice alternative care mi se potrivesc cel mai bine. Spun foarte
convins că: sunt conștient că pot depăși starea de acum și am convingerea că pot să-mi trăiesc viața
din plin fără vreo piedică. Lumea în care trăim, sau mai corect, lumea noastră, este de fapt reflectarea
propriilor noastre percepții, sentimente, opinii, emoții, amintiri, care nu fac altceva decât să-și pună
amprenta personală pe totalitatea evenimentelor care se desfășoară tumultuos în jurul nostru, și care
nu fac altceva decât să ne marcheze existența. Noi suntem aceia care interpretăm evenimentele și
experimentele vieții noastre ca ceva bun sau rău, în funcție de standardele noastre și de amprenta pe
care, la momentul respectiv, și-o pune evenimentul respectiv asupra vieții noastre. Personal, am
considerat mulți ani, călătoria pe care o fac împreună cu dl Parkinson, ca fiind ceva rău și fără sens în
viața mea. Acum în schimb, sunt recunoscător și voi purta recunoștință veșnic pentru această
intersectare din viața mea, pentru această coincidență a vieții mele, care mi-a deschis dorința de
cunoaștere, dorința de a mă desăvârși, dorința de a căuta și de a găsi soluții care să ducă la
ameliorarea și atenuarea simptomelor bolii, la îmbunătățirea calității vieții mele și implicit, la
vindecarea mea. Ceea ce este cel mai important, este că conviețuirea cu boala Parkinson mi-a
deschis (a făcut să se deschidă) portița spre desăvârsirea mea, spre mântuirea și vindecarea mea.
Mulți ani am rătăcit în întuneric, convins că boala, este o piedica în viața mea, că este un obstacol
vizibil, apărut în drumul meu, fără să realizez existența obstacolelor invizibile pe care eu mi le-am
creat și nu le vedeam, din moment ce, acel Dan Fărcaș, era omul pe care nu îl doream, nu îl iubeam
și nu aveam încredere în el. Pentru că acel Dan era condamnat să-și poarte până la sfârșitul vieții,
dizabilitatea, acel stigmat care mă făcea să fiu altfel decât trecătorii prin viață, din jurul meu. În
momentul în care i-am cunoscut și pe alții aflați în aceeeași situație, am înțeles că viața nu este o
competiție cu mine sau cu boala Parkinson, pentru că nu se pune problema celui care ajunge primul
la linia de sosire, pentru că această călătorie trebuie făcută împreună, întocmai ca cei doi protagoniști
din filmul „Lanțul”. Atunci am înteles că, deși trebuie să îmi găsesc calea singur în această călătorie,
„partenerii” pe care îi întâlnesc și care mă însoțesc pe drum, sunt pe măsura abilităților mele, și că
trebuie să îmi descopăr și să îmi activez acele minunate virtuți care hibernau în voie, pentru că eu
eram prea preocupat de dizabilitatea mea, pentru a mai vedea „partea minunată” a lui Dan Fărcaș. Au
trecut astfel ani, în care în spatele obstacolului vizibil numit boala Parkinson, se găsea un uriaș
obstacol invizibil, o barieră de care mă loveam în fiecare secundă, numită „neincredere în mine și în
puterile mele” care era stâns legată de o lipsă de iubire și întelegere a propriei mele persoane. Tot
ceea ce eram și se întâmpla cu mine, nu merita prea multă atenție din partea mea, ce să mai vorbim
de existența dorinței sau a intenției de a-mi exprima recunoștința pentru ceea ce era bun cu adevărat
în viața mea. Pentru că se întâmplau cu adevărat în viața mea o mulțime de lucruri bune, dar care
puse în balanța în care, în partea cealaltă se găsea boala, nu reușeau să echilibreze balanța. Este
foarte clar că nu puteam fi prinț, din moment ce îmi propusesem să fiu cerșetor, să fiu o victimă a
propriei mele neîncrederi. Ajunsesem ca nici măcar să nu am curajul să privesc la străinul din oglindă.
