S1.

Definitii

Organele de maşini sunt părţi sau piese cu aceeaşi formă sau forme asemănătoare, cu aceeaşi funcţie sau cu funcţii
similare, care intră în alcătuirea maşinii sau a subansamblelor ei şi care constituie o unitate din punct de vedere
constructiv, funcţional şi de montaj. Pot fi calculate şi proiectate separat, cunoscându-se ansamblul (chiar numai
principial) şi parametrii săi de funcţionare.

Criterii de clasificare a organelor de maşini:

1)criteriu constructiv:
- organe de maşini simple (o singură piesă: şurub, pană, nituri, arcuri simple, inele de etanşare O, etc.),
- subansamble (compuse) - rulmenţi, biele, lagăre de alunecare, cuplaje;
2)criteriu funcţional:
- organe de maşini pentru asamblare (nedemontabile, demontabile),
- organe de maşini în mişcare de rotaţie: arbori, osii,
- organe de reazem: lagăre (rulmenți, lagăre de alunecare, ghidaje),
- organe de maşini de legătură: cuplaje,
- organe de maşini pentru transmiterea mişcării: roţi dinţate, curele, lanţuri, roţi de fricţiune, mecanism bielă-
manivelă,
- organe de maşini pentru conducerea şi controlul fluidelor (flanşe, ţevi, robinete, supape, etc.);
- organe de maşini elastice: arcuri, cuplaje elastice,
- organe de maşini pentru etanşare.
3)după domeniul de utilizare: (de uz general, specializate);
4)după restricţii impuse de standarde:
- standardizate: piese sau subansamble des întâlnite, de producţie foarte mare (rulmenţi, şuruburi, pene). Se
standardizează dimensiuni, parametri sau materiale; se asigură interschimbabilitatea;
- tipizate (normă internă),
- nestandardizate (cu domeniu îngust de aplicare),
- modulate.
S2. Etapele ruperii prin oboseala

- amorsarea microfisurii de oboseală din cauza defectelor din reţeaua cristalină, a grăunţilor cu structură mult diferită, a
porilor, incluziunilor sau chiar a defectelor de suprafaţă (de exemplu, o zgârietură);

- propagarea fisurii: din cauza solicitărilor repetate, fisura îşi schimbă forma, este mărită, închisă şi deschisă în mod
repetat; această zonă are un aspect lucios pe piesele distruse prin oboseală;

- ruperea finală din cauza reducerii suprafeţei care preia eforturile exterioare; suprafaţa acestei ruperi este rugoasă

S3. Rezistenta la oboseala.Curba Wohler.

Rezistenţa la oboseală  R - cea mai mare valoare a

tensiunii maxime la care epruveta standard nu se rupe oricât
de mare ar fi numărul de cicluri la care este supusă. Practic
însă, nu toate materialele au o rezistenţă la oboseală pentru
un număr infinit de cicluri (altfel spus, o durabilitate
nelimitată) şi, atunci, această caracteristică de material se
determină pentru un număr de cicluri N 0 numit bază, care
diferă de la o grupă de 1oordina la alta.
Rezistenţa la oboseală a unui material se determină trasând pe baza datelor experimentale, curba  R  f  N  în
care  R este tensiunea maximă la care se rupe epruveta solicitată variabil (ciclul de solicitare având coeficientul de
asimetrie R) iar N – numărul de cicluri corespunzător ruperii; de multe ori se trasează în 1oordinate semi-logaritmice
lg N   R  .
 S4. Calculul parametrilor unui ciclu de oboseala

Ciclu de solicitare - mulţimea valorilor tensiunilor pe durata unei

perioade.
Un ciclu de solicitare variabilă se caracterizează prin:
- tensiunea maximă,  m ax ; - tensiunea minimă  m in ;

   min
- tensiunea medie  m  max
2
 max   min
- amplitudinea tensiunii v 
2
 min
- coeficientul de asimetrie R   max   m   v şi  min   m   v .
 max

S5.Clasificarea ciclurilor (Ciclul) ,(Caracteristici) ,( Organe de maşini care funcţionează cu astfel de cicluri)

Ciclul oscilant-  m ax şi  m in au acelaşi semn. 0  R 1

torsiune (arbori)

tracțiune (șuruburi cu prestrângere)


ciclu pulsatoriu -  m in  0 ,  m   v  max , R  0
2
torsiune, tracțiune (tiranți)

solicitare de contact la rulmenți și angrenaje

ciclu alternant - 1  R  0

tracțiune+compresiune

(tiranți de structuri)

ciclu alternant simetric  max   min

m  0
 v   max   min
R = -1

încovoiere rotativă (arbori, osii)

ciclu pseudo-staticsau cvasistatic  m ax   m in

şi R  1 .

structuri metalice, cadre, batiuri

S6. Factorii care influenţează rezistenţa la oboseală

 A) factori de material B) factori constructivi C) factori de exploatare
- compoziţia chimică; - tipul de ciclu (coeficientul de
asimetrie R);
- structura şi mărimea grăunţilor - formă, inclusiv abateri de
cristalini, impurităţi; formă; - valori caracteristice
 max ,  min sau  m ,  v ;
- procedeul tehnologic de obţinere - dimensiuni, inclusiv
a materialului; abateri dimensionale;
- mediul de lucru (compoziţia
- tratamentul termic, termo-chimic - rugozitate (mărime, lui, temperatură, agresivitate
sau mecanic aplicat; formă, orientare). chimică sau mecanică etc.).

- tensiunile remanente.

S7. Calculul coeficientului de siguranţă

I Criteriul de similitudine R  constant (dreapta OML) se

face pentru o piesă concretă. Punctul A are ordonata  1Kd
, iar punctul B are abscisa  c .

Fie Mm ,  v  ciclul real de solicitare al piesei. O dreaptă

paralelă cu AB, situată sub ea, reprezintă locul geometric al
ciclurilor cu acelaşi coeficient de siguranţă s; linia ciclurilor-
limită AB corespunde unui coeficient de siguranţă s  1 ,
neutilizabil. Fie dreapta A’B’ paralelă cu AB şi care trece prin
M. Punctul L reprezintă ciclul limită pentru piesa
considerată.

MM ' AO v 
Din MMB  AOB :  ↔  1Kd
M' B' OB c c
 m
s
1
Coeficientului de siguranţă la oboseală: s 
v 
 m
 1Kd  c
O piesă este rezistentă la oboseală dacă s1,5....2.

II Criteriul de similitudine  m  constant (dreapta ML1 ),

coeficientul de siguranţă este:

  (    m )  1Kd  m 
s  vL  1Kd c   1  
v  c  v v  c 
III Criteriul de similitudine  m in  constant (dreapta ML 2 ), cazul şuruburilor cu prestrângere,

2 1Kd   min
coeficientul de siguranţă: s 
 max
S8. Calculul la durabilitate limitată

Calculul la durabilitate se face utilizând zona descendentă a curbei

Wöhler: N   m  N 0   m1  cons tan t .

Fie o piesă cu durata de viaţă de N cicluri, având solicitarea

caracterizată prin punctul M,  poate fi considerat  m ax sau  v , în
funcţie de tipul solicitării. Este neeconomic ca piesa să lucreze la
tensiuni mai mici decât limita de oboseală  R , de exemplu, în punctul
M’.

Punctele de pe dreapta înclinată de pe curba Wöhler, satisfac relaţia

1/ m 1/ m
 N0  N 
  R    L sau    1  0    L (pentru
 N   N 
R  1 )

m  9 sau m  6 pentru oţeluri.

Ciclurile limită corespunzătoare punctului M, se pot obţine prin verticala prin M ( L1 ) sau prin orizontala prin M ( L 2 ).

L1  N , L  ;  L - rezistenţă de durată sau la oboseală limitată pentru N cicluri.

1
   N m
Coeficientul de siguranţă la rezistenţa de durată, pentru N cicluri: s  L s  R  o 
 N  N 

N L numărul de cicluri după care piesa se rupe la efortul unitar , caracterizează ciclul limită L 2 ,

NL
Coeficient de siguranţă la durabilitate: s N 
N
Calculul la durabilitate limitată echivalează cu alegerea unor rezistenţe admisibile superioare celor pentru durată
nelimitată de funcţionare şi este recomandat când se cunoaşte durata de viaţă a piesei N  N 0

S9. Calculul la oboseală pentru blocuri de solicitări

k
n1 n2 n3 n n
Regula lui Palmgren şi Miner de însumare a duratelor parțiale de viață:  
N1 N 2 N 3
 ...  k  A sau
Nk
 Ni A
i 1 i

n1 ,n2 ,...nk sunt numerele de cicluri pentru solicitări care determină în piesă tensiuni de valori  1 , 2 ,... k iar N1 ,N 2 ,...N k
sunt numerele de cicluri care corespund tensiunilor cu același indice, pe curba   N .

ni
Raportul se numește factor de deteriorare.
Ni

Constanta A se determină experimental. Astfel, pentru aliaje de aluminiu utilizate în aviație 0,6  A  2,5 . Pentru multe
materiale, inclusiv oțeluri, A variază în jurul valorii 1.

