Implantologie- Fundamente istorice si biologice

-In 1980 a fost introdus conceptul de osteointegrare a implanturilor.

-Implanturile inserate erau confectionate din titan, osu inconjurator s-a depus pe suprafata acestuia,
realizand o legatura rapida os-implant (Per-Ingvar Brånemark).

-Implantul- forma de surub si prezenta deasupra un hex.

-Implanturile fabricatedin aliaje crom-colbalt (cele care au fost folosite la inceput)erau supuse coroziunii.
Coroziunea- eliberarea de ioni metalici în țesutul înconjurător si determina răspunsuri inflamatorii acute,
cât și cronice –apareau pungi osoase si infectii- duceau in final la expunerea si pierderea implantului.
Rata de supravietuire a acestor implanturi era intre 5-7 ani, inainte ca sa se dezvolte infectia care
determina la randul ei distrugerea osului si a tesutului moale ale maxilarelor.

-Majoritatea metalelor nu sunt potrivite ca biomateriale implantabile din cauza coroziunii menționate și
a eliberării continue de ioni metalici în țesuturile adiacente. Prezența acestor ioni precipită răspunsurile
inflamatorii acute și cronice. Titanul- este rezistent la coroziune și formează spontan o acoperire cu
dioxid de titan, care este stabil și biologic inert și promovează depunerea pe suprafața sa a unei matrice
osoase mineralizate. În plus, este puternic și ușor de prelucrat.

-Implanturile dentare originale dezvoltate de profesorul Brånemark și colegii săi au fost preparate cu o
suprafață prelucrată (Fig. 1-6). Aceste implanturi de suprafață prelucrate erau plasate în situri osoase de
o calitate și calitate favorabilă, cum ar fi regiunea simfizei mandibulare, dar au fost problematice când au
fost folosite pentru restaurarea cadranelor posterioare la pacienții parțial edentați.

- Au fost concepute tratamente speciale de suprafață (de exemplu sablare, gravare cu acid, sablare cu
granit de titan, procese electrolitice) pentru a schimba microtopografia suprafeței implantului ceea ce a
dus la imbunatatirea aplicarii acestora in zone mai putin favorabile precum zona posterioara la maxilar
la pacientii edentati partial.

Premize pentru realizarea osteointegrari:

1.Suprafafata implantului – necontaminata:

Osteoconductivitatea suprafetei implantului este afectata daca se contamineaza cu molecule organice.

Incarcarea pozitiva a suprafetei este schimbata printr-o incarare negativa, suprafata devine mai putin
umeda și, după plasarea implantului, adsorbția proteinelor plasmatice este inhibată. Studii recente
indică faptul că suprafețele implantului pot fi decontaminate prin expunerea la lumină ultravioletă- ceea
ce îmbunătățește adsorbția proteinelor plasmatice după plasarea implantului și asigura o diferențiere
mai rapidă a celulelor stem mezenchimale în osteoblaste odată ce ajung la suprafața implantului.

1
2.Crearea unor situsuri implantare congruente, netraumatizante

- Pregatirea atentă a locului implantului este esențială pentru obținerea unei osteeointegrarii corecte a
implantului de titan în os. Într-o situație ideală, lacunele care se gasesc in peretele situsului osos și
implant sunt mici, iar cantitatea osului deteriorat (în timpul pregătirii chirurgicale a situsului osos este
minima), iar implantul rămâne imobilizat în perioada de reparație osoasă. In aceste situatii procentul
osteointegrarii este foarte ridicat.

-Cu cât este mai mic decalajul dintre locul osteotomiei și suprafața implantului, cu atât este mai mare
șansa de otseointegrare. Trebuie evitate temperaturile osoase excesive (peste 47ºC), deoarece acestea
conduc la crearea unei zone de os necrotic în peretele locului osteotomiei și duce la vindecarea afectată
ducand la o probabilitate crescută de formare a unei interfețe de țesut conjunctiv între implant și os

3.Stabilitatea initiala a implantului

- Cu cat stabilitatea initiala a implantului este mai buna, cu atat se va produce mai rapid si intr-un mod
favorabil stabilitatea implantului. Acest lucru este deosebit de important atunci când se realizează o
etapă chirurgicală intr-un singur stadiu si este obligatoriu daca implantul trebuie sa fie pus imediat in
functie-restaurat.

- În încercarea de a realiza o stabilitate primară inițială, chirurgii deseori pregătesc locul implantului
atunci când osul este poros sau moale .Dacă implantul nu este stabil în lacasul realizat, clinicienii
preferă să-l înlocuiască cu un implant de diametru puțin mai mare. Acest lucru era necesar în special in
trecut, atunci când implanturile prezentau o suprafata prelucrata. Astăzi, suprafețele implantului sunt
considerabil mai bioreactive, iar implanturile instabile au șanse rezonabile de a realiza osteointegrarea,
atât timp cât cheagul de sange rămâne nederajat în timpul perioada inițiale de vindecare.

