Sunteți pe pagina 1din 167

CURS 2 – ANTIGENUL

Definitie: Antigenul este orice substanta non-self de origine exogena sau endogena care are
proprietatea de a interactiona specific cu receptori antigenici solubi sau receptori antigenici
limfocitari, indiferent daca aceasta este capabila sau nu sa genereze un raspuns imun (umoral
sau celular)
-conformatia antigenelor este mai importanta decat natura lor (proteica, glicoproteica etc.)
-odata patruns in organism, interactioneaza cu receptorii antigenici

Interactiunea cu receptorii solubili


-receptorii solubili (imunoglobulinele) recunosc Ag prin situsul combinativ pentru Ag (Fab),
situat strict la capatul N-terminal al Ac, formandu-se complexe imune Ag-Ac (CI solubile) care
sunt preluate de catre microfage si macrofage
-macrofagele capteaza complexele prin receptori specifici de pe suprafata lor, apoi le
endociteaza si le distrug in compartimentul lizozomal => indeparteaza Ag inductor
-Ag nu poate fi indepartat daca nu este transformat intr-o forma imuna (realizata prin legarea
de Ac)!

Interactiunea cu receptorii antigenici limfocitari


-Ag interactioneaza cu receptori (ex: TCR si BCR de pe LB) limfocitari, la nivelul situsului lor
combinativ => recunoasterea antigenica se realizeaza pe suprafata celulei
-recunoasterea declanseaza stimuli activatori care determina in final activarea metabolica a
limfocitelor
-odata activate, limfocitele declanseaza raspunsuri imune care, in functie de natura antigenului,
pot fi umorale (produc Ac) sau celulare

Proprietati ale antigenului


-Ag prezinta 3 proprietati fundamentale: specificitatea si imunogenitatea si caracterul
non-self
-specificitate = proprietatea de a reactiona specific cu diversi receptori
-imunogenitatea = proprietatea de a determina aparitia unui raspuns imun
-non-self: este recunoscut ca element strain corpului

SPECIFICITATEA
-proprietate obligatorie a oricarui antigen
-specificitatea Ag este dubla => specificitate de reactie (Ag-Ac) specificitate de raspuns
-specificitatea de reactie: are reactii diferite in vivo si in vitro; in vivo, aceasta reactie
transforma Ag in complexe imune, care reprezinta singura forma sub care Ag poate fi
indepartat, iar in vitro se foloseste pentru reactii serologice
-specificitatea de raspuns: in vivo, Ag stimuleaza doar limfocitele cu receptori specifici pentru
acesta => determina un raspuns specific => apar Ac specifici

IMUNOGENITATEA
-proprietate facultativa a antigenului => raspunsul poate lipsi sau poate fi inhibat
-generarea unui raspuns imun depinde de structura Ag inductor si de tipul de LT
imunomodulator stimulat in etapa de initiere a raspunsului imun
-LT sunt identice morfologic => au situsuri combinative identice
Haptenele
-Ag care au structura simpla si GM mica si prezinta doar specificitate se numesc haptene
-in cazul in care Ag are greutate moleculara mica si o structura simpla, se cupleaza cu
receptorii specifici prezenti pe toata suprafata LT => toata suprafata limfocitului devine
acoperita cu complexe imune; dupa legarea Ag apar stimulii declansatori, care in aceasta
situatie NU activeaza limfocitul (pentru ca sunt de amplitudine mica si sunt la mare distanta
unul de celalalt) => nu produc raspuns imun (! In cazul in care toti receptorii ar fi fost
condensati intr-o anumita arie a limfocitului, stimulii declansatori s-ar fi insumat si ar fi
activat LT)

Antigenele complete
-sunt molecule complexe (de obicei proteine) cu GM mare, denumite carrier, la care se ataseaza
un numar foarte mare de molecule identice sau diferite denumite traditional parti haptenice
-cand acest antigen interactioneaza cu receptorii antigenici limfocitari apare raspuns imun,
pentru ca structura si dispozitia antigenelor activeaza receptori concentrati intr-o parte a
limfocitului => apar multi stimuli declansatori miniaturali, dar care se insumeaza (pentru ca se
exercita unii langa ceilalti), rezultand un stimul activator rezultant care activeaza limfocitul

Imunomodularea prin Th
-activarea Th stimuleaza prin IL si citokine va activa LB sau LTc
-activarea Th se face de catre antigenele imunogene

Imunomodularea prin Ts si Tr
-in cazul interactiunii Ag complete cu una din aceste doua limfocite, desi apare activare
limfocitara, nu apare raspuns imun pentru ca acestea secreta diverse substante care inhiba RI
asteptat
-Ag care au astfel de efecte se numest antigene tolerogene

CARACTERUL DE NON-SELF
-niciun Ag nu are pe suprafata sa markeri self/non-self
-structurile non-self sunt recunoscute deoarece in organism exista, in conditii normale, doar
limfocite cu structuri anti-non-self (pentru ca limfocitele anti-self sunt distruse/deletate
intratimic sau in maduva hematogena) => limfocitele recunosc, datorita receptorilor lor,
structuri care sunt prin definitie non-self
-Ag non-self (proteice) sunt determinate de gene omoloage cu diferente structurale mari intre
ele

Antigenele exogene: bacterii (prezinta Ag in capsula, membrana –endotoxine-, pili, flageli etc.),
virusuri, paraziti (pe invelisul extern, in organite, in secretii), alergenele (acarienii din praful de
casa, substante din diverse alimente si medicamente)

Antigene endogene: autoantigene si antigene canceroase


-autoantigenele: in mod normal se produc multe autoantigene, dar nu produc raspuns imun
datorita unor bariere morfo-functionale intre acestea si elementele sistemului imun =>
patologic, in cazul distrugerii barierelor morfo-functionale, cele doua interactioneaza => se
declanseaza RI impotriva propriilor structuri
-antigene canceroase: si acestea se produc zilnic (200 – 400 celule canceroase/24h), dar sunt
rapid recunoscute si eliminate de catre sistemul imun, datorita prezentei Ag specifice
(supraveghere imunologica antitumorala)
Declansarea raspunsului imun – imunogenitatea –
-declansarea raspunsului imun este un proces complex care prezinta 3 etape: selectia clonala,
activarea clonala si transformare blastica si expansiunea clonala

Selectia clonala
-dupa ce intra in organism, Ag ajunge in organele limfoide secundare (ganglioni si splina),
unde vine in contact cu multe tipuri de limfocite, pana intalneste un situs combinativ
complementar (prezent la limfocitul antigen-specific)
-aceste limfocite nu sunt individuale, ci reprezentantele unor populatii celulare denumite clone,
aflandu-se in faza G0 a interfazei mitozei
-!o clona limfocitara recunoaste un singur antigen => o clona pentru fiecare Ag existent

Activarea clonala si transformare blastica


-dupa recunoasterea antigenului, acestea intra in fazele S si apoi G2 ai interfazei, moment in
care sufera modificari morfo-functionale importante, devenind limfoblasti B

Expansiunea clonala
-acesti limfoblasti intra in faza mitotica, multiplicandu-se intens => creste mult numarul de
celule clonale
-aceasta reactie determina aparitia unui raspuns imun excesiv fata de stimularea antigenca de
la care a pornit
-in final, limfocitele B devin plasmocite si vor secreta cantitati mari de Ac
-aceasta cantitate mare de Ac produsa in ganglioni este trimisa in intreg LEC, indiferent de
locul de patrundere al anticorpului => sufera un proces de dilutie (Ac se produc in numar mare
pentru a fi in numar suficient de mare in locul unde se afla Ag, dupa ce s-a terminat dilutia)
-in conditii de repaus, numarul de limfocite tributare unei anumite clone este mic (cateva sute
– cateva mii)
-de asemenea, clonele sunt mai mici pentru ca fiind foarte multe, trebuie sa aiba loc!

ANTIGENE IMUNOGENE
-pot fi: proteine, glicoproteine, oligozaharide, acizi nucleici/fragmente de acizi nucleici
-dupa mecanismul lor de declansare, pot fi antigene timoindependente si timodependente
-antigenele timoindependente: declanseaza doar RIU, prin stimularea directa a limfocitelor B,
fara a fi nevoie de participarea LTh

Antigene timodependente
-declanseaza fie RIU fie RIC, prin initierea unei cooperari celulare la care este necesara
prezenta si participarea LTh
-intensitatea RI declansat este direct proportionala cu gradul de non-self pe care il prezinta (in
cazul Ag proteice, recunoasterea Ag se face daca provin din organisme diferite genetic respectiv
diferite filogenetic)
-masa moleculara mare si complexitatea structurala mare cresc intensitatea RI
-Ag trebuie sa fie o substanta procesabila de APC
-RI are o intensitate variabila in functie de varietatea (sau haplotipul) de molecule MHC (sau
HLA) => antigenele timodependente sunt captate si endocitate de APC, fragmentandu-le in
fragmente Ag mici (epitopi) pe care ii leaga de MHC II de pe suprafata sa, prezentandu-i
ulterior Th, care la randul sau va activa LB sau LTc => RI
Soarta imunogenelor in organism

ANTIGENELE TIMOINDEPENDENTE
-patrund intratisular si sunt antrenate de circulatia limfatica pana in ariile bursodependente
unde stimuleaza direct limfocitele B

ANTIGENELE TIMODEPENDENTE
-patrund intratisular, unde sunt captate de APC, care le prelucreaza si le transporta prin
circulatia limfatica pana la ariile timodependente ale organelor limfoide, unde le prezinta LTh,
care fie vor colabora cu LB (generand un RIU) sau cu LTc (generand un RIC)
CURS 03 – CELULELE PREZENTATOARE DE ANTIGEN (APC)

Definitie: APC sunt celule ce joaca un rol esential pentru declansarea sau initierea in organele
limfoide secundare (ganglioni si splina) a unor RIU/RIC fata de antigenele timodependente
(majoritare) prezente intratisular (fie din sursa exogena, fie din sursa endogena)

Accesul antigenului in tesut


-dpdv imunologic, tesutul este reprezentat de parenchim, impreuna cu circulatia sangvina si
limfatica
-circulatia limfatica este reprezentata de ganglionii loco-regionali si vasele care converg la acest
nivel
-ganglionii prezinta o circulatie dubla: vasculara (arteriola aferenta si arteriola eferenta –poate
fi denumita venula daca se deschide intr-un capilar-) si limfatica (aferenta si eferenta)
-limfaticele aferente: foarte numeroase; se deschid pe fata convexa a ganglionului
-limfaticele eferente: foarte numeroase; iau nastere la nivelul medularei ganglionului, in
vecinatatea hilului
-patrunderea Ag timodependente determina activarea LB sau LT de la nivel local
-aceste limfocite pot fi prezente in vasele capilare locale, aflate in pasaj intre doua statii
ganglionare, unde stationeaza un timp mai indelungat in asteptarea antigenului
-in cazul in care limfocitele nu sunt stimulate in timpul petrecut in ganglion, acestea trec inapoi
in vasele locale, intrand ulterior in urmatoarea grupa ganglionara
-din ganglionii loco-regionali, acestea pot trece si catre splina, unde manifesta acelasi
comportament
-limfocitele pot fi prezente in ganglionii loco-regionali, aici aflandu-se reprezentantele tuturor
clonelor limfocitare; acestea nu sunt circulante, stationand mult timp in ganglioni pentru a
intampina un evenetual Ag
-separarea dintre limfocitele circulante si cele stationare este o separare relativa, pentru ca
antigenele declansatoare patrund in lichidul interstitial local si ii urmeaza cursul, fiind
antrenate in diverse circuite
-lichidul interstitial se formeaza local datorita filtrarii continue de la nivelul capatului
arteriolar, care impinge apa si sarurile in spatiul extravascular; dupa un anumit interval de
timp, acesta este drenat in circulatia sangvina, pe doua cai:
1. trecerea lichidelor din tesuturi inapoi in vasele locale, la nivelul capatului venular al
capilarului; aceasta nu este o modalitate de contact intre Ag si limfocitele circulante, pentru ca
structura Ag nu ii permite traversarea peretelui vascular si nici limfocitele nu pot trece in
lichidul interstitial (trecerea limfocitelor in tesuturi are loc doar in conditii speciale)
2. drenajul lichidului interstitial prin vasele limfatice; aceasta este principala cale de contact
intre Ag si limfocite, pentru ca vasele limfatice se deschid in spatiile interstitiale, drenand
lichidul de la acest nivel => are loc contactul dintre Ag si limfocitele aflate intraganglionar;

Inconvenientele drenajului limfatic


-este un proces foarte lung, astfel ca pe parcurs unele Ag pot ramane sechestrate in parenchim
-se realizeaza un proces de dilutie in LI a antigenelor
-Ag ajunse in ganglion pot stimula direct limfocitele B, dar niciodata nu pot stimula direct
limfocitele T(fie c, fie h)
-nu toate antigenele declansatoare sunt si antigene mobilizante
-pentru a combate aceste inconveniente este necesara participarea APC
Celulele APC
-capteaza antigenele declansatoare si le transporta catre ganglionii loco-regionali intr-o forma
concentrata
-ajunse la nivelul ganglionilor, incep sa prezinte antigenul intr-o forma adecvata (cantitate
suficient de mare si intr-o forma procesata)

Clasificarea APC
-in functie de eficienta, se impart in APC profesionale (macrofagele, celulele dendritice,
limfocitele B –in anumite conditii-) si APC ocazionale (PMN –in special neutrofilele-, celulele
endoteliale, celulele epiteliale)

Macrofagele
-sunt produse in maduva hematogena, sub forma de elemente nematurate (monocite), care
dupa un scurt tranzit intracirculator (24 – 36h) trec in tesuturi sub actiunea unor factori
chemoatractanti, care atrag monocitele si le activeaza intens (astfel ca monocitele se
transforma in macrofage activate)
-in stadiul de macrofag activat, ele indeplinesc functia de APC, care trece obligatoriu prin 5
etape: captarea antigenelor, endocitarea antigenelor, prelucarea antigenelor, conservarea
epitopilor imunodominanti si prezentarea epitopilor imunodominanti

Captarea antigenelor
-are 3 caracteristici definitorii:
1. capteaza doar antigenele corpusculate (bacterii, virusuri, paraziti unicelulari, celule sangvine
sau somatice devenite antigenice –au devenit celule canceroase sau sunt implicate intr-un
proces autoimun sau sunt colonizate bacterian-); niciodata nu capteaza antigenele solubile
2. este un proces mediat receptorial
3. este un proces imunologic nespecific
-cel mai frecvent, MF capteaza bacteriile opsonizate (acoperite de opsonine –factori solubili
care favorizeaza captarea si fagocitarea antigenelor-; opsonine mai importante sunt elementele
complementului si anticorpii); MF poate capta si Ag neopsonizate, dar mai putin eficient

Componenta C3b
-componenta C3b a complementului rezulta din liza partiala a fragmentului C3 ce se realizeaza
ca urmare a activitatii permanente si cu intensitate redusa a caii alternative a complementului
=> generarea permanenta a unor cantitati de C3b in lichidul interstitial
-odata generat, C3b nu ramane niciodata in faza fluida, depozitandu-se pe membranele
celulare
-C3b nu se poate depozita niciodata pe membranele self, care sunt protejate => se depoziteaza
sub forma unui strat unic de molecule, de jur imprejurul bacteriei (non-self), acoperind-o
-macrofagul exprima receptori membranari (CR = complement receptors) care pot face
legaturi cu fragmentul C3b deja legat

Imunoglobulinele IgG
-sunt singurele Ig cu rol de opsonizare
-acestia se produc in cantitatile cele mai mari
-fiind monomeri, trec foarte usor prin peretele vascular catre tesuturi, unde se acumuleaza
-acestia recunosc determinantii antigenici de suprafata ai bacteriilor, angajandu-se in legaturi
cu acestia prin capatul Fab (fragment antigen binding) => acopera bacteria in totalitate,
opsonizand-o
-macrofagul poate capta usor aceste particule, deoarece prezinta receptori (Fcγ receptors)
capabili sa angajeze legaturi cu Fc (fragment constant) al anticorpilor
Captarea Ag neopsonizate
-majoritatea bacteriilor prezinta multe resturi fucozil si manozil in membrana lor, fata de care
MF prezinta receptori (F/M receptors)
-dintre cei 3 receptori, cei mai importanti sunt CR si FcγR (receptori opsoninici)
-receptorii opsoninici nu au niciun contact cu determinantii antigenici de pe suprafata
bacteriana, ci cu opsoninele => procesul este imunologic nespecific

Endocitarea antigenelor
-se formeaza vezicule de endocitoza, prin care antigenele sunt internalizate

Prelucarea (procesarea) antigenelor captate


-se desfasoara in endolizozomi unde bacteria este scindata in multe fragmente mici, denumite
epitopi
-din epitopii care rezulta in urma acestui proces sunt selectati epitopii imunodominanti (cei
mai activatori ai RI)

Conservarea epitopilor imunodominanti


-o mica parte din epitopii imunodominanti este conservata, iar ulterior, la intervale mici de
timp, sunt eliberate cantitati mici de epitopi => rol in intretinerea in timp a RI

Prezentarea epitopilor imunodominanti


-cea mai mare parte din epitopii imunodominanti sunt cuplati cu moleculele MHC (major
histocompatibility complex), formandu-se cupluri epitop-MHC care ulterior sunt expuse pe
membranele macrofagului
-aceste cupluri sunt prezentate limfocitelor Th (prezentare antigenica)
-pentru activarea LTh este foarte important ca epitopul sa fie prezent pe moleculele MHC II
-macrofagele care nu prezinta moleculele MHC II nu participa in RI, ci doar in raspunsurile
inflamatorii
-dintre cele 5 etape, doua sunt limitante pentru intregul proces: captarea antigenelor si
prezentarea epitopilor imunodominanti (pentru ca in manifestarea rolului APC, o celula
trebuie sa aiba ce sa prezinte –captarea Ag- si cu ce sa prezinte –prezentarea cu ajutorul MHC
II-)

Celulele dendritice
-celule de origine medulara, care in conditii de repaus prezinta prelungiri citoplasmatice
(pseudopode), care au anumite particularitati: sunt numeroase, sunt lungi (depasesc de 4-5 ori
diametrul celulei) si sunt foarte fine => seamana morfologic cu celulele dendritice din SNC
-celulele dendritice indeplinesc functia de APC pentru ca in general dispun de receptori de
captare si produc si exprima molecule MHC II
-dupa morfologia si localizarea lor, se descriu 6 tipuri de celule dendritice (fiecare 2 tipuri se
incadreaza intr-o clasa)
ClasaA: Celulele dendritice intratisulare

1.Celulele dendritice Langerhans


-morfologie: aspect atipic (pseudopode mai putine; forma stelata)
-distributie: caracteristic in tesutul cutanat, unde formeaza un strat aproape continuu de celule,
prezent la limita dermo-epidermica; pot fi gasite si in submucoasa digestiva/respiratorie si la
nivelul colului uterin
-fenotip de suprafata: prezinta multe CR si FcγR, dar nu au MHC II

2.Celulele dendritice interstitiale


-morfologie: celule stelate
-distributie: prezente ubiquitar, in spatiile interstitiale
-fenotip de suprafata: multe CF si FCγR, dar nu au MHC II
-aceste celule, precum si cele Langerhans au rolul de a capta Ag de la nivel tisular si de a le
transporta la ariile timodependente (paracorticala ganglionilor si stratul limfoid periarteriolar
intern al splinei –PALS intern-)

Clasa B: Celulele dendritice limfoide


-distribuite primar in organele limfoide

3.Celulele dendritice interdigitate (IDC)


-morfologie: aspect dendritic tipic (pseudopode foarte numeroase, lungi si foarte fine)
-distributie: prezente in ariile timodependente ale organelor limfoide (paracorticala
ganglionilor si PALS interna a splinei)
-fenotip de suprafata: nu au nici CR si nici FCγR, dar exprima multe MHC II

4.Celulele foliculare
-distributie: prezente in ariile bursodependente (corticala ganglionilor si PALS extern al
splinei)
-fenotip de suprafata: multe CR si FCγR, dar nu au MHC II

Clasa C: Celulele dendritice intracirculatorii

5.Celulele dendritice sangvine


-morfologie: asemanatoare monocitelor
-distributie: in circulatia sangvina
-fenotip de suprafata: nu exprima FC, FCγR si nici MHC II

6.Celulele dendritice valuroase


-morfologie: celule alungite, care pe flancuri, prezinta membrana valurita
-distributie: prezente doar in limfa
-fenotip de distributie: nu au FC, FCγR si nici MHC II

-functional, toate aceste celule sunt identice intre ele, deoarece la origine este vorba de o
singura celula care adopta aspecte morfologice foarte diferite in functie de sectorul in care se
afla => local, indeplinesc functii foarte diferite
Traficul si filiatia celuleleor dendritice in organism
-in maduva se produc celule dendritice sangvine, care sunt lansate in circulatia sistemica
-din circulatia sistemica, aceste celule pot trece in diverse tesuturi sau la nivelul ganglionilor
limfatici (fie pe cale sangvina –prin AA- sau pe cale limfatica –prin limfaticele aferente-) sau la
nivel splenic
-sub capsula ganglionara se afla cortexul ganglionar (arie bursodependenta), populat de LB
organizate sub forma de foliculi
-mai in interior se afla zona paracorticala (arie timodependenta), populata cu LT, dispuse
omogen si difuz in parenchimul ganglionar
-la nivelul parenchimului splenic ajung prin arteriola centrala, in jurul careia se dispun doua
straturi de limfocite: PALS intern (stratul periarteriolar intern – arie timodependenta –) cu
limfocite T dispuse difuz si PALS extern (stratul periarteriolar extern – arie bursodependenta -
) cu limfocite B dispuse sub forma de foliculi limfoizi

Traficul celulelor dendritice prin sange


-pot adopta doua circuite: traficul intratisular si traficul limfoid

1. Traficul intratisular
-trec fie in tesutul cutanat fie in spatiile interstitiale

a. ca urmare a patrunderii in tesutul cutanat, acestea isi modifica mult aspectul morfologic,
devenind, din celule ovalare, niste celule stelate (celule Langerhans); acestea exprima pe
suprafata lor receptori de captare (CR si FCγR) prin care pot capta foarte eficient antigenele
corpusculate opsonizate => are loc un proces de activare, in urma caruia CL incep sa
paraseasca focarul antigenic pentru a transporta Ag catre ganglionii loco-regionali, luand
initial calea limfaticelor aferente
-patrunzand in limfa, aceste celule isi modifica aspectul morfologic si devin CDV (celule
dendritice valuroase), care patrund in ganglionii loco-regionali si se stabilesc in paracorticala
ganglionilor loco-regionali
-ajunse in PC, acestea isi modifica din nou aspectul morfologic, devenind IDC (celule
dendritice interdigitate), care prezinta antigenul prin intermediul MHC II; se numesc
interdigitate pentru ca printre prelungiri se insinueaza un numar foarte mare de LT (in mod
normal, la o singura IDC vin 200 – 400 LT)

b. ca urmare a patrunderii in spatiile interstitiale, acestea isi modifica aspectul, devenind celule
interstitiale, realizand aceleasi functii ca si celulele Langerhans
-in urma captarii antigenelor, incep sa migreze; cea mai mare parte migreaza catre ganglionii
loco-regionali (transformandu-se in CDV si ulterior in IDC) si o mica parte revin in circulatie
devenind celule dendritice sangvine de unde trec in splina, stabilindu-se in PALS interna unde
se transforma in IDC

2. Traficul limfoid
-celulele dendritice din sange trec direct in splina sau ganglioni
-ajungand in ganglioni se stabilesc in corticala, unde devin CDF (celule dendritice foliculare)
-ajungand in splina se stabilesc in PALS externa, unde devin CDF
CURS 4 – MOLECULE PREZENTATOARE ALE ANTIGENULUI

-conditia oricarei celule pentru a functiona ca si APC este ca aceasta sa exprime pe membranele
ei doua categorii importante de receptori: receptori de captare si molecule de prezentare
-receptori de captare: CR (receptori pentu complement) Fc-gamma-R (receptori pentru Fc a
IgG) prin care aceste celule pot capta antigenele corpusculate opsonizate (fie prin C3 sau prin
IgG)
-molecule de prezentare: MHC = moleculele complexului major de histocompatibilitate (HLA
– human leucocyte antigen), prin care APC prezinta epitopi rezultati din prelucrarea sau
procesarea antigenului corpuscular nativ; acesti epitopi sunt prezentati intr-o prima etapa
limfocitelor Th, ulterior rezultand fie un RIC fie un RIU
-initial, cat timp APC se afla intratisular, celula exprima pe suprafata sa in special receptori de
captare, pentru ca aici isi indeplinesc functia de captare a antigenele prezente la acest nivel
-dupa un anumit interval de timp, cand ajung in organele limfoide secundare (ggl. limfatici si
splina), APC exprima pe suprafata lor molecule de prezentare a antigenului, pentru a le arata
Ag limfocitelor

Moleculele MHC (HLA)


-genele care codifica MHC sunt situate pe cromozomul 6
-dinspre capatul 5’ catre 3’ exista mai multe grupuri de gene:
-inspre 5’ exista un grup de gene denumite grupul genelor MHC II; din recombinarea acestor
gene rezulta elaborarea unor molecule care sunt exprimate pe suprafata acestor celule
(molecule MHC II)
-la mijloc exista grupul genelor MHC III, unele gene codificand pentru moleculele MHC, iar
altele codificand alte elemente care participa la RI => exista gene care codifica pentru factori ai
complementului, pentru interleukine (TNF – tumor necrosis factor), pentru Hsp (heat shock
proteins); genele care codifica pentru MHC formeaza molecule MHC III, cu rol minor in
prezentarea antigenului
-inspre capatul 3’ exista grupul genelor MHC I, care elaboreaza prin recombinare genica
variabila, molecule MHC I
-moleculelor MHC li se mai spune human leucocyte antigen pentru ca pot fi usor recunoscute
de Ac specifici

Moleculele MHC I
-elemente: distributie, structura, functie

Distributie
-sunt distribuite ubiquitar => prezente pe membranele tuturor celulelor somatice din organism,
inclusiv pe cele sangvine; exceptie fac eritrocitele si trombocitele

Structura
-molecule heterodimerice (sunt constituite din doua lanturi diferite intre ele si asociate)
-in constitutia lor intra un lant mai greu si mai lung (lantul alfa) si unul mai scurt (lantul beta)
– lantul alfa este transmembranar si este orientat cu capetele N-terminale in afara celulei si cu
capetele C-terminale intracelular
-lantul beta: lant mai mic, situat doar extramembranar;
-cele doua lanturi sunt organizate in bucle (sau domenii) ce cuprind 110 AA; aceste domenii
sunt datorate prezentei unor punti disulfurice
Lantul alfa

