Sunteți pe pagina 1din 4

Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, „complet” și kaustos, „ars”; în ebraică: Hașoa ‫השואה‬,

în idiș: Hurben‫)חורבן‬, este un termen utilizat pentru a descrie uciderea a aproximativ șase milioane de evrei, de toate
vârstele, majoritatea din Europa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte din „soluția finală a problemei
evreiești”, programul de exterminare a evreilor, plănuit și executat de regimul național-socialist din Germania, condus
de Adolf Hitler și de colaboratorii acestuia.[1] Între victime, s-au numărat 1.5 milioane de copii(d), iar totalul lor a reprezentat
circa două treimi din cei nouă milioane de evrei care trăiau anterior în Europa continentală. O definiție mai largă a
Holocaustului cuprinde și victimele care nu erau evrei, cum ar fi romii, polonezii(d), alte grupuri etnice slave, și pacienți
ai Action T4(d) uciși deoarece erau bolnavi mintal sau aveau handicap fizic. O definiție și mai largă include cetățeni
sovietici(d), prizonieri de război(d), homosexuali(d), martori ai lui Iehova(d), negri(d), adversari politici ai naziștilor, și membri ai
altor grupuri mai mici.
Între 1941 și 1945, evreii au fost uciși sistematic într-un genocid, parte a unui eveniment mai mare care a cuprins persecuția
și uciderea altor popoare europene. Sub coordonarea SS, cu îndrumări din partea conducerii Partidului Nazist, toate
ramurile birocrației de stat a Germaniei au fost implicate în logistica și în punerea în aplicare a acestei crime în masă.
Uciderile au fost comise în toată Europa ocupată de germani(d), precum și în Germania Nazistă propriu-zisă și în teritoriile
controlate de aliații acesteia. Circa 42.500 de centre de detenție au fost utilizate la concentrarea victimelor în scopul
comiterii de încălcări flagrante ale drepturilor omului. Peste 200.000 de oameni se estimează că au comis crime asociate
Holocaustului(d).
Persecuțiile au fost efectuate pe etape, culminând cu politica de exterminare denumită „Soluția Finală a problemei
evreiești(d)”. În urma accederii la putere a lui Hitler, guvernul german a adoptat legi prin care evreii erau excluși din societatea
civilă, cele mai cunoscute fiind Legile Nürnberg din 1935. Începând cu anul 1933, naziștii au început să pună la punct o
rețea de lagăre de concentrare. După izbucnirea războiului în 1939, evrei germani și străini au fost înghesuiți în ghetouri. În
1941, când Germania a început să se pregătească să cucerească noi teritorii înspre est, toate măsurile antievreiești s-au
radicalizat. Unități paramilitare specializate, denumite Einsatzgruppen, au omorât circa două milioane de evrei în execuții în
masă în mai puțin de un an. Până la jumătatea lui 1942, victimele erau transportate constant cu trenurile de
marfă în lagărele de exterminare. Majoritatea celor care supraviețuiau călătoriei erau uciși sistematic în camere de gazare(d).
Aceasta a continuat până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial în Europa în aprilie–mai 1945.
Rezistența armată evreiască a fost limitată. Cea mai cunoscută excepție o constituie revolta din ghetoul Varșovia din 1943,
când mii de luptători evrei slab înarmați au rezistat patru săptămâni împotriva Waffen-SS. Circa 20.000–30.000 de partizani
evrei(d) au luptat activ împotriva naziștilor și colaboratorilor acestora în Europa de Est. Evreii francezi(d) au luat parte
la Rezistența Franceză, care a dus o campanie de gherilă atât împotriva naziștilor cât și împotriva autorităților franceze de la
Vichy. Au avut loc peste o sută de insurecții armate evreiești.
Cuvântul original grecesc (holókauston) este o traducere a termenului ebraic olah, care înseamnă „ardere de tot” și care
denumește vechiul ritual iudaic de sacrificiu în care (bucăți de) animale sau plante erau arse pe altar pentru Iahve (Elohim)
căruia, după Cartea Leviticului (a treia carte a Pentateuhului), îi era plăcut mirosul acestor jertfe.[2]
Cuvântul holocaust era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea violentă a unui număr mare de oameni. Spre
deosebire de cuvântul masacru, de origine latină („ucidere în masă de oameni de către alți oameni”), cuvântul holocaust se
putea referi și la dezastre sau catastrofe. Winston Churchill, de exemplu, l-a folosit înaintea celui de-Al Doilea Război
Mondial, iar alții îl folosesc pentru a descrie Genocidul armean din Primul Război Mondial.[3]
Din anii 1950, utilizarea sa a fost restrânsă și este folosită astăzi doar cu referire la masacrarea evreilor de către naziști în
ajunul și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
Cuvântul biblic șoa (‫)שואה‬, cu sensul de „calamitate” a devenit termenul standard în ebraică pentru holocaust încă din anii
1940[4], în Ierusalim într-o carte numită Sho'at Yehudei Polin (Holocaustul evreilor din Polonia). În primăvara anului 1942,
istoricul Ben Zion Dinur (Dinaburg) din Ierusalim a folosit termenul șoa pentru a descrie exterminarea evreilor din Europa,
denumind aceasta o catastrofă care simboliza situația unică a evreilor[5][6]. Începând din anii 1950, termenul „holocaust” se
referă, de regulă, la genocidul evreilor.[4]
Termenul german oficial pentru exterminarea evreilor în perioada nazistă era Endlösung der Judenfrage („Soluția finală a
problemei evreiești”). În germană, ca și în alte limbi, printre care engleza, termenul soluția finală este folosit ca alternativă la
cel de holocaust. În România, Conducătorul Antonescu a folosit sintagma „curățirea terenului”[7].
Utilizarea cuvântului în sens mai larg a atras obiecțiile multor organizații evreiești, în particular al celor înființate pentru
comemorarea holocaustului evreilor. Organizațiile evreiești afirmă că acest cuvânt, în sensul său prezent, este folosit pentru
a descrie exterminarea evreilor și că holocaustul evreilor a fost o crimă de o asemenea anvergură și atât de specifică, ca
punct culminant al unei lungi istorii a antisemitismului european, încât nu ar trebui să fie subsumată într-o categorie generală
cu alte crime comise de naziști.
Și mai aprins disputată este extensia termenului pentru a descrie evenimente care nu au legătură cu Al Doilea Război
Mondial. Un astfel de exemplu este folosirea sintagmei “holocaustul spaniol”, în lucrarea “Holocaustul Spaniol, Inchiziție și
Exterminare în secolul XX” [8], de către istoricul englez Paul Preston (care este specialistul de frunte în materie de istoria
Spaniei secolului XX[9][10]), pentru a desemna masacrele sălbatice care au avut loc în timpul războiului civil spaniol. Preston
evaluează numărul victimelor căzute în confruntările declanșate după ce militarii naționaliști rebeli s-au ridicat contra
guvernului republican democratic ales în 1936, la 200 000[11]. La această cifră, istoricul mai adaugă încă 170 000, care sunt
victimele masacrelor naționaliștilor de dreapta, plus încă 50 000 masacrați în ariile aflate sub controlul republicanilor. Se mai
pot adăuga încă 114 000 de victime ale dictaturii lui Franco[12], care a urmat războiului civil. Termenul este folosit și
de armeni pentru a descrie genocidul armenilor din Primul Război Mondial.
Termenii holocaustul ruandez și holocaustul cambodgian sunt utilizați cu referire la genocidul din Ruanda din 1994 și,
respectiv, la masacrele în masă organizate de regimul khmerilor roșiidin Cambodgia, iar holocaustul african descrie
comerțul de sclavi și colonizarea Africii, supranumite Maafa.