În concluzie, pentru evaluarea duratei de viață la solicitare în blocuri de tensiuni, proiectantul trebuie să se bazeze pe
teste numeroase prin care se poate determina costanta A

S10. Transmisii. Generalitati. Transmisii legate in serie si in parallel

Transmisiile sunt subansamble ale sistemelor mecanice mobile, dispuse între maşina motoare şi cea de lucru, cu scopul
de a transmite energie şi mişcare, modificând în sensul dorit parametrii cinematici (viteză unghiulară sau liniară, etc.) şi
implicit parametrii dinamici (forţe, momente). Câteodată soluţia constructivă a transmisiei permite impunerea unei
anumite legi de mişcare.

Clasificare:

După principiul de funcţionare şi după natura energiei necesare acţionării:

-transmisii mecanice,hidraulice, pneumatice, electrice

După modul de transmitere a energiei şi mişcării, există mecanice :

-transmisii prin frecare (roţi de fricţiune, transmisii cu curele sau bandă),

-transmisii prin angrenare (roţi dinţate, transmisii cu lanţuri sau cu curele dinţate).
După felul contactului între elementele transmisiei

-transmisii directe: roţi de fricţiune, angrenaje dinţate, mecanisme şurub-piuliţă

-transmisii indirecte, transmisiile cu elemente flexibile (curele sau lanţuri).
În funcţie de valoarea raportului de transmitere total:

- transmisii multiplicatoare: i 1; sunt mai puţin utilizate: se întâlnesc mai mult la aparate de măsură şi în mecanica fină;

- transmisii neutre: i  1 ; transmisia nu modifică mişcarea dar este necesară din alte considerente: spaţiu, siguranţă,
distribuţia mişcării la mai mulţi utilizatori, etc.;

- transmisii reducătoare sau reductoare, i  1. Transmisii in serie:

Lu Pu
Eficienţa transferului energetic este randamentul mecanic al transmisiei:   
Lc Pc

Fazele de funcţionare ale transmisiilor:

- repausul:  1  0 şi M t 1  0 ; sarcini există în transmisie, dar sunt datorate

greutăţii proprii ale pieselor sau tipului de montaj (de exemplu, rulmenţi

pretensionaţi, şuruburi cu prestrângere etc.);

- mersul în gol:  1  0 şi M t 2  0 ; - funcţionare în sarcină:  1  0 şi M t 1  0 .

Transmisii in paralel:

S11. Transmisii cu curele

Sunt folosite pentru transmiterea mişcării de rotaţie şi a puterii între arbori aflaţi la distanţă relativ mare, cu diferite
poziţii în spaţiu, dar necoaxiali.

Antrenarea transmisiei se face prin intermediul unui element elastic (sau flexibil) montat sau realizat în curbă închisă,
datorită frecării dintre el şi roţile montate pe arborele conducător şi cel condus.

Elementul flexibil poate fi: -una sau mai multe curele din materiale plastice, cauciuc, cu sau fără inserţie şi de diferite
forme, -cablu, -benzi metalice etc.,-cu angrenare (curele dințate sau perforate).

Domeniul de utilizare:

maşini-unelte, ventilatoare, acţionări în industria uşoară şi alimentară, maşini agricole ,aparatură casnică etc.
Criterii de clasificare a transmisiilor cu curele:
- forma secţiunii transversale a curelei: curele late, curele trapezoidale şi politrapezoidale,curele rotunde, curele
dinţate,curele perforate;
- poziţia arborilor:
- transmisii cu axe paralele: - cu ramuri deschise sau încrucişate
- transmisii cu axe neparalele sau cu arbori încrucişaţi:- arborii au axele în acelaşi plan sau cu poziţii oarecare în spaţiu.
Avantaje:  randamentul relativ ridicat.
 transmiterea mişcării şi puterii la distanţe mari,
cu poziţii diferite ale arborilor; Dezavantaje:
 amortizarea şocurilor şi vibraţiilor; o dimensiuni de gabarit relativ mari;
 funcţionare liniştită şi silenţioasă; o încărcări suplimentare pe arbori
 costul redus pentru transmisie, montajul șiîntreșinere o durabilitatea limitată,
(nu există cheltuieli cu lubrifierea şi etanşarea); o coeficientul de frecare variază cu uzura roţilor
 precizie scăzută la execuţie şi montaj; o încărcări electrostatice;
 la suprasarcini, din cauza patinării, elementul flexibil o sensibile la căldură şi umiditate.
(cureaua sau banda metalică) constituie un element de
siguranţă pentru maşină;
S12. Elemente geometrice ale transmisiei cu curele

Caracteristicile geometrice ale celei mai simple

transmisii cu curele:
- unghiurile de înfăşurare  1 (pe roata 1) şi  2
(pe roata 2);
 1  180 o  2 ;  2  180 o  2 ( în grade)

Se recomandă:

- pentru curele late  1  150 o

- pentru curele trapezoidale,  1  120 o .

Lungimea totală a curelei L p , considerată pe fibra

neutră (nedeformată); pentru curele late se
consideră lungimea fibrei medii iar pentru cele trapezoidale lungimea curelei se consideră la o cotă dată în standarde;
pentru verificare, se foloseşte lungimea curelei la exterior, L e ;
 distanţa dintre axe, a;
 diametrele primitive ale roţilor (măsurate în dreptul fibrei neutre): D p1 şi D p 2 ;
 - unghiul dintre ramurile curelei, 2;
Dp 2  Dp1
  arcsin (în radiani)
2a
Lungimea curelei este suma lungimilor ramurilor şi ale arcelor de înfăşurare
D p1 Dp2
L  2a  cos     2     2  
2 2

  
 2  a  cos   D p1  D p 2   D p 2  D p1
2

Se recomandă

- a  2d 1  d 2  pentru transmisii simple cu curele late,

- 0 ,55...0 ,7 d 1  d 2   a  2...2 ,5d 1  d 2  pentru cele trapezoidale cu ramuri deschise,

fără role de ghidare sau întindere.

S13. Curele trapezoidale

Suprafeţele de lucru (în contact cu roata) sunt flancurile înclinate.
Capacitatea portantă mai mare şi încărcarea mai mică pe arbori se
datorează creşterii aparente a coeficientului de frecare:

Ff    Fn   Fn
sin  / 2

  este coeficientul aparent de frecare.
sin  / 2
Unghiul la vârf al secţiunii curelei fiind standardizat,   40 , rezultă
o

  2,92 . Expresia e  atinge valori mai mari decât la curelele
 
 
late şi se poate considera e   1 / e   1 .
Raportul h/d s-a mărit, curelele trapezoidale fiind mai sensibile la
încovoiere şi având alunecări relative mai mari, ceea ce afectează
negativ durabilitatea lor.
Dacă se consideră dFu  dF f , se obţine:
dFu    dFn 
 
Fn   dFu  dFn     dFn
Fn   sin / 2 
sin / 2  

Particularizând relaţiile de la transmisia cu curele late, se obţin următoarele valori aproximative pentru forţe în curele
trapezoidale:
F1  Fu ; F2  0 ,1Fu ; Fo  0 ,6 Fu ¸ R  ( 1,5...2 )Fu ;  tu   tot 1   i   tc

R - reacţiunea pe arbore.
S14. Sarcini in transmisia cu curele

Transmiterea momentului de torsiune de la un

arbore la altul este posibilă numai dacă, prin
montajul iniţial, s-a realizat o pretensionare a
curelei, necesară generării unei forţe de apăsare a
curelei pe roţi (implicit a forţei de frecare) suficient
de mare pentru a nu avea alunecări între curea şi
roţi. In ramurile curelei în repaus dar
pretensionate, apare forţa Fo .

2M t1 P
Forţă utilă - forţa din curea care participă la transmiterea puterii (): Fu  
D p1 v

M t 1 - momentul de torsiune pe arborele conducător în N.m,

D p1 - diametrul roţii 1 (în dreptul fibrei neutre a curelei), în m,

P – puterea la intrare în transmisie, în W,

v -viteza periferică teoretică (fără alunecare), în m/s.

În exploatare, forţele din curea se modifică comparativ cu cele de la pretensionare în repaus: în ramura activă: F1  Fo iar
în cea pasivă F2  Fo .

Pentru transmisia din figură, cu viteza unghiulară  1 la arborele conducător şi  2 la cel condus, asupra unui element
infinit mic de curea cu unghiul la centru d se exercită o apăsare normală dF n . Forţa de frecare dintre elementul de
1
curea şi roată va fi   dFn . Suma forţelor de frecare este egală cu forţa utilă Fu : Fu     dFn
0

In funcţionare, frecarea dintre curea şi roţi modifică starea iniţială de tensiuni din curea; în ramura activă, forţa creşte
de la Fo la F1 iar în cea pasivă, forţa scade de la Fo la F2 .