-pe lantul alfa exista 3 domenii situate extramembranar, primele doua fiind apropiate si situate
inspre capatul N-terminal, al treilea fiind situat langa membrana (alfa 1, 2, 3 –alfa 3 fiind cel
situat langa membrana)
-domeniile alfa 1 si alfa 2 sunt constituite din secvente de AA variabile sau hipervariabile de la
molecula la molecula, sau de la celula la celula => se numesc domenii polimorfe; acestea sunt
pozitionate simetric, fata in fata si se asociaza intre ele, din asocierea lor rezultand formarea
unei cavitati mici denumita situsul prezentator pentru Ag, in care se inclaveaza un epitop (in
vederea prezentarii sale)
-domeniul alfa 3 este format dintr-o secventa constanta (aceeasi de la molecula la molecula,
respectiv de la celula la celula) => se gaseste pe suprafata tuturor celulelor din organism (fara
eritrocite si trombocite); acest domeniu este diferit la fiecare persoana in parte => antigen self;
se numeste domeniu monomorf al MHC I

Lantul beta
-este comun tuturor organismelor apartinand aceleiasi specii
-prezinta un singur domeniu situat simetric fata de domeniul alfa 3
-datorita celor 4 domenii situate simetric unele fata de celelalte, se considera ca au o
conformatie Ig-like

Functie
-indeplinesc 3 functie mai importante
1. sunt molecule specializate in prezentarea antigenelor endogene
2. sunt responsabile de declansarea reactiilor de respingere a grefelor de tesuturi si organe
3. rol in cooperarea dintre APC si limfocitele Tc (sau Ts), mai ales in RIC
-in timpul acestei cooperari, epitopul situat pe MHC I este aratat TCR, acesta din urma
angajand legaturi pe de-o parte cu epitopul si pe de alta parte cu domeniile polimorfe ale MHC
I, realizandu-se astfel o recunoastere antigenica asociativa
-la aceasta cooperare celulara participa si CD8 de pe limfocit, care angajeaza legaturi cu
domeniul alfa 3, controland daca celula cu care vine in contact este singenica (daca este celula
self)

Moleculele MHC II
-sunt prezente doar pe celulele implicate in RI (APC, LT, LB) => nu sunt exprimate pe nicio
celula somatica

Structura
-sunt molecule heterodimerice => formate din doua lanturi diferite care se asociaza, fiind unite
prin legaturi disulfurice situate foarte aproape de membrana celulara
-ambele sale lanturi sunt transmembranare si se noteaza cu alfa si beta
-ambele au capatul N-terminal extracelular si capatul C-terminal intracelular
-lantul alfa este mai greu decat cel beta
-lanturile nu sunt liniare, fiind organizate, de asemenea, in domenii; ambele lanturi au cate
doua domenii dispuse simetric => unul spre capatul N-terminal si celalalt spre membrana

Domeniile amino-terminale
-sunt alfa 1 si beta 1
-sunt formate din secvente de aminoacizi variabile sau hipervariabile => domenii polimorfe
-aceste domenii se asociaza, formand o cavitate de dimensiuni reduse denumita situsul
prezentator al antigenului, in care este inclavat epitopul (in vederea prezentarii sale)

Domeniile dinspre membrana


-sunt alfa 2 si beta 2
-sunt formate din secvente de aminoacizi constante sau aproape constante, fiind aceleasi la
toate celulele din organism => domenii monomorfe
-cel mai monomorf este alfa 2
-asezarea simetrica a domeniilor determina conformatia lor Ig-like

Functiile
-sunt 3, in oglinda cu cele ale MHC I
1. specializate in prezentarea unor epitopi proveniti din prelucrarea sau procesarea antigenelor
exogene
2. au o contributie minora in reactia de respingere a grefei
3. joaca un rol important in cooperarea necesara pentru initierea ambelor tipuri de raspunsuri
imune, intre APC si LTh (care sunt primele care raspund in cazul prezentei unui Ag
timodependent)
-in timpul acestei cooperari, moleculele MHC II sunt recunoscute de catre LTH prin TCR, care
angajeaza legaturi si cu epitopul (pentru recunoastere antigenica), cat si cu domeniile
polimorfe ale MHC II si prin CD4 (caracteristic LTh), care angajeaza legaturi cu domeniul
monomorf al moleculei MHC II

Mecanismele prezentarii selective a antigenelor de catre moleculele MHC


-desi ambele tipuri de molecule MHC sunt elaborate in acelasi subcompartiment celular (RER),
acestea prezinta diferentiat antigenele pentru ca se cupleaza cu acestea in compartimente total
diferite

Moleculele MHC I
-moleculele MHC I prezinta epitopi din antigenele endogene (cel mai frecvent proteine
endocitoplasmatice), care pot avea doua origini: endogena propriu-zisa si exogena

Antigenul propriu-zis

-reprezinta diverse proteine cu defecte moleculare sau mai ales de conformatie spatiala; la
nivelul ribozomilor este sintetizat lantul proteic propriu-zis, lant care in mod obisnuit este
excesiv de lung si este trecut de pe fata externa a RER in lumen (in acest moment se numesc
proteine native); proteinele native sunt nefoldate si sunt supuse actiunii saperoninelor (Hsp),
iar daca efectul este favorabil, proteina se transforma din proteina nativa in proteina matura,
care adopta o anumita conformatie spatiala; proteina matura este trimisa in diverse locuri (in
citoplasma => prot. structurala / la membrana => receptor / export => IL); exista si situatii
cand in urma actiunii Hsp, foldarea nu are loc => acestea raman proteine native, care devin
niste rebuturi proteice (DRIPS = defective ribozomal proteins); in mod normal, aproximativ 25
– 30% din totalul proteinelor elaborate sunt DRIPS
-indepartarea DRIPS: proteinele trec din lumenul RER in citoplasma (sub actiunea unui
canalicul de la acest nivel denumit SEC-61 –canalicul secretor de 61kDa), de unde urmeaza sa
fie indepartate; daca au structura primara normala, acestea sunt niste DRIPS obisnuite, dar
daca au structura primara defectuasa, pot actiona ca niste autoantigene sau ca markeri
tumorali; DRIPS sunt distruse la nivelul proteazomilor (echipamente celulare
intracitoplasmale non-lizozomoale)
-proteazomii sunt alcatuit din doua unitati identice (la exterior doua unitati alfa / la interior
doua unitati beta); unitatea beta este unitatea enzimatica (cu rol in distrugerea proteinelor);
aceste unitati se dispun sub forma unor colaci, alcatuind in interior un canalicul intern prin
care patrund DRIPS-urile, care patrund ca si polipeptid depliat si ies ca si fragmente peptidice
mici care se numesc epitopi
-epitopii ajung in RER si sunt incarcati de moleculele MHC I; trecerea acestor epitopi in RER
se face printr-un sistem transportor denumit TAP
-acest transport este facilizat prin formarea unor punti de legatura intre proteazom si TAP,
punti alcatuite din 2 molecule denumite LMP-2 respectiv LMP-7 (low mass proteins)

Antigenele exogene
-provenite din proteine citoplasmatice ale bacteriilor intracelulare sau ale virusurilor
-aceste proteine sunt trecute in RER si se ataseaza MHC I
-primul lant al MHC care este elaborat este lantul alfa, care initial este imatur; acesta este adus
la conformatia necesara prin actiunea unei saperonine (calnexina), care inveleste in totalitate
molecula si o forteaza sa adopte conformatia spatiala necesara
-odata stabilita conformatia, lantul alfa capata afinitate pentru lantul beta => cele doua se
asociaza, constituind molecula MHC I
-initial, lanturile se asociaza instabil, astfel ca asupra lor actioneaza o a doua saperonina
(calreticulina), care solidarizeaza legatura dintre cele doua lanturi
-intre lantul beta si TAP se realizeaza o legatura mediata de tapasina (care creste afinitatea
lantului fata de TAP si favorizeaza incarcarea moleculelor MHC I)
-lantul alfa are afinitate pentru o enzima denumita ERAP (aminopeptidaza reticulului
endoplasmatic), care cliveaza epitopii atasati –daca au peste 12 AA-)
-in final MHC I impreuna cu epitopii sunt adusi la suprafata si vor fi ulterior recunoscuti de
catre limfocitele Tc (si eventual supresoare)

Moleculele MHC II
-cele doua lanturi ale MHC se formeaza aproape simultan
-la acestea se asociaza initial un al treilea lant denumit lantul 2I (2 de la MHC II si I de la
inhibitor)
-lantul 2I inhiba, prin capatul sau N-terminal, obtureaza situsul moleculelor MHC II
-aceste molecule sunt trecute din RER in endozomi, unde sufera modificari succesive care se
concretizeaza in indepartarea majoritatii lantului 2I de catre catepsina); totusi, la nivelul
situsului ramane portiunea N-terminala a lantului inhibitor (denumit CLIP – portiunea de
clivare a lantului inhibitor)
-odata cu eliminarea CLIP, situsurile devin libere pentru a incarca diversi epitopi, care provin
din Ag corpusculare care au fost endocitate
-in endozomi respectivele Ag sunt scindate si in final se incarca pe moleculele MHC II
-in acest moment tot complexul este adus la suprafata si epitopul astfel exteriorizat este
recunoscut de limfocitele Th
-in RER are loc cuplarea MHC I cu antigenele endogene
-dintre cele doua categorii de molecule MHC, singurele care au situsul prezentator liber sunt
MHC I
-in endozomi are loc cuplarea Ag corpusculare cu moleculele MHC II pentru ca aceste Ag se
formeaza in endozom, iar pe de alta parte moleculele MHC II sunt singurele care tranziteaza
endozomii
CURS 6
Receptorii cu rol accesor in activarea LT

Receptorul CD28
-exprimat pe membranele LTh si LTc
-structura: homodimer de 50kDa => doua lanturi identice si asociate intre ele
-fiecare lant are in partea extramembranara, in apropierea capatului N-terminal, un domeniu
(domeniile sunt situate simetric)
-segmentul intracelular are rol important in activare
-rol: cooperarea intre LTh, LTc si APC (cooperare ocazionala, in cadrul prezentarii si
recunoasterii antigenului)
-CD28 angajeaza legaturi cu un contraligand de pe APC profesionale (CD80 sau CD86) =>
cooperarea initiaza semnale care contribuie la maturarea functionala a limfocitelor si
stimuleaza cresterea numarului de celule/clona activata
-in cazul LTh se stimuleaza sinteza diverselor tipuri de interleukine (care amplifica/regleaza
raspunsul imun)
-in cazul LTc se stimuleaza productia si eliberarea de citokine cu rol distructiv

Receptorul CD45
-prezent pe membranele tutror limfocitelor aflate in sangele periferic
-ocupa cel putin 10% din suprafata membranei LT
-pe LT se afla atasat mereu la complexul TCR-CD3 (se ataseaza la lanturile zeta-zeta ale CD3)
=> se activeaza de fiecare data cand are loc recunoasterea antigenica => apar semnale
activatoare care se transmit din lant in lant, pana la CD45 (TCR -> CD3 -> -prin lanturile zeta-
zeta- CD45)
-odata activat, CD45 incepe sa functioneze ca o enzima de tipul protein-tirozin-fosfataza =>
defosforileaza diversele tirozine
-CD45 activat formeaza un cuplu cu protein-tirozin-kinazele

Receptorii de adeziune intercelulara ai LT


-rol esential in cooperarea dintre APC si LTh = prima etapa a oricarui tip de RI fata de
antigenele timodependente
-contactul dintre membranele APC si LTh se realizeaza prin cupluri de adeziune intercelulara
(2 cupluri)

Cuplul de linia I
-primele legaturi care se stabilesc sunt cele prin cuplul de adeziune de linia I (CD2 – LFA3)
-CD2 este exprimat pe toate LT (receptor panT) => glicoproteina monomerica
transmembranara de 50kDa ce prezinta doua domenii extramembranare si un segment
intracelular lung; angajeaza legaturi prin complementaritate cu LFA3 (leucocyte function
antigen)
-LFA3 este de asemenea un monomer care are spre capat doua domenii
-cuplul este numit de linia I pentru ca afinitatea dintre CD2 si LFA3 este foarte mare => la
contactul dintre LTh si APC se formeaza multe cupluri CD2-LFA3 (mii, chiar zeci de mii),
cupluri care sunt stabile pentru o lunga perioada de timp
Cuplul de linia a II-a
-legaturile se fac intre LFA1 si ICAM
-LFA1 se afla pe LTh; se afla de asemenea si pe LB si pe monocite; este un heterodimer alfa-
beta care prezinta in segmentul extramembranar cate 2 domenii situate simetric; segmentele
intracelulare sunt lungi; lantul alfa se numeste CD11a, iar lantul beta se numeste CD18;
angajeaza legaturi cu mai multi contraliganzi din categoria ICAM (intercelular adhesion
molecules)
-afinitatea dintre cele doua molecule este mai mica, deci se stabilesc mai tarziu si au o
contributie mai scazuta

Functiile cuplurilor de adeziune


-favorizeaza net recunoasterea antigenica => pentru ca mentin membranele celulare dispuse
paralel in contact intim, permitand mentinerea contactului dintre APC si limfocit pentru un
timp suficient difuziunii moleculelor MHC si TCR in toate planurile (pentru ca acestea doua sa
ajunga la un moment dat in contact una cu cealalta)

Mecanismele activarii limfocitelor T

Principiile de baza ale activarii limfocitelor T


1.activarea limfocitelor T are loc strict in organele limfoide secundare si reprezinta momentul
central al oricarui raspuns imun impotriva antigenele timodependente
2.necesita doua actiuni realizate la nivelul si prin intermediul ganglionilor loco-regionali: (1)
drenajul continuu al lichidelor interstitiale (pentru ca aferentele limfatice se deschid beant in
interstitiul ganglionar, favorizand accesul antigenelor tisulare in ganglioni) si (2) concentrarea
intensa a limfocitelor in parenchimul ganglionar
3.activarea si cooperarea APC – limfocit trebuie sa fie bidirectionala

Rolul drenajului continuu


-antigenele pot ajunge in interstitiul ganglionar sub doua forme distincte: (1) ca antigene
transportate de catre APC => iau rapid calea limfaticelor aferente si sunt ulterior prezentate
limfocitelor T din parenchimul ganglionar (se prezinta defapt un mic fragment –epitopul-
rezultat din prelucrarea Ag, fragment care este recunoscut de TCR); (2) ca si antigene ca atare,
acestea nefiind insa identice cu antigenul original (sunt modificate de procesul inflamator acut
aparut la intrarea Ag in corp –proteaze si radicali liberi eliberati de macrofagele locale-)

Rolul concentrarii limfocitelor


-lifmocitele circulante ajung in parenchim, unde stationeaza un timp indelungat => pot sa aiba
contact cu antigenul ajuns la acest nivel
-in cazul in care limfocitele nu sunt stimulate antigenic, acestea parasesc ganglionul respectiv
si se intorc in circulatie, intrand ulterior in alt ganglion
-in ganglioni, activarea limfocitelor T nu poate avea loc decat in conditiile unei cooperari cu
APC, pentru ca ele nu pot fi stimulate niciodata direct de catre antigenul nativ (fie modificat, fie
nemodificat / fie opsonizate, fie neopsonizate), pentru ca nu prezinta receptori de captare a
antigenelor si nici nu pot recunoaste antigenele native, ci doar epitopi

Activarea si cooperarea
-cooperarea si activarea necesare unui raspuns imun eficient trebuie sa fie bidirectionale =>
APC si limfocitele trebuie sa se stimuleze reciproc
-sensul activarii este anterograd (dinspre APC care prezinta catre LT care recunosc Ag)
-la finalul activarii anterograde apare activarea limfocitelor T, care se poate realiza pe doua cai:
principala (TCR-CD3) si accesorie (CD28 de pe LT – CD80 de pe APC)
-prin transmiterea semnalelor prin cele doua cai rezulta 3 modificari importante ale clonei LT,
care sunt o conditie sine qua non al initierii RI:
1. activarea metabolica a LT (ACTIVAREA)
2. stimularea diviziunilor celulare (EXPANSIUNEA) => creste numarul de celule/clona
activata
3. maturarea functionala a LT (MATURAREA) => produc si elibereaza interleukine (daca sunt
LTh) sau citokine cu rol distructiv (daca sunt LTh)

Activarea retrograda
-se exercita dinspre LT deja activate catre APC
-se numeste retrograda pentru ca se exercita in sens opus prezentarii si recunoasterii
antigenice
-se realizeaza prin intermediul unor interleukine produse de catre limfocitul T activat, cea mai
importanta fiind IL4, care are mai multe efecte activatoare asupra APC:
1. stimuleaza intens sinteza si expresia membranara a moleculelor MHC => stimuleaza
prezentabilitatea antigenului => + MHC => + activare LT; aceasta amplificare are loc pana
cand este atins (chiar depasit) pragul declansarii raspunsului imun (practic pentru a se
declansa un RI apare doar cand LT sufera modificarile activatoare –A, E, M-)

Mecanismul activarii limfocitelor T


-trece prin doua etape mari: etapa antigen-nespecifica si ulterior etapa antigen-specifica
(activarea propriu-zisa)

Etapa antigen-nespecifica
-consta in stabilirea de legaturi prin cuplurile de adeziune intercelulara (vezi mai sus)
-aceste legaturi se pot realiza indiferent de prezenta epitopului pe MHC => Ag-nespecifica
-are loc permanent in organism, in organele limfoide secundare => fie APC ajung cu MHC fara
epitop, fie ajung cu MHC cu epitopi care nu sunt recunoscuti, fie ajung cu MHC cu epitopi care
sunt recunoscuti

Etapa antigen-specifica
-se initiaza doar cand MHC prezinta un antigen care este si specific
-Ag este recunoscut de TCR, la care se asociaza CD3 (cu lanturile mici alfa-beta-delta si
lanturile lungi zeta-zeta), la acesta din urma legandu-se, prin punti S-S cu lanturile zeta-zeta,
CD45
-la MHC se asociaza un coreceptor (CD4 in cazul LTh / CD8 in cazul LTc), care angajeaza
legaturi cu domeniul monomorf al moleculei MHC
-in citoplasma, CD4 si CD8 se afla in contact cu o enzima PTK (P56 sau LCK)
-in centrul catalitic al enzimei PTK exista o tirozina cu rol regulator (tirozina din pozitia 505)
-cand are loc recunoasterea antigenica apar doua semnale succesive:
1. semnalul declansat pe calea CD4/CD8: apare in urma contactului CD4/CD8 cu domeniul
monomorf al moleculelor MHC; este un semnal inhibitor, care activeaza PTK cu care CD4/CD8
sunt in contact => PTK isi schimba conformatia, aducand la suprafata tirozina din pozitia 505,
care fixeaza o molecula macroergica de fosfat => apare inhibitia protein-tirozin-kinazei => rol
protectiv impotriva activarii limfocitare in cazul in care iau contact cu molecule MHC goale
(exista molecule goale chiar si pe un APC care au atasat un epitop) => se previne reactia imuna
impotriva APC
2. semnalul declansat de TCR: semnal activator care apare la contactul MHC-epitop cu TCR;
semnalul se transmite la lanturile zeta-zeta ale CD3, unde poate urma (a) o cale scurta catre
CD45 si (b) o cale lunga, in care este transmis catre segmentele intracelulare ale CD3 (caile se
succed: cale scurta, apoi cale lunga)
a. calea scurta: CD45 se activeaza si incepe sa functioneze ca o PTP, care preia fosfatul de pe
tirozina 505 si se incarca cu el, indirect realizand defosforilarea PTK, care se activeaza diverse
enzime cu rol in activarea metabolica a limfocitelor T
b. calea lunga: lanturile zeta isi schimba conformatia la nivelul segmentelor distale, care
favorizeaza foarte mult atasarea locala a mai multor enzime, cea mai importanta fiind ZAP-70
= Z-chain associated protein; ZAP preia fosfatul de pe CD45 si il trece pe alte substraturi => il
trece pe PLC, care se fosforileaza si se activeaza => declanseaza cascada fosfatidil-inozitol-
bifosfatului, din care rezulta DAG si IP3 => se activeaza diverse gene
-IP3: substanta hidrosolubila care difuzeaza in citoplasma pana la nivelul REN, stimuland
receptorii specifici de la acest nivel si eliberarea consecutiva a unor cantitati mari de calciu =>
apare hipercalcitie (+Ca in citoplasma), care stimuleaza calcineurina (fosfataza), aceasta din
urma activand un factor transcriptional (NF-AT = nuclear factor of the activated T
lymphocytes) cu rol in activarea unor functii nucleare (in mod normal este fosforilat =>
inactiv); NF-AT activat difuzeaza usor in nucleu, unde stimuleaza marea majoritate a genelor
pentru interleukine/citokine => incepe maturarea functionala limfocitara
-DAG: substanta liposolubila, care ramane atasat de membrana celulara si activeaza PKC, care
activeaza un factor transcriptional (NF-kB = nuclear factor of the light k chains of the B
lymphocyte imunoglobulins); NF-kB este un polipeptid care este in mod normal cuplat cu un
inhibitor proteic, deci inactiv => PKC fosforileaza inhibitorul, care se desprinde => NF-kB se
activeaza si difuzeaza in nucleu, activand gene pentru interleukine si, in mod particular,
activeaza gena pentru IL2;

Mitoza limfocitara
-initierea mitozelor limfocitare se realizeaza prin kinazele ciclin-dependente (CDK), care
actioneaza la etapele S si perioada dintre G2 si M ale ciclului mitotic;
CDK cu efect in stadiul dintre G1 si S sunt stimulate de semnalele venite prin calea CD28,
semnale care au pe deasupra activarii cascadei MAP-kinazelor
-kinazele care influenteaza trecerea de la G2 la M sunt stimulate de semnalele venite prin calea
TCR-CD3

Consecintele morfofunctionale ale activarii limfocitelor T


-limfocitele T se modifica morfologic si functional
-limfocitul trece din etapa G0 in interfaza (G1, S, G2), moment in care apar modificarile
morfologice si functionale => devine mare si capata aspect relativ neregulat si citoplasma
capata un surpuls de mitocondrii (marker morfologic al activarii LT) si prezinta RER bine-
dezvoltat
-apar si modificari fenotipice (ale expresiei receptoriale), mai mult calitative decat cantitative
=> creste mult expresia receptorilor de adeziune (mai ales a LFA1) si a TCR => se formeaza
limfoblasti T
-limfoblastii T care depasesc etapa G2 a ciclului mitotic, trec in etapa M ( a diviziunilor
mitotice propriu-zise) => se formeaza limfocite T efectorii (acestea vor fi utilizate concret in
derularea RI –pot fi LTh sau LTc) si limfocite T cu memorie (nu mai revin niciodata la starea
de repaus –adica G0-, ramanand intr-un stadiu intermediar dintre G0 si G1 => la un contact
nou cu acelasi antigen, RI va fi mult mai prompt)
CURS 7 – LIMFOCITELE B

Caracteristicile generale ale limfocitelor B


-reprezinta o minoritate celulara => 20% din totalul limfocitelor din sangele periferic
-sunt celule cu durata de viata scurta, sau foarte scurta => cateva saptamani – luni (rar peste 1
an)
-sunt putin recirculante, stationand mult in organele limfoide secundare (asteapta antigenul)

Morfologie
-celule mici (6 – 9 microni)
-prezinta un nucleu limfocitoid (boaba de fasui) si citoplasma putina, prezenta la periferie =>
nu se pot diferentia morfologic de LT (se diferentiaza prin testul rozetarii, la care LB sunt
negative, pentru ca nu au CD2)

Receptorii de suprafata ai limfocitelor B


-3 categorii:
I. receptori de recunoastere antigenica (complexul BCR-CD79a/CD79b); rol si in activare
II. receptori cu rol accesor in activarea LB (CD45, CD25 –pentru IL2-, complexul CD21/CD19)
III. receptori de adeziune intercelulara (LFA1 = CD11a/CD18)

Functiile de principiu ale LB


-in cadrul oricarui RI impotriva antigenelor timodependente, LB indeplinesc 3 functii
succesive: (a) recunosc antigenele timodependente -> (b) functioneaza ca APC -> (c)
functioneaza ca celule producatoare de Ac (cand ajung in stadiul de plasmocite)

Recunoasterea antigenica
-LB recunosc Ag doar in organele limfoide secundare
-este realizata de catre LB din ariile bursodependente ale OLS (corticala ganglionara si PALS
externa)
-LB recunosc orice antigen aflat in faza fluida (antigene moleculare sau fragmente de antigene
corpusculate, ambele fiind de origine tisulara)
-in cazul LB nu este niciodata necesara prezentarea antigenica

Antigenele moleculare tisulare


-dupa frecventa: proteine+glicoproteine > oligozaharide, fosfolipide si altele
-acestea sunt drenate in mod continuu in ganglionii loco-regionali, fiind antrenate de lichidul
interstitial care trece permanent prin ganglion

Fragmente din antigenele corpusculate


-bacterii, virusuri, protozoare
-antigenele native se fragmenteaza pentru ca intotdeauna RI declansat de catre factori
microbieni este insotit de un proces inflamator desfasurat intratisular (care are ca scop
distrugerea focarului) => sunt eliberate enzime, radicali liberi de oxigen s.a., care altereaza
agentii microbieni nefagocitati => ii fragmenteaza, iar fragmentele sunt antrenate de lichidul
interstitial catre ganglioni
Receptori implicati in recunoasterea antigenica

BCR
-structura: anticorp transmembranar (dupa frecventa: IgM monomer > IgD > IgG > IgA
monomer > IgE)
-constituit prin asocierea a doua categorii de lanturi => o pereche de lanturi grele (H) si o
pereche de lanturi usoare (L)
-lanturile grele sunt transmembranare, cu capetele N-terminale extracelular si cele carboxi-
terminale intracelular; sunt unite prin punti disulfurice situate extramembranar
-lanturile usoare sunt pozitionate extracelular
-segmentul intracitoplasmatic este scurt si se afla in contact cu o protein-tirozin-kinaza
caracteristica LB (P60fyn) => fyn = tirozinkinaza neuroblastomului felinelor
-la capetele N-terminale, capetele lanturilor H si L se asociaza strans intre ele, formand doua
cavitati de dimensiuni reduse => situsurile combinative pentru Ag (situsurile de recunoastere
Ag), prin care se recunosc Ag dupa prezenta pe suprafata lor a determinantilor antigenici
conformationali
-BCR are 2 situsuri de recunoastere Ag identice intre ele => BCR este receptor monospecific

