c.

Dreptul de proprietate

John Michael Montias a relevat faptul că : ”conceptul de proprietate face

referire la un set de drepturi pe care indivizii le pot avea asupra unor bunuri şi
le pot exercita” şi că aceste drepturi pot afecta dreptul de dispoziţie sau de
utilizare a bunurilor. Dreptul de proprietate poate fi analizate prin prisma a trei
aspecte:
1. primul are în vedere dreptul de a dispune de un obiect, lucru, etc
(transferul dreptului de proprietate către alte persoane);
2. al doilea are în vedere dreptul de utilizare a unui bun respectiv un
lucru după dorinţa proprietarului;
3. al doilea aspect se referă la dreptul de uzufruct pe care îl poate
genera bunul respectiv.

Aceste atribute ale proprietăţii pot fi exercitate în totalitatea lor sau

individual. Subiectul care închiriază un automobil are dreptul de utilizare a
acestuia, dar nu şi de dispoziţie. Proprietarul unei companii private îşi rezervă
în totalitate atributele dreptului de proprietate asupra firmei, chiar dacă
activitatea acesteia este în cea mai mare parte reglementată de guvern.
În prectică regăsim trei forme de proprietate: privată, publică şi mixtă.
În cazul proprietăţii private totalitatea drepturilor de proprietate revin
indivizilor, în timp ce în cadrul proprietăţii publice drepturile aparţin statului.
Se ridică întrebarea : “cum afectează drepturile de proprietate
rezultatele sistemului economic”. Proprietarii caută să-şi maximizeze veniturile
ceea ce îi detrmină să aloce capital în acele afaceri care oferă cel mai bun
randament, în strictă concordanţă cu riscul asumat. În cazul în care capitalul
este deţinut de către stat, regulile de alocare a capitalului pot fi diferite, o mai
mare atenţie fiind acordată costurilor sociale, pe termen lung. Proprietarii de
capital (indivizii sau statul) sunt cei care determină alocarea acestuia,
generând o dezvoltare a activităţilor economice, în acele domenii în care
aceştia au interes.
Este foarte clar că dreptul de proprietate reprezintă un concept ce
permite caracterizarea sistemelor economice. În abordarea clasică,
clasificarea sistemelor economice se face în termeni de: capitalism, socialism,
feudalism, unde natura drepturilor de propriete evidenţiază clar natura fiecărui
sistem în parte. În abordarea marxistă, schimbările în cadrul unui sistem
economic sunt semnalate de schimbările relaţiilor de proprietate asupra
factorilor de producţie. Într-adevăr problematica dreptului de proprietate
permite caracterizarea unui sistem economic, deşi impactul unei anumite
ideologii a drepturilor de proprietate asupra rezultatelor economice este mai
puţin evidentă decât s-ar aştepta.

d. Mecanismele de stimulare a liberei iniţiative (capacitatea

oamenilor de a acţiona)

Un sistem economic poate fi de asemeni caracterizat şi din punct de

vedere al liberei iniţiative. Potrivit lui Fredrich Pryor ţelurile şi libera iniţiativă a
indivizilor sunt “legături vitale” în înţelegerea transformării dreptului de
proprietate şi a inputurilor informaţionale în acţiuni efective. Un mecanism de
stimulare trebuie să inducă participanţilor de la nivelele inferioare punerea în
practică a directivelor participanţilor de la nivelele superioare. J.M. Montias
afirma faptul că un asemenea mecanism trebuie să îndeplinească trei condiţii:
1. persoana care va primi o recompensă trebuie să fie capabilă să
influenţeze rezultatele economice, pentru care această recompensă
a fost acordată.
2. superiorul ierarhic trebuie să fie capabil să verifice subordonatul,
câte obiective au fost realizate corespunzător;
3. potenţialele recompense trebuiesc să privească şi subordonaţii.