Ideologia și scara genocidului


Istoricul Yehuda Bauer(d) afirmă că Holocaustul s-a bazat mai degrabă pe ideologie și pe mituri decât pe considerații
practice.[16]Eberhard Jäckel(d) afirmă că o trăsătură distinctivă a Holocaustului a fost aceea că pentru prima oară în istorie un
stat și-a pus întreaga putere în spatele declarației că un întreg popor trebuie eliminat complet și fără excepție, cât mai
repede posibil.[17] Richard J. Evans(d) a observat „obsesia” și „dorința de comprehensivitate” a germanilor în timpul
Holocaustului în timp ce încercau să elimine evreii din toată lumea, nu doar din Germania.[18] Dogma nazistă era că evreii
sunt, așa cum afirmă David Bloxham, „un popor parazit, poluant”, coroziv față de orice interacționează cu ei. Alte „rase” sau
grupuri erau și ele considerate inferioare, dar nu în același grad ca evreii. Printre aceste grupuri se numărau romii și negrii,
precum și persoanele cu handicap, infractorii și alți neadaptați sociali.[19]
Uciderile au fost efectuate sistematic în practic toate zonele teritoriului ocupat de germani(d) în peste 20 de țări ocupate.
[20]
 Aproape 3 milioane de evrei din Polonia ocupată și între 700.000 și 2,5 milioane de evrei din Uniunea Sovietică au fost
uciși. Sute de mii de alți evrei au murit în restul Europei ocupate de Germania.[21] Discuțiile de la Conferința de la
Wannsee arată limpede că „soluția finală a problemei evreiești” cuprindea și Regatul Unit și toate statele neutre din Europa,
cum ar fi Irlanda, Elveția, Turcia, Suedia, Portugaliași Spania.[22] Peste 200.000 de oameni se estimează că au participat la
comiterea crimelor Holocaustului.[23] Fără ajutorul colaboratorilor locali, germanii nu ar fi putut extinde Holocaustul complet
peste mare parte din Europa.[24]