Functiile BCR
-recunoaste antigenele
-intiaza stimuli activatori
-BCR, ca si TCR, nu poate realiza transductia semnalelor activatoare (datorita segmentului
intracitoplasmatic scurt) => transductia se realizeaza de catre 2 glicoproteine
transmembranare asociate la BCR, care prezinta segmente intracitoplasmatice lungi sau
extrem de lungi (Ig alfa –CD79a- si Ig beta –CD79b-)
-ambele Ig prezinta cate un domeniu extramembranar scurt, acestea fiind pozitionate simetric;
se asociaza si intre ele,cu BCR si cu CD45 prin punti disulfurice extramembranare
-se considera ca Ig alfa si beta sunt omoloage ale lanturilor zeta-zeta ale complexului CD3

Recunoasterea si activarea LB
-Ag sunt recunoscute dupa prezenta determinantilor antigenici conformationali, care sunt
recunoscuti de catre situsurile combinative pentru Ag
-in urma recunoasterii apar semnale activatoare in BCR, care se transmit catre profunzime, pe
doua cai: scurta (semnalele au acces direct la PTK) si lunga (prin puntile disulfurice)

Calea scurta
-se activeaza PTK (P60fyn) cu care BCR se afla in contact
-PTK incepe sa fosforileze diverse substrate (fie enzimatice, fie non-enzimatice) => fosforileaza
segmentele intracitoplasmatice ale Ig alfa si beta, atasand multe grupari fosfat la nivelul
tirozinelor prezente din abundenta la nivelul capatului N-terminal
-fosforilarea lanturilor Ig alfa si beta favorizeaza net fixarea la capatul N-terminal a unor
enzime cu rol in activare (ex: SIYC = tirozin-kinaza splenica)
-ca urmare a atasarii SIYC la segmentele intracitoplasmatice, lanturile Ig alfa si beta sufera
modificari conformationale, care permit transmiterea semnalului activator si pe cale lunga

Calea lunga
-in urma caii scurte apare activarea CD45, care incepe sa functioneze ca o PTP (protein-tirozin-
fosfataza)
-in calitate de PTP, aceasta defosforileaza tirozinele lanturilor Ig alfa si Ig beta si il ataseaza la
membrana sa
-fosfatul nu ramane pe CD45, acesta fiind preluat de catre SIYC si transmis mai departe catre
fosfolipaza C => hidrolizeaza PIP2 la DAG si IP3
-SIYC este omologul ZAP-70 al LT
-IP3 si DAG activeaza o serie de factori nucleari (NF) –polipeptide-, care patrund intranuclear
si activeaza diverse gene (pentru MHC, IL, Ig, kinaze ciclin-dependente –pentru mitoza-)

Recunoasterea si activarea in cazul un fragmente de antigene corpusculare


-inafara de calea prezentata mai sus, mai intervine o cale accesorie
-recunoasterea initiala se face pe baza determinantilor antigenici conformationali de pe
fragmente
-antigenele corpusculare, fie native fie fragmentate, sunt acoperite de opsonine (C3b a
complementului), care se depun ca un strat unic de molecule pe membrana Ag (sau
fragmentelor de Ag)
-opsonina C3b este recunoscuta de un coreceptor (CD21)
-CD21 este un monomer cu un segment extramembranar foarte lung si un segment
intramembranar scurt (deci nu poate transmite semnalele activatoare)
-transductia se face prin CD19, o glicoproteina asociata prin punti disulfurice cu CD21, care are
un segment extramembranar scurt si unul intramembranar lung
-ca urmare a recunoasterii determinantilor antigenici are loc activarea P60fyn si ulterior
transmiterea semnalelor prin cale scurta si lunga; in plus, P60fyn fosforileaza tirozinele
segmentului intramembranar al CD19
-fosforilarea tirozinelor CD19 permite atasarea unor enizme (ex: PI3K = fosfatidil inozitol-3
kinaza)
-enzima PI3K este activata de semnalele transmise prin calea CD21-CD19 => incepe sa
fosforileze MAP-kinazele, activandu-le
-activarea MAP-kinazelor determina mai ales stimularea genelor pentru CK (kinazele ciclin-
dependente), cu un efect mitogen foarte pronuntat

Consecintele morfofunctionale ale activarii limfocitelor B


-in faza de repaus, LB se afla in faza G0 a ciclului mitotic
-odata stimulat, LB trece in interfaza (G1, S, G2); prin trecerea din G0 in interfaza, LB isi
modifica aspectul si functia => se formeaza limfoblastul B (limfocit B activat)
-limfoblastii B au talie mare, nucleu limfocitoid, mitocondrii multe si cu multe criste, RER bine
dezvoltat si prezinta modificari fenotipice (+ receptori de adeziune celulara, + molecule MHC
II) => pe durata stadiului de limfoblast, functioneaza ca APC !
-celulele care depasesc faza G2 a interfazei, trec in etapa M, a diviziunilor mitotice; cel putin
95% din celulele rezultate devin limfocite B efectorii (plasmocite => produc Ig), restul de sub
5% recapata aspectul de limfocit mic, dar nu revin niciodata in faza Go, ramanand intr-o etapa
intermediara (intre Go si G1) => limfocite B preactivate (cu memorie)
-plasmocite: mari, ovale, nucelu neregulat, RER foarte abundent)
-limfocitele B cu memorie: la un nou contact cu acelasi antigen, acestea vor reactiona foarte
scurt si foarte energic; acestea au o viata scurta (cateva saptamani)
-transformarea in limfoblast se realizeaza la distanta de locul in care s-a realizat recunoasterea
antigenica, la fel ca si in cazul transformarii in plasmocit (tot la distanta) => migrarea si
distantarea limfocitelor se realizeaza pentru a permite o eliberare eficienta a Ig
-daca plasmocitele s-ar forma chiar la locul patrunderii/recunoasterii Ag, acestea ar fi inhibate,
pentru ca ele expun initial Ig pe membrana si ulterior ii elibereaza in circulatie => daca Ag ar fi
preluat de Ig in curs de exocitare, s-ar declansa semnale inhibitorii
CURS 05 – POPULATIILE LIMFOCITARE SI MARKERII LOR DE SUPRAFATA

Introducere
-din totalul celulelor seriei albe, limfocitele reprezinta cam 25 – 40%, ceea ce corespunde unor
valori absolute cuprinse intre 1500 – 3500 limfocite/mm3
-la microscopul optic, limfocitele se pot imparti in limfocite mici (populatia majoritara – 80 –
85% -), care cuprinde doua subvarietati: limfocitele T si limfocitele B si limfocitele mari, care
au un diametru intre 10 – 16um, citoplasma este foarte bine reprezentata si abundenta si
prezinta numeroase granulatii azurofile; acestea se numesc LGL – large granular lymphocytes
si reprezinta 10 – 15% din totalul limfocitar; LGL cuprinde doua subtipuri de limfocite =>
limfocite NK si limfocitele K, care sunt implicate in apararea naturala si in RIC

Limfocitele mici
-diferentierea pe baza microscopica a limfocitelor T si B nu se poate realiza => sunt necesare
diferentieri dpdv functional => cel mai important test de diferentiere este testul rozetarii
-punand in contact limfocite cu hematii de oaie/berbec, singurele care se asociaza cu acestea
sunt limfocitele T
-limfocitele T sunt pozitive la testul rozetarii deoarece prezinta pe suprafata lor un receptor de
adeziune intercelulara care permite angajarea de legaturi cu hematiile; acest receptor este
caracteristic limfocitelor T (deci niciodata nu se va afla pe limfocitele B)

Limfocitele T
-se impart in diverse clase: Th, Tc, Ts, Tcs (contrasupresoare), Trg (reglatorii)
-aceste clase nu pot fi diferentiate nici prin criterii morfologice si nici prin testul rozetarii,
deoarece toate sunt pozitive => se diferentiaza intre ele dupa fenotipul de suprafata (expresia
receptoriala)
-toate limfocitele T exprima receptori de membrana comuni, dar si receptori definitorii pentru
functia fiecarei clase de limfocite (denumiti markeri de suprafata) => evidentierea acestor
receptori specifici se realizeaza cu ajutorul anticorpilor monoclonali (Ac artificiali produsi prin
tehnici de hibridizare, care au ca particularitate faptul ca recunosc cu specificitate absoluta
receptorii specifici de la suprafata limfocitelor, sau de pe suprafata altor celule)

Caracterele generale ale limfocitelor T


-reprezinta 65% din totalul limfocitelor
-sunt limfocite cu durata de viata lunga, sau foarte lunga => un limfocit are o durata de viata de
ordinul anilor, zecilor de ani sau chiar toata toata viata
-sunt celule intens recirculante, in vederea cautarii antigenului pentru care sunt specifice
-pot fi identificate cu ajutorul testului rozetarii, test care permite identificarea si separarea
limfocitelor T
-prezinta receptori de suprafata (CD3, CD4, CD8), cu rol accesor in activarea LT (CD28, CD45)
si de adeziune celulara (CD1, LFA1 –CD11a/CD18-)
-LFA = antigenul asociat functiei leucocitare

Receptorii de suprafata ai limfocitelor T


-se impart in 3 categorii, la recunoasterea antigenica participand TCR – CD3 (recunoaste
epitopii prezentati) si doi coreceptori, reprezentati de CD4 SAU CD8 (coreceptori de
recunoastere a moleculelor prezentatoare de antigen MHC II – CD4 / MHC I – CD8)
-recunoasterea antigenica realizata de limfocitele T este asociativa (recunoaste concomitent Ag
si molecula MHC)
-receptorii au rol in activarea metabolica a limfocitelor T
Caracteristicile recunoasterii antigenice ale limfocitelor T
-limfocitele T recunosc doar antigenele prezente pe membranele APC in complex cu moleculele
MHC => spre deosebire de limfocitele B, LT nu recunosc niciodata antigenele solubile
-limfocitele T recunosc antigenele dupa structura primara
-recunoasterea realizata de limfocitele T este dublu asociativa

Complexul TCR-CD3
-pe suprafata LT in stare de repaus exista un numar foarte mare de asemenea complexe (40 –
45 de mii )
-este un receptor heterodimeric => format din doua lanturi diferite si asociate intre ele
-ambele lanturi sunt transmembranare, capetele N-terminale fiind la exterior, iar cele carboxi-
terminale sunt intramembranare
-cele doua lanturi sunt alfa (45kDa; elaborat dupa codul unor gene prezente pe cromozomul
14) si beta (40kDa; elaborat dupa gene de pe cromozomul 7)
-lanturile sunt unite prin punti disulfurice situate in apropierea membranei
-membrana separa 3 segmente diferite ca structura si ca functie => segment extracelular (lung),
segment transmembranar si segment intracitoplasmatic

Segmentul extracelular
-TCR, in segmetul extracelular, adopta o conformatie Ig-like
-prezinta 4 domenii (2 ale alfa, 2 ale beta), situate simetric unul fata de celalalt
-domeniile din apropierea zonei N-terminale sunt hipervariabile, avand secvente variabile de la
clona la clona => domenii variabile (Valfa respectiv Vbeta = variabil alfa/variabil beta)
-domeniile Valfa si Vbeta fiind pozitionate simetric, se asociaza intre ele, constituind situsul
combinativ pentru antigene
-domeniile variabile ale alfa si beta sunt variabile si intre ele
-domeniile din apropierea membranei sunt de asemenea diferite intre ele, dar sunt identice
pentru toate clonele LT din organism => domenii constante (Calfa si Cbeta)

Domeniile variabile
-responsabile pentru recunoasterea antigenica
-desi ambele domenii (Valfa / Vbeta) sunt responsabile de recunoasterea antigenica, ele nu
angajeaza legaturi cu antigenul prin intreaga lor secventa de aminoacizi, contactele cu
antigenul sunt punctiforme si se realizeaza de catre secvente mici, scurte de aminoacizi (8-13
AA), ce provin din plicaturarea Valfa si Vbeta, care aduc aceste secvente in interiorul cavitatii si
ele angajeaza legaturi cu complexul MHC-epitop prin complementaritate; aceste secvente de 8-
12AA se numesc CDR (complementary determining regions)
-lanturile alfa si beta se plicatureaza intens, baza “vilozitatilor” fiind unite prin punti
disulfurice, iar varful “vilozitatilor” prezentand aminoacizii cu rol de CDR (prima vilozitate
prezinta CDR1, a doua CDR2 etc. –aceasta numerotare este valabila si pe alfa si pe beta)
-CDR1 si CDR2 angajeaza legaturi cu MHC, iar CDR3 este singurul care realizeaza legaturi cu
epitopul => are loc o recunoastere antigenica asociativa monoreceptoriala
-cele 6 CDR-uri realizeaza un paratop => substructura situsului combinativ pentru antigen, ce
este direct responsabila de recunoasterea antigenica
-secventele care nu sunt implicate in recunoasterea antigenica se numesc FR (framework
regions)
Zona balama
-aflata intre domeniile constante si membrana
-reprezinta zona din TCR dotata cu maximum de flexibilitate, executand miscari de baleiaj in
toate planurile, miscari care sunt importante in recunoasterea Ag
-la acest nivel exista punti disulfurice care solidarizeaza cele doua lanturi

Segmentul transmembranar
-format doar din 20 – 25AA

Segmentul intracitoplasmatic
-are ca particularitate ca este scurt sau foarte scurt (8 – 12 AA) => segmentul
intracitoplasmatic iese foarte putin din planul membranei

Rolurile TCR
-rol esential in recunoasterea antigenica asociatia
-rol important in generarea unor semnale activatoare care iau nastere in urma adaptarii
conformationale a situsului combinativ pentru antigen, la formarea complexului MHC-epitop
-nu poate realiza transmiterea (transductia) semnalelor catre sistemele enzimatice de
profunzimea citoplasmei => transductia semnalelor este realizata de CD3, care se asociaza
intotdeauna la TCR

Complexul CD3
-complex pentameric, cu primele trei lanturi (alfa, beta, delta) scurte si doua (zeta) lungi
-lanturile scurte sunt transmembranare, de 21kDa, elaborate dupa gene prezente pe
cromozomul 11; la aceste lanturi se asociaza doua lanturi frecvent identice intre ele care sunt
lungi, efilate, care patrund adanc in citoplasma limfocitului
-lanturile lungi au 16kDa si sunt elaborate dupa gene prezente pe cromozomul 1
-lanturile se asociaza intre ele prin punti disulfurice, formand pentamerul si in plus toate se
asociaza lui TCR => formeaza un complex heptameric
-CD3 realizeaza transductia semnalului

CD4
-este un coreceptor de recunoastere antigenica
-ca distributie, CD4 este absolut caracteristic pe suprafata limfocitelor Th => limfocitele Th
sunt LT CD4+

Structura
-glicoproteina transmembranara, care in segmentul extramembranar prezinta 4 domenii
diferite ca lungime
-prezinta si un segment intracitoplasmatic foarte lung

Functiile segmentului extracelular


-rol foarte important in cooperarea dintre limfocitele Th si APC
-cooperarea este conditionata de procesul de prezentare antigenica => CD4 recunoaste
molecula MHC II din complexul MHC-epitop, angajand legaturi cu domeniul monomorf al
MHC II (domeniul alfa2)
Functiile segmentului intracelular
-rol important in activarea limfocitelor Th, fiind in contact direct cu o enzima din clasa protein-
tirozin-kinazelor (codificata de LCK – P56); LCK = leucocyte characteriscit kinase / P56 =
protooncogena de 56kDa

CD8
-coreceptor de recunoastere antigenica
-este prezent pe Tc si Ts => Tc si Ts se numesc limfocite CD8+

Structura
-prezinta doua domenii situate pe segmentul extracelular (unul al lantului alfa, celalalt al
lantului beta) si un domeniu intramembranar foarte lung

Functii
-CD8 angajeaza legaturi cu moleculele MHC I la nivelul domeniului monomorf al MHC I
(domeniul alfa3)
-rol important in activarea LTc prin interactiunea cu P56 – LCK

!receptorii CD4, CD8, TCR-CD3 realizeaza recunoasterea antigenica dublu asociativa


-recunoasterea dublu asociativa reprezinta situatia cand APC prezinta un epitop prin
intermediul MHC, epitop care este recunoscut prin participarea TCR si CD8/CD4 =>
recunoasterea antigenica este bireceptoriala => se stabilesc legaturi si cu MHC si cu epitopul
-contactele stabilite cu MHC: prin CDR1, CDR2 (si ale alfa si ale beta) + CD4/CD8 = 5 contacte
-contacte stabilite cu epitopul: prin CDR3 (si ale alfa si ale beta) => 2 contacte
-semnificatia RADS este ca limfocitele T recunosc doar antigenele membranare, pentru ca
moleculele MHC sunt prezente doar pe membranele APC
CURS 8 – RASPUNSUL IMUN UMORAL

Generalitati
-la baza raspunsului imun umoral declansat de antigenele timodependente sta o cooperare
celulara la care participa 3 clase (categorii) de celule:
1.APC (mai ales celule dendritice)
2.limfocite cu rol imunoregulator (Th – amplifica RIU / Ts – inhiba RIU)
3.limfocitele efectorii (limfocite B care se transforma in plasmocite si produc Ig)

Principiul RIU
-antigenele timodependente pot fi corpusculare sau solubile
-patrund intratisular si sunt captate de APC (mai ales celulele dendritice si mai putin
macrofage)
-sunt prelucrate de APC, care formeaza epitopi (mici fragmente antigenice) pe care ii expun la
suprafata membranei, legati de MHC
-complexul epitop-MHC este prezentat limfocitelor cu imunoregulator
-la complexul APC-LTh/s se ataseaza LB, care se activeaza, devenind plasmocite
-plasmocitele formeaza Ig, care prezinta situsuri combinative pentru Ag, complementare
conformatiei sau configuratiei spatiale a antigenului inductor
-cooperarea celulara este bidirectionala: apar semnale centrifuge (catre APC spre limfocite) si
centripete (dinspre limfocite catre APC)

Secventa de activare – RIU propriu-zis


-participa APC, LTh si LB
-APC realizeaza o selectie clonala a limfocitelor T
-in urma selectiei apar activarea si expansiunea clonala a LT
-LT determina activarea LB, care se transforma in plasmocit si sintetizeaza anticorpi

Secventa de retrocontrol
-determinata de activarea LTs (realizata mai tarziu)
-LTs elibereaza o serie de substante inhibitorii, care deprima activitatea LB, LTh
-prin acest proces se previn doua reactii nefavorabile ale RIU:
1. se evita expansiunea clonala exagerata
2. se evita formarea unei cantitati mari de Ac
-intre cele doua secvente se stabileste un echilibru fin => homeostazia RIU

Secventa de activare – RIU propriu-zis


-cooperarea celulara din RIU nu se desfasoara niciodata intr-o singura etapa => APC, LT si LB
nu coopereaza niciodata spontan, ci doar in etape succesive
-acest lucru se datoreaza faptului ca cele 3 tipuri de celule nu au aceeasi localizare in organism:
APC sunt in tesuturi, LTh se afla in ariile timodependente ale organelor limfoide secundare
(paracorticala ganglionilor, teaca periarteriolara interna a splinei), LB se afla in ariile
bursodependente ale organelor limfoide secundare (corticala ganglionilor, teaca periarteriolara
externa a splinei)
-APC recunosc antigenul, il capteaza si il proceseaza si apoi migreaza catre ariile
timodependente ale OLS, unde prezinta Ag catre LTh
-LTh se activeaza, iar dupa un anumit interval de timp se desprind de la locul cooperarii si
incep sa migreze, trecand din aria timodependenta in aria bursodependenta al aceluiasi organ
limfoid si coopereaza cu LB
-LB devine plasmocit si secreta Ig specifice
Antigenul timodependent
-este format dintr-o parte carrier (parte suport) la care se asociaza unul sau mai multi
determinanti antigenici conformationali (haptena)
-pot fi solubile sau corpusculate
-sunt captate de APC nonB (dendriticele si, intr-o masura mai mica, macrofagele), care le
transporta spre OLS

Cooperarea celulara
-APC prezinta, prin atasarea de MHC, partea carrier a Ag catre LTh, ceea ce determina o
cooperare cognitiva intre cele doua
-cooperarea cognitiva este desavarsita de o cooperare non-cognitiva, realizata prin IL1 produs
de APC
-LTh trece apoi in aria bursodependenta, transformandu-se in acest timp in limfoblast Th
-antigenul nativ ajunge si el in ariile bursodependente ale OLS, ca urmare a drenajului
lichidului interstitial => este recunoscut de LB antigen specifice, strict dupa partea haptenica
-LB se activeaza semnificativ (dar nu total), iar dupa un anumit interval de timp incepe sa
migreze (ramanand insa in aria bursodependenta), transformandu-se morfologic in limfoblast
B
-apare o cooperare cognitiva si non-cognitiva intre limfoblastii T si B
-cooperarea cognitiva: limfoblastul B joaca rol de APC (avand molecule MHC), care prezinta Ag
prin partea sa carrier catre limfoblastul T, acesta recunoscandu-l prin TCR => LT se activeaza
complet
-cooperarea non-cognitiva: limfoblastul Th elibereaza diverse categorii de IL, care stimuleaza
limfoblastul B
-limfoblastul B migreaza de la locul cooperarii, ramanand in cadrul aceleiasi arii
bursodependente; in acest timp se transforma din limfoblast in plasmocit

Precizari
-in cadrul RIU participa toate categoriile de APC (initial nonB si apoi LB)
-in cadrul acestui raspuns, LB indeplinesc trei functii majore: recunosc antigenul, prezinta
antigenul si produc anticorpi
-in cadrul RIU, antigenul este recunoscut in intregime: partile haptenice sunt recunoscute de
catre LB, iar parea carrier este recunoscuta de LT

Cooperarea dintre LTh si APC


-are loc in ariile timodependente ale OLS
-aceasta cooperare trece prin doua subetape: etapa cognitiva si non-cognitiva

Etapa cognitiva
-prezinta cooperari antigen-nespecifice si antigen-specifice, primele fiind cele nespecifice

a.cooperarile Ag-nespecifice:
-> se realizeaza prin cupluri de adeziune celulara de linia I (CD2 de pe LTh si LFA3 de pe APC)
si II (LFA1 de pe LTH si ICAM de pe APC)
-> afinitatea dintre receptorii cuplului de linia I este foarte mare, asa ca se formeaza legaturi
numeroase si stabile
-> legaturile realizate prin cuplurile de linia a II-a sunt mai putin puternice
-> aceste legaturi se realizaza indiferent de prezenta sau nu a unui Ag
b.cooperarile Ag-specifice
-> realizate intre complexul MHC-epitop de pe APC si complexul TCR-CD3 de pe LTh
-> pentru ca adeziunile Ag-nespecifice sunt foarte stranse, moleculele MHC si TCR au timp sa
difuzeze in lateralul membranei, pana cand apar fata in fata in fanta dintre cele doua celule
-> cooperarea dintre cele doua complexe declanseaza semnale activatoare ce determina
activarea LTh, caracterizata printr-o intensificare a fosforilarilor
-> se fosforileaza lantul beta al LFA1, ceea ce determina modificari ale conformatiei sale; acest
lucru creste intens si brusc afinitatea LFA1 pentru ICAM

Etapa non-cognitiva
-importanta pentru ca simpla recunoastere a epitopului de catre TCR nu este suficienta pentru
activarea LTh la un nivel corespunzator pragului declansarii RIU
-se realizeaza prin IL1 secretata de APC
-IL1 exista intr-o forma solubila (complet exocitata; fara functii imunologice, fiind doar un
mediator proinflamator) si intr-o forma membranara (expusa pe membrana APC), care nu este
situata pe orice versant al APC, pentru a se evita activarea intamplatoare a unor LT antigen-
nespecifice prezente local
-la contactul dintre IL1 membranar si LTh apar semnale activatoare care stimuleaza genele
pentru factori mitotici si pentru IL 2 si receptorul IL2
-LTh incep sa produca si sa elibereze IL2 si expune si receptorul pentru IL2 (CD 25) pe
membrana => celula se autoactiveaza in sens autocrin, de tip TCR-like
-principala consecinta a activarii LTh este transformarea in clase de LTh

(Sub)clasele de LTh
-nu sunt celule preformate
-fenotipic, sunt identice intre ele => exprima CD4 si CD28
-se diferentiaza prin tipurile de IL secretate
-LTh naïve: LT imature, aflate la primul contact cu antigenul; contin in genomul lor toate
genele necesare sintezei IL, dar toate, inafara de IL2, sunt inhibate => produc doar IL2, in
cantitati foarte mari => LTh-p (producatoare de IL2); LTh-p raman in contact cu APC si se
transforma intr-o forma maturata intermediar => LTh-zero- (produc cantitati reduse din toate
IL: IL2, IL3, TNF, IFN-gamma, IL4, IL5, IL6…IL10 etc. => cantitatile sunt prea mici pentru a
putea fi folosite in RIU); LTh-zero- se matureaza in mai multe forme, in functie de natura
antigenului si mai ales dupa prezenta/absenta LB in cadrul cooperarilor celulare
-daca LB nu sunt prezente in nicio etapa, LTh-0 se transforma in LTh-1, care amplifica RIC
prin cantitati mari de IL2,3 TNF-alfa, IFN-gamma etc.
-daca LB sunt prezente in cadrul cooperarii, LTh-0 se transforma in LTh-2, care amplifica RIU,
prin cantitati mari de IL4,5,6,10 etc.
-transformarea LTh-0 se realizeaza prin excludere reciproca (LTh-1 si 2 se inhiba reciproc)
-LTh-1 are efect apoptotic pe LTh-2 prin IFN-gamma
-LTh-2 are efect apoptotic pe LTh-1 prin IL 10
-aceasta inhibitie reciproca este foarte importanta, pentru ca fiziologic, RI este fie umoral, fie
celular

Interleukinele
a.IL2:
-> pe langa efectele autocrine pe LTh-p, are si efecte paracrine pe LB, LTc, Lnk prin efectele
TCR-like (pe LT) sau BCR-like (prin LB)
-> poate determina doua tipuri de raspunsuri, in functie de sursa de IL2
-> daca este produsa de LTh-1, atunci activeaza doar RIC
-> daca este produsa de LTh-p, atunci e posibil sa stimuleze RIU primare (RIU ce apar la
primul contact cu antigenul)

b.IL4
-> stimuleaza RIU secundare, la contacte ulterioare cu acelasi antigen
-> stimuleaza activarea unui numar mai mare de LB
-> stimuleaza cresterea numarului de MHC II de pe APC
-> stimuleaza productia de IgG si inhiba productia de IgM, prin mecanismul de switch
(comutare izotipica)

c.IL5
-> stimuleaza RIU secundar in mucoase
-> determina producerea IgA, inhiband IgM, prin mecanismul de switch

Cooperarea dintre limfoblastii T si B


-are loc in zonele bursodependente ale OLS
-are o etapa cognitiva si non-cognitiva