Dacă s-ar izola roata motoare şi s-ar reprezenta forţele în curea, echilibrul momentelor faţă de axa roţii motoare se scrie:
D p2 D p1
Fu  F2   F1  Fu  F1  F2
2 2

Ipoteze:
- întinderea curelei este constantă,
- cureaua este subţire şi elastică,
- coeficientul de frecare  este constant pe unghiul de
înfăşurare.
Forţa centrifugă care acţionează asupra elementului de curea: dFc    v 2  Ac  d  Fc  d

 - densitatea curelei,

Fc - forţa centrifugă care acţionează pe unitatea de lungime a curelei caracterizată prin masa   Ac .

Echilibrul forţelor pe direcţie tangenţială şi radiala:

d d
 Fpe directia razei  F 2
 F  dF 
2
 dFn  dFc  Fd  dFn  Fc d  0 (1)

 Fpe directia tangentei  F  F  dF     dFn  dF    dFn  0 (2)

dF
Din (1) si (2) =>    d
F  Fc
F1  1

 F1  Fc  F2  Fc e  1
dF
Prin integrare între limitele F2 şi F1 , respectiv, 0 şi  1 se obţine:      d
F2
F  Fc 0

F 
F1  Fo  u 
2  F  F2
  Fo  1
Fu  2
F2  Fo 
2 

Se calculează forţele în ramurile curelei:

Fu  F1  F2   e   1
  F1  Fu  Fc
F  F2
Fo  1
  e   1  1
  
2   1
  1   F2  Fu  Fc
F1  Fc  F2  Fc e   e   1  1

S15. Tensiuni in curele

Tensiunile care apar într-o curea lată nu sunt constante pe lungimea acesteia. Principala solicitare este cea de
tracţiune.
Tensiunile de tracţiune:
F1
- pe ramura activă, pe zona liniară: t 1 
Ac

F2
- pe ramura pasivă, tot pe porţiunea liniară: t 2 
Ac

Tensiunea datorată forţei centrifuge apare doar când cureaua se înfăşoară pe fiecare roată şi este acelaşi pe ambele
Fc   v 2  Ac
roţi, în ipoteza că viteza periferică a curelei este constantă (fără alunecări):  tc      v2
Ac Ac
Fo
Tensiunea de pretensionare (dar în repaus), este:  to 
Ac

Tensiunea de încovoiere pe roată -din cauza încovoierii, fibra de pe suprafaţa exterioară a curelei se alungeşte, iar cea
d  d h h
dinspre interior (în contact cu roata) se comprimă: L    h d    d  d
2   2 2 2

h
d
L h h
Alungirea specifică:   2  
L d h d h d
d
2

Tensiunile de încovoiere în curea:

Eh
 i1  când se înfăşoară pe roata 1
d1

Eh
 i2  când se înfăşoară pe roata 2.
d2

tot 1  t1  i1  tc  tot 2   t 2   i 2   tc

La parcurgerea unui ciclu (adică a perimetrului transmisiei), solicitarea curelei este variabilă în timp şi ruperea ei se
datorează oboselii

e  1  1
În funcţionare, forţa utilă: Fu  F1  F2  2Fo  Fc 
e  1  1

e   1  1
şi tensiunea utilă în curea:  tu  2 to   tc 
e   1  1

S16. Forţe pe arborele roţii de curea

 a) arbore conducător b) arbore condus
Indiferent de tipul curelei (lată, trapezoidală, dinţată), pe fiecare arbore (conducător şi condus), se transmite rezultanta
forţelor F1 şi F2 , care acţionează în ramurile curelei. Aplicând teorema cosinusurilor în triunghiul forţelor, :

R  F12  F22  2  F1  F2 cos 2

Dacă se scrie teorema cosinusului pentru unghiul  se obţine:

R 2  F22  F12
F12  F22  R 2  2  F2  R cos     arccos
2  F2  R

Unghiul pe care îl face rezultanta cu orizontala va fi: 

iar reacţiunea pe arbore are următoarele componente în plan vertical şi orizontal:

R V  R sin  şi R H  R cos 
S17. Numărul minim de dinţi

Cu cât numărul de dinţi z al unei roţi dinţate este mai mic, diametrul de bază d b se
reduce iar porţiunea utilă (materializată) a evolventei se deplasează spre originea ei,
aflată pe cercul de bază. Racordarea profilului dintelui la cercul de picior se face cu
un arc de cerc de rază  f - o curbă neevolventică; ea are ca scop reducerea tensiunilor la piciorul dintelui. Mărimea ei
este limitată de traiectoria vârfului dintelui conjugat.

subtăiere - procesul de subţiere al dinţilor apare la prelucrare şi poate fi cauzat de o proiectare incorectă, de alegerea
incorectă a unui procedeu de prelucrare (implicit a sculei) sau de reglarea greşită a maşinii-unelte.
interferenţă - subţierea dinţilor în funcţionare; se manifestă printr-o uzură abrazivă accelerată a piciorului dintelui.
Teoretic, subtăierea dinţilor unei roţi prelucrată cu sculă-cremalieră nu apare dacă linia de cap a cremalierei generatoare
trece prin punctul K.
În realitate, pentru că avansul de aşchiere nu poate fi infinit mic, vârful sculei ar trebui să se situeze sub acest punct.
Numărul minim de dinţi z m in al unei roţi dinţate pentru care nu apare subtăierea sau interferenţa.
BC ha h*  m 
sin    oa 
KC KC KC  h*oa  m z min  m  sin  2  hoa
*
KBC ~ OKC :   KC   z m in 
KC KC  sin  2 sin 2 
sin   
OC z min  m / 2 

Evitarea interferenţei danturii se poate face dacă se îndeplineşte condiţia z 1  z 1 m in .

S18. Modificarea danturii

scopul modificării danturii

 să confere danturii o funcţionare mai apropiată de cea ideală,
 rezistenţă mărită (flancarea, bombarea, deplasarea).
Flancarea - înlăturarea materialului din zona capului sau a piciorului dintelui, prima
variantă fiind mai des întâlnită.
Parametri dependenţi de modul şi de clasa de precizie a roţii:

 a f  a*f  m ; a*f  0 ,02

 haf  h*af  m ; h*af  0 ,45

Bombarea - subţierea capetelor dinţilor 

 mărirea zonei de contact a dinţilor (numită şi pată de contact) şi
 reducerea vârfurilor de tensiuni datorate impreciziei de execuţie şi montaj şi reducerea deformaţiilor care apar în
funcţionare
Deplasarea danturii se obţine dacă se deplasează cremaliera generatoare faţă de poziţia ei de bază, când este tangentă
la cercul de rostogolire al roţii.
Dantură zero sau dantură nedeplasată - dantura obţinută fără modificarea poziţiei cremalierei faţă de roata pe care o
generează. x m  x  m

xm
deplasare specifică - aportul adimensional x 
m
Dantura deplasată
- cu deplasare negativă; cremaliera generatoare se apropie de axa roţii de prelucrat cu valoarea  x m . Diametrul de
rostogolire este mai mic decât cel de divizare:
d w  d  2  x m  m  z  2  x  m  m  z  2  x 

- cu deplasare pozitivă; cremaliera generatoare se de-părtează (înainte de a începe aşchierea) de centrul roţii pre-
lucrate cu  x m . Diametrul de rostogolire al roţii se măreşte:

d w  d  2  xm  m  z  2  x  m  m  z  2  x 
S19. Legea fundamental a angrenarii

Pentru ca două roţi dinţate să transmită mişcarea de rotaţie sub raport

de transmitere constant, este necesar ca profilele dinţilor să fie astfel
realizate încât, în timpul angrenării, normala comună în punctele de
contact să treacă printr-un punct fix, situat pe linia centrelor, numit
polul angrenării.

Fie două roţi dinţate în angrenare, cu un profil oarecare al dinţilor.

-indicele 1 - roata conducătoare, indicele 2 - roata condusă.

N-N - normala comună în punctul de contact B al dinţilor

T-T tangenta comună pentru acelaşi punct.

O1 şi O2 sunt centrele roţilor, considerate fixe.

Din aceste puncte se construiesc perpendiculare pe dreapta N-N (

O1 K 1  NN şi O2 K 2  NN ).

B1  B2  B .

Vitezele în acest punct de contact B1  B2  B :

v1   1  O1 B1   1  O1 B v2   2  O2 B2   2  O2 B

Vitezele se descompun după direcţia normală şi cea tangenţială la profilele în contact: v1  v1t  v1n v 2  v 2t  v 2 n
Dacă v1n  v 2 n , profilul dintelui 1 deformează plastic profilul 2.

Dacă v1n  v 2 n , profilul F2 are o viteză proprie şi nu mai este condus de profilul F1 , și ar rămâne în urma lui.

v1t  v2t  mişcarea relativă a profilelor este de rostogolire cu alunecare. În punctul de contact C al profilelor, vitezele
tangenţiale sunt nule: aici are loc o mişcare de rostogolire pură.