Omorul pe scară industrială[modificare | modificare sursă]


Utilizarea lagărelor de exterminare echipate cu camere de gazare pentru exterminarea sistematică în masă a oamenilor a
fost o trăsătură fără precedent a Holocaustului.[25] Ele au fost construite cu scopul expres de a ucide milioane de oameni, în
principal prin gazare(d).[26] Instalațiile construite în scopul exterminării în masă au rezultat din experimente anterioare
efectuate de naziști cu gazele otrăvitoare în timpul programului secret Action T4(d) de eutanasie a bolnavilor psihic.

Polonezi și slavi

Una din ambițiile lui Hitler de la începutul războiului a fost de a obține spațiul vital în est, prin eliminarea cât mai multor
polonezi și slavi. De aceea, el a pregătit, "pentru moment, doar în est, formațiunile mele Cap de mort(d) cu ordine de a ucide
fără milă toți bărbații, femeile și copiii de origine poloneză sau de limbă poloneză. Doar în acest fel putem obține spațiul
[51]
vital de care avem nevoie."  Conducerea Germaniei a decis că, în 10 până la 20 de ani, statul polonez de sub ocupație
[52]
germană va fi complet curățat de etnici polonezi și colonizat cu germani.  Dintre polonezi, până în 1952 doar 3-4 milioane
mai trebuiau să rămână în fosta Polonie, și aceștia doar pentru a servi ca sclavi pentru coloniștii germani. Urma să li se
interzică să se căsătorească, să se extindă interzicerea asistenței medicale acordate polonezilor și, în cele din urmă,
polonezii (considerați de naziști Untermensch(d), "sub-oameni") să înceteze să mai existe.

Prizonieri de război sovietici[modificare | modificare sursă]


După Michael Berenbaum(d), între două și trei milioane de prizonieri de război sovietici (adică 57% dintre numărul
prizonierilor de război sovietici) au murit din cauza malnutriției, maltratărilor sau execuțiilor între iunie 1941 și mai 1945,
majoritatea în timpul primului an de captivitate. Conform altor estimări ale lui Daniel Goldhagen(d), aproximativ 2,8 milioane
de prizonieri de război sovietici au murit în opt luni între 1941–42, cu un total de 3,5 milioane până la jumătatea anului 1944.
[59]
 Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite a estimat că 3,3 milioane din cei 5,7 milioane de prizonieri de război
sovietici au murit fiind captivi ai germanilor (prin comparație, din cei 231 000 de prizonieri britanici și americani, 8 300 au fost
uciși.[60] Numărul morților a scăzut deoarece prizonierii erau necesari pentru a munci ca sclavi pentru a susține efortul de
război german; până în 1943, o jumătate de milion dintre ei erau folosiți la muncă forțată.

Conferința de la Wannsee și Soluția finală (1942–1945)