Nicio mișcare relativă a implantului în timpul fazei de vindecare

Miscarea excesiva a implantului impiedica vindecarea osoasa intiala- se formeaza o interfață de țesut
conjunctiv-implant spre deosebire de o interfață un implant- os.

Implanturile puse în funcțiune trebuie să fie imediat suficient de stabile pentru a reduce miscarea la
niveluri fiziologice în timpul vindecării. În caz contrar, implantul nu se va osteointegra.

4.Suprafata implantului-Osteointegrare

Implanturile ce prezinta microrugozitati pe suprafata se integreaza mult mai rapid decat cele care
prezinta o suprafata prelucrata mecanic. Exista cateva motive pentru care acestea sunt considerate mai
bune-retin mai bine fibrina decat cele din urma

In plus, celulele stem mezenchimale se diferențiază mai rapid în osteoblaste care funcționează în urma
atașării la suprafețe cu microrugozitati în comparație cu suprafețele prelucrate.

2
-Osul depus pe suprafețele implantului cu topografia suprafeței cu microrugozitati este mai greu și mai
rigid decât osul depus pe suprafețele prelucrate.

-Oseointegrarea implantului cu os continuă să apară până la 1 an după realizarea unei lucrari

provizorii/definitive.

5.Interfata implant-tesut osos

-Mucoasa peri-implant este similară cu mucoasa care circumscrie dinții naturali. Este compus din epiteliu
nekeratinizant în sulcus , epiteliul joncțional și o zonă supracrestală de țesut conjunctiv. Stratul de țesut
conjunctiv conține o zonă densă de fibre de colagen circumferențiale care se împletesc si se extind spre
exterior de pe creasta alveolară. Aceste fibre merg paralel cu axa lungă a implantului. Zona țesutului
conjunctiv adiacent implantului este relativ avasculară și acelulara și este similara țesutului cicatricial
histologic. Bariera țesuturilor moi (interfața) presupune o dimensiune minimă în timpul procesului de
vindecare. Dacă această dimensiune este mai mică de 2 -3 mm, os are loc resorbția pentru a stabili un
spatiu biologic adecvat dimensiunii barierei de țesuturi moi peri-implant.

-Ceea ce diferențiază țesuturile moi din jurul implanturilor de țesuturile gingivale din jurul dinților
naturali este absența fibrelor gingivale care se introduc într-un țesut similar cimentului. De aici,
țesuturile moi din jur implanturilor sunt mult mai ușor detașat de suprafețele din implanturi decât de
țesuturile moi care înconjoară dinții naturali. Această diferență este semnificativă din punct de vedere
clinic din mai multe motive,mai ales atunci când sistemele de ciment sunt utilizate pentru reținerea
protezelor de implant din cauza riscului de înglobare a cimentului subgingiv în timpul cimentării
protezei, prin aceasta favorizand peri-implantita.

Fenomenul lățimii biologice se aplică și la țesuturile moi din jurul implanturilor.

Lățimea biologică este definită ca lungimea combinată a țesutului conjunctiv supracrestal și zona
epiteliului joncțional asociate cu atașamentul epitelial. Această dimensiune este de aproximativ 3 mm în
jurul implanturilor și este puțin mai mare decât cea asociată cu dentiția naturală. În general, lățimea
componentei epiteliale este mai mare și demonstrează mai multă variabilitate decât lățimea zonei de
țesut conjunctiv. Acest fenomen are un impact deosebit în zonă estetică, deoarece, la fel ca în cazul
dentitiei naturale, nivelul si contururile osului de bază determină nivelurile si contururile tesuturilor moi.

-Nu exista diferente in ceea ce priveste dimensiunea latimii biologice in raport cu natura si topografia
suprafetei implantului sau aplicarea implantului intr-o etapa sau doua precum si daca se folosesc
implanturi dintr-o singura piesa sau doua.

Cu toate acestea, se pare că natura spatiului dintre bont și implant și poziția sa în relație cu creasta
osoasă crește lățimea biologică. Cu cât este mai profundă legătura dintre implant și bont în relație cu
creasta gingivală, cu atât va fi mai mare lățimea biologică, în special componenta epitelială.

Lipsa de stabilitate a conexiunii bont-implant poate precipita și o migrare apicală a tesutului conjunctiv
in zona de atașare a țesutului-epitelial însoțită de pierderea osoasă marginal

3
în jurul gâtului implantului, probabil ca urmare a nivelurilor crescute de colonizare bacteriană.

Impactul imaginii 3D și CAD / CAM pentru diagnostic,Planificarea tratamentului și Fabricarea proteze

-imagistica bazată pe computer a avut un impact enorm asupra diagnosticului și planificarii

tratamentului. Cu aceste instrumente, clinicieni sunt capabili să identifice structuri vitale precum nervul
alveolar inferior, determina natura 3D a osului potential al implantului, predetermină poziția
implantului și angulația cu mare precizie, fabricarea ghidurilor chirurgicale. Programele CAD permit
proiectarea si fabricarea de bonturi customizate, restauari provizorii si definitive de mare precizie.