Într-o ierarhie în care superiorii dau directive subordonaţilor lor, libera

iniţiativă nu este necesară dacă superiorul este perfect informat. Fiind
informat corespunzător, superiorul va cunoaşte ce acţiuni trebuie să pună în
practică subordonatul, pentru a realiza în mod corect obiectivele propuse.
În organizaţiile complexe existenţa unei informări perfecte a superiorilor
nu este intodeauna posibilă. Subordonatul va şti mai multe despre obiectivele
pe care le are de realizat, decât superiorul său, iar acesta nu va putea să-i
ofere subordonatului o informare completă asupra a ceea ce va avea de
făcut. Datorită unei informări imperfecte a superiorului, subordonatul are
autoritatea de a lua o serie de decizii într-un număr specific de probleme.
Principalul obiectiv al oricărui sistem devine acela de a construi un
sistem stimulativ, care să-l determine pe subordonat să acţioneze în interesul
superiorilor, în acele probleme în care împrejurările o cer. Dacă, sistemul de
stimulare, prezintă diverse deficienţe, subordonatul nu va mai acţiona în
interesul superiorului.
Superiorul poate planifica şi utiliza atât stimulente materiale cât şi
morale pentru a-şi motiva subordonatul. Stimulentele materiale se întâlnesc
pe scară largă în sistemele economice moderne, deşi se întâlnesc şi căteva
sisteme care încearcă cu entuziasm utilizarea recompenselor morale. Cele
materiale generează un comportament aşteptat dându-i primitorului (celui
recompensat) posibilitatea de a-şi achiziţiona (cumpăra) cu acestea mai multe
bunuri materiale necesare subzistenţei. Stimulentele morale recompensează
un comportament aşteptat, apelând la responsabilitatea primitorului faţă de
societate sau faţă de companie, şi acordându-i acestuia un statut social mai
important în cadrul comunităţii. Acestea din urmă nu permit însă primitorului
să achiziţioneze mai multe bunuri materiale. În termeni simpli diferenţa dintre
stimulentele materiale şi cele morale este exact diferenţa dintre a acorda unui
sportiv o medalie sau un bonus material (recompensă în bani).
În cadrul sistemelor economice contemporane au fost avansate diferite
argumentări în ceea ce priveşte folosirea stimulentelor materiale. În
comparaţie cu teoria neoclasică a distribuţiei, aceia care oferă imputuri
sistemului (proprietarii privaţi în cazul economiei de piaţă sunt recompensaţi
în concordanţă cu productivitatea lor), abordarea marxistă oferă o explicaţie
diferită faţă de cea a sistemelor economice ce caracterizau societăţile
capitaliste. Potrivit acestei teorii stimulentele materiale pot fi acordate chiar şi
atunci când capitalul nu este deţinut de proprietatea privată. Marx a
argumentat faptul că stimulentele materiale sunt necesare societăţile
socialiste pentru a progresa; dar când proprietatea asupra factorilor de
producţie devine publică, iar socialismul este atins, cu toate că stimulentele
materiale vor mai exista, stimulentele morale vor deveni mai importante. În
cele din urmă când va fi atins, în cadrul societăţii socialiste, un grad de
bunăstare economică suficient, distribuţia poate fi bazată pe următoarea
noţiune: “de la fiecare după muncă, fiecăruia după necesitate”. Conform
doctrinei marxiste se aşteaptă ca stimulentele materiale să fie înlocuite
gradual de către stimulentele morale.

Figura 2.2. realizează o sinteză a alternativelor disponibile pentru

fiecare atribut în parte. S-au selectat patru criterii pentru a putea delimita
sistemele economice între ele. Deşi ulterior pot fi adăugate şi alte criterii,
acestea patru rămân la baza clasificării şi analizelor următoare.

Atribute Tipuri de sistem

Organizarea procesului Centralizat
decisional Descentralizat
Mixt

Surse de informare şi Piaţa

coordonare Plan

Drept de proprietate Privată

Cooperatistă
Publică
Mixtă

Sistem de recompense Morală

(stimulente) Materială
Mixtă

Figura 2.2 Atributele sistemelor economice

2.3. Compararea sistemelor economice- un mod de clasificare.

Indiferent de sistemul economic orice societate e nevoită să dea

răspuns la trei întrebări esenţiale şi interdependente:
 ce,
 cum,
 şi pentru cine producem?

Delimitarea tipurilor fundamentale de sisteme economice poate fi

realizată prin modul cum se răspunde la trei întrebări fundamentale :
a. cine decide?
b. care sunt motivaţiile dominante ale deciziei?
c. care sunt instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă
deciziile?

Raymond Barre distinge trei sisteme economice fundamentale:

a. Sisteme economice naturale
b. Sisteme economice de piaţă (de schimb)
 c. Sisteme economice de comandă

Realitatea economică nu a putut fi delimitată rigid în cele trei sisteme

economice, ele reprezentând ideatizări teoretice ce au coexistat şi s-au
intercondiţionat, iar aprecierea acesteia ca fiind organizată sub una dintre cele
trei forme se face după criteriul preponderenţei pe care o deţine fiecare în
cadrul întregii activităţi economice.