Etapa cognitiva
-contacte Ag-specifice realizate prin prezentarea si recunoasterea antigenica
-rol de APC este limfoblastul B care, prin moleculele MHC II, prezinta Ag, prin partea lui
carrier, catre TCR
-acest contact determina semnale activatoare ce activeaza gene pentru interleukine
-in stadiul de limfoblast, celulele stabilesc contacte si prin receptori caracteristici pentru acest
stadiu => CD40 de pe LB si CD40L de pe LT
-semnalele se transmit dinspre LTh catre LB, determinand activarea genelor pentru receptori
ai diverselor IL
-astfel, LB va ajunge sa exprime receptori pentru IL produsi de LT

Etapa non-cognitiva
-realizata prin atasarea IL produse de LT pe membrana LB
-determina activarea completa a LB la stadiul de plasmocit, care produce anticorpi
-tipul anticorpilor depinde de 3 elemente care se conditioneaza reciproc:
1. numarul de contacte cu Ag
2. tipul de limfoblast Th (care conditioneaza tipul de IL eliberata) => la primul contact cu
antigenul, LTh este de tip p => se produce doar IL2 => se fac anticorpi IgM / la un contact
ulterior, LTh este de tip 2 => se produce IL4 => se fac anticorpi IgG
CURS 9 – IMUNOGLOBULINELE

Definitie
-Ig sunt glicoproteine prezente in plasma, lichidele extracelulare, secretii si sunt molecule
dotate cu proprietati de anticorpi, avand capacitatea de a se combina specific cu antigenul
inductor al raspunsului imun
-sunt implicati si in RIU si in RIC
-in RIU: implicati in finalizarea acestuia (impreuna cu participarea complementului)
-in RIC: implicati in initierea acestuia (rol de opsonine, favorizand endocitarea Ag)

Structura de principiu a Ig
-indiferent de clasa, toti Ac sunt constituiti din aceeasi unitate morfofunctionala: monomerul
de Ig
-un monomer este format din asocierea a doua perechi de lanturi: o pereche de lanturi grele
(lanturi H) si o pereche de lanturi usoare (lanturi L)
-lanturile grele se asociaza intre ele prin punti disulfurice
-lanturile usoare se asociaza la cele grele prin punti disulfurice
-desi cele 2 tipuri de lanturi sunt diferite intre ele, prezinta totusi cateva asemanari: sunt
uniderectionale (toate au N-terminal si C-terminal in aceeasi directie), sunt paralele intre ele
(acest paralelism nu este niciodata liniar, ci spiralar => fiecare lant infasurandu-se in jurul
lantului cu care se asociaza prin punti disulfurice)
-lanturile grele se spiraleaza reciproc, unul in jurul celuilalt, pe distanta unui arc de 180o (o
hemitura)
-lanturile usoare se spiraleaza in jurul lanturilor grele => lanturile grele devin dublu spiralate
(si intre ele, dar si cu cele usoare)
-spiralarea determina adoptarea unei forme globuloase, datorita condensarii lanturilor
-ambele tipuri de lanturi sunt constituite din doua tipuri de secvente peptidice: variabile si
constante

Secventele variabile
-secventele de AA dispuse catre capetele N-terminale (100 - 110 AA) sunt variabile sau
hipervariabile de la molecula la molecula, respectiv de la clona la clona LB => secvente
clonotipic specifice; secventele sunt identice ptr lanturile H si L, dar diferite intre ele (H = H /
L = L / H diferit de L)
-secventele variabile ale H si L se asociaza intre ele, determinand 2 situsuri (identice intre ele)
pentru determinantii antigenici conformationali (fie ca antigenele sunt solubile sau
corpusculare); deoarece prin ambele situsuri este recunoscut un singur determinant antigenic
=> Ac sunt monospecifici
-functiile secventei variabile: recunoastere antigenica; functional se numesc

Secventele constante
-secventele de AA situate catre capetele C-terminale; sunt constante sau aproape constante
-secventele constante ale lanturilor usoare sunt identice la toate clasele de Ig => secvente
constanet panizotipice
-secventele constante ale lanturilor grele sunt constante doar in cadrul aceleiasi clase (izotip)
de imunoglobulina => se disting 5 izotipuri de Ig: IgG, IgM, IgA, IgD, IgE
-functiile secventei constante: functii biologice => activarea cascadei complementului (pe calea
clasica), favorizeaza fagocitoza de catre macro/microfage, pasajul transplacentar al Ac de la
mama la fat; functional se numesc
-IgA (?) si IgD au rol de BCR
Anticorpii IgG
-anticorpi cu forme monomere
-se afla in concentratiile plasmatice cele mai mari (1000 – 1500 mg/dL)
-sunt 75% din totalul Ac din circulatie
-sunt distribuiti in cote aproximativ egale intre sectorul intravascular si cel extravascular
-anticorpii IgG sunt prezenti intravascular, in concentratii mari/foarte mari
-pot trece usor bariera endoteliala => trec usor din vas in tesuturi, unde se acumuleaza
-au cea mai lunga durata de viata (4 saptamani); exceptie fac IgG3 care dureaza 5-7 zile

Structura IgG

Lanturile grele
-constituite din aproximativ 450 de AA, au 130A si 45kDa (exceptie fac lanturile grele ale IgG3,
care au valori mai mari)
-lanturile sunt organizate in 4 bucle (domenii) continand intre 100-110 AA; acestea sunt create
datorita existentei unor punti disulfurice intracatenare
-domeniile au pozitii extrem de diferite, deoarece lanturile H sunt dublu spiralate
-organizarea domeniilor: primul domeniu este in apropierea capatului N-terminal, cu bucla in
exterior; al doilea domeniu este situat dupa infasurarea H-L, avand bucla in interior; domeniile
3 si 4 se situeaza spre C-terminal, dupa infasurarea H-H, avand buclele in exterior, pe
versantul opus al moleculei
-domeniile dinspre capatul N-terminal sunt variabile sau hipervariabile (VH)
-celelalte domenii sunt constante (CH); se numeroteaza CH1,2,3, pornind dinspre N-terminal
-portiunea dintre CH1 si CH2 se numeste zona balama => zona lanturilor H cu maximum de
flexibilitate, favorizand contactul Ac cu Ag si recunoasterea antigenica
-in zona balama, lanturile H se asociaza prin punti disulfurice; numarul si pozitionarea
puntilor difera de la subizotip la subizotip de IgG => se diferentiaza 4 subizotipuri (subclase)
de IgG
-IgG 1: 2 punti disulfurice situate intre punctul de intersectie si CH2
-IgG 2: 4 punti disulfurice situate in pereche , de-o parte si de alta a punctului de intersectie
-IgG 3: 15 punti disulfurice situate intre punctul de intersectie si CH2 => explica diferentele
IgG3
-IgG 4: 2 punti disulfurice situate de-o parte si de alta a punctului de intersectie

Lanturile usoare
-constituite din 215 AA, au 60A si 22kDa
-sunt organizate in 2 domenii, care sunt pozitionate diferit (deoarece si lanturile L se
spiraleaza)
-organizarea domeniilor: primul domeniu este spre N-terminal, cu bucla la interior; al doilea
domeniu se afla dupa zona de spiralare avand bucla la exterior
-domeniul N-terminal: variabil sau hipervariabil (VL)
-domeniul C-terminal: domeniu constant (CL); exista cateva AA care pot varia => se impart in
lanturi kappa si lanturi lambda
-functional, lanturile usoare si domeniile variabile ale celor grele constituie fragmentul ab /
partile constante ale lanturilor grele constituie fragmentul constant

Fragmentul antigen-binding
-contine situsurile combinative pentru Ag
-situsul: cavitate de dimensiuni mici (30 x 10 x 6A) ce rezulta din plicaturarea VH si VL, ce
permite acomodarea si recunoasterea acestuia prin potrivire de forma sau complementaritate
-contine 6 punti disulfurice situate strict intradomeniu (3 pe lantul H si 3 pe lantul L), punti
care realizeaza plicaturi tridimensionale ale VH si VL
-in situs exista 3 secvente de AA:
->secvente care realizeaza contactul direct si recunoasterea Ag (8-15 AA); situate in varful
intern al plicaturilor si aduse in interiorul cavitatii; se numesc regiuni determinanet ale
complementaritatii (notate de la 1 la 3: CDR1,2,3 pentru lantul H si CDR1,2,3 pentru lantul L);
suma tuturor CDR se numeste paratop (suma situsului combinativ pentru antigen; este
responsabil de recunoasterea antigenica); prezinta specificitate absoluta (un singur paratop
recunoaste un singur tip de determinant antigenic conformational; depinde de numarul,
structura, secventa si conformatia CDR)
->celelalte secvente sunt reprezentate de bratele care imping CDR in interior si peretii cavitatii;
se numesc secvente FR (framework regions)

Efectele plicaturarii
-favorizeaza net recunoasterea antigenica
-in anumite situatii poate transforma situsul combinativ pentru antigen dintr-o structura de
recunoastere a antigenului, intr-o structura antigenica propriu-zisa (prin punerea in contact a
doua sau a mai multor CDR care creaza mici secvente de AA ce pot fi rare sau unice in
organism => au caracter antigenic –idiotopi-)

Idiotopii
-idiotopii pot fi de doua tipuri: interni (prin unirea CDR) sau externi (unirea varfurilor externe
ale plicaturilor)
-suma idiotopilor din organism formeaza idiotipul (partea antigenica a oricarui situs
combinativ pentru antigen) => situsul poate avea doua proprietati contrare: structura de
recunoastere antigenica si structura antigenica in sine
-idiotopii sunt structuri intens imunogene => raspunsul impotriva unui antigen se transforma
dintr-un raspuns unic intr-un raspuns repetat
-la agresiunea unui Ag se formeaza Ac => acesti Ac se modifica si acumuleaza idiotopi (devin
idiotop+ => devin la randul lor o noua structura Ag => se genereaza un nou RIU care
genereaza Ac anti-idiotopi, care pe baza complementaritatii cu CDR, au caracteristici
asemanatoare Ag original
-efecte favorabile: copiile interne (Ac anti-idiotopi) controleaza (mai ales in timp) efectele RIU
-efecte defavorabile: in cazul bolilor autoimune, copiile interne care se formeaza seamana cu
autoantigenul original => sunt intretiunte mult in timp

Fragmentul constant

Activarea cascadei complementului


-realizata de domeniul CH2, care contine o secventa de 60AA ce este capabila sa angajeze
legaturi cu componenta C1q a complementului => declansarea cascadei complementului pe
calea clasica
-activarea nu se realizeaza niciodata aleator, ci doar dupa ce anticorpul a realizat recunoasterea
antigenica (dupa ce situsul a fixat Ag conformational)
-fixarea Ag determina modificari conformationale in lanturile H, care se transmit ortodromic la
domeniile C-terminale (si CH2 si CH3)
-modificarile CH2 determina modificarea secventei spatiale a secventei de AA care activeaza
complementul => aceste modificari sunt recunoscute de C1q, care se fixeaza la respectiva
secventa
Opsonizarea Ag
-Ac se fixeaza de Ag si faciliteaza fagocitarea
-functia este indeplinita de CH3, care prezinta o secventa de AA ce se activeaza dupa
recunoasterea antigenica
-anticorpii, impreuna cu Ag corpusculat, sunt fixati la nivelul microfagelor si macrofagelor prin
Fc-gammaR (receptori pentru fragmentul constant al IgG) => Fc-gammaR1 (CD64), Fc-
gammaR2 (CD32), FC-gammaR3 (CD16)

Receptorul Fc-gamma1 (CD64)


-au mare afinitate pentru IgG => leaga strans si selectiv IgG
-fixeaza in primul rand IgG1 si IgG3, mai putin IgG2 si aproape deloc IgG4
-este distribuit mai ales pe macrofage, fiind constituit din doua categorii de lanturi
-prezinta o componenta de legare (lant transmembranar cu 3 domenii extracelulare si segment
intracelular scurt) la care se asociaza doua lanturi cu rol in transmiterea semnalului (lanturile
gamma-gamma)
-angajeaza legaturi cu domeniul CH3 al IgG
-rol de endocitare a Ag opsonizate

Receptorul Fc-gamma2 (CD32)


-are afinitate joasa (nu e selectiv in fucntie de clasa)
-se dispune pe macrofage, pe PMN si pe sincitiotrofoblast
-alcatuit dintr-un singur lant polipeptidic cu doua domenii extracelulare si un segment
intracelular foarte lung
-pe macrofage: responsabil de endocitarea Ag opsonizate si a complexelor imune libere
(circulante) formate dintr-un IgG si doua antigene solubile
-pe PMN neutrofile: mediaza captarea unor antigene corpusculate de talie mare opsonizate
prin IgG; captarea nu se insoteste si de endocitare; determina activarea neutrofilului, care
elibereaza radicali liberi si enzime litice care fragmenteaza Ag, formand parti mai mici, care pot
fi endocitate (procesul se numeste citotoxicitate celulara Ac dependenta)
-la sincitiotrofoblast: rol in pasajul transplacentar de Ac de la mama la fat

Receptorul Fc-gamma3 (CD16)


-afinitate joasa
-se dispun in mod particular pe celulele NK
-alcatuit dintr-o componenta de legare alcatuita din doua glicoproteine identice cu doua
domenii extramembranare fiecare si un segment intracelular scurt si o componenta de
transductie cu lanturi intracelulare lungi (lanturi gamma-gamma)
-implicat in ADCC (antibody dependent celular cytotoxicity)

Particularitatile functionale ale subclaselor de IgG

IgG1: in concentratii mari (900mg/dL); singura clasa care strabate placenta; activeaza
complementul
IgG2: 300mg/dL; sunt slab activatori de complement
IgG3: 100mg/dL; cei mai puternici activatori ai complementului
IgG4: 50mg/dL; nu sunt activatori de complement
-sunt caracteristici RIU secundar
Anticorpii IgM
-anticorpi pentamerici
-lanturile H au si un al patrulea domeniu constant
-sunt anticorpi cu durata de viata scurta/foarte scurta (maxim 7-10 zile)
-proprietati: sunt aglutinanti si cei mai activatori de complement (pentru ca pe lanturile H
exista doua domenii activatoare de complement: CH2 si CH3)
-prezinta 20 de situsuri combinative pentru Ag

Particularitatile cantitative si calitative ale RIU

RIU primar
-se produc anticorpi de tip IgM: la primul contact cu antigenul, la cooperarea cu APC participa
doar LTh-p care produc IL2 (care nu activeaza mecanismul de switch)
-cresterea concentratiei de IgM este modesta: deoarece clona participanta in primul raspuns
nu este foarte bine expansionata
-durata actiunii IgM este limitata in timp: pentru ca RIU nu este intretinut in timp, datorita
lipsei limfocitelor T cu memorie

RIU secundar
-se produc IgG: dupa contacte repetitive cu acelasi antigen, la cooperarea cu APC participa
LTh-2, care produc IL4 (care activeaza mecanismul de switch)
-cantitatile sunt mari: la stimulari repetitive cu acelasi antigen, clona este expansionata
semnificativ
-durata actiunii IgG este persistenta in timp: durata de viata a anticorpilor este mare, iar
raspunsurile sunt intretinute in timp datorita prezentei LTh cu memorie
CURS 10 – SISTEMUL COMPLEMENTULUI

Definitie
-Sistemul complementului este un sistem multienzimatic (20 – 25 de componente) care in RIU
reprezinta un sistem efector auxiliar care (1) definitiveaza actiunea Ac asupra Ag si (2)
participa in recunoasterea imunologic nespecifica; aceste functii se pot desfasura simultan sau
separat

Definitivarea actiunii Ac pe Ag
-rolul Ac este de recunoastere, ei neavand in sine un rol decisiv in distrugerea per primam (in
special in cazul Ag corpusculate) sau indepartarea (in cazul Ag solubile) Ag

Distrugerea per primam a Ag


-in LI, IgG (cei mai numerosi la acest nivel) se fixeaza (prin capatul Fab) de determinantii
antigenici imunodominanti si realizeaza opsonizarea Ag
-procesul de atasare Ag-Ac determina modificari structurale ortodromice ale Ig, care ajung la
nivelul portiunii CH2 a lantului H => se expune o secventa AA activatoare de complement =>
se activeaza componenta C1Q (activare prin calea clasica), care in final duce la formarae MAC
(complexul de atac al membranelor)
-MAC = structuri tubuliforme care perforeaza membrana, determinand intrarea masiva de Na+
si, in gradient osmotic, H2O => hiperhidratare supraacuta ce determina liza osmotica

Indepartarea Ag solubile
-CI se organizeaza sub forma unei pasle care capteaza molecule hidrosolubile
-pasla prezinta o mare afinitate pentru C3b (format in permanenta prin calea alterna), care
faciliteaza endocitarea elementelor de catre macrofage si distrugerea imunologica a Ag
(imunologic = se distruge CI ca atare, Ag fiind distrus ca o consecinta a acestui fapt)
-in vas, pasla CI-C3b se leaga de eritrocite (cele mai importante datorita numarului lor),
plachete si leucocite, care o transporta pana la SRE unde va fi distrusa

Recunoasterea imunologic nespecifica


-realizata de C3b, care se leaga cu mare afinitate de membranele non-self (cele self sunt
protejate impotriva atasarii C3b)
-pentru ca legarea de membranele Ag se face prin excludere (ele nu sunt protejate anti-
complement) si indiferent de tipul de determinanti antigenici expusi, recunoasterea se
numeste nespecifica
-recunoasterea imunologic nespecifica si definitivarea actiunii pe Ag se exercita coroborat in
fazele tisulare ale RIU (initierea si finalizarea)
-faza de initiere a RIU: Ag sunt recunoscute imunologic nespecific de catre C3b, care le
opsonizeaza
-faza de finalizare a RIU: Ac ajung in tesutul tinta, recunoscand si opsonizand Ac, generand
totodata si activarea C1Q

Principiile de functionare a sistemului complementului (4 principii)


1. principiul cascadei: un factor activat devine activator al unui alt facot
2. activarea factorilor se face prin liza partiala, rezultand un fragment mic (ramane fluid; poate
avea rol proinflamator) si un fragment mare (se depoziteaza pe membrane; este acceptor de
complement)
3. reactiile se desfasoara strict pe non-self
4. derularea reactiilor se bazeaza pe schimbarea specificitatii de substrat a enzimelor
Activarea de ansamblu a sistemului complement
-cel mai important eveniment este transformarea C3 in C3b de catre C3-convertaze
-calea clasica: initiata de recunoasterea imunologic specifica de catre IgG a Ag; are o durata
limitata si o intensitate mare (functioneaza ciclic)
-calea alterna: functioneaza permanent, dar la o intensitate mica; este amplificata de
opsonizarea cu C3b (recunoastere imunologica nespecifica)
-activarea C3b declanseaza activarea C-C9

Factorii din calea clasica

Factorul C1
-complex trimolecular, de 750kDa
-3 subcomponente: C1q (receptioneaza CI), C1r, C1s (serin-esteraze; C1s este mai activa)
-70mg/ml
-structura: 3 unitati formate din cate 2 subunitati fiecare (unite prin S – S) => 6 subunitati
-subunitatea: structura liniara cu o unitate globuloasa la C-terminal; in portiunea liniara se afla
3 lanturi (a,b,c) triplu helicate (colagen like)
-partea globuloasa este importanta in recunoastere
-dupa recunoastere se initiaza semnale antidromice catre N-terminal, care determina
expunerea unei secvente de AA care permite atasarea C1r si ulterior C1s => se formeaza
complexul trimolecular C1q-C1r-C1s => activarea initial a C4 si ulterior a C2
CURS 11 – COMPLEMENUTL –continuare-

Factorul C3
-reprezinta factorul central al sistemului complementului
=> activeaza in ambele cai ale complementului (clasica si alterna)
=> concentratia plasmatica cea mai mare: 0,5 – 1,5mg/ml (ceilalti sunt in micrograme)

Structura si functia factorului C3


-factorul inactiv (zimogen): heterodimer cu greutate moleculara de aproximativ 180 kDa
-constituit din asocierea a doua lanturi diferite, alfa (110 kDa) si beta (70 kDa)
-lanturile alfa si beta sunt antiparalele (capatul N al unuia corespunde capatului C al celuilalt)
si sunt unite prin punti disulfurice

Lantul alfa
-prezinta, inspre capatul C-terminal, un buzunar hidrofob care realizeaza o internalizare
relativa a unei grupari tiolesterice (internalizarea este relativa pentru ca deschiderea
buzunarului este larga)
-se leaga printr-o punte disulfurica de lantul beta

Lantul beta
-prezinta, inspre capatul N-terminal, o secventa de AA care fixeaza, in cursul reactiei
complementului, factorul C5
-in stare inactiva a C3, secventa AA este internalizata

Activarea factorului C3
-se realizeaza enzimatic (de aceea se poate activa prin ambele cai), dar si non-enzimatic
(realizata doar in calea alterna)

Activarea enzimatica a factorului C3


-realizata de catre C3-convertazele generate prin caile clasica si alterna
-C3-convertazele cliveaza doar la nivelul capatului N-terminal al lantului alfa => se desprinde
un mic fragment (9kDa) denumit C3a, care ramane in faza fluida, si un fragment mare,
denumit C3b, care nu ramane in faza fluida (tendinta crescuta de depozitare pe membranele
non-self

a.C3a exercita 3 efecte proinflamatorii locale


1. vasodilatatie
2. hiperpermeabilizarea vaselor locale
3. efect chemoatractant si activator leucocitar (mai ales neutrofile si monocite)

b. C3b se ataseaza de membrane non-self


-> se face prin intermediul gruparii tiolesterice
-> clivarea genereaza semnale activatoare cu caracter ortodromic (N-terminal spre C-terminal),
care ajung la nivelul buzunarului hidrofob, determinand exteriorizarea gruparii tiol-esterice
-> gruparea tiol-esterica este electronofila, angajand legaturi cu structuri nucleofile (NH2 din
proteine, OH din glucide) ale membranelor non-self, care cedeaza electroni => apare
depozitarea C3b pe membrane (opsonizare)
-> depozitarea se realizeaza doar pe membranele non-self, care nu sunt protejate
anticomplement
->atasarea C3b de membrana non-self determina modificari conformationale transmise catre
lantul beta, ceea ce determina exteriorizea secventei AA (care poate fixa C5 => creste afinitatea
C3b pentru C5), urmata de atasarea C5 la nivelul lantului beta

Activarea non-enzimatica a C3
-nu conduce niciodata la proteoliza limitata a factorului C3
-activarea se face prin moleculele de H2O care au tendinta de a patrunde in buzunarul hidrofob
-buzunarul ofera o oarecare rezistenta trecerii moleculelor de apa (fiind hidrofob), dar avand
deschiderea foarte larga, moleculele de H2O patrund constant, dar in cantitati mici in
buzunarele hidrofobe => C3 hidratat
-intrarae moleculelor de apa determina scindarea gruparii tiol-esterice intr-o grupare –SH2 si
o grupare –COOH
-scindarea gruparii tiol-esterice determina modificari conformationale antidromice (C-
terminal -> N-terminal), ceea ce determina exteriorizarea unei secvente de AA de pe lantul alfa,
care poate atasa factorul B al complementului
-atasarea factorului B la C3 hidratat determina declansarea cascadei complementului pe calea
alterna
-calea alterna se desfasoara constant, la o intensitate mica (doar putine molecule C3 se
hidrateaza)

Factorul C4
-activeaza strict in calea clasica
-are concentratii plasmatice medii (400 – 500 ug/ml)
-ca zimogen este un heterotrimer alfa, beta, gamma de 200kDa, lanturile fiind paralele si legate
prin punti disulfurice

Structura si functiile C4
Lantul alfa: in apropierea C-terminal prezinta un buzunar hidrofob care realizeaza o
internalizare stricta a unei grupari tiol-esterice
Lantul beta: rol de sustinere
Lantul gamma: prezinta o secventa de AA care poate fixa factorul C2; in starea inactiva,
secventa este internalizata

Activarea C4
-lantul alfa este atacat de C1s (serin-esteraza C1), care elibereaza un mic fragment dinspre
capatul N-terminal (C4a), care ramane in faza fluida si nu are activitate importanta
-restul factorului (C4b) nu ramane in faza fluida, depozitandu-se pe membranele non-self cu
ajutorul gruparii tiol-esterice (printr-un proces asemanator C3)
-atasarea C4b determina invelirea membranelor cu acesta, dar nu reprezinta opsonizare
(pentru ca nu conduce la fagocitoza) si nici recunoastere imunologica nespecifica
-consecintele atasarii: apar modificari conformationale de ansamblu transmise alfa -> beta ->
gamma, care in final se soldeaza cu exteriorizarea secventei AA de pe lantul gamma care
fixeaza C2 (factor enzimatic –proteaza-) => C4b joaca rol de cofactor (fixeaza o enzima pe o
membrana celulara)

Factorul C2
-activeaza strict in calea clasica
-constituit dintr-un singur lant polipeptidic
-functie: proteaza ce intra alcatuirea celor doua complexe enzimatice ale caii clasice (C3-
convertaza si C5-convertaza)
-actiune: este fixat pe membranele non-self prin intermediul C4b si este activat prin proteoliza
limitata de catre C1s

Factorii C5, C6, C7


-alcatuiesc secventa terminala a sistemului complementului
-functie: activeaza C8 (enzimatic – polimeraza-), acesta activand C9

Factorul C9
-un singur lant polipeptidic
-se organizeaza in placute mici, care sub actiunea C8 se asambleaza, in prezenta ionilor de Ca,
formand mici structuri tubuliforme (MAC) care se insera in membranele non-self, conducand
intr-un final la liza osmotica a particulelor

Calea clasica a complementului


-parcurge intotdeauna 3 etape: generarea C3-convertazei, generarea C5-convertazei, generarea
MAC

Generarea C3-convertazei

Schema de principiu
-conditionata de prezenta complexelor imune membranare
-incepe prin asamblarea componentelor C1 (q,r,s), care formeaza un complex trimolecular (C1
activat)
-C1s activeaza, distinct si in etape diferite, factorul C4 (scindat in C4a si C4b) si, ulterior,
factorul C2 (scindat in C2a si C2b)
-fragmentele mari ale C4 si C2 se depoziteaza pe membrane, formand un complex bimolecular
C4b-C2b denumit C3-convertaza caii clasice a complementului
-C2b are rol enzimatic, iar C4b este cofactor