Ce să mai vorbesc de acceptarea și iubirea acelei imagini în care eu nu mă recunoșteam. Și asta
pentru că eram convins că în jurul meu sunt o mulțime de ucigași ai viselor mele. Atunci nu știam că
există o voce interioară care îmi vorbea mereu și că așa cum are voce, corpul meu poate să și „audă”
gândurile și temerile mele, și va proceda în consecință; nefăcând altceva decât să îmi trimită în
continuare mesageul, numit simptom, doar, doar mă voi trezi și voi încerca să deslușesc mesajul. Și
eu ce făceam? Asasinam în fiecare clipă mesagerul, omoram simptomul, fără să văd că în vârful
suliței flutura palid o mică batistuță albă. Filmul vieții mele, care se derula sub ochii mei, era în
viziunea mea unul de proastă factură, bazat pe un scenariul de proastă calitate (așa credeam), pe
presupunerea unei acțiuni, care evolua doar ipotetic și teoretic, pentru că eu nu înțelesesem că mai
există un personaj cheie, care putea spune: „opriți” și „continuăm după ce refaceți scena”. Acest om
care statea tolănit în scaunul lui, țipând tot timpul, nefiind mulțumit de desfășurarea acțiunii, de
prestația actorilor, de lentoarea evoluției filmărilor, singurul în măsură să își pună amprenta pe
derularea și desfășurarea filmărilor, era regizorul (regizorul eram eu, dar eu nu știam și nu fusesem
informat despre acest lucru, și mai ales eram atât de absorbit de proasta mea prestație și de rolul
stupid pe care îl aveam). Din păcate, ce trebuia să înteleg atunci, și nu am conștientizat, pentru că nu
îmi însușisem rolul, și nu îmi intrasem în pielea personajului, era faptul că întocmai ca în filmele lui
Sergiu Nicolaescu, sau Charlie Chaplin, în care aceștia, erau scenariști, regizori, jucau rolul principal,
secundar, chiar și propriul lor rol, fără dublură, era, că și eu puteam să ocup mai multe poziții în filmul
vieții mele, că putem să fiu cel care rescrie scenariul, produce filmul, și esențial, puteam regiza, după
bunul meu plac, filmul vieții mele. Ceea ce s-a și întâmplat, însă a mai fost nevoie de câțiva ani. Dar
să revenim la ucigașii care îmi dădeau târcoale. Cel mai mare ucigaș în calea viselor mele, pe care l-
am cunoscut în toată splendoarea lui, a fost frica. Frica era cea care mă ducea spre prăpastie, pentru
că ea îmi bloca inițiativa, datorită scenariului sumbru, pe care eu l-am creat, l-am trimis și depozitat în
hard-ul subconștientului. Titlul scenariului era boala Parkinson poate să fie doar încetinită în evoluție.
Frica era cea care îmi bloca conexiunile corticale și genera stoparea acțiunii. A trebuit să treacă ceva
timp ca să înțeleg că nu am cum să fac lucruri noi, că nu am cum să evoluez, dacă mie îmi este frică.
Alți doi ucigași au fost neîncrederea în mine și lipsa de considerație pentru propria persoana. În afara
faptului că aveam o familie minunată și că eram un cardiolog de succes, nu prea mai aveam alte
valori în viața mea. Și atunci la ce bun și pentru ce să fiu recunoscător?! Ideea că trebuie să fac
anumite lucruri, să mă comport conform unui scenariu impus de societate și mai ales de
conveniențele sociale, pentru că „așa trebuie și așa dă bine” m-a făcut să stagnez câțiva ani, pentru
că „medicamentele trebuiau să facă totul”. Asta era încă un motiv să nu realizez ce obstacol invizibil,
dar grandios mi-am creat. Pînă în ziua când m-am lovit în plin de el, ziua în care am conștientizat că
boala Parkinson poate fi „o mare sursă de înțelepciune” că poate să mă ajute să îmi activez niște
resurse nebănuite, niște abilități pe care nu le vedeam din cauza dizabilității hipergomflate. Eram tot
în fața obstacolului, pe care doar îl conștientizasem. Știam că sunt singurul în masură să aleg. Ce?
Prima variantă: Să renunț, copleșit de măreția obstacolului, la care contribuția majoră era a mea,
obosit și neantrenat de atâta stagnare în așa zisa zonă de confort, în care zăceam și așteptam să se
întâmple ceva bun, în condițiile în care eu nu făceam nimic pentru mine, în afară de a lua
medicamente. O altă opțiune (a doua) era să insist, să fac același lucru încă câțivă ani, sperând că
voi sparge obstacolul și voi trece de el; convins fiind că trec de obstacol, că într-un final voi reuși, că
imposibilul și eșecul nu există în viața mea. Despre varianta a treia, reinventarea mea, nici nu putea fi
vorba, atâta timp cât ancorat în cea de-a doua opțiune starea mea s-a ameliorat. Căutarea de noi
soluții și implicarea mea în diverse proiecte, îmi consuma o mare parte din resursele mele energetice.
Dar eu insitam și făceam și eu ceva pentru binele meu. Steve Jobs spunea că „a fost într-atât de
nebun, încât a crezut că poate schimba lumea”. Și a reușit. Nu a fost singurul. John Coleman a reușit.