2.3.1. Sisteme economice naturale

La începuturile existenţei sale, activitatea economică a luat forma

economiei naturale. Acesta s-a mai intitulat şi economie autarhică, „economie
casnică închisă” sau noneconomie. Economia naturală reprezintă acel mod
de organizare a unui sistem economic prin care fiecare comunitate îşi
satisface necesităţile din rezultatele propriei activităţi fără a apela la schimb.
În cadrul economiei naţionale, activitatea economică se realizează în principal
la nivelul gospodăriilor individuale care erau interdependente una de alta,
iniţiativa acesteia aparţinea membrilor grupului respectiv. Motivaţia principală
a deciziilor acestora era crearea bunurilor destinate autoconsumului care
putea lua două forme:
a. autoconsum final – ce permitea satisfacerea directă a nevoilor
de viaţă ale oamenilor;
b. autoconsum intermediar – destinat producerii altor bunuri.

Instituţia cheie o reprezenta gospodăria familială (menajul) izolată din

punct de vedere economic.

Sistemul economic natural – caracteristici. Alvin Toffler consideră

economia naturală drept „civilizaţia primului val” ce se caracterizează prin:
- pământul constituia principalul factor de producţie;
- baza economiei consta în cules, vânătoare, cultivarea
pământului;
- diviziunea simplă a muncii;
- economia descentralizată în care fiecare comunitate producea
aproape tot ce-i făcea trebuinţă.

În timp, economia naturală a cunoscut o evidentă tendinţă de

restrângere relativă. În multe dintre ţările cu economii slab dezvoltate,
economia ţărănească (cu o pondere încă importantă în totalul producţiei
naţionale) înbracă şi astăzi în mare măsură caracterul de economie naturală.

2.3.2. Economia de schimb (de piaţă)

Eonomia de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei

care se bazează pe mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei şi în
care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în
alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Ea
reprezintă totodată acel mod de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice în cadrul unui sistem concurenţial protejat în care raportul dintre
cerere şi ofertă manifestat pe piaţă a determinat principiile prioritare în
producerea bunurilor şi serviciilor, metodele de organizare şi de combinare a
factorilor de producţie, regulile de conduită ale persoanelor sau categoriilor de
persoane care au acces la aceste bunuri şi servicii prin mijlocirea preţurilor.
Elementul central al acestui tip de organizare al economiei îl reprezintă piaţa,
iar mecanismele ei autoreglatoare dar şi dirijate prin pârghii specifice deţin
rolul fundamental în realizarea echilibrului economic. Piaţa în sistemul
economic de piaţă se manifestă ca un sistem de pieţe concurenţiale.

Sisteme economice de piaţă – structură. Sistemul economic de

piaţă are o structură a sa, interioară, formată din următoarele elemente
principale:
a. unităţile economice autonome producătoare de mărfuri şi
servicii, indiferent de forma de proprietate ca element central al
relaţiei de piaţă;
b. piaţa ca subsistem important are la rândul său o structură
specifică, o natură proprie , funcţii caracteristice de reglare şi
autoreglare şi ca element definitoriu în raportul cerere-ofertă;
c. relaţiile economice de piaţă – obiective şi complexe ce vizează
satisfacerea intereselor şi aspiraţiilor specifice ale diferiţilor
agenţi economici prin actele de vânzare – cumpărare;
d. mecanismul funcţional – propriu economiei de piaţă, care e
guvernat de legităţi specifice, norme şi principii
corespunzătoare, care constă în punerea în mişcare a tuturor
factorilor implicaţi în funcţionarea economiei de piaţă;
e. pârghiile economico-financiare utilizate ca adevărate
subsisteme potrivit naturii şi funcţiilor specifice pe care le
îndeplinesc (preţurile, profit, taxe, impozit, salarii etc);
f. reglementări juridice corespunzătoare relaţiilor şi principiilor
economiei de piaţă;
g. cadrul organizatoric adecvat reprezentat de organisme şi
instituţii economico – financiare şi administrative.

Trăsăturile sistemelor economice de piaţă :

a. economia de piaţă se bazează pe producţia şi circulaţia
mărfurilor generalizate;
b. economia de piaţă e o economie bazată pe pluralismul formelor
de proprietate;
c. economia de piaţă se caracterizează şi prin intervenţia indirectă a
statului prin pârghii de natură exclusiv economico – financiare;
d. economia de piaţă e economia care asigură pieţei rolul
predominant reglator al sistemului reproducţiei sociale;
e. economia de piaţă e o economie a competiţiei, a concurenţei
generată de proprietatea privată care asigură mobilitatea,
elasticitatea şi cointeresarea sporită a tuturor agenţilor economici;
f. economia de piaţă asigură echilibrul dintre producători şi
consumatori pe baze reale, eliminând monopolul producătorului
asupra consumatorului;
 g. economia de piaţă presupune deschiderea largă a economiei şi
pieţei unei ţări către exterior, prin crearea unor condiţii adecvate
pentru integrarea economiei naţionale în diviziunea mondială a
muncii şi în structurile euroatlantice.