Schema de detaliu
-antigenele membranare pot fi constitutive sau atasate (haptenele) => sunt recunoscute de
catre anticorpi (IgG sau IgM), care isi expun secventele de activare a complementului de pe
domeniul CH2 (datorita unor modificari conformationale Fab -> Fc ale lanturilor H)
-secventele de activare sunt recunoscute de C1q, care angajeaza legaturi cu acestea => apar
modificari conformationale in C1q => se expun secvente AA care permit atasarea C1r => C1r
atasat permite atasarea C1s
-C1s cliveaza initial C4, la nivelul capatului N-terminal al lantului alfa => eliberarea C4a si
generarea de modificari conformationale care expun gruparile tiol-esterice prin care se
ataseaza de membrana celulara, in apropierea complexelor imune => atasarea determina
modificari transmise alfa-beta-gamma, care se finalizeaza cu expunerea AA capabili sa lege C2,
crescand afinitatea C4b pentru C2 =>C2 este rapid atasat lantului gamma al C4b, neavand
initial contact cu membrana
-C1s activeaza ulterior C2, scindandu-l in C2a si C2b; C2b este atasat de C4, dar si de
membrana => se formeaza C3-convertaza
Generarea C5-convertazei

Schema de principiu
-C3 convertaza scindeaza C3 in C3a si C3b
-C3b poate sa intre in contact cu complexul C4b-C2b, formand un complex trimolecular C4b-
C2b-C3b denumit C5-convertaza, partea enzimatica fiind reprezentata de C2b
-atasarea C3b determina comutarea specificitatii de substrat, astfel incat C2b nu mai
actioneaza pe C3, ci pe C5
-C3b se poate atasa individual pe membrana bacteriana => opsonizare

Generarea MAC

Schema de principiu
-C5-convertaza cliveaza, prin proteoliza limitata, fragmentul C5 => C5a (ramane fluid si are
efecte proinflamatorii mai intense decat cele ale C3a) si C5b
-C5b se ataseaza rapid la C6 si C7, formand un complex trimolecular C5b-C6-C7, care activeaza
C8
-C8 activat devine polimeraza, determinand, in prezenta Ca, polimerizarea C9, care formeaza
structuri tubulare ce perforeaza membrana

Schema de detaliu
-C5 se ataseaza la secventa AA de pe lantul beta al C3b si este clivat de catre C2b
-C5b se detaseaza de C5-convertaza si de membrana, revenind in faza fluida (pentru ca C5b nu
are grupare tiol-esterica)
-C5b ataseaza C6, iar C6 leaga C7 => formeaza un complex trimoleculara in faza fluida, care in
final se ataseaza de membrana non-self
-atasarea se face prin intermediul C7, care are proprietati lipofile => C7 sufera modificari
conformationale care ii permit atasarea C8 => complex tetramolecular
-C8 se ataseaza si de complexul trimolecular, dar si de membrana, devenind o polimeraza
membranara => polimerizeaza (in prezenta Ca) placutele de C9
-se formeaza structuri tubulare care perforeaza membrana, permitand intrarea Na si apei =>
hiperhidratare supraacuta (liza osmotica)
-in cazul caii clasice, liza osmotica porneste de la o recunoastere imunologic-specifica a Ag
membranare (realizata de Ig)
-in cazul caii alterne, liza osmotica porneste de la o recunoastere imunologic-nespecifica
-nomenclatura: unii autori denumesc C2a fragmentul mare si C2b fragmentul mic
CURS 12 – SISTEMUL COMPLEMENTULUI (continuare)

Calea alterna a complementului


-presupune participarea a 2 categorii de factori ai complementului: factorii specifici ai caii
alterne (B,D, P –properdina-) si factorii comuni ai ambelor cai (C3, C5-C9)
-particularitate functionala: spre deosebire de cea clasica, aceasta are un dublu nivel de
functionalitate (functioneaza permanent cu intensitate mica si se amplifica episodic, la un nivel
functional echivalent caii clasice, in momentul prezentei unui Ag in mediile lichidiene)

Factorul B
-concentratie medie (200ug/ml)
-alcatuit dintr-un singur lant polipeptidic
-actiune enzimatica (proteaza)
-functie: omolgul factorului C2 din calea clasica => alcatuieste complexelor enzimatice ale caii
alterne a complemenului: C3-convertazele (initiala, intermediara, adevarata) si C5-convertaza
-se poate combina cu C3b sau C3 hidratat

Factorul D
-concentratii foarte mici (1-2ug/ml)
-proteaza aflata in stare activa in mediile lichidiene
-nu are efecte defavorabile pentru organism, pentru care o mare specificitate de substrat (doar
asupra factorului B, doar daca acesta este combinat cu factorul C3, indiferent de forma chimica
a acestuia –C3b sau C3 hidratat-)

Factorul P
-concentratii mici (maxim 20ug/ml)
-rol in stabilizarea C3 convertazelor generate pe calea alterna a complementului

Nivelul bazal de functie al caii alterne


-se datoreaza reactiei permanente dintre C3 si H2O, care determina formarea de C3 hidratat;
odata hidratat, C3 capata afinitate crescuta pentru B => formarea in faza lichidiana a unui
complex bimolecular C3-hidratat + B
-complexul bimolecular este atacat de factorul D, generandu-se doua fragmente: Ba (ramane
fluid) si C3hidratat-Bb => complex activ enzimatic (C3-convertaza initiala a caii alterne), care
se formeaza in mediul apos
-C3-convertaza initiala are actiune slaba, partea enzimatica fiind Bb; actioneaza pe C3 aflat in
faza fluida => proteoliza limitata => C3a si C3b
-C3a se formeaza permanent, in cantitati mici, intratisular => pregateste initierea unui raspuns
inflamator acut (prin efect chemoatractant => modifica distributia leucocitelor aflate
intravascular, care se depun in doua sectoare distincte: axial si marginat)
-leucocitele din sectorul marginal stabilesc contacte cu endoteliul, rostogolindu-se de-a lungul
peretilor vasculari => pot trece foarte rapid in tesut, in cazul in care este necesar
-C3b se formeaza de asemenea permanent si in cantitati mici, favorizand (prin rolul de
opsonina) recunoasterea si captarea eventualelor Ag
-in cazul prezentei unui Ag, C3b fixat pe membranele non-self actioneaza ca un co-factor si
fixeaza factorul B => se trece in nivelul amplificat
Nivelul amplificat
-se formeaza, pe membrana Ag, complexul bimolecular C3b-factor B
-complexul bimolecular este clivat de factorul D => se elibereaza Ba, astfel ca pe membrana va
ramane complexul C3b-Bb (C3 convertaza intermediara a caii alterne)
-C3-convertaza intermediara: (1) se formeaza pe membranele non-self, (2) se formeaza
episodic, (3) are o actiune enzimatica slaba (deoarece complexul este relativ instabil, avand
tendinta la o disociere-reasociere permanenta)
-la C3-convertaza intermediara se ataseaza factorul P (properdina), formandu-se un complex
trimolecular (C3b-Bb-P) denumit C3-convertaza adevarata a caii alterne a complementului
-C3-convertaza finala: partea enzimatica este Bb; se constituie doar pe membrane non-self; se
formeaza doar episodic; are o actiune intensa (echivalentul C3-convertazei din calea clasica)
=> cliveaza intens factorul C3, formand cantitati mari de C3a (se genereaza un intens proces
inflamator acut local) si C3b (reintra in calea alterna, amplificand-o)
-amplificarea caii alterne este exponentiala => duce foarte rapid la epuizarea properdinei aflata
local => nu se mai formeaza C3-convertaza adevarata => se acumuleaza C3b in exces, care
intra in contact cu C3b-intermediara => se formeaza un complex trimolecular C3b-Bb-C3b
denumit C5-convertaza caii alterne a complementului, partea enzimatica fiind reprezentata de
Bb (care isi schimba specificitatea de substrat)
-C5-convertaza scindeaza factorul C5 in C5a (ramane fluid si amplifica raspunsul inflamator) si
C5b, care intra in reactie cu ceilalti factori, constituind intr-un final MAC

MECANISME DE PROTECTIE ANTICOMPLEMENT


-se realizeaza prin 3 categorii de receptori, ubiquitari pe membranele self (anti-factori atasabili,
anti-C3-convertaze, anti-MAC)

Receptori anti-factori atasabili (C3b si C4b)


-se numesc atasabili datorita gruparii tiol-esterice, prin care se pot atasa nespecific de orice
membrana acceptoare de complement
-MCP (cofactorul proteic membranar): glicoproteina transmembranara, cu un segment
extramembranar lung, la care ataseaza C4b si C3b; prezinta inspre capatul N-terminal o
secventa care fixeaza enzima I, care proteolizeaza total C4b si C3b legati la MCP

Receptori anti-C3-convertaze
-utili in cazul in care functia MCP este depasita de intensitatea crescuta a reactiilor
complementului
-CR1 (complement receptor 1): prezinta situsuri receptoare pentru factorii atasabili ai
complementului si pentru factorul H, care impiedica eventuala formare a C3-convertazelor pe
membranele self (impiedica legarea factorului B la C3b si legarea C2b la Bb)
-DAF (decay accelerating factor): alcatuit din doua componente => o glicoproteina
extramembranara si un rest PIG –fosfatidil inozitol glican-, care leaga glicoproteina de
membrana; este foarte mobil; repereaza si disociaza C3 convertazele constituite accidental pe
membranele self

Receptori anti-MAC
-MIRL/CD59 (inhibitorul membranar al lizei reactive): glicoproteina transmembranara care
impiedica activarea factorului C8 de catre C5b-C6-C7, opunandu-se legaturii dintre C7 si C8
-HRF /C8bp (factorul restrictiei omoloage / C8 binding protein): glicoprteina
transmembranara care fixeaza factorul C8 (fie nativ, fie activat)
Rolul protectiei anti-complement: asigura o protectie anti-citotoxica a celulelor self si are
un rol esential in realizarea recunoasterii imunologic nespecifice a structurilor non-self, de
catre complement
RASPUNS IMUN CELULAR

Def. RIC unul dintre mecanismele imune efectorii de prima importanta, implicat in 3 cond.
majore de patologie cu rol in:

 elim sau distrugerea cel somatic/sg colonizate cu microorganisme cu habitat sau


dezvoltarea intracelulara: virusuri (toate), mycobacterii (TBC, leprei), alte bacteria
Brucella, Borellia, Legionella, Lysteria)
 supravegherea si apararea antitumorala
 respingerea grefelor de tesut si organe.

RIC recunoaste si distruge 2 categorii importante de celule:

 celule singenice devenite antigenice: cel. proprii (self) ce devin antigenice pt ca


au fost infectate viral/bact sau transformate tumoral
 celule alogenice care parvin in organismul gazda prin trasplant de tesut (organe).
Ele sunt celeule straine de AG (nonself) si care sunt antigenice pt ca pot exprima
pe suprafata lor alte haplotipuri de molecule. MHC I decat cele ale organismului
gazda.

La realizarea celor 3 fct particulare in finalul RIC, 3 categ de limfocite (efectorii): LTC, NK,
K – au rol de a recunoste si distruge celulele tinta indiferent daca aceste celule tinta sunt
singenice/ alogenice. Aceste limfocite sunt diferite intre ele, dar si asemanatoare :

 au 2 particularitati - ele recunosc tintele celulare pein mechanism toatal diferit


- distrug tintele celulare prin mechanism comun adica de cititoxicitate
extracelulara
PART. RECUNOASTERII AG ALE LIMF EFECTORII
1. LTC (limf mici) realizeaza “Recunoasterea imunologica specifica” pt ca ele au
contact direct cu AG prezente la suprafata tintelor celulare. Aceasta recunoastere
immunologica specifica are 3 partic:
 e MHC I dependenta -> dintre toate AG membranare LTC reconoaste doar AG
prezentate in complex cu moleculele MHC I. In schimb LTC nu reconoaste niciuna
din celelalte categorii de AG membranare (3):
- cele prezente prin intermediul MHC II- ele sunte recunoscute de
LTH, nu de LTC
- nu recunosc AG constitutive- ce fac parte din membrane celulei
- nu reconosc AG atasate membrane celulare (haptenele)

Recunoasterea lor se face direct prin TCR caruia I se asociaza CD3 =>
Recunoastere imunologica specifica..

1
 Mecanismul realizat de LTC e clonotipie specifica – fiecare particula elementara
de Ag prezentata prin MHC I poate fi recunoscuta de o singura clona de LTC : Ag
X e recunoscut de LTC X iar AgY este recunoscut de LTC Y
 Capacitatea de recunostere Ag a LTC este enorma – LTC reprezinta o populatie
extreme de diversificata clonotipic > 10 10 clone de LTC
2. Celulele NK (limf mari LGL)
 Realizeaza o recunostere imunologica nespecifica- celulele NK nu au
niciodata un contact direct cu Ag de la suprafata celulei tinta ci doar un
contact cu celula unde Ag de suprafata
 Ele nu recuosc Ag prezentate nici prin MHC I si nici prin MHC II pt ca cel
NK sunt TCR-CD3 negative. De asemenea aceste cel nu recunosc nici Ag
constitutive si nu recunosc nici Ag atasate. Ele recunosc insa un ligant NK-L.
 Ligandul NK-L glicopolipeptid transmembranar prez … cu o structura unica.
La normal acest ligand nu poate fi recunoscut niciodata pentru ca ele e
coexprimat ce moleculele MHC I si este obisnuit, mascat/ acoperit de acestea
ceea ce impiedica recunoasterea. In conditii patologice cel e colonizata viral/
cel e transformata tumoral, scade expresia de molecule MHC I pe suprafata
acestor celule tinta => 0 parte din acesti liganzi devin liberi => o demascare a
acestui ligand (cand celula a devenit antigenica) Acest ligand demascat poate
fi recunoscut de receptorul pentru ligand cel NK: NK-R.
3. Celulele K (limf > = LGL)
 Realizeaza recunoastere imunologica nespecifica – contact cu celula tinta dar
nu recunoste direct Ag de suprafata. Fct. de baza: recunoste prezenta de
complexe imune membranare care sunt formate din Ag sunt expuse (nu
prezentate prin MHCI, II) si Ac de tip Ig G. aceste complexe sunt recunoscute
de cel K prin receptorii lor de suprafata: CD 16 ( Fc γR III). Recunoasterea
complexelor imune e importanta mai ales in cazul in care densitatea
complexelor imune pe sub celule este ff mica => aceste complexe nu pot
active cascada complementului pe calea clasica (component C1q) => celula
are sanse mari sa scape. Recunoasterea acestor complexe imune rare =>
declansarea unui RIC.

CITOTOXICITATEA CELULARA

Mecanism comun: produc si elibereaza un mediator = PORFIRINA care:

 seamana structural si functional cu C9 a complem


 ca ea se insera sub forma de structuri tubuliforme la nivelul membrane pe care o
perforeaza => alterarea gradientelor ionice => liza osmotica a celulei => fragmentele ce
rezulta ulterior sunt distruse de micro si macrofage.

2
LTC sunt o populatie extreme de diversificata clonotipic- sunt implicate in marea majoritate
a raspunsurilor imune celulare. Expresia fenotipica-> receptorul de suprafata, 3 categorii de
receptori:

1. R de reconoastere Ag – recunoasterea Ag fiind asociativa (R recunoaste si Ag si


celulele prezentatoare): TCR-CD 3 , TCR reconoaste si Ag si domeniile polimorfe ale
molec MHC I si coreceptorul CD 8 care recunoaste domeniul monomorf al molec
MHC I. Acesti receptori reprezinta in plus si principala cale de activare a limfocitelor
T citotoxice. Activare rezulta in urma recunoasterii Ag asociative e semnificativa dar
partial, putand deveni totala daca celula este costimulata prin IL 2, sursa de IL 2 o
reprezinta LTH1 care sunt activate doar in cadrul unei cooperari celulare cu APC
reprezentat de macrofage si celulele dentritice => activarea totala a LTC are loc doar
in cadrul unei cooperari celulare. Cand celula s-a activat total ea incepe sa aiba
potential citotoxic => ea poate sa produca si sa elibereze cantitatea adecvata de
porfirina.
2. R cu rol accesor in activarea limfocitelor T :
 CD25 (este receptorul pt IL2)
 CD 45 (PTP)
3. R de adeziune cu 3 subtipuri:
a) R de adeziune intercelulara – sunt important pt stabilirea de contacte intre
LTC si tinta celulara fie ca ea e singenica sau alogenica. Sunt reprezentate de
CD2 ce angajeaza legaturile cu LFA3 de pe suprafata celulei tinta si LFA1 ce
angajeaza legaturile cu contraligandul ICAM=> celula se activeza si
elibereaza porfirita etc.
b) R de adeziune endoteliala- permit adeziunea limfocitelor TC a endoteliale
virale aflate chiar in fata fiecarui Ag “Ei sunt diferiti in functie daca cel e
NAIVA /CU MEMORIE”.
c) R de adeziune de trafic- ce permit deplasarea LT extravazate prin substanta
fundamental a tesutului conj local catre cel tinta –deplasarea are loc ca urmare
a emiterii unei prelingiri a corpului unice =Lamelipod care dezvolta pe
suprafata lui unui numar foarte mare de receptori de adeziune la elementele
fibrinare din substanta fundamental a tesutului conjunctiv- Acesti receptori de
trafic sunt din clasa VLA (Ag aparitia foarte tarzie).

ORGANIZARE DE PRINCIPIU A RIC (tot pe celula LTC)

RIC are ca trasatura fundamentala implicarea intraggl dar se desfasoara strict intratisular
(la nivelul focarului Ag). Desfasurarea intratisulara presupune acumularea de LTC local,
singenele in LT fiind doar LT cu memorie. Prin memorie se intelege:

 aceste celule au memorie de trafic- LT nu parasesc niciodata intamplator sistemul


clasic ci patrund doar in focarele antigenice

3
 aceste celule au si o memorie imunologica primara din mai multe focare la
recunoasterea focarului specific care contine Ag pt care celula LT e programata
genetic sa-l recunoasca.
a) Celula patrunde in focarul cronic, cauta Ag, stationeaza un timp scrut
dupa care intra in cirtculatia sistemica, iar Ag present nu e modificat
b) In cazul focarului acut LT gaseste Ag specific il recunoaste stationeaza un
timp indelungat in focat, timp in care interactioneaza cu alte celule din
focar si se activeaza partial si apoi total si distruge prin porfirina Ag
specific.

CARACTERISTICILE LIMF. NAIVE SI CU MEMORIE

 Au 3 particularitati:
 I strabat circuite diferite in organism: au troficuri diferit in organism
 II au distrubutie diferita in organism : au homing diferit in organism
 III au traficuri si homing diferit pentru ca au expresii fenotipice diferite

Traficul si homingul LT naive:

LT trece peste tot in organism: circulatie sanguine si limfatica si tesuturi. LT naive: LTh,
LTc, LTsupresoare care nu au mai intalnit niciodata Ag pt care sunt preprogramate genetic sa-l
recunoasca iau calea arteriolelor aferente si patrund in ggl locoregionali. Limfocitele marginale
sunt atrase de mici cantitati de C3a, ele ruleaza pe peretii vasculari, cand afla o ramificatie
patrund in ea. Aceste celule ajung in reteaua capilara si adera de tesut la nivelul HEV(endotelui
vascular inalt) pt ca aceste celule endoteliale nu sunt aplatizate, ci cuboide si care patrund adanc
in lumenul capilar pe care-l ingusteaza=> stabilirea de contacte stranse cu celulele endoteliale si
patrund in paracorticala ggl unde stationeaza mult (luni) in asteptarea Ag pt care sunt
preprogramate genetic sa-l recunoasca. Acesti Ag ar putea sa fie adusi sin tesuturi de APC (se
intampla/ nu prea).

Cel mai frecvent nu li se prezinta nici un Ag => dupa un timp, celulele parasesc ggl trec in
limfa aferenta si revin in circulatia sistemica tot ca LT naive => LT naive au traficuri si
hominguri intracirculatorii.

LT naive realizeaza o supraveghere imunologica a ggl (trec din ggl pana gasesc Ag) => LT
naive realizeaza o scanare a tuturor ggl.

Traficul si homingul LT cu memorie:

LT ce trec in tesuturi. Cele cu memorie sunt LTh, LTc, LTsupresoare ce au intalnit de


nenumarate ori Ag pe care sunt preprogramate genetic sa-l gaseasca. Ele cedeaza intens la EVP
aflat strct in fata focarului Ag. Ele trec prin diapedeza in focar unde stationeaza un timp

4
indelungat si ca urmare a recunoasterii Ag, distrug AG declansator, dupa care parasesc focarul
AG si prin limfocite a patrund in ggl locoreginala fara sa stationeze, parasind ggl pe cateva
limfociete e si intra in circulatie tot ca LT cu memorie. Au taficuri si hominguri tisulare cu
conditia existentei unor focare tisulare AG sau inflamatorii.

LT naive si LT de memorie au traficuri si hominguri diferite pentru ca ele au expresii


fenotipice total diferite care le permit sa adere la endotelii vasculare total diferit. LTM adera strct
de EVP aflate in fata focarelor inflamatorii AG, iar LTN adera la HEV si au alt circuit.

 LTM adera la EVP prin LFH1 ce angajeaza legaturi cu ICAM prin ULA4 ce
angajeaza legaturi cu VCAM, CD44 ce angajeaza legaturi cu adresina. Receptorii
endoteliali de adeziune : ICAM, VLA4, CD44 au o expresie strict zonala. Expresia
zonala de ICAM,VLA4 e mai mare sub actiunea unor Il produse in focaril inflamator:
IL1, TNF, IFN, ce cresc ICAM,VLA4 si ADR.
 LTN nu au receptori de adeziune ci un receptor LAM (molecule de adeziune
leucocitara) prin care angajeaza legaturi cu un contraligand de pe HEV.

Ambele categorii de limfocite sunt implicate in RIC :

 LTN in inductia RIC


 LTM desfasurarea sau demararea RIC

ETAPELE RIC

1. Inductia RIC ce cuprinde toate evenimentele de la patrunderea AG intratisular pana la


generarea memoriei imunologice ce are loc intraggl
2. Demararea raspunsului IC care are loc intratisular si cuprinde evenimentele de la aparitia
LTM in circulatie pana la patrunderea in focar, distrugerea/ eliminarea Ag din focar.

Inductia debuteaza cu aparitia Ag declansator care sunt Ag corpuscular (frecvent) reprezentate


de celule singenice/ alogenice, car pot si frecvent si Ag solubile precum proteinele. Acesti Ag
sunt preluate de APC locale, reprezinta de macrofage si celule dentritice => macrofagele se
activeaza ca urmare se impart in 2 compartimente celulare:

 unele raman local= macrofage non-migratorii . Ele se activeaza suplimentar in raport de


etapa anterioara si realizeaza producerea si eliberarea locala a unei cantitati crescute de
IL (IL1, TNF, IFNγ) care modifica fenotipul de suprafata a EVP aflat strict in fata
focarului Ag crescand expresia pe suprafata celulei endoteliale a receptorilor de adeziune
endoteliali : ICAM, VCAM, ADR=> generarea unui process inflamator acut

5
 macrofagele migratorii ce preiau mici cantitati de Ag si pe care il transporta in ggl loco-
regionali prin LY A. aceste macrofAge stationeaza pentru o perioada lunga de timp in ggl
timp in care prezinta mici fragmente Ag LTN ce tranziteaza ggl.

LTN se afla in circulatie, ajunge langa focarul Ag, unii realizeaza modificarea fenotipica a
EVP si trec in ggl luand calea aa si trec in paracortex si stationeaza un timp ff lung si unii
intra in contact cu APC si daca limf poate recunoaste Ag prezentat se activeaza si se
transforma in situ in LTM, devenit LTM parasesc ggl pe calea LY e si ajung in circulatia
sanguine.

La sf inductiei sunt induse:

 memoria imunologica LTM in ggl locoregionalo


 modificarea fenotipica a EVP din dreptul focarului Ag

Desfasurarea RIC si demararea lui cuprinde LTM in circulatie pana la patrunderea lor in
focarul Ag. LTM care trece in circulatie si ajunge si in vasele locale unde recunosc modificarea
fenotipica locala, adera intens la acest endotelui modificat si trec prin diapedeza in focarul Ag si
aceste celule unii in contact cu macrofagele si => demararea propriu-zisa a RIC ce evoluaza ca o
inflamatie acuta indusa immunologic.

6
Apărarea imnă anti-bacteriană

Caracteristici:
1. mecanismele apărării imune anti-bacteriene sunt în relaţie cu structura de
suprafaţă a bacteriei.
Patru tipuri de perete bacterian – patru grupe de bacterii:
 Gram pozitive
 Gram negative – sensibile la liză prin complement şi celule citotoxice
 Mycobacterii
 Spirochete.
Necesită fagocitoză.
2. mecanismele apărării imune anti-bacteriene sunt în relaţie cu mecanismele
patogene bacteriene. Există trei pattern-uri de patogenitate:
 toxicitate fără invazivitate: ex. streptococ gr. A, corynebacterium diphteriae,
clostridium tetani. RIU este esenţial în apărare prin producerea de Ac antitoxinici.
 invazivitate şi toxicitate locală: ex. staphylococus aureus. Atât RIU cât şi RIC
sunt importante în apărare.
 invazivitate fără toxicitate: ex. b. leprei. Cel mai important în apărae este RIC.

Etapele apărării imune anti-bacteriene:


Primele două etape ale apărării imune aparţin imunităţii înnăscute. A treia etapă este
reprezentată de imunitatea adaptată.
Prima linie de apărare constă în bariere naturale de apărare, care aparţin imunităţii
înnăscute, şi care, de obicei, nu necesită proces de recunoaştere:
 pielea mucoasele: produc substanţe acide, produşi antibacterieni
 acţiunea cililor
 peptide antibacteriene
 flora microbiană saprofită
 temperatură, pH....
A doua linie de apărare presupune recunoaşterea unor componente comune bacteriene –
recunoaştere non-imunologică, recunoaştere imunologică nespecifică şi are la bază un
complex de reacţii esenţial: inflamaţia acută.
Recunoaşterea non-imunologică.
Componente bacteriene care sunt recunoscute = PAMPs=pathogen-associated molecular
patterns:
 lipopolizaharide – LPS
 polianioni
 lipoproteine
 manoza
 acid lipoteichoic
 lipoarabinomanan
 formil-peptide
 muramyl-peptide
 peptidoglicani

1
Molecule ale gazdei care realizează recunoaşterea = PRMs=pattern recognition
molecules:
 Toll like receptors – TLRs
 Complement receptors – CRs
 Scavenger receptors – SRs
Consecinţe ale recunoaşterii non-imunologice:
 Activarea celulelor tisulare rezidente: epiteliale, macrofage, mastocite, NK cu
eliberare de citokine
 Activarea complementului pe calea alternă
 Declanşarea inflamaţiei acute

INFLAMAŢIA ACUTĂ

COMPONENTELE (ETAPELE) INFLAMAŢIEI ACUTE


1. Modificări vasculare.
 Modificarea calibrului vascular ce va permite creşterea fluxului sanguin în
ţesutul afectat.
 Modificări structurale la nivelul microcirculaţiei (creşterea permeabilităţii
peretelui capilar) ce permit trecerea proteinelor plasmatice şi a leucocitelor din
vas în ţesut.
2. Fenomene celulare şi biochimice.
 Rollingul leucocitar
 Marginaţia şi pavimentarea leucocitelor.
 Migrarea/Diapedeza leucocitelor.
 Chemotactismul. Implicarea mediatorilor inflamaţiei acute.
 Fagocitoza.
3. Reparaţia tisulară.