John Pepper a reușit. Lista e lungă. Cum au reușit? Au căutat și au găsit un nou mod de a face ceea
ce le-a plăcut, ceea ce și-au dorit, ceea ce le-a adus beneeficii, ceea ce le-a ameliorat calitatea vieții,
ceea ce a fost cea mai fericită alternativă și cea mai bună alegere a vieții lor. Acest ceva care ne
schimbă viața, care merită întreaga noastră recunoștință, care ne face să rămânem pe drumul nostru,
care ne face să ieșim din anonimat se numește REINVENTARE. Creierul uman nu este construit ca
sa facă mereu același lucru, nu este făcut să fie o victimă a rutinelor zilnice. Viața înseamna
descoperire dar mai ales redescoperirea zilnică a potențialului nostru ascuns și nu stagnaare în zona
de confort. Reinventarea noastră nu este ceva ușor, nu este nici ceva imposibil iar faptul că unii dintre
noi au reușit ar trebui să ne motiveze să încercăm și noi. Pentru a reuși să ne reinventăm, nu trebuie
să renunțăm la visele noastre, trebuie să le transformăm în obiective și obiectivele în realitate. Să
avem credința și convingerea că ne putem reinventa, ca putem fi insistenți și nu putem renunțe,
pentru ca virtuțile abia așteaptă să fie trezite. Noile abilități, despre care habar nu aveam că le
posedăm așteaptă să fie scoase la lumină, cultivate și folosite în favoarea noastră. Dacă în gândurile
mele și conștientul meu nu ar fi fost prezente cuvintele lui F. D. Roosevelt, care spunea: „Este
alegerea, nu șansa aceea care determină destinul tău”, probabil că și acum aș fi trăit cu convingerea
că doar insistând voi reuși. Sunt de acord în totalitate cu faptul, că starea mea ar fi fost mult mai bună
decât nefăcând nimic (sau mai grav, refuz să mă gândesc la cum aș fi fost dacă aș fi renunțat), dar ar
fi trebuit să găsesc raspunsul la întrebarea: „Care ar fi fost beneficiile și care ar fi fost prețul insistenței
mele?” Fiecare zi din viața noastră este o șansă de a ne reinventa, de a descoperi și pune la lucru
potențialul ascuns și nebănuit al creierului și al corpului nostru. Nu trebuie să așteptăm să apară în
viața noastră un eveniment emoțional major, cum ar fi o problemă de sănătate, pierderea
partenerului, pierderea locului de muncă, sau un alt eveniment pe care îl putem încadra în categoria
eșec, pentru a descoperi cât de minunați suntem. Fiecare zi ne dă șansa să alegem între a deveni
mai buni sau mai răi, mai ignoranți sau mai învățați. Chiar dacă considerăm că nu mai avem nimic de
învățat, că suntem în posesia adevărului absolut, tot va veni ziua în care ne vom ciocni de zidul
invizibil (obstacolul) pe care noi l-am creat și consolidat, prin convingerile false despre noi și despre
lumea înconjurătoare. Fiecare zi este un dar pentru care trebuie să ne exprimăm recunoștinta, dar nu
este suficient să fim recunoscători pentru zilele noastre dacă ele se desfășoară în hruba numită
pseudoconfort, la care contribuie din plin comoditatea noastră. Când eram elev ajunsesem la
concluzia că nimănui nu îi place să învețe, să se obosească, nimeni nu dorește să își părăsească
pătuțul călduț, pentru că până să ajungem să luăm contact cu vremea de afară trebuie să ducem la
bun sfârșit o serie de activități fizice, care mai de care mai epuizante!? Ceea ce în face pe oameni să
învețe, dincolo de conștiință și responsabilitate este motivația, este premiul de la capătul drumului. Și
din acest punct de vedere, aș împărți oamunii în trei categorii: ratații, perseverenții, și reinventații (sau
orientații). Despre ratați nu este cazul să vorbim. Perseverenții sunt cei care nu au neapărat calități
sau abilități extraordinare, dar care au o voință ieșită din comun, și care prin insitența lor, reușesc să
treacă peste obstacol. Reinventații sunt cei care printr-o conjunctură oarecare, au fost nevoiți să
descopere în ei alte abilități și virtuți, despre care habar nu aveau că le posedă. De multe ori, dacă ne
punem întrebarea: Cine sunt eu? dăm din umeri pentru că nu găsim răspunsul. De răspunsul pe care
îl găsim la acestă întrebare (acel banal EU SUNT...) depinde viața noastră. „Eu sunt” este formula
care ne schimbă viața. Este indicat să avem vii în creierul nostru cuvintele lui Freddie Mercury, solistul
grupului Queen, care cu melodia Innuendo ne încânta simțurile, spunând: „You can be anything you
want to be/ Just turn yourself into anything you think that you could ever be/ Be free with your tempo,
be free, be free/ Surrender your ego - be free, be free to yourself” sau cu alte cuvinte. „putem fi orice
vrem să fim, trebuie doar să ne întoarcem înspre noi (n.m. să ne ascultăm vocea interioară) și să ne
gândim ce am putea fi, să trecem peste ego etc. Minunate versuri aș spune. În încerarea de a
descoperi cine suntem, este bine să aflăm și cine vrem să fim... sau chiar, am putea afla ce am putea
fi și unde am putea ajunge.

Despre reinventarea mea voi continua și asta deoarece nimeni și nimic nu mă poate împiedica să mă
reinventez. Pot reuși să fac asta. Stă în puterea mea. Decizia îmi aparține.