Cercurile de rază O1C şi O2 C - cercuri de rostogolire.

În modul, vitezele periferice ale puntelor B1 şi B2 sunt: v1   1  O1 B v 2   2  O2 B

 1 O2 K 2
Cum v1n  v 2 n   1  O1 K 1   2  O2 K 2 sau 
 2 O1 K 1

i   1  2  constant  O2 K 2 O1K1  cons tan t doar dacă normala N-N îşi păstrează poziţia

 1 O2 C
Conform reciprocii teoremei de asemănare a triunghiurilor: O1 K 1C  O2 K 2 C  
 2 O1C
Într-un angrenaj evolventic, raportul de transmitere este egal cu inversul raportului diametrelor cercurilor de bază:

1 d b2
i 
 2 d b1
S20. Forţe în angrenajul cilindric cu dinţi drepţi

Calculul forţelor se face neglijând forţele de frecare; rezultă valori puţin

mai mari pentru roata condusă 2, acoperitoare din punct de vedere al
calculului.
     
Fn1   Fn 2 Ft 1   Ft 2 Fr 1   Fr 2 .
Calculele se fac pentru cercurile de rostogolire ( d w1 , d w2 ) şi unghiul de
angrenare corespunzător lor (  w ).

Forţa normală este descompusă în polul angrenării, după direcţiile

radială şi tangenţială
Ft 1  Ft 2  Fn  cos  w

Fr 1  Fr 2  Fn  sin  w

2  M t1 2  M t 2
Forţa tangenţială transmite mişcarea: Ft 1  
d w1 d w2

Forţa radială: Fr 1  Fr 2  Ft 1  tg w

S21. Geometria angrenajului cu dinti drepti

Elementele geometrice ale danturii roţilor cilindrice cu dinţi

drepţi.
h- inaltimea danturii

ha- inaltimea capului

hf-inaltimea piciorului dintelui

p-pasul danturii pe cercul de divizare

da-diametru de cap

dw-diametrul de rostogolire

df-diametrul de fund

dB-diametru de baza

d-diam de divizare

a-distanta dintre axe(a=(d1+-d2)/2)

z1,z2- - numerele de dinţi ale roţii 1, respectiv, 2.

Pasul unei danturi este definit ca arcul de cerc cuprins între două profile
omoloage successive

  d1   d2
Pas de divizare (de angrenare) p 
z1 z2

  d w1   d w2
Pas de rostogolire pw  
z1 z2

Pas de bază pb  p  cos     d b1 / z 1    d b 2 / z 2

Raportul p /  se numeşte modul.

p d1 d 2
Modulul de angrenare, notat cu m şi definit pe cercul de divizare: m   
 z1 z 2

Diametrul de divizare al unei roţi cu dinţi drepţi evolventici este o noţiune teoretică, definit pentru cercul roţii pe care se
regăsesc pasul şi modulul cremalierei de referinţă, expresia lui fiind: d  m  z

Relaţii pentru înălţimea dintelui: h  h*  m ; h f  h*f  m ; ha  h*a  m ; c  c*  m în care h* , h*f , h*a , c* sunt
factori adimensionali recomandaţi tot în standarde sau în norme.
S22. Calculul roților dințate cilindrice cu dinți drepți la solicitare de
contact(la pitting)

Fn 1 1
relaţia lui Hertz H 
b   1  12 1  22 
  
 E1 E2 
 

b - lungimea contactului;

 - raza echivalentă de curbură, 1  1  1

 1 2

E1 , E 2 – modulele de elasticitate ale materialelor cilindrului 1, respectiv 2,

 1 , 2 - coeficienţii lui Poisson pentru materialele în contact.

Semnul + este pentru cilindri tangenţi la exterior, semnul – pentru cei

tangenţi la interior.

 1  d 1 / 2 şi  2  d 2 / 2 . 2bo lăţimea contactului.

ipoteze:

- materialele cilindrilor sunt omogene şi izotope;

- deformaţiile în zona contac-tului sunt perfect elastice şi

respectă legea lui Hooke;

- forţa normală se aplică static şi uniform pe lungimea

contactului;

- lăţimea contactului este foarte mică în comparaţie cu

dimensiunile cilindrilor; - suprafeţele în contact sunt perfect netede;

- se neglijează efectul forţelor de frecare dintre suprafeţe.

Razele de curbură într-un punct x pe linia de angrenare K 1 K 2

 1 x  XK 1 şi
 2 x  XK 2
Pentru orice x,  1x   2 x  K 1 K 2 .
La o roată dinţată,
d b  d f  cos f  d w  cos w  d  cos  d a  cos a

Raportul real de angrenare: u  z 2 / z 1

Lăţimea danturii b   a  a w

K H - un factor de repartizare a sarcinii pe lăţimea danturii;

 H max
K H 
 Hmed

Forţa normală efectivă Fnef care se dezvoltă pe dinte, în angrenare, diferă de cea teoretică, Fn , prin factori de corecţie:

Fnef  K A  K v  K H  K H  Fn
S23. Calculul roților dintate la solicitare de încovoiere la baza dintelui

Ipoteze:
- forţa normală Fn se consideră concentrată la vâr-ful dintelui (punctul
A ce corespunde intrării în angrenare a dintelui condus şi ieşirii din angrenare
a dintelui conducător) şi ea acţionează pe un singur dinte;
- se neglijează efortul de compresiune determinat de componenta
radială Fra şi cel de forfecare produs de componenta tangenţială Fta ;

- dintele se consideră o grindă încastrată în corpul roţii; pentru

simplificare, secţiunea normală pe dinte se consideră un triunghi echilateral.
Momentul încovoietor maxim este M i  Fta  hFa .

M i Fta  hFa
Tensiunea maximă de încovoiere este:  F    Ysa
Ws b  S F2 / 6

b - lungimea dintelui (egală cu lăţimea roţii la dantura dreaptă),

hFa - braţul forţei Fta faţă de baza dintelui.

S F este lăţimea bazei dintelui.

YSa - un factor de corecţie a tensiunilor la baza dintelui (racordarea de la baza dintelui este un concentrator puternic de
tensiune); depinde de raza de racordare la baza dintelui  f şi de numărul de dinţi ai roţii.

Componenta tangenţială a forţei Fn în punctul A : Fta  Fn  cos  a

 a - unghiul de angrenare la vârful dintelui.

Forţa normală se scrie funcţie de componenta tangenţială pe diametrul de divizare

cos a
Fn  Ft / cos  . Fta  Ft 
cos
h
6  Fa  cos a
Ft m
Tensiunea maximă de încovoiere: F    YSa
b  m  S 2
 F   cos
 m 

YFa - coeficientul de formă a dintelui, incluzând caracteristici geometrice ale dintelui unei roţi (z, m) :

hFa
6  cos a 2  aw
m Ft  YSa  YFa
YFa  F  m
 SF 
2 bm ( u  1 )  z1
   cos
 m 

Pentru dimensionarea unui angrenaj astfel încât dinţii să reziste la încovoiere:

M t 1 ( u  1 ) 2 z 1  K A  K v  K F  K F
a wF  3 YSa  YFa  Y
2   a   FP
S24. Calculul înălţimii piuliţei

Calculul înălţimii piuliţei, m, se face în

cazul încărcării uniforme a spirelor: pe
fiecare spiră se repartizează o sarcină
F / z , z fiind numărul de spire. Evident,
m  z  p , p fiind pasul filetului. Spira
desfăşurată este asimilată cu o grindă
încastrată în corpul piuliţei. Se admite
că forţa F / z este liniar distribuită pe
diametrul mediul al asamblării
d 2  D2  . Incovoiere forfecare

Sarcina F determină în secţiunea de încastrare a spirei o solicitare compusă de încovoiere şi forfecare şi o tensiune de
strivire pe suprafaţa comună dintre spira şurubului şi cea a piuliţei:

F H1

Mi F/z d 12   at
- încovoire =  z 2 - forfecare = 
W   D  m12   D  m1 4  D  K 2   2  m
6 ai

F/z
- strivire pe suprafaţa H 2    D2 (proiecţia suprafeţei de contact pe un plan normal la F):  q    qa
H 2    D2

Se calculează o tensiune echivalentă pentru suprafaţa de încastrare a spirei:  ech   2  3 2   a

S25. Forte in asamblarea surub-piulita

Deplasarea dintre piesa-şurub şi piesa-piuliţă, în

cazul strângerii sau desfacerii unei asamblări
filetate, dar şi pentru transmisii cu şurub, se poate
echivala cu deplasarea cu viteză constantă, pe un
plan înclinat (spira desfăşurată a şurubului) a unui
corp (piuliţă) de “greutate“ F (de fapt, forţa de
strângere) cu ajutorul unei forţe FT .

F f    FN

A. Piuliţa “urcă”: de fapt, este “strânsă”: se transformă rotirea în translaţie: FT  F  tg    

B. Piuliţa “coboară” (de fapt, este desfăcută); translaţia se transformă în rotaţie. FT  F  tg    

 - unghiul de frecare(   tg ,  - coeficientul de frecare caracteristic cuplului de materiale şurub-piuliţă şi condiţiilor
de ungere).