Până la sfârșitul lui 1941, Himmler și Heydrich deveniseră din ce în ce mai nerăbdători în ce privește progresul Soluției
finale. Principalul lor adversar era Göring, care reușise să scutească muncitorii industriali evrei de ordinele de deportare a
tuturor evreilor în Guvernământul General și care se aliase cu comandanții Armatei care se opuneau exterminării evreilor din
diverse motive, inclusiv rațiuni economice, aversiune față de SS și (în unele cazuri) sentimente umanitare. Deși puterea lui
Göring era în declin după înfrângerea Luftwaffe în Bătălia Angliei, el încă avea acces privilegiat la Hitler și avea o mare
putere de obstrucționare.
De aceea Heydrich a convocat o conferință (Conferința de la Wannsee), în 20 ianuarie 1942,la o vilă, Am Großen
Wannsee Nr. 56-58, în suburbiile Berlinului pentru a finaliza un plan de exterminare a evreilor.[239] Planul a devenit cunoscut
drept Operation Reinhard(d)(Operațiunea Reinhard, după Reinhard Heydrich). Au fost prezenți Heydrich, Eichmann, Heinrich
Müller (liderul Gestapo), și reprezentanți ai Ministerului pentru Teritoriile Ocupate din Est, Ministerului de Interne, Biroului
pentru planul pe patru ani, Ministerului Justiției, Guvernământului General din Polonia (unde încă mai trăiau peste două
milioane de evrei), Ministerului de Externe, Biroului pentru Rase și Strămutări, ai Partidului Nazist, și ai biroului responsabil
de distribuirea proprietăților evreiești.[238] A fost prezent și SS-Sturmbannführer Rudolf Lange(d), comandantul SD din Riga,
care, recent, îndeplinise lichidarea ghetoului din Riga.[239] El pare a fi fost chemat acolo pentru a sfătui oficialii asupra
aspectelor practice ale uciderii oamenilor pe scară industrială.
Michael Berenbaum(d) scrie că cei 15 oameni care au luat parte la conferință erau considerați cei mai buni și mai străluciți;
peste jumătate din ei aveau doctorate obținute în universități germane. Valeții le-au servit coniac în timpul discuțiilor.[238]
Celor prezenți li s-a prezentat un plan de ucidere a tuturor evreilor din Europa, inclusiv a 330.000 de evrei din Anglia și
4.000 din Irlanda,[239] deși minutele luate de Eichmann se referă la aceasta doar prin eufemisme, cum ar fi " … emigrația a
fost acum înlocuită de evacuarea înspre est. Această operațiune ar trebui privită doar ca opțiune provizorie, deși, în lumina
viitoarei soluții finale a problemei evreiești, ne furnizează deja experiență practică de importanță vitală."[239]
Oficialilor li s-a spus că există 2,3 milioane de evrei în Guvernământul General, 850.000 în Ungaria, 1,1 milioane în celelalte
țări ocupate, și până la 5 milioane în Uniunea Sovietică (deși doar 3 milioane dintre aceștia erau în regiuni ocupate de
germani) — un total de aproximativ 6,5 milioane. Aceștia urmau să fie cu toții transportați cu trenul la lagărele de
exterminare (Vernichtungslager) din Polonia, unde cei inapți de muncă urmau să fie gazați pe loc. În unele lagăre, cum ar fi
Auschwitz, cei apți de muncă erau ținuți în viață o vreme, dar în cele din urmă toți aveau să fie uciși. Reprezentantul lui
Göring, dr. Erich Neumann(d), a obținut o derogare limitată pentru unele clase de muncitori industriali.

Marșurile morții (1944 – 1945)[modificare | modificare sursă]


Până la sfârșitul lui 1944, soluția finală fusese derulată. Acele comunități evreiești ușor accesibile regimului nazist fuseseră
exterminate în proporții de la peste 90% în Polonia, până la aproximativ 25% în Franța. În luna mai, Himmler anunța într-un
discurs că "problema evreiască din Germania și din țările ocupate a fost rezolvată."[282] În anul 1944, continuarea acțiunilor
pentru aplicarea așa-zisei soluții finale a devenit mult mai dificilă. Armatele germane se retrăgeau din Uniunea Sovietică, din
Balcani și din Italia, iar aliații Germaniei erau înfrânți sau se întorceau împotriva ei (încă din 1943: Italia). În iunie 1944,
forțele aliate occidentale au debarcat în Franța. Atacurile aeriene aliate și operațiunile partizanilor făceau transportul feroviar
din ce în ce mai dificil, precum și obiecțiile militarilor la deturnarea transportului feroviar în scopul transportului evreilor în
Polonia mai urgente și mai greu de ignorat.
Pe măsură ce armata sovietică, pătrunsă în Polonia, se apropia, lagărele din estul Poloniei au fost închise, deținuții acestora
evacuați în vest, în lagăre mai apropiate de Germania, întâi la Auschwitz-Birkenau, apoi la Gross-Rosen concentration
camp(d), ambele situate în provincia Silezia. Auschwitz însuși a fost închis când sovieticii au înaintat pe teritoriul Poloniei.
Ultimii 13 prizonieri, toți femei, au fost uciși la Auschwitz II la 25 noiembrie 1944; documentele arată că au fost unmittelbar
getötet ("omorâte nemijlocit"), doar felul omorului nefiind clar: prin gazare sau altfel.[283]
În ciuda situației militare disperate, naziștii au organizat acțiuni de amploare pentru a ascunde și distruge dovezile a ceea ce
se întâmplase în lagăre. Camerele de gazare au fost demontate, crematoriile dinamitate, cadavrele din gropile comune
dezgropate și arse, iar țăranii polonezi au fost puși să cultive terenurile respective pentru a se lăsa impresia că nu existaseră
niciodată. În octombrie 1944, Himmler, despre care se crede că negociase un pact secret cu Aliații fără să-l înștiințeze pe
Hitler, a ordonat ca soluția finală să fie oprită. Dar ura față de evrei era atât de puternică în rândurile SS, încât ordinul lui
Himmler a fost ignorat.[necesită  citare] Comandanții locali, inclusiv civili[284], au continuat să ucidă evrei și să-i silească la marșuri
extenuante din lagăr în lagăr până în ultimele săptămâni ale războiului.[285]
Mulți dintre ei fiind bolnavi după luni sau ani de violențe și înfometare, prizonierii erau forțați să mărșăluiască zeci de
kilometri prin zăpadă până la gări, apoi, transportați zile întregi, fără mâncare sau adăpost, în trenuri de marfă cu vagoane
deschise, iar, în final, forțați să mărșăluiască din nou la capătul călătoriei către un nou lagăr. Cei care cădeau sau rămâneau
în urmă erau împușcați. Aproximativ 100.000 de evrei au murit în timpul acestor marșuri.[286][287][288]
Cel mai mare și cunoscut dintre aceste marșuri ale morții a avut loc în ianuarie 1945, când armata sovietică a avansat în
Polonia. Cu nouă zile înainte ca sovieticii să ajungă la Auschwitz, SS a scos 60.000 de prizonieri din lagăr către Wodzislaw,
la 56 km distanță, unde au fost urcați în trenuri de marfă spre alte lagăre. Aproximativ 15.000 au murit pe drum. Elie
Wiesel și tatăl său, Shlomo, au fost printre supraviețuitorii acestui marș:

Eliberarea

Primul lagăr mare, Lagărul de exterminare Majdanek, a fost descoperit de sovietici la 23 iulie 1944. Auschwitz a fost eliberat
tot de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945; Buchenwald - de americani la 11 aprilie; Bergen-Belsen - de britanici la 15
aprilie; Dachau - de americani la 29 aprilie; Ravensbrück - de sovietici în aceeași zi; Mauthausen(d) - de americani la 5 mai;
și Theresienstadt de sovietici - la 8 mai.[290] Treblinka, Sobibór, și Bełżec nu au fost niciodată eliberate, deoarece fuseseră
distruse de naziști în 1943. Colonelul William W. Quinn din Armata a Șaptea americană a spus despre Dachau: „Acolo
trupele noastre au găsit imagini, sunete și miasme mai oribile ca orice imaginație, cruzimi atât de enorme, că sunt de
neînțeles pentru mintea normală”.[291]

Am auzit o voce strigând repetat aceleași

“ cuvinte în engleză și germană: „Alo, alo.


Sunteți liberi. Suntem soldați britanici și
am venit să vă eliberăm”. Cuvintele
acestea încă le mai aud în urechi.

— Hadassah Rosensaft, deținut la Bergen-Belsen.[292]

În majoritatea lagărelor descoperite de sovietici, cei mai mulți deținuți fuseseră evacuați, rămânând abandonați doar câteva
mii în viață. De exemplu, 7.000 de deținuți au fost găsiți la Auschwitz-Birkenau, inclusiv 180 de copii pe care medicii
făcuseră experimente.[293] Divizia a 11-a blindată britanică a găsit circa 60.000 de deținuți în lagărul de la Bergen-Belsen,[294],
13.000 de cadavre erau neîngropate. Dintre supraviețuitorii găsiți au murit, în următoarele câteva săptămâni, de tifos sau
malnutriție circa zece mii.[295] Britanicii au forțat gardienii SS rămași în lagăr să adune cadavrele și să le îngroape în gropi
comune.[296]
Richard Dimbleby(d) de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata britanică la Belsen:

Aici, aproape jumătate de hectar de pământ era plin de oameni morți sau pe moarte. Nu se deosebeau unii de alții...
“ Cei vii zăceau cu capetele sprijinite de cadavre și în jurul lor rătăceau fără țintă procesiuni fantomatice de oameni
numai piele și os, care nu aveau nimic de făcut și nu aveau nicio speranță de viață, incapabili să se dea la o parte din
drum, incapabili să privească grozăviile din jurul lor … Se născuseră copii acolo, mici făpturi ofilite ce nu puteau trăi
… O mamă, înnebunită, a țipat la un soldat englez să-i dea lapte pentru copil, și i-a aruncat în brațe micul prunc... El a
desfăcut fașa și a găsit că copilul murise de câteva zile.

Această zi la Belsen a fost cea mai oribilă zi din viața mea.