Tipuri ale sistemelor economice caracterizate printr-o economiei

de piaţă. Realitatea lumii economice contemporane demonstrează că există,
de fapt, două tipuri de economii de piaţă consacrate:
a. economia de piaţă a ţărilor dezvoltate (economia modernă de piaţă);
b. economia de piaţă a ţărilor în curs de dezvoltare.

În funcţie de gradul, modul şi nivelul la care se exercită intervenţia

statului în economie, de rolul şi funcţiile reale ale pieţei, doctrina economică,
se pot identifica mai multe tipuri coerente de economii de piaţă:
a. tipul anglo – saxon cuprinde economiile de piaţă cele mai liberale şi
cele mai puţin înclinate spre dirijism, cele mai reticente la intervenţia în
economie a statului, adepte ale ideii de superioritate a întreprinderilor
private şi liberei iniţiative;
b. tipul vest – european cuprinde economia de piaţă cu o pronunţată
tentă, dirijistă, variind după coloratura politică a guvernului, adepte ale
intervenţiei active a statului în economie;
c. tipul de economie socială de piaţă reprezintă un sistem economic care
tinde spre reunirea libertăţii pieţei cu armonia socială în care sectorul
privat cooperează cu cel politic cu angajamente reciproce în vederea
satisfacerii acceptabile a unor cerinţe economico – sociale;
d. tipul de economie paternalistă se caracterizează prin puternice
elemente tradiţionale şi naţionale care facilitează dezvoltarea spiritului
de iniţiativă şi competiţia agenţilor economici, rolul de catalizator al
statului realizându-se prin modalităţi ce reflectă transpunerea la nivel
macroeconomic a sistemului paternalist de la nivel microsocial.

2.3.3. Sistemul economic de comandă

Sistemul economic de comandă a apărut ca o reacţie ideologică la

unele disfuncţionalităţi ale funcţionării reale a sistemelor economice de piaţă.
În cadrul acestui sistem iniţiativa deciziei economice aparţine unei autorităţi
centrale. Întrucât principalele decizii economice sunt concentrate într-un
centru unic spunem că economia este unipolară. Toate aceste decizii se
regăsesc în Planul centralizat, iar realizarea lor este obligatorie.
Componentele economice individuale au un caracter marginal. Tipul de
proprietate care predomină este cel public (proprietatea publică). Astfel, statul
substituie relaţiile economice dintre subiecţii economici cu relaţiile verticale de
tip administrativ care sunt antieconomice.
Motivaţia dominantă a oricărei decizii economice este interesul general
al colectivităţii naţionale, preocuparea pentru bunăstarea socială, de
realizarea cărora depinde şi satisfacerea intereselor personale. Profitul este
doar un indicator al bunei gestiuni, dar niciodată un stimulent al activităţii
economice.
 Instituţiile cheie ale economiei de comandă sunt:
- proprietatea de stat asupra bunurilor de producţie, care devine
atotcuprinzătore;
- planul central care are un caracter imperativ.

Rolul pieţei în economie de comandă se reduce în principal la

desfăşurarea actelor de vânzare–cumpărare prin sistemul aprovizionării
tehnico–materiale şi al trecerii în consumul populaţiei a bunurilor economice
necesare. Din acest puncte de vedere putem spune că sistemul economic de
comandă se caracterizează printr-o piaţă distorsionată.
Pârghiile economico–financiare sunt stabilite în mod centralizat şi prin
nivelul şi evoluţia lor acestea nu pot reflecta condiţiile reale de pe piaţa internă
sau externă.