Ff  F    F
cos  

    / 2 - profil metric -unghiul la vârf al profilului

M t  F  2 tg    
d
FT  F  tg    
2
 S26. Randamentul sistemului şurub-piuliţă
Randamentul oricărui sistem tehnic:   Lu / Lc
Lu - lucrul mecanic util, L c - lucrul mecanic consumat.
Randamentul pentru sistemul şurub-piuliţă se analizează pentru cele două situaţii.
A. Când piuliţa este strânsă (la şuruburi de fixare) sau când rotaţia se transformă în translaţie
Lu  F    F    d 2  tg Lc  FT    d 2
Lu Fp F  tg tg
   Sau  
Lc   d 2  FT FT tg    
B. Dacă piuliţa este desfăcută sau se transformă translaţia în rotaţie
tg    
Lu  FT    d 2 Lc  F      F  d 2  tg 
tg 
Randamentul sistemului şurub-piuliţă depinde de geometria filetului (prin  şi  ) şi de coeficientul de frecare 
Pentru un sistem dat ( şi  constante), randamentul depinde de unghiul de înclinare al spirei .
Dacă valoarea unghiului de frecare  scade, randamentul creşte.
S27 Asamblari nituite
Din considerente tehnologice, funcţionale, sau chiar financiare, realizarea unui ansamblu sau a unui element necesită mai
multe piese; legătura dintre ele se realizează prin asamblări.
Asamblarea cu nituri era foarte răspândită până în deceniul cinci, dar în prezent, în locul lor se folosesc asamblări sudate;
a rămas încă o soluţie pentru construcţii metalice supuse trepidaţiilor şi şocurilor, pentru materiale nesudabile, pentru
combinaţii metal - nemetal,
Domeniul de aplicabilitate s-a redus din cauza dezavantajelor: consum mare de material (din cauza suprapunerii
pieselor în zona de asamblare), productivitate scăzută, condiţii grele de muncă.
Foile sau tablele sunt solicitate la tracţiune cu forţa F. În alezaje, niturile sunt montate cu joc sau fără. Pentru construcţii
de montaj se consideră că tablele se pot deplasa până la eliminarea jocului: În cazul nituirii de etanşare (la recipiente sub
presiune), această alunecare nu este permisă şi forţa cu care este solicitat nitul la asamblare Fn
, trebuie să determine o forţă de frecare mai mare decât sarcina exterioară F: Ft    Fn  F
F
Niturile sunt supuse doar la un efort de tracţiune:   n   at
Anit
 at este rezistenţa admisibilă a materialului niturilor. Anit este aria transversală a celor n nituri,

cu diametrul d: Anit  n    d 2 / 4 
Coeficientul de frecare are valori mari: =0,3.....0,5.
F
Dacă F  F f niturile sunt solicitate la forfecare:  f    af
Anit
 af - rezistenţa admisibilă la forfecare pentru materialul niturilor.
Tabla asamblată este solicitată la tracţiune. Secţiunea prin n nituri, slăbită din cauza găurilor:
Atabla  n  1  t  2 a  n  d 1   s
t - pasul nituirii, a - distanţa de la marginea tablei la peretele găurii, iar s este grosimea minimă
a tablelor asamblate.
d 1 - diametrul găurilor din table.
 S28 Asamblari sudate.Generalitati
Procesul tehnologic de sudare: realizarea unei asamblări nedemontabile prin încălzirea, cu sau fără apăsare, a două sau
mai multe piese, cu sau fără material de adaos; materialele, în zona de contact, se aduc în stare topită sau plastică prin
aport de energie termică.
Domeniu de aplicabilitate: construcţia de maşini, industria navală, recipiente, construcţii metalice, industria
automobilelor, reţele termice, recondiţionări, tăieri de semifabricate.
Avantaje:
 obţinerea de subansamble care, prin alte procedee (turnate, nituire) ar fi mari consumatoare de energie şi materiale,
 nu există suprapuneri şi nici elemente de asamblare ca nituri sau şuruburi;
 pregătirea şi sudarea pieselor sunt relativ simple şi necesită instalaţii şi aparatură mai puţin costisitoare faţă de
turnare;
 se pot obţine forme complicate cu piese simple.
Dezavantaje:
 calitatea cusăturii depinde de executant;
 în zona sudată apar concentratori mari de eforturi ce determină tensiuni remanente modificând, în timp, forma
ansamblului;
 rezistenţa la oboseală a unui ansamblu sudat este mai mică
comparativ cu cea a aceluiaşi ansamblu dar fără suduri.
Clasificarea imbinarilor sudate:
După poziţia reciprocă a pieselor care se sudează:
- îmbinări sudate cap-la-cap (c);
- îmbinări de colţ (a, b, d);
- îmbinări prin puncte: a) b) c) d)
e) cu decuparea găurilor într-una din piese, golul rămas
completându-se cu material de adaos;
f) cu găuri alungite;
g) fără decuparea pieselor, materialul de adaos găsindu-se
între piese sau chiar fără material de adaos, prin
amorsarea repetată a unui arc electric pe traseul de
sudat.
e) f) g)
În funcţie de procesele care au loc la sudare, îmbinarea are patru zone cu
structuri şi proprietăţi mecanice specifice:- zona materialului de adaos (MA);
- zona de interferenţă dintre mate-rialul de adaos şi cel de bază (MI); - zona de
influenţă termică (MT);
- zona materialului de bază (MB);
 S29 Calculul recipientilor cu pereti subtiri
Recipientele se găsesc în instalaţii chimice, termice
(cazane, schimbătoare de căldură, ţevi şi tuburi), în
echipamentele pentru stocarea fluidelor sub
presiune.
Având în vedere importanţa şi gradul de
periculozitate, proiectarea şi executarea lor trebuie
să respecte norme naţionale (ISCIR) şi internaţionale
(ISO).
Pe recipiente există două tipuri de cusături sudate:
longitudinale (pe generatoare) şi pe circumferinţă.
Calculul sudurilor longitudinale
S-a izolat jumătate din corpul cilindric şi s-au introdus
forţele care menţin echilibrul sistemului. Presiunea interioară p se consideră constantă.
dF  p  dA  p  l  r  d
cu componentele: dFV  dF  sin  pe verticală şi dFH  dF  cos  pe orizontală.
  


Prin integrare : FV  dFV  p  l  d
0
FH   dFH   dF  cos  p  l  r  sin 0 0
0 0
Secţiunea de rupere pe generatoare este A  s  l , s fiind grosimea tablei. Cusătura sudată este solicitată la tracţiune:
FV
1 
2 A
Calculul sururilor pe circumferinţă.
 d 2
Forţa care acţionează pe cusătura circumferenţială este: F  p
4
F pd
Aria secţiunii este A    d  s , iar tensiunea ce apare, este tot de tracţiune:  2  
A 4s
S30. Frecarea piuliţei pe soclu
La şuruburile de fixare, dar şi la unele de mişcare, deplasarea axială a şurubului se face dacă piuliţa
este rezemată pe un suport. Rotirea piuliţei pe acest reazem introduce un moment de frecare
suplimentar, M f .
F 4F
presiunea medie este: ps  

As   De2  d o2 
1 D 3  d o3
Momentul de frecare între piuliţă şi reazem se obţine prin integrare: M f  s  F e
3 De2  d o2
Dm
Pentru calcule rapide M f  s F
2
Dm  De  d o  / 2 - diametrul mediu al suprafeţei inelare a reazemului
Pentru a învinge şi această frecare, piuliţa trebuie acţionată cu o forţă suplimentară FT pe diametrul mediu al filetului:
2M f Lu Fp
FT  Forţa necesară deplasării piuliţei: FT*  FT  FT Randamentul:   
d2 Lc   d 2  FT*
În practică, strângerea sau desfacerea piuliţei se face aplicând o forţă P la cheie, la distanţa l de axa şurubului. Aceasta
produce un moment M  , M   M t  M f  P  l
Semnul + este pentru strângerea piuliţei iar semnul - pentru desfacerea ei.
 S31. Calculul asamblarilor cu suruburi fara prestrangere
Şuruburile fără strângere la montaj sunt şuruburi de
rezistenţă, care au nevoie de joc între piesele asamblate.
La un dispozitiv de ridicare şurubul asigură susţinerea şi
rotirea sarcinii. Şurubul se calculează numai la tracţiune:
F
   at
As
As    d 12 / 4 - secţiunea minimă a şurubului,
 at   c / s - tensiunea admisibilă la tracţiune a materialului
şurubului,
s  1,5...1,7 - un coeficientul de siguranţă.
S32. Suruburi cu prestrangere solicitate transversal
Două variante de montare a şuruburilor:
 cu joc şi
 fără joc (şuruburi ajustate sau păsuite).
Solicitarea şuruburilor montate cu joc depinde de relaţia care se stabileşte între forţa exterioară F şi forţa de frecare
Ff    Fo care apare între piesele asamblate, la strângerea piuliţei.
Pentru a micşora forţa de prestrângere Fo la asamblările cu joc, respectiv tensiunea de forfecare şi cea de strivire (la
asamblări păsuite), există soluţii de proiectare care transferă aceste solicitări pe bucşe, praguri, pene sau ştifturi

A. Calculul şuruburilor cu joc, când F    Fo . Şurubul din

figura 4.43a este solicitat numai la tracţiune. Piesele nu se
deplasează dacă:
  Fo
F
K
K  1,2...2 - un coeficient de suprasarcină.
Asamblarea este sensibilă la suprasarcini şi şocuri; nu se
respectă precizia dimensională şi etanşeitatea din cauza
alunecării pieselor.