Fenomenele vasculare au un rol major în procesul inflamator, constituind suportul pentru


„marşul” elementelor defensive – leucocitele – în imediata vecinătate a agentului agresor
şi pentru migrarea „trupelor combatante” din vase pe „câmpul de luptă” reprezentat de
ţesutul invadat.

REZULTATUL FENOMENELOR VASCULARE DIN CURSUL INFLAMAŢIEI


ACUTE = EXUDATUL INFLAMATOR, un fluid bogat în proteine şi leucocite care se
acumulează în spaţiul extravascular ca urmare a proceselor complexe din cursul reacţiei
inflamatorii.

Evenimentele ce decurg în timpul inflamaţiei acute sunt mediate de producerea şi


eliberarea unei largi varietăţi de mediatori chimici.

Indiferent de tipul agresiunii şi de ţesutul implicat, prima parte a răspunsului inflamator –


inflamaţia acută – este, în general, stereotipă. Intensitatea şi extinderea inflamaţiei depind
de severitatea agresiunii şi de capacitatea reactivă a gazdei. Inflamaţia acută poate

2
rămâne ca o manifestare strict localizată sau poate fi extinsă şi poate induce semne şi
simptome sistemice, implicând direcţii defensive secundare, ca reacţia ţesutului limfoid.
Uneori, procesul inflamator evoluează excesiv, prin hipersensibilitate la agentul patogen,
alteori, însă, procesul reparator împiedică desfăşurarea normală a funcţiei organului lezat
şi refăcut (ex.: pericardita constrictivă).

Inflamaţia cronică durează mult mai mult şi nu este stereotipă. Infiltratul celular se
compune mai ales din limfocite sau monocite şi se asociază adesea proliferarea
fibroblaştilor rezidenţi şi dezvoltarea capilarelor.
Inflamaţia acută şi cronică sunt uneori fazele succesive ale unui proces reactiv la
agresiune. Dar alteori inflamaţia acută nu este urmată de un proces cronic, ci de reparaţie
tisulară. Alteori, răspunsul la agresiune este de la început de tip inflamator cronic. Am
putea susţine că inflamaţia acută şi cea cronică nu sunt neapărat fazele unui proces unic,
ci, mai degrabă, că sunt două tipuri diferite de răspuns la agresiune, depinzând de genul
agresiunii, de durată şi de intensitate, cât şi de particularităţile de reactivitate ale
organismului.

1. MODIFICĂRILE VASCULARE ÎN INFLAMAŢIA ACUTĂ


Primele modificări care creează condiţiile desfăşurării reacţiei inflamatorii sunt
modificările vasculare, esenţiale pentru următorii paşi ai reacţiilor din focar.
Principalii stimuli ai acestor modificări sunt:
 histamina eliberată de mastocitele locale stimulate şi activate la locul agresiunii
direct şi de către C3a, C5a,
 produse active ale sistemelor proteice plasmatice – bradikinina,
 prostaciclina, NO - produse ale celulei endoteliale stimulate de produsele
mastocitului, cascadei complementului şi kininelor.

3
Vasodilataţie locală

STAZĂ
Congestie Hiperemie

Deschiderea Modificări ale


joncţiunilor strânse presiunilor
interendoteliale intravasculare

Transudat Re-orientarea
Hemoconcentraţie celulelor
sanguine
Exudat

Sludge eritrocitar
Edem +
Marginaţie şi
rolling
leucocitar

Transmigraţia leucocitelor în
interstiţiu

Fig. 1. Modificări vasculare în focarul inflamator.

Suportul sanguin adecvat esenţial în procesul inflamator se realizează printr-un răspuns


vascular la locul leziunii, cu două modalităţi de acţiune (Fig. 1 ):
a. Schimbări ale fluxului sanguin.
b. Modificări de permeabilitate a peretelui vascular.

a.-Direct, după agresiune, urmând unei vasoconstricţii de scurtă durată (ce face parte şi
din prima reacţie a procesului hemostatic), se produce vasodilataţia arteriolară la nivelul
leziunii. Sfincterele precapilare deschise permit creşterea fluxului sanguin în capilarele
funcţionale; la aceasta se adaugă deschiderea patului capilar inactiv. Concomitent,
venulele postcapilare se dilată şi se umplu cu sângele venit în flux crescut. Astfel,
microvascularizaţia devine dilatată la nivelul leziunii şi plină de sânge, viteza sângelui
fiind încetinită aici. Rezultă stază locală ce se traduce prin congestie, respectiv hiperemie.
Dilataţia arteriolară devine evidentă în câteva minute de la producerea leziunii.
Încetinirea şi stagnarea sângelui se realizează în decurs de 10-30 minute.

4
b.-Se schimbă presiunile intravasculare ( creşte presiunea hidrostatică în capilare şi
venule) şi se produc două grupuri de consecinţe importante: (1) deschiderea joncţiunilor
strânse interendoteliale având drept urmare transudarea lichidului din vas în interstiţiu şi
apoi exudarea proteinelor (creşte presiunea coloidosmotică în interstiţiu?) rezultând
edemul local şi (2) modificarea orientării celulelor sanguine în interiorul vasului:
eritrocitele dinspre periferie se dispun în fişicuri, în centrul lumenului vascular – sludge
eritrocitar – iar leucocitele se dispun la periferie – marginaţia leucocitară urmată de
rolling. Transudarea şi exudarea au ca efect hemoconcentraţia locală ce favorizează
modificările celulare din interiorul vasului.
Creşterea permeabilităţii endoteliului capilar permite transferul extravascular al
proteinelor plasmatice şi al leucocitelor, deci, formarea exudatului inflamator.

Modificările vasculare facilitează eliberarea în focarul inflamator de leucocite pe cale de


activare, mediatori biochimici, proteine plasmatice, componente active ale sistemelor de
proteine plasmatice. În general, aceste modificări vasculare cu fenomenele însoţitoare vor
avea următoarele efecte:
 Dezvoltarea răspunsului inflamator; modificările vasculare pregătesc
desfăşurarea evenimentelor celulare.
 Limitarea şi controlul procesului inflamator, împiedicînd răspîndirea
fenomenelor inflamatorii în ţesuturile sănătoase prin influxul de proteine
active ale sistemelor plasmatice, enzime plasmatice, celule sanguine
(eozinofile) şi antienzime (antiproteaze);
 Prevenirea extinderii infecţiei şi a unor afectări suplimentare la
contaminarea cu microorganisme, prin:influxul de fluid care diluează
toxinele produse de bacterii sau rezultate din celulele distruse, influxul de
proteine activate ale sistemelor plasmatice care ajută la distrugerea
bacteriilor (complement, coagulare), influxul de celule (neutrophile,
macrophage) care ingeră şi distrug detrisurile celulare şi agenţii infecţioşi;
 Interacţiunea cu componente ale sistemului imun dobîndit, deyvoltîndu-se
un răspuns mai specific la agenţii patogeni prin influxul de macrofage şi
limfocite;
 Pregătirea spaţiului lezional pentru însănătoşire prin îndepărtarea
bacteriilor, produselor lor, celulelor moarte şi produselor lor, prin căi
epiteliale, sau drenaj limfatic - ceea ce faciliteză răspunsul imun.
 Iniţierea mecanismelor de însănătoşire – regenerare şi reparaţie.

ACTIVAREA UNOR SISTEME PROTEICE PLASMATICE


Răspunsul inflamator include activarea a trei sisteme de proteine plasmatice: sistemul
complement, sistemul coagulării şi sistemul kininelor.
Deşi fiecare sistem acţionează diferit în realizarea protecţiei, toate au importante
caracteristici comune:
 Fiecare conţine o serie de enzime inactive (proenzime) care pentru a acşiona
necesită activarea;

5
 Cînd prima proenzimă este convertită la enzimă activă, iniţiază o cascadă în care
substratulenzimei active devine următorul component al seriei;
 Activarea înseamnă clivajul proteolitic în două sau mai multe produse. Cel mai
mare produs este enzima activă şi cel mai mic este poate fi funcţional în calitate
de mediator biochimic în inflamaţie.
Sistemul complement
Importanţa sistemului complement constă în faptul că în cele din urmă, componentele
sale activate în cursul cascadei pot distruge agenţii patogeni directşi pot activa sau
colabora cu orice alt component al reacţiei inflamatorii. Proteinele sistemului
complement sunt printre cele mai potente elemente de apărare ale organismului împotriva
infecţiilor bacteriene.
Activarea sistemului complement se poate realiza pe 3 căi:
1. calea clasică - activare de către proteine ale imunităţii dobîndite. - anticorpi legaţi
de de antigene ( complexe Ag-Ac), heparină, ADN, ARN, proteina C reactivă;
2. calea lectinelor - activată de unii carbohidraţi bacterieni – lectina legată de
manoză (manose binding lectin – MBL);
3. calea alternă - activată de bacterii gram-negative şi de fungi prin structuri
polizaharidice din peretele acestor agenţi patogeni;
Componentul final activat – MAC - membrane attack complex – e capabil să creeze pori
în peretele bacterian, favorizînd astfel intrarea de apă şi ioni, producînd în cele din urmă
liza celulară şi distrugerea agentului patogen.
Componenta C3b aderă la suprafaţa microorganismelor patogene şi funcţionează ca
opsonină eficientă.
C3a, C5a, C4a sunt aşa numitele anafilatoxine care induc degranularea rapidă şi
eliberarea de histamină din mastocite producînd vasodilataţie şi creşterea permeabilităţii
capilare.
C5a este un factor chemotactic major pentru pentru neutrofile.

Sistemul coagulării-fibrinolizei
Efecte şi acţiuni în inflamaţie:
Hemostaza, oprirea sîngerării la locul leziunii.
Activarea factorului XII Hagemann, care interferă cu sistemul complement şi cu sistemul
kininelor, care este important în sistemul fibrinolitic, fiind activator al plasminogenului.
Fibrina umple spaţiul lezional, limitează focarul inflamator şi oferă un schelet pe care se
va desfăşura ulterior reacţia reparatorie.
Produşii cu greutate mică – A şi B – rezultaţi din clivajul moleculei de fibrinogen sunt
factori chemotactici pentru neutrofile şi cresc permeabilitatea vasculară.
Proteina C activă legată la EPCR (endothelial protein C receptor) clivează capătul N
terminal al PAR-1 (protease activated receptor-1), astfel activîndu-l şi avînd în acest fel
activitate antiinflamatorie şi antiapoptotică şi de modificare a exprtesiei genice.

Sistemul kininelor
Acest sistem de proteine plasmatice interacţionează strâns cu sistemul coagulării şi astfel
funcţionează în vederea separării şi captării agentului patogen; dar primul lor rol este de a
activa şi a asista celulele pro-inflamatorii.

6
Fig. 2. Rolul factorului XII în sistemul kininelor şi al altor sisteme proteice plasmatice

XIIa Colagen, alţi activatori

 Cascada
coagulării
 Fibrinoliza
 Activarea C1
Prekalikreină Kalikreină
Plaminogen plasmină

Kininogen Bradikinină

Produsul final este bradikinina; are următoarele efecte:


 dilataţia vaselor sanguine,
 produce durere, acţionînd împreună cu prostaglandinele,
 contracţia celulei musculare netede,
 creşte permeabilitatea vasculară – retracţia celulelor endoteliale,
 creşte chemotaxis-ul leucocitar.
Cascada kininelor este activată de factorul XII activ.

Kalikreinele tisulare sunt de găsit în salivă, transpiraţie, lacrimi, urină, fecale.


Kalikreinele tisulare convertesc kininogenul plasmatic la kalidină (lzs-bradikinina) care,
sub acţiunea unei aminopeptidaze plasmatice, formează bradikinina.
Kininele sunt rapid degradate şi sunt sub controlul unor enzime prezente în plasmă şi
ţesuturi – kininaze.
Interacţiuni între sistemele proteice plasmatice.
Factorul XII, activat în condiţiile unor leziuni, fiind expus unor structuri cu încărcătură
electronegativă, activează prekalikreina, factorul XI al coagulării, plasminogenul,
componenta C1 a complementului. Factorul XII este capabil să iniţieze cascadele
kininelor, coagulării, fibrinolizei, complementului. Activarea plasminogenului se poate
realiza de către alţi factori şi factori ai altor cascade, cum ar fi enzime celulare,
activatorul tisular al plasminogenului, factori bacterieni (streptokinaza) şi kalikreina,
thrombina. Plasmina, la rîndul ei poate activa factorul XII, cascada kininelor.

CELULELE IMUNITĂŢII ÎNĂSCUTE


Fagocitele:
 monocite → macrofage tisulare.
 granulocite:
o neutrofile polimorfonucleare,
o bazofile,
o eozinofile.

Plachetele
Natural Killer

7
Mastocitele
Celulele endoteliale

RECEPTORI CELULARI IMPLICAŢI ÎN INFLAMAŢIE


Celulele celor două tipuri de apărare – imunitatea înnăscut şi imunitatea dobîndită –
trebuie să recunoască şi să răspundă la componentele anormale din mediu: produse ale
celulelor lezate ori distruse, microorganisme patogene.
Recunoaşterea este un proces mediat receptorial., ducînd la activarea unei căi de
semnalizare intracelulară şi apoi la activarea celulei îneşi.
Celulele implicate în imunitatea înnăscută exprimă un set diferit de receptori conţinuţi
deja în linia ADN şi recunosc o plajă limitată de molecule specifice.
PRRs – patern recognition receptors – recunosc:
 structuri moleculare ale agenţilor infecţioşi sau produse ale lor – PAMPs –
pathogen associated molecular patterns.
 produse ale celulelor distruse prin necroză sau apoptoză.
PRRs se găsesc pe celulele de la interfaţa gazdei cu mediul: piele, tractul respirator,
tractul gastrointestinal, tractul genitourinar. Aceşti receptori sunt:
 Toll-like receptors – TLRs,
 Receptori pt complement – CRs,
 Scavenger receptors (gunoieri) – SRs
 Receptori pt glucan,
 Receptori pentru manoză.

Toll-like receptors - TLRs


TLRs sunt glicoproteine transmembranare, homodimeri sau heterodimeri, asociaţi sau nu
cu CD14. La Drosophila sunt codificaţi de gene Toll, fiind molecule esenţiale pentru
stabilirea axei dorsoventrale a embrionului şi mai au funcţie antifungică. La mamifere
sunt exprimaţi pe celulele imune cu rol de APC (antigen presenting cell), fiind proteine
înalt conservate filogenetic, codificate de genomul APC şi avînd o specificitate relativ
redusă. Se poate spune, astfel, că imunitatea înnăscută este un fenomen cu joasă
specificitate, nu doar un proces nespecific.
TLRs au contact precoce şi direct cu microorganismele patogene, fiind situaţi pe celulele
epiteliale ale mucoaselor, mastocite, neutrofile, macrofage, celule dendritice, unele
subpopulaţii de limfocite.
Ei recunosc o largă varietate de PAMPs:
 Situate pe suprafaţa peretelui bacterian:
1. LPS - lipopolizaharide bacteriene,
2. Peptidoglicani,
3. Lipoproteine,
4. Proteine care acoperă viruşii,
5. Flagelina bacteriană.
 Acizii nucleici bacterieni;
TLRs recunosc şi factori ai gazdei produşi de celule stressate sau lezate:
o Produse de distrugere din matrix-ul extracelular,
o Cromatina.

8
Interacţiunile dintre PAMPs şi TLRs şi cu colaborarea altor receptori celulari – CD14 –
duc la activarea celulei şi la eliberarea de produşi solubili – citokine. TLRs pot fi
consideraţi ca fiind una din punţile dintre imunitatea înnăscută şi cea dobîndită –
citokinele cresc răspunsul limfocitelor la antigene.
Polimorfismul genetic al TLRs ar putea explica unele diferenţe observate printre indivizi
în ceea ce priveşte rezistenţa ori susceptibilitatea la infecţii.
Receptorii pentru complement - CRs
 CRs se găsesc pe granulocite, monocite/macrofage, limfocite, mastocite,
eritrocite, plachete, unele celule epitelilale. Aceşti receptori recunosc o varietate
de fragmente produse prin activarea sistemului complement.
 CR1 recunosc complexele imune care activează complementul pe calea clasică şi
conţin cantităţi mari de C4b, C3b şi produşi de degradare ai C3b.
 CR2 se găsesc pe limfocite, celule dendritice, unele celule epiteliale; recunosc
produşi de degradare ai C3b (iC3b, C3dg), INFα. CR2 favorizează funcţia
limfocitului B şi producţia de anticorpi.
 CR3 şi CR4 sunt ntegrine. CR3 – integrina αMβ2 = CD11b/CD18 facilitează
fagocitoza de către neutrofile şi monocite/macrofage. CR4 - integrina αXβ2 =
CD11c/CD18 se găseşte pe plachete.
 Alţi rceptori ai complementului sunt pentru C3a, C4a, C5a, C1q.
Receptorii gunoieri – scavenger receptors - SRs
Se exprimă primar pe macrofage şi facilitează recunoaşterea şi fagocitoza agenţilor
bacterieni, a celulelor distruse , a lipoproteinelor alterate solubile asociate leziunilor
vasculare – HDL, LDL acetilate, LDL oxidate, fosfolipide membranare.
 SR-PSOX recunosc fosfolipde membranare - fosfatidil serina (PS – phosphatidil
serine). PS este normal sechestrată pe faţa citoplasmatică a membranei celulare şi
poate fi externalizată într-o varietate limitată de condiţii: senescenţa eritrocitelor,
apoptoza celulară. Astfel, macrofagele pot identifica şi elimina eritrocitele bătrîne
şi celulele apoptotice.
 CD14 recunoaşte complexul LPS-LPS binding protein (LPS = endotoxine
lipopolizaharide). Proteina care leagă LPS este stimulată de citokine ca IL6 şi IL1.

MASTOCITELE – ROL CENTRAL ÎN INFLAMAŢIE

Mastocitele au un rol central în procesul inflamator. Sunt celule bogate în granulaţii,


localizate în ţesutul conjunctiv lax, în apropierea vaselor sanguine; se găsesc în număr
mare în piele şi mărginind tracturile gastrointestinal şi respirator.
Stimulii mastocitelor sunt numeroşi, activează mastocitul şi iniţiază răspunsul inflamator:
 Leziune fizică:
 căldura,
 trauma mecanică,
 radiaţie ultravioletă,
 radiaţie X
 Agenţi chimici:
 Toxine,
 Veninuri de şarpe sau albine,enzime proteolitice,
 Peptide antimicrobiale.

9
 Factori imunologici:
 Anafilatoxine – C3a, C5a,
 Anumiţi anticorpi (IgE),
 Interleukina 1.
 Activarea receptorilor Toll-like de către bacterii şi virusuri.
Activarea mastocitului duce la eliberarea de mediatori din propriile granule prin două
modalităţi (Fig. 3):
 secreţia conţinutului granulelor preformate = degranulare;
 sinteza de novo a unor mediatori inflamatori – derivaţi din lipide.
Cei mai importanţi mediatori eliberaţi de mastocitele activate prin degranulare sunt:
histamina, factori chemotactici precum factorul chemotactic pt neutrofile, factorul
chemotactic eosinofilic al anafilaxiei şi citokine precum TNF-α, IL4.
Histamina
Această amină vasoactivă are efecte esenţiale în reacţiile procesului inflamator:
 vasoconstricţie rapidă la nivelul peretelui vascular + dilataţia venulelor
postcapilare, ceea ce duce la creşterea fluxului sanguin în microcirculaţie;
 retracţia celulelor endoteliale care mărginesc capilarele, ce duce la creşterea
permeabilităţii vasculare.
Histamina acţionează prin intermediul receptorilor H1 şi H2.
Tabel 1. Efectele histaminei.
H Acţiuni Celule - ţintă Efecte
H1 ↑GMPc→activare celulară Celula musculară netedă contracţie
Celula endotelială retracţie
Neutrofil chemotaxis
Mastocit sinteză - mediatori
H2 ↑AMPc→inactivare celulară Limfocit ↓activitate
Eozinofil
Neutrofil ↓chemotaxis
Mastocit ↓degranulare
→stimulare Celula parietală gastrică ↑secreţia acidă

10
Bacterii Interleukina 1 Anticorpi - IgE C3a
Virusuri C5a

mastocit

DEGRANULARE SINTEZĂ
Răspuns imediat Răspuns tardiv

Triptaza Citokine Histamina Factori chemotactici

Heparina IL4 TNFα Efecte vasculare ai neutrofilului/eozinofilului

Condroitin proliferarea Dilataţie Fagocitoză


sulfat celulei B

Efecte vasculare ↑permeabilitatea

Migrarea leucocitelor

Exudat

Metaboliţii ac. arahidonic Prostaglandine Citokine Factori de creştere

Leukotriene TNFα IL13 VEGF PDGF

Efecte vasculare Chemotaxis


Proliferare cel B
Dilataţie
Producţie de anticorpi
↑permeabilitatea

Exudat proliferarea cel endoteliale


Proliferarea ţes conjunctiv
şi a cel musculare netede

Fig. 3. Rolul mastocitului în inflamaţie

Efectele H1 sunt în primul rînd pro-inflamatorii şi de constricţie la nivelulul musculaturii


netede bronhice.

11
Efectele H2 sunt în general anti-inflamatorii şi la nivelul celulelor parietale ale mucoasei
gastrice la nivelul cărora stimulează secreţia clorhidropeptică. Pe aceeaşi celulă pot avea
loc efecte antagonice pro- şi anti-inflamatorii prin acţiunea histaminei pe ambele tipuri de
receptori.

Sinteza mediatorilor de către mastocit (Fig. 4)


Acidul arahidonic este eliberat din membranele celulare de către fosfolipaza intracelulară
A2 care acţionează asupra fosfolipidelor membranare.

Stimuli
Fosfatidilcolina

receptori

Fosfolipaza A2 Acid arahidonic


PAF

Ciclo-oxigenaza 5-lipoxigenaza

PgD2 LtC4 LtA4


LtD4
LtE4 LtB4

Efecte inflamatorii: Chemotaxis


creşterea permeabilităţii pentru
capilare, vasodilataţie neutrofile
+
contracţia fibrelor
musculare netede

Fig. 4. Sinteza mediatorilor mastocitului

 Leucotrienele – produşi ai căii lipoxigenazei a acidului arahidonic sunt lipide care


conţin sulf acid; au efecte similare cu cele ale histaminei mai mult în stadiile
tardive ale răspunsului inflamator.
 Prostaglandinele – produşi ai căii ciclo-oxigenazei a acidului arahidonic sunt
lanţuri lungi de acizi graşi nesaturaţi; efectele lor esenţiale sunt: creşterea
permeabilităţii vasculare, chemotaxisul neutrofilelor, induc durerea.
 PAF - platelet activating factor – produs derivat dintr-un acid gras desfăcut din
fosfolipidele membranare – fosfatidilcolina – de către fosfolipaza A2. Sursa

12
majoră de PAF este mastocitul; dar mai poate fi produs şi de neutrofile,
macrofage, monocite, celule endoteliale, plachete. Efectele PAF sunt:
 retracţia celulei endoteliale cu creşterea permeabilităţii vasculare;
 adeziunea leucocitelor la celula endotelială;
 activarea plachetelor.
 Citokine,
 Factori de creştere.

2. EVENIMENTE CELULARE ÎN INFLAMAŢIA ACUTĂ


Cel mai important aspect al reacţiei inflamatorii acute este masarea leucocitelor – în
special neutrofile şi monocite – la locul leziunii.
Cele mai multe din aceste celule sunt recrutate şi activate de către:
 produşi rezultaţi din activarea sistemelor proteice plasmatice – complement,
kinine, coagulare-fibrinoliză;
 produşi rezultaţi din distrugerea celulară directă de către agresor sau în cursul
desfăşurării procesului inflamator – mastocit, celula endotelială;
 produşi secretaţi/expuşi de alte celule inflamatorii;
 produşi eliberaţi de microbi.
Leucocitele împreună cu proteinele din exudat şi mai ales cu fibrina rezultată în urma
declanşării coagulării la locul leziunii vor forma o barieră fibrino-leucocitară ca front de
luptă în care se desfăşoară inflamaţia acută. Aceste celule vor fagocita particule străine ca
bacterii, resturi ale celulelor necrozate. Produşii leucocitelor sunt, la rândul lor, substanţe
pro-inflamatorii.
N.B. – Limfocitele au rol nesemnificativ în inflamaţia acută, ele fiind importante în
inflamaţia cronică.

Celulele pro-inflamatorii
Clasificare:
 Celule profesionale dotate cu capacitate fagocitară şi citotoxică:
polimorfonucleare, monocite, macrofage, eozinofile; nu sunt celule autonome,
funcţia lor depinzând de celule cu rol accesor ca: celulele endoteliale, mastocite,
bazofile, trombocite.
 Celule profesionale implicate în refacerea/vindecarea tisulară: fibroblaşti (refacere
prin ţesut conjunctiv), celule endoteliale (implicate în angiogeneză), celule
epiteliale; acestea depind de funcţia celulelor pro-inflamatorii.
Celulele profesionale pro-inflamatorii – sectoare de distribuţie:
1. Măduva hematogenă (Fig. 5 ).
Aici se produc prin diferenţiere, multiplicare şi maturaţie: polimorfonucleare
complet mature (dispun de materialul enzimatic şi receptorial necesar) şi
monocite incomplet maturate (maturaţia lor se definitivează în ţesut).
2. Compartimentul circulant.
Poate fi structurat în două componente: una axială (leucocitele dispuse în axul
vasului) şi una marginală (leucocitele ce aderă la endoteliul vascular)
3. Sectorul tisular.
Aici neutrofilele ajunse îşi desfăşoară funcţia de fagocitare iar monocitele îşi
definitivează maturaţia, transformându-se în macrofage, apoi îşi indeplinesc

13
funcţiile – recunoaşterea şi îndepărtarea celulelor parenchimatoase moarte şi
asanarea şi vindecarea focarului inflamator.