2.3.4. Economiile contemporane – economii mixte

În realitate, în nici o societate contemporană, economia nu se prezintă

şi nici nu s-a prezentat într-o formă pură a vreuneia dintre cele două modele
polare mai sus prezentate. Nu a existat niciodată o economie de piaţă în
proporţie de 100%. Doar Anglia, în secolul XIX s-a apropriat destul de mult
de acest model. Desigur în S.U.A. azi cea mai mare parte a deciziilor sunt
adoptate prin intermediul pieţei. Cu toate acestea, statul (spunea Paul
Samuelson) joacă un rol important în modificarea principiilor de funcţionare
ale pieţei. Statul adoptă legile care reglementează viaţa economică şi asigură
o serie de servicii publice indispensabile funcţionării mecanismului economic
sau chiar a bunăstării marii majorităţi a indivizilor, protejează mediul
înconjurător dar şi mediul afacerilor.
Dezvoltarea economiei contemporane reflectă aspectul calitativ al
economiei; deci o conlucrare a factorilor naturali, a factorul demografic şi nu
în ultimul rând al factorul economic. Creşterea economiei reflectă aspectul
cantitativ al economiei, se regăseşte în indicatorii macroeconomici PIB, PNB
etc.
Direcţia de dezvoltare (orientarea economică) la nivel macroeconomic
se realizează prin sistemul impozitării, al cheltuielilor publice, prin politica
monetară, dar şi printr-o serie de alte pârghii şi instrumente ale politicii
economice.
Paul Samuelson spunea: „a face să funcţioneze o economie modernă
fără a recurge la cele două jumătăţi (piaţa şi statul) concomitent, este ca şi
cum ai încerca să aplauzi cu o singură mână”. Prezenţa masivă a statului în
economiile contemporane cele mai dezvoltate este demonstrată printre altele
de ponderea importantă pe care o au în PIB încasările şi cheltuielile
guvernamentale.
Statul este un furnizor şi un distribuitor de venituri primare. Prin
întreprinderile sale publice cât şi printr-o serie de reglementări directe ale
politicii monetare şi financiare, industriale sau agricole, statul poate influenţa
desigur şi mediul de afaceri, adică acela care e rezervat mecanismelor pieţei.
Deci, problema care se pune in cadrul sistemelor economice moderne este
legată de menţinerea prezenţei statului în limite acceptabile pentru a păstra
libertatea întreprinderilor şi pentru a menaja susceptibilitatea contribuabilului.
 2.4. Clasificarea operaţională a sistemelor

În baza atributelor analizate şi a tipurilor fundamentale de sisteme

economice existente de-a lungul istoriei putem determina şi o clasificare a
sistemelor economixce contemporane. Astfel rezultă o clasificare în trei
categorii a sistemelor economice contemporane: capitalism, socialism de
piaţă şi socialism planificat Figura 2.3. Când vom încerca să clasificăm
sistemele economice, ar trebui să ne amintim următoarele :
1. Sistemele ecomonice pot fi reale sau teoretice.
2. Sistemele teoretice pot fi pure- teoretice, dar şi sistemele reale.
Acestea din urmă includ în general o multitudine de forme ale
proprietăţii, coordonării, stimulării şi obiective.
3. Sistemele teoretice pot fi statice, in timp ce sistemele reale se schimbă
(evoluiază) în timp.
4. specialiştii nu vor fi de acord clafisificarea ţări lumii în categoriile
conceptuale relatate mai sus.
5. clasificarea ţărilor lumii pe categorii ar trebuie să fie bazată pe criterii
obiective nu pe “retorica politicienilor”.

Figura 2.3. Clasificarea sistemelor economice

ATRIBUTELE CAPITALISM SOCIALISM DE PIAŢĂ SOCIALISM
SISTEMELOR PLANIFICAT
ECONOMICE
Structura procesului descentralizat descentralizat centralizat
decisional
Mecanisme de prin intermediul pieţii prin intermediul pieţii prin
informare şi intermediul
coordonare planului
Drept de proprietate proprietate privată proprietate de stat plus proprietate
colectivă de stat
Stimulente acordate recompense recompense materiale recompense
materiale şi morale materiale şi
morale

Capitalismul este caracterizat prin proprietatea privată asupra

factorilor de producţie. Procesul decizional este descentralizat şi cade în
sarcina proprietarilor de factori de producţie. Deciziile acestora sunt
coordonate prin intermediul mecanismelor de piaţă, care furnizează
informaţiile necesare. Motivarea individului se realizează prin recompense
materiale.
Socialismul de piaţă este caracterizat prin proprietatea publică asupra
factorilor de producţie. Procesul decizional este descentralizat şi este
coordonat prin intermediul mecanismului de piaţă. Motivaţia participanţilor la
activităţile economice se face atât prin recompense materiale cât şi morale.
Socialismul planificat este caracterizat prin proprietatea publică asupra
factorilor de producţie. Procesul decizional este centralizat şi este coordonat
prin intermediul unui plan central, care oferă direcţiile de acţiune participanţilor
la activitatea economică. Sunt utilizate atât recompensele morale cât şi cele
matriele.
 Aceste definiţii generează multe întrebări şi multe răspunsuri, oferind
cele mai importante caracteristici ale sistemului economic, dar nu specifică
cum şi cât de bine fiecare sistem economic rezolvă problema alocării
resurselor.