B. Calculul şuruburilor păsuite, când F    Fo . Şurubul este

solicitat la:
F 4F
- forfecare:     a şurub
As   d 2
1
F
- strivire: q    qa
d   min
Efortul de tracţiune produs de strângerea piuliţei trebuie să
fie minim şi în acest caz, se poate neglija.
 min - lungimea zonei celei mai înguste de contact între
şurub şi piesă. Se ţine seama de materialul mai puţin rezistent
 
la strivire:  aq  min  aq şurub,  aq piese .
 S33. Calculul şuruburilor cu prestrângere
Calculele se fac în ipoteza că deformaţiile în şurub şi pachet respectă legea lui
Hooke (în domeniul elastic al materialelor).
Sistemul de forţe care acţionează în asamblare la terminarea montajului (MS)
şi în exploatare (NR).
Ft  F  Frem  Fo  Fz
 Fo l s
Alungirea şurubului  s este:  s   s l s   ls  
Es As E s
As    d 12 / 4 - secţiunea transversală minimă a șurubului,
E s - modul de elasticitate al materialului șurubului,
 s - deformaţia specifică a șurubului.
l s - lungimea şurubului, supusă deformării; ea nu este identică cu lungimea şurubului sau a tijei acestuia
 Fo l p
Pentru pachet, contracţia  p este:  p  p lp  lp  
Ep Ap E p
 p - deformaţia specifică a pachetului,
l p - înălţimea lui, l p  s1  s g  s 2 sau l p  s1  s 2 , în funcţie de prezenţa unei garnituri de grosime s g sau nu;
Ap - secţiunea pachetului, măsurată în stare iniţială,
E p - modulul de elasticitate al pachetului (un modul echivalent, care depinde de modulele de elasticitate ale pieselor
pachetului E1 , E 2 , E g - pentru garnitură).
Fo As  E s
Rigiditatea şurubului: K s    tg
s ls
F Ap  E p
Rigiditatea pachetului K p  o   tg
s lp
S34. Asamblări sudate cap-la-cap
Solicitările se reduc în centrul de greutate al secţiunii
mediane a rostului (secţiunea ABCD).
Sarcinile exterioare (momente sau forţe reduse în centrul
secţiunii ABCD) determină un sistem de tensiuni:
 - tensiune normală pe planul ABCD;
  - tensiune de forfecare orientată perpendicular pe
lungimea cusăturii;
 // - tensiune de forfecare orientată în lungul
cusăturii.
 apare datorită solicitării de tracţiune, compresiune, încovoiere sau combinaţii ale acestora iar tensiunile de
forfecare sunt generate de forţe de forfecare sau momente de torsiune.
Pentru determinarea ariei pe care acţionează tensiunile, grosimea de calcul la îmbinări cap-la-cap se consideră egală cu
grosimea minimă a tablelor sudate a  s m in  ; se recomandă ca sudura să fie convexă sau plană (obţinută prin polizare);
sudura concavă micşorează rezistenţa cusăturii, secţiunea ei fiind mai mică decât secţiunea pieselor sudate.
Odată calculate aceste tensiuni, se poate calcula  echs .
 S35. Asamblari sudate de colt
În planul bisector ABCD al cusăturii de colţ, apar tensiunile
,   ,  // , generate de sarcinile exterioare; calculul direct
al lor se poate face ca la îmbinările cap-la-cap, dar este
complicat de redus sarcinile în acest plan.
Rostul cusăturii de colţ este un sfert de cilindru de
rază a şi în planul de separare dintre piese, A’BCD’,
acţionează acelaşi vector de tensiuni cu componentele
 ,  , //  . Vectorul din secţiunea bisectoare ar trebui
înlocuit în planul de separare A’BCD’ cu un vector
echivalent care să nu modifice starea de tensiuni indusă în
ansamblul sudat de sarcinile exterioare. Distanţa OO’ fiind
mică comparativ cu dimensiunile pieselor asamblate, se
admite:  ,  , //  ABCD   ,  , //  ABCD .
Fiecare tensiune se descompune într-o componentă perpendiculară pe planul A’BCD’ şi una conţinută în el:
Pentru planul A’BCD’ se consideră:
n - tensiunea normală pe planul de separare;
t  - tensiunea de forfecare conţinută în planul de separare, perpendiculară pe direcţia cusăturii;
t // - tensiunea de forfecare conţinută în planul de separare şi paralelă cu direcţia (lungimea) cusăturii.
Aceste tensiuni au valorile:
n    cos     sin 

t     sin      cos
t  
 // //
S36.Carbonul echivalent si sudabilitatea
Sudabilitatea este proprietatea tehnologică a unui material de a putea fi sudat printr-un procedeu dat astfel încât
asamblarea obţinută să corespundă calitativ şi economic.
o corelaţie între material, forma ansamblului, caracteristici mecanice ale asamblării, siguranţă în exploatare şi preţ.
Sudabilitatea fontelor este scăzută; la încălzire au tendinţa de a forma straturi fragile, fisuri, proces accentuat la
răcire. Totuşi, rezultate bune se obţin la sudarea la cald sau cu electrod de oţel. Unele aliaje neferoase sunt sudabile,
dar în condiţii speciale: pentru ele se preferă alte procedee: lipire, deformare plastică.
Oţelurile sunt încă cele mai utilizate materiale pentru suduri şi sudabilitatea lor are două aspecte:
 metalurgic şi tehnologic,
 caracteristicile mecanice ale asamblării.
Aprecierea comportării la sudură din punct de vedere metalurgic, se face prin conţinutul de carbon echivalent
n X
C ech  C   i
i 1 ci
C - conţinutul de carbon (în %),
X i - elementul de aliere i (în %) şi
c i - un coeficient determinat experimental.
Se recomandă C ech  0 ,45% .
Şi peste această valoare unele oţeluri se pot suda însă piesele trebuie preîncălzite, materialul de adaos este mai
pretenţios, ridicând costul asamblării.
 S37. Rulmenti. Clasificare si generalitati
Un rulment este un ansamblu format din: inel interior şi inel exterior, corpul de rostogolire (role, bile) şi, eventual, o
colivie cu rolul de menţine echidistanţa între corpurile de rostogolire. Necesităţile practice, extrem de diverse, au dat
naştere la soluţii constructive care se abat de la “imaginea clasică“ a rulmentului: se fabrică rulmenţi la care lipseşte unul
sau ambele inele, rolul acestora fiind preluat de fus sau de carcasă, subansamble specializate care includ seturi de
rulmenţi, etanşări, bucşe cu bile sau role (de fapt, un rulment multiplu etc.).
Clasificare:
Corpurile de rostogolire pot fi :
 bile,
 role cilindrice
 role conice
 role sferoidale (butoi sau globoidale)
 ace (cu lungimea mult mai mare decât diametrul)
După dispunere, corpurile de rostogolire pot fi
 pe un singur rând,
 pe două rânduri,
pe patru rânduri (rar, la rulmenţi pentru industria grea)
S38.Rulmenti.Terminologie
1. Inel interior 13. Decuparepentrusistemul de închidere
2. Inel exterior 14. Calea de rulare a inelului exterior
3. Element de rostogolire 15. Calea de rulare a inelului interior
4. Colivie 16. Decuparepentrusistemul de închidere
5. Dispozitiv de închidere: Etanșare, Capac 17. Fațalaterală a inelului interior
6. Suprafațainelului exterior 18. Racordare a inelului interior
7. Alezajulinelului interior 19. Diametrul de dispunere a
8. Suprafațaumăruluiinelului interior centrelorbilelor
9. Suprafațaumăruluiinelului exterior 20. Lățimeatotală a rulmentului
10. Canal pentruinel de fixare 21. Suprafață (umăr) de ghidare a rolelor
11. Inel de fixare 22. Suprafața (umăr) de reținere a rolelor
12. Fațalaterală a inelului exterior 23. Unghi de contact
S39 Rulmenti Simbolizare
Simbolul rulmenţilor cuprinde informaţii cu privire la soluţia constructivă şi la dimensiuni, astfel încât, pe baza acestuia,
rulmentul să fie complet definit şi să poată fi comandat din catalogul firmei producătoare.
Atenţie! Fiecare producător de rulmenți poate avea propriul sistem de simboluri  se recomandă utilizarea catalogului
firmei de la care se va cumpăra rulmentul.
Prefixe Simbol de bază Sufixe
combinaţii de tipul serie diametrul una sau mai multe combinaţii de litere
litere pentru constructiv interior şi numere pentru forme constructive
material exterioare (interesează utilizatorul,
precizia, jocul, montajul etc.)
Seriile unui rulment, simbolizate, de obicei, prin două cifre, au în comun soluţia constructivă şi diametrul interior. Se
deosebesc prin dimensiuni de gabarit pe lăţime şi la diametrul exterior: rezultă capacităţi dinamice de bază diferite de la
o serie la alta. În principiu, există serie uşoară, normală, grea şi foarte grea.
 S40.Rulmenti.Capacitatea dinamica de baza
Capacitatea dinamică de bază a unui rulment (determinat ca formă şi dimensiuni) reprezintă capacitatea dinamică a căii
de rulare mai solicitate (inelul interior). Se defineşte ca sarcina la care 90% din rulmenţii unui lot, în anumite condiţii
(sarcină constantă în intensitate, radială pentru rulmenţi radiali şi radiali-axiali sau axială şi centrată pentru rulmenţi
axiali şi axiali-radiali) rezistă la 10 6 cicluri fără inițierea distrugerii pe inel interior rotitor.
Capacitatea dinamică de bază a unui rulment depinde de sarcina maximă suportată de contactul cel mai solicitat
dintre corpul de rostogolire şi calea de rulare:
C  Qm ax  z  J  cos  pentru rulmenţi radiali şi radiali-axiali
C  Qm ax  z  sin  pentru rulmenţi axiali şi axiali-radiali
 - unghiul între axa rulmentului şi linia contactelor de pe corpul de rostogolire;
J - un factor complex ce depinde de dimensiuni şi de forma geometrică a rulmentului.
Capacitatea dinamică de bază se notează cu C r pentru rulmenţii radiali, radiali-axiali sau oscilanţi şi cu C a pentru
rulmenţii axiali sau axiali-radiali, fiind dată în tabele, pentru fiecare rulment.