Sectorul medular
În sectorul medular are loc geneza celulelor profesionale pro-inflamatorii (Fig. 5.).
Sectorul circulant
Secvenţa evenimentelor prin care leucocitele agregă şi acţionează în focarul inflamator
poate fi descrisă în felul următor: (1) marginaţia – rolling-ul şi pavimentarea, (2)
transmigrarea, (3) chemotactismul, şi (4) fagocitoza.

CSP

G-CSF IL1, IL3, IL6 GM-CSF

Diferenţiere

CSU CSU
Pe linia neutrofilului Pe linia monocitului

mieloblast
Maturaţie
monoblast
promielocit +

proliferare
mielocit
promonocit

metamielocit

Neutrofil
nesegmentat

Fig. 5. Formarea polimorfonuclearelor şi a monocitelor în sectorul medular

1. Rolling-ul leucocitelor.

14
Rolling-ul leucocitelor de la periferie (marginate) este un proces pasiv, permanent şi
se desfăşoară pe suprafaţa întregului endoteliu. Se realizează prin legături laxe,
reversibile, astfel încât, leucocitele stabilesc un contact mobil cu endoteliile pe care se
rostogolesc continuu. Rolul biologic al acestui fenomen are două aspecte:
 Permite activarea leucocitelor marginate de către factori chemotactici eliberaţi
de ţesuturi care stimulează doar leucocitele marginate, sunt eliberaţi în
cantităţi mici şi sunt uşor antrenaţi de fluxul sanguin.
 Realizează o supraveghere nespecifică a ţesuturilor.
Moleculele de adeziune responsabile de fenomenul de rolling sunt selectinele care se
pot clasifica în trei grupe: L, P şi E-selectinele. Aceste molecule se exprimă pe
leucocite (L-selectine) şi pe plachete ori pe celule endoteliale (P- şi E-selectine).

Tabel. 2. Molecule de adeziune în inflamaţie


FAMILIA STRUCTURA MEMBRI LOCALIZARE LIGAND
TISULARA
-domeniu terminal=lectine L-selectine Neutrofile SLeX
-domeniu EGF Monocite
-multiple secvente repetitive Limfocite
Selectine reglatoare de complement. E - selectine Endoteliul SLeX
-lant transmembranar vascular
-lant scurt citoplasmic P - selectine Endoteliu SLeX
Plachete
Superfamilia -domenii multiple ICAM–1, 2, 3 Endoteliul vascular LFA–1
imuno- asemanatoare Ig G Macrofage Mac–1
globulinelor -regiune transmembranara
-lant citoplasmatic VCAM–1 Endoteliu vascular VLA–4

LFA–1 ( 2, ß2) = Neutrofile


CD11a / CD18 Monocite
-heterodimeri: Macrofage ICAM-1, 2, 3
Integrine -ß subunitati Limfocite
- subunitati
Mac–1 ( ß2) = Neutrofile ICAM–1
CD11b / CD18 Monocite IC 3b
Macrofage LPS
Fibronectina

VLA–4 ( 4 ß1) Monocite VCAM–1


Limfocite Fibronectina

Selectinele sunt glicoproteine transmembranare cu structuri similare, alcătuite fiind


din:
 Un domeniu terminal de legare la lectină (lectin-binding domain), cel mai
important din punct de vedere funcţional; angajează legături cu glucide aflate
în constituţia unor glicoproteine cu conţinut mare de serină şi treonină, intens
glicozilate şi sialilate.
 Domeniu aasemănător cu factorul de creştere epidermal (epidermal growth
factor (EGF)-like domain);
 2-9 secvenţe comune repetitive;
 O regiune transmembranară;
 O coadă citoplasmatică scurtă.

15
Celula
endotelială
Leucocit GlyCAM1 SELECTINĂ
Lectin-binding domain

EGF-like domain (epidermal growth factor

LEUCOCIT

Fig. 6. Selectinele – structură; interacţiunea cu ligandul corespunzător.

Selectinele se leagă cu mare afinitate la liganzi de carbohidraţi, în special la o clasă de


structuri sialilate şi fucosilate înrudite cu grupurile de antigene sialilate Lewis-X
(SLeX), Lewis-A (SL eA).
Distribuţia tisulară, reglarea şi modul de expresie a moleculelor de adeziune sunt
diferite (Tabel. 2.).
L-selectina este exprimată constituţional pe leucocite (polimorfonucleare, monocite),
macrofage, moleculele fiind prezentate în special în vârful microvilozităţilor şi down-
reglate după activarea leucocitară. Contraligandul – GlyCAM1 – este prima moleculă
de adeziune celulară glicozilată, folosită pentru rolling, exprimată constitutiv pe
membrana leucocitelor şi respectiv a celulelor endoteliale.
E-selectina nu este exprimată constant pe membrana celulelor endoteliale;
exprimarea ei este indusă sau modulată (up-reglare) de IL, TNF, lipozaharide
bacteriene, hipoxie locală şi se realizează prin translocarea/degranularea granulelor
constituente (Weibel-Palade), astfel încât, receptorii sunt aduşi la suprafaţă.
Contraliganzi pentru E-selectina sunt prezenţi constitutiv pe suprafaţa leucocitelor:
 oligozaharide Lewis,
 ES-L = ligand pentru selectina E,
 N-ALG = N-acetil-lactozamina glicozilată.
E-selectina este o selectină de alarmă/apelare – semnal în focarul inflamator.
P-selectina este sintetizată ca şi celelalte după o genă de pe cromozomul autozomal 1
şi este prezentă pe plachete şi celule endoteliale; expresia ei este indusă sau modulată
(up-reglare) pe plachete de trombină, bradikinină, histamină, LT. Contraligandul este
PSGL (ligand granular al selectinei P).
Şi P-selectina este o selectină de alarmă/apelare.

16
Selectina-L este responsabilă de rolling, pe când selectinele E şi P de traficul
leucocitelor din vas spre ţesut, în focarul inflamator.
Secvenţa evenimentelor leucocitare este redată succint în schema din Fig. 7.

Injurie

Creşterea fenomenelor de adeziune între neutrofile şi endoteliu

Forţa de adeziune depăşeşte stress-ul de forfecare datorat fluxului sanguin

1 Rolling-ul leucocitelor pe stratul vascular monocelular endotelial

Molecule implicate: familia selectinelor

2 Pavimentarea

Molecule implicate:
 Pe leucocite – β2-integrine.
 Pe celula endotelială – ICAM.

3 Transmigrarea şi chemotaxix-ul

 Emiterea de pseudopode;
 Pasajul prin membrana bazală;
 Locomoţie cu ajutorul microfilamentelor de actină şi miozină;
 Chemotaxis prin agenţi şi receptori de înaltă afinitate;
 Eliberarea de protease.

4 Bariera fibrino-leucocitară Fagocitoza

Fig. 7. Principalele evenimente leucocitare în inflamaţia acută.

17
2. Aderarea fermă a leucocitelor pe endoteliul vascular (pavimentarea).
Este vorba de un proces de aderare fermă prin realizarea de legături pe suprafeţe
întinse, presupunînd activarea metabolică a leucocitelor şi celulelor endoteliale.
Pe membrana leucocitară există molecule aparţinând familiei de β2-integrine care sunt
heterodimeri alcătuiţi din subunitatea β2 (CD18) şi subunităţi α2:
 CD11a (LFA-1 = primul antigen asociat funcţiei leucocitare),
 CD11b (Mac-1) (CR3 – receptor pentru comlement),
 CD11c (CR4).
Integrinele sunt alcătuite din două tipuri de lanţuri – α şi β – transmembranare. Se
disting trei familii de integrine clasificate în funcţie de lanţul β:
 β1 → legarea celulelor la matrixul extracelular (liganzi: RGD, RGDS),
 β 2 → aderarea la celula endotelială (liganzi: ICAM),
 β 3 → interacţiunea plachetelor şi neutrofilelor la focarul inflamator şi la vase
lezate.
β2-integrinele interacţionează cu un membru al unei super-familii de imunoglobuline
exprimate pe endoteliul vascular, familie de molecule de adeziune intercelulară:
ICAM-1 şi ICAM-2. CD11a şi CD11b sunt implicaţi în legarea neutrofilului la
endoteliu.
CD11a/CD18 (LFA-1) se leagă la ICAM-1 şi ICAM-2.
CD11b/CD18 este implicat în legarea neutrofilului stimulat la endoteliu.
CD11b/CD18 (Mac-1) se leagă la ICAM-1 şi la un produs activat al complementului
– iC3b.
CD11c participă la interacţia dintre neutrofil şi celula endotelială stimulată.
ICAM există în:
 Celula endotelială;
 Macrofage;
 Celula T;
 Celule epiteliale – celule alveolare tip II.
 ICAM se exprimă constituţional şi prin stimulare (up-reglare).
Moleculele de adeziune celulară – CAMs – sunt membrii unei superfamilii de
imunoglobuline; expresia lor pe celula endotelială este în general indusă de citokine
inflamatorii.
 ICAM-1 – endoteliu creier,
 ICAM-2 – expresia nu este indusă de citokine inflamatorii,
 VCAM-1 endoteliu piele, creier,
 Mad CAM-1 – mucosal addresin cell adhesion molecule.

3. Trans-migrarea (diapedeza) şi chemotaxis-ul.


Leucocitele mobile migrează afară din vas. Cele mai active sunt neutrofilele şi
monocitele. Fenomenul presupune activarea metabolică suplimentară a leucocitelor şi
a celulelor endoteliale.
Migrarea leucocitelor din vas în interstiţiu are loc mai ales la nivel venular:
 moleculele de semnal şi moleculele de adeziune de pe ceclula endotelială se
exprimă mai ales în venule;

18
 forţele hemodinamice de forfecare (shear force) din venule sunt mai slabe şi
permit leucocitelor un timp mai îndelungat să primească semnale de la
endoteliu, favorizîndu-se interacţiunea dintre moleculele de adeziune;
 încărcarea electronegativă de suprafaţă a celulelor endoteliale este mai scăzută
în venule – respingerea electrostatică este astfel redusă.

Selectinele leagă proprii liganzi - oligozaharide

Încetinirea celulelor circulante

Leucocitele primesc semnale pentru migraţie din endoteliu

Activarea leucocitelor

Adeziunea fermă a leucocitelor

Emitere de pseudopode şi diapedeză

Dacă leucocitul nu se activează, forţele hemodinamice de forfecare îl vor detaşa


de pe endoteliu şi îl vor întoarce în circulaţie

Neutrofilele care străbat endoteliul aderă la acesta, emit pseudopode în joncţiunile


inercelulare şi se deplasează în zonele subendoteliale şi interstiţiale, eliberând
cantitaţi mici de colagenază care produce o distrugere limitată a membranelor bazale.
În pasajul neutrofilelor prin membrana bazală subendotelială, are loc eliberarea de
proteaze specifice din granule
Unele integrine se leagă la proteine din matrix-ul interstiţial.
Β1-integrinele sunt o familie mare de molecule – heterodimeri – care interacţionează
cu regiunea R6D a moleculelor de adeziune ca fibronectina, VCAM-1. Sunt implicate
– în funcţie de natura lanţului α – în migrarea intratisulară a leucocitelor după ce au
trecut din vas în ţesut. Sunt VLA = antigene cu apariţie foarte târzie – implicate în
recunoaşterea la nivelul fibrelor de colagen din ţesutul conjunctiv a unor secvenţe
mici, repetitive de aminoacizi cu rol de receptori (RGD – arginină-glicină-acid
aspartic, RGDS – plus serină); această recunoaştere se realizează numai după ce
leucocitele au fost complet activate metabolic.

19
Primele celule care apar în spaţiul perivascular sunt neutrofilele, urmate de monocite.
Odată ieşite din patul vascular, monocitele devin macrofage. Numeric, neutrofilele
sunt dominante.
Chemotaxis = migrarea strict direcţionată a celulelor proinflamatorii în funcţie de un
gradient chimic, procesul fiind mediat de atractanţi chimici, din vas în focarul tisular
inflamator, deplasarea realizându-se spre centrul focarului. Multitudinea de receptori
de pe membrana leucocitară „simte”/percepe aria cu concentraţii înalte de factor
chemotacticşi în consecinţă leucocitul se deplasează în direcţia acestei zone.
Agenţii chemotactici (chemoatractanţi) pentru neutrofile şi monocite produc două
efecte asupra celulelor proinflamatorii:
 le activează metabolic,
 le direcţionează deplasarea...
...şi sunt factori endogeni şi exogeni diverşi:
Endogeni
 Componente ale complementului: C3a, C5a, complexul C5C6C7, care sunt
factori de linia I.
 Citokine endogene: TNF-α, IL-1, IL-8 (selectivă pentru neutrofile şi celule T)
care sunt factori de linia a II-a.
 Chemochinele.
 Produşii căii lipooxigenazei: ex. leucotriena B4.
 Factori ce rezultă din activarea coagulării: kalicreina, PAF, fibrinopeptizi A,
B.
Exogeni.
 Peptide chemotactice derivate din bacterii: ex. peptide N-formil-metionil.
Aceşti agenţi controlează motilitatea celulară prin interacţiunea cu receptori de înaltă
afinitate asociaţi membranei plasmatice celulare. Legarea liganzilor chemotactici la
receptori specifici iniţiază chemokinezis-ul şi chemotaxis-ul.
Chemochinele: sunt un grup de 40 de citokine mici implicate în migraţia celulară,
activare şi chemotaxis. Cele mai multe chemochine au două situs-uri de legare:
 Un situs pentru receptorul lor specific de pe suprafaţa leucocitului.
 Un situs pentru proteoglicani, glicosaminoglicani (heparan-sulfat) de pe
suprafaţa celulei endoteliale.
Astfel, chemochinele se pot ataşa pe suprafaţa endotelială şi pot fi disponibile pentru
a semnaliza, lega şi activa leucocitul.
Sursele de chemochine:
 Chemochinele pot fi sintetizate de celula endotelială şi stocate în vezicule
(corpii Weibel-Palade) pentru a fi eliberate pe suprafaţa luminală a xelulei
endoteliale cînd aceasta este activată.
 Chemochinele pot fi produse de celule tisulare şi transportate prin celula
endotelială şi aduse pe suprafaţa ei luminală.
Producerea de chemochine de către endoteliu depinde de:
 ţesut,
 prezenţa de citokine inflamatorii,
 forţele hemodinamice.
Producerea de chemochine de către celule tisulare şi transportul lor transendotelail
pentru a fi expuse pe faţa lminală a endoteliului depinde de reacţiile imune.

20
Receptorii pentru chemokine sunt specifici pentru familiile de chemochine (4 familii).
Structural sunt serpentine cu 7 segmente transmembranare şi sunt legaţi la GTP-
binding proteinns (G-proteins). Cele mai multe chemochine acţionează pe mai mult
de un receptor şi cei mai mulţi receptori răspund la cîteva chemochine. Receptorii se
exprimă selectiv pe anumite populaţii de leucocite. Aceste fenomene determină care
vor fi leucocitele care vor răspunde la semnalele venite din ţesut. Odată leucocitul
traversînd endoteliul, va răspunde la un nou set de chemochine, care vor direcţiona
migraţia spre ţesut. Leucocitul se mişcă dintr-un loc în altul, primind semnale
succesive pentru următoarea destinaţie.
Activarea leucocitelor.
Activarea leucocitelor începe cu chemochinele şi continuă cu moleculele de adeziune!
S-ar putea distinge trei paşi în desfăşurarea acestui fenomen:
 rolling-ul leucocitelor – sunt implicate selectinele,
 chemotaxis-ul – sunt implicate chemochinele,
 aderarea fermă – sunt implicate integrinele şi moleculele de adeziune
intercelulară.
Leucocitele exprimă integrine care sunt eliberate din depozitele intracelulare, şi creşte
afinitatea integrinelor deja expuse pentru moleculele de adeziune.
Mecanismul activării este mediat de factori chemotactici şi de receptori leucocitari
care sunt glicoproteine transmembranare politopice (în serpentină).
Cuplajul dintre factor şi receptor produce modificarea conformaţională a receptorului
al cărui fragment intracitoplasmatic legat cu proteina G activează phosfolipaza C;
astfel, va fi activată cascada fosfatidil-inozitolilor, cu formare de:
 PIP2 – phosfatidil inozitol bi-phosfat.
 IP3 – inozitol tri-phosfat.
 DAG – diacil-glicerol.
PIP2 va fi mobilizat şi acumulat în cantităţi mici în zona citoplasmatică, producându-
se activarea locală a aparatului contractil acto-miozinic cu modificarea zonală a
citoscheletului, emiterea de pseudopode, ceea ce va duce la migrare şi fagocitoză.
IP3 va determina eliberarea ionilor de Ca2+ din reticulul endoplasmic neted, ceea ce
activează MLC-K (miozin-light-chain-kinase); MLC-K activă va activa miozina şi
gelsolina împreună cu profilina, determinând polimerizarea actinei; astfel, se va
realiza activitatea contractilă constând în: motilitatea celulei şi expulzia granulelor
(degranularea).
DAG activează proteinkinaza-C cu două efecte: activarea glicoproteinei 47 ce
echivalează cu activarea NADPH2-oxidazei şi creşterea cantităţii de radicali liberi de
oxigen pe de o parte şi pe de altă parte fosforilare enzimatică şi activare de
protooncogene cu stimularea sintezei de citokine şi interleukine, producându-se astfel
o amplificare a fenomenului.
Efectele activării leucocitare:
 Modificări conformaţionale ale membranei şi citoscheletului cu emitere de
pseudopode, realizându-se astfel chemoatracţie, chemokinezie (deplasare spre
sursa de factor).
 Fagocitoza.
 Creşterea capacităţii citotoxice prin producerea de radicali liberi de oxigen şi
eliberarea unor cantităţi crescute de enzime în focar.

21
Astfel, principalele funcţii ale celulelor proinflamatorii profesionale în focar sunt:
 Chemoatracţia/chemokinezia.
 Fagocitoza.
 Citotoxicitatea.
Locomoţia celulară – mişcarea amoeboidală – se realizează cu ajutorul ansamblului
microfilamentelor de actină şi miozină din citosol. Procesul pare, de asemenea, să fie
reglat de modificările concentraţiei Ca2+ intracelular. Abilitatea de a se deplasa într-o
anumită direcţie necesită participarea microtubulilor.
Locomoţia direcţionată a celulelor proinflamatorii se realizează prin două fenomene:
 Emiterea de pseudopode ce se bazează pe existenţa unui gel de actină.
 Declanşarea contractilităţii actomiozinei citoscheletului din restul corpului
celular.
Filamentele de actină se organizează într-o reţea tridimensională ce creează local o
forţă propulsivă ce împinge membrana şi determină apariţia de pseudopode; această
forţă rezultă din faptul că în gelul de actină creşte foarte mult presiunea coloid-
osmotică, fiind atrasă apă şi săruri astfel încât, reţeaua de actină îşi măreşte volumul
şi, fiind o reţea rigidă, prin creşterea volumului, împinge membrana şi apar
pseudopode. Transformarea actinei globulare în gel (actina fibrinoasă) este un proces
ce consumă energie şi este strict controlat de inductori şi inhibitori:
Inductori:
 Profilina este o proteină bazică (20kD) prezentă continuu submembranar (în
citoplasma externă). Are rolul de a capta, transporta şi ceda monomerii de
actină către situsurile de polimerizare. Captarea şi cedarea monomerilor către
profilină se face iniţial prin creşterea afinităţii pentru actină, apoi prin
scăderea afinităţii. Are activitate ciclică, fiind stimulată de PIP2 activ când
celula este stimulată. Când celula este în repaus, profilina nu este activă şi nu
apare gelul.
 ABP (actine binding proteine) este o proteină de legare a actinei ce
favorizează apariţia reţelei tri-dimensionale de actină, comportându-se ca
puncte nodale unde se inseră filamente de actină deja formate în toate
sensurile. Gelul realizează local o concentraţie mare de proteine ce atrag apa
şi ionii.
Inhibitori:
 Gelsolina este o proteină bazică (80kD) prezentă continuu intracitoplasmatic.
Are rol opus faţă de profilină. Prin mediatori diverşi se opune polimerizării
actinei şi favorizează depoimerizarea filamentelor deja formate. Actina trece
din starea de gel în cea de sol. Este activă când celula este în repaus.
Acivitatea ei este ciclică; este inhibată de PIP2 mobilizat cu ocazia activării
celulei.
Apariţia pseudopodelor include:
 Repoziţionarea receptorilor pe suprafaţa chemoatractantă când celula începe
să fie activată, când celula vine în contact cu gradientul de substanţă
chemoatractantă; receptorii pentru aceasta încep să difuzeze lateral, venind din
diverse zone ale membranei celulare şi se adună în aria membranară ce vine în
contact direct cu chemoatractantul – concentrându-se sub forma unei calote;
fenomenul de concentrare se numeşte capping. Atfel celula devine foarte

22
sensibilă la atractant (poate sesiza concentraţii foarte mici ale acestuia) şi sub
calotă, se creează local în citoplasmă modificări biochimice favorabile ce
contribuie la direcţionarea deplasării celulei doar către acest pol, de-alungul
gradientului de substanţă chemoatractantă.
 Activarea phosfolipazei-C locale şi mobilizarea PIP2. Concentrarea
receptorilor determină activarea proteinei G asociată acestora ce activează
intens dar local phosfolipaza-C, rezultând PIP2 care este mobilizat şi
determină efecte specifice şi o parte este metabolizat şi determină efecte mai
lente. Creşterea concentraţiei PIP2 sub membrană local activează profilina şi
ABP.
 Fixarea pseudopodelor nou-create apare prin stabilirea de contacte între
receptorii de adeziune de pe pseudopode şi filamentele din substanţa
fundamentală a ţesutului conjunctiv. Aceste legături se realizează prin VLA
(β1-integrine) ce fac legătura cu mici secvenţe repetitive din structura
filamentelor – RGD (arginină, glicină, acid aspartic), RGDS (...+serină). Se
asigură astfel deplasarea celulelor prin agăţarea lor pe filamentele din
interstiţiu şi când pseudopodul dispare prin retracţia elastică a mebranei
celulare.

Sectorul tisular
4. Fagocitoza.
Declanşarea contractilităţii actomiozinei citoscheletului este principalul suport pentru
desfăşurarea etapelor fagocitozei.
Fagocitoza este procesul prin care o particulă (material particulat) este înglobată într-
o celulă (fagocit) şi apoi este expusă „armamaentului” leucocitar de produşi toxici ce
vor determina distrugerea particulei. Fagocitoza este principalul mecanism de apărare
nespecifică în cursul reacţiei inflamatorii [Ma].
Celulele implicate în procesul de fagocitoză sunt:
 Leucocitele neutrofile (polimorfonucleare) rapid mobilizabile;
 Celule mononucleare (sistemul fagocitar mononuclear mobil şi fix):
-monocite circulante,
-histiocite mobilizabile,
-celulele reticulo-endoteliale fixe din sinusurile capilare ale splinei, ficatului
(celule Kupffer), măduvei osoase,
-nevrogliile ţesutului nervos,
-celulele din corticosuprarenală,
-celulele din sinusurile structurilor limfatice (ganglioni limfatici, foliculi limfatici
şi splenici).
Sistemul fagocitar mononuclear fix şi mobil are proprietăţi fagocitare şi trăsăsturi
celulare caracteristice:
 Prezenţa unei membrane celulare ce permite mişcări amoebiale.
 Hialoplasmă agranulară la periferie.
 Receptori variaţi, bogaţi în ATP-ază.
Mecanismul fagocitozei este înalt specific şi presupune protejarea ţesuturilor
înconjurătoare de acţiunea produşilor toxici leucocitari. Procesul se desfăşoară în trei
etape distincte dar interdependente:

23
a. Ataşarea particulei (microbului) la suprafaţa fagocitului şi recunoaşterea acestuia.
b. Înglobarea (ingerarea particulei).
c. Uciderea şi degradarea particulei.

a. Faza de contact. Ataşarea şi recunoaşterea particulei


Celulele proinflamatorii pot capta microorganisme sau celule somatice fie integre dar
alterate funcţional, fie alterate structural.
Captarea este un proces mediat de receptori care recunosc fie componente din
structura membranelor (anumite ologozaharide ca manoza, fucoza, galactoza pot fi
recunoscute de receptori din clasa lectinelor), fie recunosc factori solubili depozitaţi
pe suprafaţa particulei – opsonine. Receptorii vor capta particulele opsonizate fie cu
IgG, fie cu componente ale complementului (C3b).
Prima opsonină este C3b pentru că:
 Apare continuu în lichidul interstiţial prin calea alternă a acomplementului;
 Se depozitează nespecific pe orice membrană datorită unei particularităţi
structurale: C3b are o grupare tiolesterică prin care se leagă de membrane,
gruparea fiind acceptoare de electroni (electronofilă) şi făcând legătura cu
grupări nucleofile: amino din structura proteinelor membranare, OH- din
structura glucozei de pe membrană.
Opsonizarea prin C3b se realizează dacă membrana nu posedă mecanisme sau
receptori care s-ar putea opune depozitării de C3b. Mebranele bacteriene nu au
asemenea mecanisme sau receptori. Celulele somatice sau parenchimatoase au
mecanisme sau receptori care se opun depozitării C3b în condiţii normale. În condiţii
patologice receptorii nu se mai sintetizează sau nu se mai exprimă sau prezintă
alterări morfologice importante.
Receptorii pentru complement ai leucocitelor:
- CR1: leagă C3b, complexe imune.
- CR3: leagă produşi de degradare C3b (iC3b), INFα, ajută în fagocitoză,
stimulează producţia de superoxid a neutrofilului.
- CR2: leagă integrine αMβ2.
- CR4: leagă integrine αXβ2.
Opsonizarea cu C3b se realizează prin intemediul căii alterne a complementului sau
prin calea clasică, ca urmare a fixării de imunoglobuline.
Cele mai importante ca opsonine sunt imunoglobulinele G ce au concentraţii crecute
mai ales în lichidul interstiţial
IgG opsonizează microorganisme (bacterii, virusuri), celule somatice alterate,
recunoscând la nivelul lor anumite autoantigene care prin alterare celulară ies în
evidenţă. IgG recunosc structurile antigenice de suprafaţă şi se leagă de antigen prin
capătul Fab. În cazul opsonizării cu IgG, fragmentul Fc al imunoglobulinei este
recunoscut de receptori de pe membrana leucocitelor:
 FcgRI apare în număr mare pe suprafaţa celulelor proinflamatorii profesionale
– neutrofile, monocite, macrofage. Are rol de transducţie a unor semnale
activatoare: activarea metabolică celulară (phosfolipaza C) şi transmiterea
NADPH2-oxidazei (activarea citotoxicităţii O2-dependente)

24
 FcgRII apare în număr mare pe membranele neutrofilelor, monocitelor,
macrofagelor. Segmentul intracitoplasmatic este foarte lung şi conduce
semnale activatorii pentru: activarea metabolică, activarea NADPH2-oxidazei.
Legarea Fc la FcgR are următoarele efecte:
 Iniţiază fagocitoza;
 Stimulează eliberarea de:
- produşi toxici ai oxigenului,
- produşi ai L-argininei,
- metaboliţi ai acidului arahidonic.