S41.Rulmenti Calculul sarcinii dinamice echivalente

Pentru înţelegerea noţiunii de sarcină dinamică echivalentă se consideră un rulment radial-axial. El
poate prelua, atât sarcini pur radiale, cât şi sarcini combinate (radiale şi axiale).
Curba forţelor combinate (radiale şi axiale) ce
provoacă în rulment un grad de oboseală identic
(sau aceeaşi durabilitate). Combinaţia de sarcini
ce caracterizează punctul M FrM , FaM 
provoacă asupra rulmentului, din punct de
vedere al rezistenţei la oboseală, acelaşi efect ca
forţa pur radială FrA din punctul A sau forţa pur
axială FaB din punctul B.

Pentru a determina rapid aceste echivalenţe, curba se aproximează cu două segmente de

pante diferite, AE şi EB pentru care se pot scrie relaţii de forma
P  X  Fr  Y  Fa
Valorile coeficienţilor X şi Y sunt daţi în cataloage pentru fiecare tipo-dimensiune de rulment.
P  X 1  Fr  Y1  Fa dacă Fa / Fr  e
P  X 2  Fr  Y2  Fa dacă Fa / Fr  e
Relaţiile pentru P se numesc ecuaţii de catalog ale rulmenţilor
 S42.Rulmenti.Calculul durabilitatii
Durabilitatea unui rulment se defineşte ca fiind numărul de rotaţii, cicluri sau numărul de ore de funcţionare pe
care un rulment le poate suporta în anumite condiţii de lucru, înainte ca să apară primul semn de oboseală pe inele sau
pe corpurile de rostogolire.
Durabilitatea de bază a unui rulment sau a unui set de rulmenţi identici, funcţionând în aceleaşi condiţii, este
acceptată de multe firme producătoare ca fiind 106 cicluri sau rotaţii, pentru o fiabilitate a lotului de 90%. Durabilitatea
se notează cu L10 sau L10 h (exprimată în ore şi mai des întâlnită în tema de proiectare), indicele 10 reflectând non-
fiabilitatea (diferenţa dintre 100% şi fiabilitatea impusă). Dacă într-o temă de proiectare se cere o fiabilitate mai ridicată,
preţul rulmentului va fi mai mare.
Raportul L j / L10 bază se numeşte durabilitate relativă (durabilităţile în aceleaşi unităţi de măsură). Relația între

durabilitatea exprimată în cicluri şi cea exprimată în ore: L  Lh  60  n

n - turaţia de lucru a arborelui pe care se montează rulmentul, în rotaţii pe minut.
Relaţia dintre durabilitate, sarcină dinamică echivalentă şi capacitatea dinamică de bază a unui rulment se
1/ p
 L 
numeşte ecuaţia durabilităţii C  P   
 L10 bază 
 
p ţine seama de tipul contactului: p  3 pentru rulmenţi cu bile şi p  10 / 3 pentru rulmenţi cu role.

S43 Cuplaj rigid cu flanse

Cuplajele sunt sisteme tehnice care asigură legătura şi
transferul de energie mecanică între două elemente
consecutive, de cele mai multe ori coaxiale, ale unui lanţ
cinematic, fără a avea posibilitatea modificării legii de
mişcare.
Cuplajul rigid cu flanse este standardizat pentru
d=18...250 mm, pentru arbori orizontali sau verticali.
Şuruburile de prindere a flanşelor pot fi montate cu joc
sau păsuite. Se preferă varianta a doua, pentru că cele cu
joc solicită şuruburile mai mult.
Dacă forţa de frecare rezultată din strângerea şuruburilor este mai mică decât forţa care acţionează pe şurub ( Ff  F ),
apar alunecări între flanşe, ceea ce poate provoca ruperea tijei. Preluarea jocului în funcţionare este echivalentă cu o
solicitare cu şoc a şurubului.
2  Mt
Şuruburile păsuite sunt solicitate la forfecare de forţa F: F 
z  D1
D1 diametrul de dispunere al bolţurilor,
z numărul de bolţuri.
Se alege materialul bolţurilor, dimensiunile sunt impuse.
4F
Se face o verificare a lor la forfecare:     a 0 
  d32
Dacă inegalitatea nu este satisfăcută, se alege un material mai bun pentru bolţuri sau se adoptă un cuplaj mai mare,
care va trebui şi el să fie verificat.
 S44.Cuplaje compensatoare
Asigură transmiterea mişcării de rotaţie între arbori a căror coaxialitate nu
poate fi respectată
Cauze ale nerespectării coaxialităţii
abateri de execuţie şi/sau de montaj,
mişcărea arborelui condus în timpul funcţionării maşinii de lucru.
Compensarea erorilor de poziţie în funcţionare poate fi:
b) axială,
c) transversală sau radială,
d) unghiulară,
e) combinată
S45 Cuplajul elastic cu bolturi

Este format din două semicuplaje cu un număr par n de alezaje în care sunt
introduse bolţuri. Pe unul din semicuplaje bolţul este introdus păsuit iar pe celălalt, între
bolţ şi semicuplaj există o bucşă (sau un set de bucşe) din material elastic (mase plastice,
cauciuc, cu sau fără inserţie).
Cuplajul se alege din catalogul firmei producătoare în funcţie de
diametrul arborelui şi de momentul necesar calculat M t cuplaj  K d  M t calculat
2  c  M t cuplaj
Pe fiecare bolţ de pe diametrul D1 acţionează o forţă: F 
n  D1
c este un coeficient de neuniformi-tate a distribuţiei sarcinii pe cele n bolţuri.
Se consideră bolţul încastrat în alezajul metalic iar forţa F acţionează la distanţa
l8 / 2 .
Bolţul se verifică la solicitare compusă de încovoiere şi forfecare:
16  F  l 8 4F
i  şi     ech   i2  3 2   a( o )
  d53
  d5 2

Dacă nu se verifică relaţia de mai sus, bolţul trebuie reproiectat, adoptându-se un diametru d 5 mai mare sau un material
mai bun.
F
Bucşa se verifică la strivire:  q    qad
d 5  l'
Dacă bucşa nu rezistă la strivire, se măreşte diametrul d 5 (eventual numai în zona bucşei elastice) sau se alege alt
material pentru bucşă. De exemplu, în loc de cauciuc simplu, se alege cauciuc cu inserţii sau o masă plastică mai
rezistentă la strivire (chiar cu ranforsări).
 S46 Cuplaje Generalitati
Cuplajele sunt sisteme tehnice care asigură legătura şi transferul de energie mecanică între două elemente consecutive,
de cele mai multe ori coaxiale, ale unui lanţ cinematic, fără a avea posibilitatea modificării legii de mişcare.
Funcţiile cuplajelor:
- asigură legătura şi transferul de energie mecanică între două elemente consecutive
- limitarea unor parametri de funcţionare (moment de torsiune, turaţie, sens de rotaţie); în acest caz se mai
numesc şi cuplaje de siguranţă;
- compensarea erorilor de montaj şi/sau de execuţie, a abaterilor de poziţie rezultate din specificul procesului
tehnologic al maşinii cuplate;
- amortizarea şocurilor şi vibraţiilor;
- comanda organului de maşină condus, în sensul cuplării sau decuplării lui.
După soluţiea constructivă
 cuplaje standardizate,
 cuplaje tipizate,
 cuplaje cu destinaţie specială.
Un cuplaj este format din trei elemente de bază:
 două semicuplaje, unul conducător (1) şi unul condus (2), şi restrictorul (3) ce defineşte tipul şi funcţia
cuplajului.
După natura restrictorului:
- cuplaje mecanice: restrictorul este un corp solid, deformabil sau nu;
- cuplaje hidrodinamice: restrictorul este un fluid, apă sau ulei mineral;
- cuplaje electromagnetice: funcţia restrictorului este îndeplinită de un câmp electromagnetic sau de un corp solid
cu proprietăţi electrice şi magnetice, specifice.
S47 Arcuri Generalitati.Caracteristicile arcurilor

Arcurile sunt componente care, datorită formei specifice şi caracteristicilor de material, permit deformări mari şi
elastice în funcţionare. Formele şi dimensiunile acestor elemente sunt foarte variate. La încărcare lucrul mecanic al
sarcinilor exterioare este transformat în energie potenţială de deformare care este acumulată în arc. O parte din energia
acumulată poate fi consumată prin frecare în faza de descărcare, fenomen numit histerezis mecanic.
Caracteristicile arcurilor

Comportarea arcurilor se evaluează prin intermediul unor caracteristici capabile să descrie orice arc, indiferent de
formă sau material și permit compararea arcurilor şi alegerea unei soluţii optime pentru o anumită aplicaţie.
Caracteristicile arcului:
-caracteristica de bază,
-lucrul mecanic de deformație,
-factorul de utilizare volumică,
-factorul de utilizare masică,
-randamentul,
-coeficientul de amortizare.
Caracteristica de bază a arcului este dependenţa sarcină -
deformaţie, dată sub forma unei curbe sau exprimată analitic sub forma
unei funcţii. Deformaţia poate fi o săgeată, notată de obicei cu f sau un
unghi de rotire . Această caracteristică poate fi:liniară (a),neliniară
- progresivă sau crescătoare (b),
- regresivă sau descrescătoare (c),
- combinată sau mixtă.
 S48 Calculul arcurilor elicoidale

Arcul elicoidal de compresiune este solicitat cu F. Forţa tăietoare şi cea normală

pe secţiunea spirei sunt:
FT  F cos  ; FN  F sin 
p
 este unghiul de înclinare al spirei şi are expresia : tg 
2   R
Forţele tăietoare, faţă de centru secţiunii transversale a spirei dau următoarele
momente:
- moment încovoietor pe spiră M i  F  R  sin 
- moment de torsiune pe spiră
Tensiunea de forfecare datorată momentului de torsiune şi forţei tăietoare, este
M F
   t   f  ts  K A T
W ps A
W ps este modulul polar al spirei. K A - factor dependent de forma secţiunii
spirei ( K A  1 pentru secţiune circulară, K A 1 pentru secţiune
dreptunghiulară).
Momentul de inerţie polar al secţiunii spirei este I p    d 4 / 32 .
Geometric, un arc elicoidal de compresiune se caracterizează prin:
- diametrul mediu al înfăşurării spirei D,
-diametrul sârmei d,
-numărul de spire active n,
-numărul total de spire n o ,
-înălţimea arcului în stare liberă H o ,
-înălţimea de blocare H b  no  d . Evitarea ajungerii arcului la această înălţime se face cu opritori de cursă
S49 Gruparea arcurilor

Analiza se va face pentru arcuri cu caracteristici liniare, cum sunt, de

exemplu, arcurile elicoidale.
La montarea în serie, forţa ce acţionează asupra grupării, acţionează de
fapt asupra fiecărui arc în parte F  F j  constan t . Arcul j din montaj
va avea o săgeată dată de relaţia: F  K j f j
K j este rigiditatea arcului j.
Săgeata totală va fi suma săgeţilor fiecărui arc
n Fj n
1 1 1
f  fj   F  
j 1 Kj j 1 K j K ech Kj
La montarea în paralel a arcurilor, săgeata este aceeaşi pentru toate arcurile; forţa F se repartizează pe fiecare arc
astfel încât să-i provoace aceeaşi săgeată f j  f  constan t şi  F j  F .
n

F1 F2
F
j 1
j
F
 ....  n

K
K1 K 2 Kech
j
j 1
n
Rigiditatea echivalentă este suma rigidităţilor: K ech  K j
j 1

S50. Transmisii cu lant. Generalitati(inclusive desene de lanturi)

 Transmisiile cu lanţuri sunt preferate angrenajelor când distanţa dintre axe este mare şi cu cerinţe de reglare.
În comparaţie cu transmisiile cu curele, cele prin lanţ nu transmit mişcarea prin frecare, deci nu necesită realizarea
unei forţe de întindere care să solicite arborii, au capacitate portantă mare la acelaşi gabarit, pot lucra la temperaturi
înalte (180...200C pentru transmisii cu lubrifiere şi până la 800C, dacă lanţul este din oţel refractar).
Transmisiile cu lanţuri se recomandă pentru momente de torsiune mari, cu menţinerea raportului de transmitere
constant; randamentul lor este 0,86...0,98; funcţionează în condiţii grele de exploatare (agenţi agresiv mecanic şi/sau
chimic, temperaturi înalte sau joase).
Dezavantaje
-cel mai important este înfăşurarea poligonală (şi nu circulară) a zalelor pe dinţii roţii. Efectul înfăşurării poligonale,
asociat cu ciocnirea dintre rolă şi dinte, produce forţe dinamice, şocuri, vibraţii şi zgomot. El poate fi atenuat prin utilizarea
unor lanţuri speciale şi prin proiectarea, execuţia şi montarea corectă a transmisiilor cu lanţ.
-întreţinerea este mai pretenţioasă ca la transmisiile cu curele,
-viteza de lucru nu depăşeşte 30m/s.

Criterii de clasificare pentru transmisiile cu lanţ :

După poziţia planului ce conţine axele arborilor,
-orizontale (b, d),
-verticale (e, f, g),
- înclinate (c, i) sau
-combinate (h, i).
După lungime şi sarcină, au roţi de
ghidare sau de întindere (h, i).
În general sunt transmisii reducătoare
dar şi cu raport de transmitere unitar
(e, h).

Elementele principale ale transmisiei cu lanţ:

-lanţul,
-roata conducătoare,
-roata condusă:
există variante cu mai multe roţi conduse, în funcţie de specificul maşinii de lucru.
Elemente auxiliare:
-dispozitive de întindere (cu role, cu patine),
-sistemul de ungere (prin picurare, în baie de ulei etc.).
Se recomandă ca ramura activă să fie superioară, iar întinderea lanţului să se facă pe ramura pasivă.

S51. Transmisii cu lant.Geometrie

Elementele unui lant:
 Pasul - distanţa dintre centrele a două
articulaţii consecutive iar valorile lui sunt
standardizate sau tipizate.
 Numărul de dinţi ai roţii mici z1 se alege cât
mai mare pentru a mări durabilitatea transmisiei.
-uzura lanţului şi a roţii este mai mare deoarece
unghiul de rotire pe care eclisa este obligată să-l
facă atunci când întră şi iese din angrenare pe
roată, este mai mare (şi egal cu 360 o / z 1 [în
grade]).
 Numărul de dinţi la roata condusă
z 2  întreg i  z 1  ; z 2  100 ...120 .

S52. Transmisii cu lant.Cinematica

Când lanţul este tras prin punctul A1o viteza lui
este maximă:
Dd 1   1 p  1
vt max  
2 2  sin / z1 
iar componenta normală este nulă vn  0 .
Când lanţul este tras prin punctul B1o se obţine
viteza lui minimă:
p  1 
vt min   cos
2 sin / z1  z1
dar componenta normală are valoare maximă:
p  1  p  1
vn max   sin 
2 sin / z1  z1 2
Din cauza efectului poligonal, parametrii cinematici ai transmisiei variază în timp.
Considerând punctul instantaneu de contact A1 x , definit prin unghiul de poziţie  1 x , componentele vitezei
instantanee ale lanţului la trecerea lui prin punctul A1 x sunt: vt  v  cos  1x v n  v  sin  1x
 1  
unghiului de poziţie:  1x    1  t    1  t
 2  z1
p
diametrul de divizare în funcţie de pas ( Dd 1  ), ţ
sin / z1 
p  1   p  1  
v   1  Dd 1 / 2 într-o mişcare de rotaţie, : vt   cos    1t  şi v n   sin    1  t 
  z1    z1 
2 sin 2 sin
z1 z1