Deşi CR1 şi CR3 mediază legarea particulelor opsonizate cu C3b pe membrana


leucocitară, aceşti receptori nu sunt capabili să stimuleze fagocitoza fără stimularea
ulterioară a leucocitelor de către unele substanţe ca:
Fibronectina,
Laminina,
Agenţi chemotactici: C5a, LTB4, IL-8, TNF.
Activarea leucocitară se poate produce cu sau fără fagocitoză concomitentă şi
presupune o serie de răspunsuri metabolice şi funcţionale:
- Consum de oxigen;
- Catabolismul glucozei;
- Degranularea şi eliberarea de enzime;
- Formarea radicalilor liberi de oxigen şi nitrogen;
- Turnover lipidic.
Fagocitoza presupune, include activarea leucocitară şi declanşarea, astfel, a unor
procese intracelulare ce duc în final la distrugerea particulei dar care pot pune în
pericol şi ţesutul învecinat (Fig. 8)

b. Ingestia.
Ingestia particulei se realizează după invaginarea porţiunii de membrană la care s-a
ataşat particula. Fagocitul va înconjura particula/bacteria opsonizată, creând un
buzunar adânc (invaginaţie). Gura acestei invaginări este închisă prin intermediul
formaţiei de microfilamente din citoplasma înconjurătoare care se „trag” ca la
închiderea unei pungi legate la gură cu o sfoară, prin încreţire.
Astfel, rezultă un fagozom care înglobează particula într-o veziculă. Chiar în timp ce
se formează fagozomul, granulele din citoplasmă fuzionează cu acesta şi îşi descarcă
propriul conţinut (proces denumit degranulare).

25
Cuplarea ligand-receptor

Angajarea unei proteine G de legătură

Desfacerea GDP din GTP

Activarea fosfolipazei C- calciu dependente

Producerea de:
1 - diacil-glicerol; 2 - inozitol fosfaţi.

Activarea şi translocarea Translocarea Ca2+ din depozitele


fosfokinazei C la membrana intracelulare în citosol
celulară

Activarea NADPH-oxigedazei Activarea de enzime

Producerea de radicali liberii de Evenimente secretorii:


oxigen Degranularea

Elaborarea de produşi toxici fagocitari

Distrugerea Lezarea tisulară


particulei/microbului
Fig. 8. Fagocitoza şi activarea leucocitară.

Prin fuziune, fagozomii devin endozomi care sunt iniţial periferici dar avansează încet
spre interiorul celulei şi devin endozomi interni, perinucleari. Endozomii au două
roluri: 1. transportă particula captată dinspre membrană spre interiorul celulei şi 2.
prelucrează slab şi nespecific particula, mediul din endozomi fiind cu atât mai acid cu
cât sunt mai apropiaţi de nucleu. Endozomii interni fuzionează cu lizozomii, formând

26
endolizozomi în care se desfăşoară prelucrarea particulei captate (proteoliză
completă) prin deversarea conţinutului lizozomal în interiorul endozomului.
În citoplasma neutrofilului sunt două tipuri de granule:
- Azurofile (granule primare) care sunt lizozomi conţinând: hidrolaze acide,
elastaze, proteaze neutre, proteine cationice, mieloperoxidază, lizozim. În afară
de enzime, lizozomii mai conţin substanţe bactericide ca fagocitina (globulină
labilă), leukina (polipeptid de origine nucleară), leukozinele A, B, C (cu efect
antistafilococic), bactericidele antipneumococice etc.
- Specifice mai mici, mai dense şi mai numeroase (granule secundare) care conţin:
lizozim, lactoferină, proteine cationice cu acţiune litică faţă de materiale proteice
şi polizaharide, cu rol în eliminarea extracelulară a deşeurilor. Granulele
secundare nu conţin enzime, ci sunt mai degrabă depozite de receptori (pentru
complement) şi componente ale citocromului B.
Şi macrofagele conţin granule azurofile care conţin în plus nucleaze acide, sulfataze,
glicozidaze, fosfataze.
Procesul de degranulare toarnă în fagozom o baterie de enzime puternice şi alte
substanţe cum ar fi speciile reactive ale oxigenului care constituie arme ale celulei
împotriva microorganismului prins.
În timpul degranulării, enzimele, ca şi metaboliţii reactivi ai oxigenului, ajung şi în
zona înconjurătoare estracelulară, pentru că unele granule se descarcă înainte ca
fagozomul să fie complet închis. Unele dintre aceste substanţe acţionează ca
mediatori, fiind adjuvanţi în desfăşurarea şi menţinerea răspunsului inflamator.
Din nefericire, enzimele lizozomale şi radicalii liberi de oxigen atacă, de asemenea,
celulele ţesuturilor normale din vecinătatea focarului; acesta este un preţ pe care îl
plăteşte organismul pentru apărarea proprie de invadatori.
Înglobarea particulei străine este un proces dependent de energie care necesită
prezenţa ionilor de Ca2+ şi de Mg2+.
Microfilamentele par să fie implicate în procesul de exercitare a forţelor necesare
închiderii invaginării şi în cel al degranulării. Microfilamentele sunt ajutate de
microtubuli alcătuiţi din tubulină, proteină non-contractilă.
În celulă se petrec transformări metabolice profunde ca urmare a fagocitozei.
 Creşterea glicolizei;
 Consum crescut de oxigen în paralel cu creşterea producţiei de energie via
respiraţie mitocondrială.
 Creşterea utilizării glucozei prin şuntul hexozelor monofosfat.
Abilitatea de a „respira anaerob” prin glicoliză este crucială pentru neutrofile în timp
ce ele trebuie să funcţioneze în mijlocul focarului inflamator, în condiţii de hipoxie.
Există o formă de endocitarea parţială a pariculei străine – fagocitoza frustrată – care
are două particularităţi:
 Particula are volum prea mare – apropiat de cel al neutrofilului.
 Particula captată nu poate fi mobilizată.
Distrugerea materialului captat se face prin secreţia conţinutului granulelor, ce
presupune degranularea celulară. Astfel, sunt puse în libertate enzime ce distrug
particulele captate, dar care alterează şi celule normale ale ţesutului înconjurător. Prin
caracterul ei mai puţin selectiv, fagocitoza frustrată determină apariţia de leziuni
tisulare.

27
c. Digestia. Citotoxicitatea.
După ingestia microorganismului/particulei, procesul poate evolua prin câteva căi
diferite. În mare parte aceste microorganisme vor fi distruse de către fagocit. Uneori,
însă, microorganismul este prea virulent şi distruge fagocitul. Unele microorganisme,
ca bacilul Koch, bacilul leprei, pot supravieţui într-un fagocit viabil şi, astfel, celulele
infectate vor fi transportate prin vasele limfatice în ganglioni şi vor disemina infecţia.
Există două tipuri de mecanisme microbicide:
1. dependente de oxigen.
 Activarea NADPH-oxidazei.
 Activarea mieloperoxidazei.
 Generarea unor derivaţi oxidaţi cu N2 (prin stimularea sintetazei oxidului
nitriuc – NO-S).
2. independente de oxigen.

Mecanisme microbicide dependente de oxigen.


Citotoxicitatea O2-dependentă asigură în mare măsură asanarea focarului inflamator
de microorganisme şi de celule alterate prin trei mecanisme:
 a. activarea NADPH-oxidazei,
 b. activarea mieloperoxidazei,
 c. generarea unor derivaţi oxidaţi cu azot.

a. NADPH-oxidaza este un complex proteic format din 5 subunităţi prezente pe două


tipuri de membrane: membrana celulară propriu-zisă şi membrana endozomală.
În raport cu membrana, cele 5 subunităţi se împart în subcomponente: membranare –
citocrom B(205) – şi submembranare.
Citocromul B(205) conţine două subunităţi proteice: α şi β. Subunitatea α este o
glicoproteină transmembranară cu greutate moleculară mică, de 21kD – GP21.
Subunitatea β, cu greutate moleculară mare, 91kD, are două situsuri de fixare pentru
FAD şi NADPH2.
La subunitatea α se asociază GP67pfax iar la subunitatea β se asociază GP47pfax care
sunt subunităţi submembranare. A treia subcompnentă submembranară este RAC
(componenta asociată răspunsului) activată de GTP provenit de la proteinele G.
Cele 5 componente nu sunt asamblate continuu. În repaus ele sunt disociate. Se
asamblează doar când celula este activată metabolic.
Asamblarea NADPH-oxidazei. Primele se asamblează compnentele membranare
inclavate în membrana endozomală şi provin din granulele secundare ce conţin
depozite de subunităţi α şi β. Trecerea din granulele secundare în membrană
presupune ataşarea prin intermediul unei proteine – rivescina – care se activează
metabolic prin fosforilare de către phosfolipaza C care este activă când celula este
activată. Secundar, se asamblează la subunităţile membranare cele submembranare;
asamblarea se face după ce acestea au fost activate de phosfolipaza C (PLC). Astfel,
apar modificări conformaţionale în subunitîţile β ce determină exteriorizarea
situsurilor de legare pentru FAD/NADPH2.

28
FAD se leagă de β după ce a fost activat de PLC. Electronii aunt transferaţi către
NADPH2, de aici, pe FAD, de aici pe α şi β, de aici pe O2, rezultând anionul
superoxid ce generează mai departe ceilalţi radicali liberi de oxigen.
Contactul dintre neutrofil şi particulă duce la o rapidă activare a NADPH oxidazei
care oxidează NADPH la NADP+ şi H+, procesul reducând oxigenul la anionul
superoxid – O·-2 – (Fig. 9).

NADPH NADPH-oxidaza NADP- + H+

Citocrom B oxidat Citocrom B redus

O2 O2·
-

2O·-2 + 2H+ dismutaza H2O2 + O2

Fig. 9. Formarea produşilor toxici de oxigen.

Superoxidul este convertit în fagozom la apă oxigenată printr-o dismutare spontană.


Atât superoxidul – O·-2 – cât şi apa oxigenată – H2O2 pot ucide bacteria ca produse
imediate şi pot favoriza producerea altor materiale oxidante, microbicidale mai
puternice.
În alte reacţii, anionul superoxid acţionează ca un precursor pentru radicali liberi
potenţi, precum hidroxilul.

O·-2 + H2O2 OH· + OH-+O2

Hidroxilul este cel mai puternic bactericid cunoscut, iar superoxidul este un
chemotactic puternic
Apa oxigenată – H2O2 – difuzată în citoplasmă este toxică pentru celula însăşi.
Protecţia proprie împotriva apei oxigenate este susţinută de catalază şi glutation-
peroxidază.

2H2O2 catalază 2H2O + O2

b. Mieloperoxidaza intră în funcţie doar când a avut loc fuzionarea lizozomilor cu


endozomii (enzima este conţinută în lizozomi). Acţionează pe peroxizii produşi de
NADPH-oxidaza, rezultând în prezenţa halogenilor acidul hipocloros, cloramina,
substanţe cu efecte distructive asupra materialului endocitat.

29
H2O2 + Cl- mieloperoxidază OCl- + lO2

În prezenţa mieloperoxidazei din granulele neutrofilelor, H2O2 reacţionează cu ionul


Cl- pentru a forma hipocloritul – agent microbicidal foarte puternic, sau cu iodul,
acesta devenind iod activat; intoxicarea acută cu iod activat a bacteriei induce
moartea acesteia. Sistemul halogen-mieloperoxidazic este considerat sistemul
antimicrobial major al neutrofilelor.

Radicalii liberi de oxigen sunt toxici pentru:


 bacterii, virusuri
 fibroblaşti
 eritrocite
 celule tumorale
 celule parenchimatoase
Mecanismele prin care radicalii liberi îşi exercită citotoxicitatea pot fi:
 lipidperoxidarea
 formarea de produşi carbonil şi de nitrozilare:
 inactivarea unor enzime intracelulare
 oxidare de proteine
 alterarea ADN prin oxidare.
Radicalii de oxigen interacţionează cu:
 procesul inflamator producînd:
o lezarea celulei endoteliale
o degradarea matrix-ului extracelular
o activarea proteolizei latente prin colagenază, gelatinază etc
o inactivarea antiproteazelor
 metaboliţii toxici ai L-argininei
 generarea factorilor chemotactici din acidul arahidonic, complement

c. Derivaţii oxidaţi cu azot apar prin stimularea sintetazei oxidului nitric – NO-S.
Acesta este singurul mecanism citochimic inductibil, fiind stimulat de citokine ca
interferonul γ şi TNF, ce stimulează enzima. NO-S converteşte arginina la citrulină în
prezenţa O2, este eliberat NO care în prezenţa O2 formează NO2 ce este sursă de
nitriţi/nitraţi.
NO are două efecte importante:
 vasodilatator
 citotoxic (ca radical liber)

Toţi radicalii liberi au efecte distructive asupra particulelor endocitate; dacă sunt
deversaţi în endozom, determină liza materialului endocitat. Dacă sunt deversaţi în
afara celulei – ceea ce este inevitabil pentru că NADPH-oxidaza apare şi în
plasmalemă – au efecte lezante asupra structurilor proprii. Astfel, apărarea prin
fagocitoză are un pronunţat caracter neselectiv. Mecanismele inhibitorii ale

30
procesului inflamator sunt foarte importante în limitarea acţiunilor distructive asupra
structurilor proprii.

Mecanisme microbicide independente de oxigen.


Mecanismele oxigen independente cuprind activitatea substanţelor bactericide şi
enzimelor hidrolitice active la un pH acid şi în condiţii de anaerobioză care ajung în
citoplasma fagozomului prin degranulare.
Cel mai activ factor bactericid este lizozimul, care are capacitatea de a hidroliza
peretele celular al germenilor, care conţine acid muramic. Germenii devin, astfel,
foarte sensibili osmotic şi la fagocitină. Fagocitina este activă faţă de germenii Gram
pozitivi şi negativi şi acţionează conjugat cu lizozimul. Unele proteine cationice din
granulele neutrofilului au acţiune bacteriolitică, alterând permeabilitatea membranei
bacteriilor Gram pozitive şi negative, de exemplu, BPICP (batericidal permiability
increasing cationic protein); alte proteine sunt „hemolizante” [Ma].
pH-ul scăzut al citoplasmei fagozomului (3,4 – 4,0) rezultat din accelerarea glicolizei
anaerobe poate fi, de asemenea, bactericid.
Enzimele lizozomale, în general, sunt mai active în digestia şi degradarea
microorganismelor deja ucise decât în procesul direct de ucidere a acestora.

Diferenţe între macrofag şi neutrofil.


Deşi monocitele conţin mieloperoxidază, pe măsură ce intră în ţesut şi devin macrofage,
ele pierd această enzimă. Funcţiile macrofagelor, inclusiv fagocitoza, pot fi puternic
stimulate de limfokine. Ca „gunoieri”, macrofagele sunt mult mai eficiente decât
neutrofilele.

Mecanisme care limitează extinderea procesului inflamator:


 chemotaxis-ul în sine
 bariera fibrinoleucocitară
 eozinofilul
 proteina C activată
 proteinele de fază acută
o neutralizarea radicalilor liberi de oxigen: ceruloplasmina
o antiproteaze: α1-antitripsina, α2-macroglobulina, α2-antilasmina
o opsonine: proteina C reactivă, C3b
 procesele reparatorii:
o atragerea şi activarea fibroblaştilor spre centrul focarului

31
PROCESELE REPARATORII

Reacţia reparatorie începe precoce, în timpul desfăşurării reacţiei inflamatorii, dar se


definitivează când agentul agresor a fost distrus sau neutralizat.
Vindecarea presupune două tipuri de procese: refacerea şi reparaţia.
Definiţie: Reacţia reparatorie constă în înlocuirea celulelor moarte cu celule viabile,
derivate din parenchim (în ţesuturi cu capacitate de regenerare) sau din stroma ţesutului
conjunctiv. Proliferarea ţesutului conjunctiv duce la formarea de cicatrice fibroase.
Repararea prin a doua variantă este imperfectă, având loc înlocuirea celulelor
parenchimatoase cu ţesut conjunctiv nespecializat. Cicatricea diminuează rezervele
funcţionale ale ţesutului/organului implicat.
După capacitatea de regenerare, celulele se pot clasifica: labile, stabile, permanente.
 Celulele labile sunt celule aflate în multiplicare continuă; înlocuiesc celulele
distruse printr-un proces fiziologic; au durata de viaţă de câteva zile.
-epitelii: cutanate, mucoase din cavitatea bucală, tub digestiv, tract respirator,
aparat genitourinar;
-celule limfoide;
-celulele hematopoetice.
 Celulele stabile prezintă capacitate latentă de regenerare; în condiţii normale nu se
multiplică activ; durata de viaţă este de ordinul anilor, uneori egală cu cea a
organismului.
-celulele parenchimatoase ale glandelor:
ficat,
pancreas,
glande salivare,
glande endocrine,
celulele tubulare renale,
celulele glandelor pielii;
-celule mezenchimale – fibroblaşti; au şi capacitatea de a se diferenţia către:
codroblaşti,
osteoblaşti,
celule grăsoase;
-endoteliile;
 Celulele permanente, teoretic, nu au capacitate de regenerare:
-neuronii (axonul are capacitate de regenerare);
-celulele musculare netede;
-celulele miocardice.

REPARAŢIA PRIN ŢESUT CONJUNCTIV


Acest tip de reparaţie este consecinţa obişnuită a celor mai multe leziuni tisulare; constă
în proliferarea fibroblaştilor, înmugurirea – neoformaţia – capilară şi, în sfârşit,
producerea unei cicatrice bogate în fibre de colagen.
Fazele cicatrizării:

32
Formarea unui ţesut de granulaţie – ţesut conjunctiv înalt vascularizat, care umple
la început defectul tisular. Acest ţesut este alcătuit din fibroblaşti care vor produce fibrele
de colagen printre care există celule inflamatorii – macrofage care secretă factori ce
stimulează angiogeneza, limfocite, eozinofile, mastocite, neutrofile – şi vase mici; în
această fază are loc înmugurirea vaselor.
Maturarea ţesutului de granulaţie. Fibroblaştii se „hipertrofiază” – creşte
intracelular reticulul endoplasmic rugos – şi secretă colagen. Celulele inflamatorii se
reduc. Capilarele devin mai puţin proeminente.
Formare unei cicatrici avasculară, acelulară, în care fibroblaştii au fomă de fus şi
sunt dispuşi într-o reţea de fibre de colagen.
Reparaţia prin ţesut conjunctiv se realizează în trei etape:
 Fibroplazia
 Angiogeneza
 Remodelarea cicatriceală

Fibroplazia
Este un fenomen dependent de fibroblast. Se desfăşoară în etape, comportînd trei procese:
 Migrarea fibroblastului din ţesutul conjunctiv în focarul inflamator;
 Activarea şi proliferarea fibroblastului;
 Sinteza proteinelor matricei extracelulare.
Fibroblastul, celulă de origine mezenchimală, are următoarele funcţii:
În condiţii de repaus, realizează turnover-ul ţesutului conjunctiv în două etape: prima –
recunoaşterea ţesutului conjunctiv vechi şi distrugerea acestuia de cătreenzimele
elaborate de fibroblast; adoua – resinteza continuă a componentelor fibrilare ale ţesutului
conjunctiv: colagen, reticulină, elastină, şi a componentelor amorfe.
În patologie, fibroblastul realizează reconstrucţia ţesutului conjunctiv postlezional şi
reparaţia postinflamatorie în trei etape sau procese:
a. migrarea fibroblastului în focar fiind atras de factori nespecifici ( produşi de
degradare) şi specifici (PDGF, FDGF, LTB4).
b. proliferarea fibroblastului,
c. sinteza componentelor fibrilare şi amorfe ale matricei extracelulare.
Migrarea fibroblastului se realizează prin acelaşi mecanism ca şi pentru fagocite:
 emitere de pseudopode,
 stabilirea contactului între pseudopodele emise şi componentele fibrilare
ale ţesutului conjunctiv prin receptori de suprafaţă – VLA – şi unele
componente ale acestor fibre – RGD şi RGDS;
În focarul inflamator densitatea de celule este scăzută, iar structura fibrelor este foarte
alterată. Mai rămîn mici fragmente de ţesut conjunctiv în focar dar nu pot oferi substrat
pentru că în focar nu este edem inflamator. Fibroblaştii sunt atraşi în centrul focarului
inflamator dar nu dispun de suportul necesar migrării şi se opresc la marginea focarului,
unde se transformă în celule secretante şi se înconjoară de o matrice de migrare,
sintetizînd proteine. (Evoluţie centripetă dominată de fenomene de motilitate celulară)
Parcurg această matrice în continuare şi se opresc, sintetizînd din nou o nouă matrice pe
care iar o străbat pînă la capăt; ajung în final de la marginea focarului în centru.
Fibroblaştii invadează astfel focarul inflamator strat cu strat, realizînd în caest timp o

33
pavimentare a focarului dinspre periferie spre centru cu o matrice amorfă ce reprezintă
doar un rudiment de ţesut conjunctiv favorabil pentru reconstrucţia în final, a ţesutului
conjunctiv matur.
Cînd fibroblaştii ajung în centrul lezinii, sunt activaţi de TGFβ – transorming growth
factor – (eliberat de limfocite) şi se vor transforma morfologic şi funcţional, devenind
secretori.
TGFβ activează:
 fibroblaştii – efect paracrin,
 limfocitele care îl produc – efect autocrin.
Fibroblaştii activaţi secretă colagen – mai ales tipurile I şi III – şi proteoglicani. Astfel,
începe maturarea în sens centrifug a ţesutului conjunctiv imatur, foarte lax, avascular
rezultînd un ţeut conjunctiv de granulaţie imatur. (Evoluţia centrifugă caracterizată prin
fenomene de secreţie cu maturaţia progresivă aţesutului nou rezultat).

Dacă în această etapă procesul de maturare este exagerat rezultă fibroza.


În mod normal sinteza de colagen de către fibroblaştii secretori este un proces limitat şi
controlat deoarece fibroblaştii produc şi colagenaze care sunt eliminate în cantităţi mici şi
care inhibă TGFβ. De asemenea, inhibitorii plasmatici ai proteazelor (antiproteaze de tip
serpine) îndepărtează o serie de enzime din focar favorizînd constituirea ţesutului
conjunctiv. Serpinele sunt produse de hpatocit, stimulat fiind de IL6: α1-antitripsina, α1-
antichemotripsina, α2-macroglobulina.

Angiogeneza
Procesul constă în neovascularizarea focarului lezional prin activarea celulelor
endoteliale de la periferia focarului. Activatorii celulei endoteliale:
 IL1,
 TNF,
 TGF,
 VEGF
Celulele endoteliale activate produc procolagenază. Plasmina rezultată din activarea
plasminogenului activează procolagenaza în colagenază.
Colagenaza lizează colagenul din membrana bazală a vaselor de la periferia focarului
inflamator, producînd fenestraţii care permit celulelor endoteliale să emită pseudopode cu
care trec din vas în ţesut.
Celula endotelială care migrează astfel, prin receptori de suprafaţă – VLA – aderă intim
la tri- şi tetra-peptizii –RGD şi RGDS – prezenţi din abundenţă în ţesutul conjunctiv.
Rezultă cordoane de celule endoteliale care se îndreaptă sub formă de razecătre centrul
focarului, atrase fiind de factori chemoatractanţi – VEGF, FGF, PD-ECGF. Aceste
cordoane se vor transforma în structuri fibrilare prin două procese:
 Vacuolizarea celulelor endoteliale;
 Apoptoza celulelor endoteliale.
Rezultă astfel o schiţă de capilar.
Prin apariţia neo-vascularizaţiei, ţesutul de granulaţie devine ţesut de garnulaţie matur
care este un ţesut conjunctiv ce conţine vase de neoformaţie.

34
Remodelarea cicatriceală
Metaloproteinazele matriceale (MMPs – matrix metalloproteinases) au funcţia de a
degrada şi de a remodela proteinele matriceale extracelulare – colagen, fibrină – la
nivelul focarului inflamator.
În cadrul acestui proces are loc şi contracţia fibroblaştilor din ţesutul conjunctivcare
devin efilaţi, lungi, subţiri – scade ponderea aparatului Golgi şi a reticulului endoplasmic
rugos, creşte ponderea filamentelor de acto-miozină.. Fibroblaştii se transformă astfel în
miofibroblaşti care se contractă făcînd ca ţesutul conjunctiv din focar să ajungă la o
densitate asemănătoare cu cea a ţesutului din vecinătate, rezultînd o cicatrice cu volum
adecvat.
Într-o ultimă fază, ţesutul cicatriceal se maturează, devenind hipo- sau avascular.
Pe parcursul desfăşurării proceselor în care un rol fundamental îl joacă fibroblastul şi
care au ca finalitate reparaţia – migrarea fibroblaştilor, activarea, transformarea şi
proliferarea lor – are loc şi sinteza componentelor proteice ale matricei extracelulare, şi în
special colagenizarea.
Rolul macrofagelor este important pe cîteva planuri:
 Macrofagele , prin funcţia de „gunoieri”, sunt esenţiale pentru îndepărtarea
detritusurilor celulare din focar.
 Macrofagele sintetizează şi secretă mediatori care favorizează refacerea:
o TGF-β,
o Factori ai angiogenezei: VEGF, FGF-2,
o MMPs – metaloproteinazele matriceale.
COLAGENIZAREA
Biosinteza precursorilor colagenului are loc în ribozomi. Principalele caracteristici ale
moleculelor de colagen sunt redate în tabel. 3. Colagenul de tip I este un triplu helix
alcătuit din două lanţuri α1 şi un lanţ α2.
Tabel. 3. Tipuri de colagen. Structură. Localizare.
Tip de colagen Structură Localizare
I, II, III Fibrilară Interstiţiu
IV, V Amorfă Interstiţiu
Membrane bazale
VI, VII, VIII Mai puţin răspândit

Au loc modificări posttranslaţionale în cisternele reticulului endoplasmic:


 Hidroxilarea prolinei şi lizinei în prezenţa vitaminei C (cofactor);
 Glicozilarea reziduurilor hidroxilizil;
 Formarea de punţi disulfurice inter- şi intra-lanţuri;
 Formarea triplu-helixului.
Polimerizarea fibrelor de colagen necesită fier, acid ascorbic, oxigen molecular.
Până în aceată etapă, molecula de colagen este încă solubilă datorită prezenţei secvenţelor
non-colagenice N- şi C-terminale.
Molecula de colagen va fi apoi transportată în aparatul Golgi şi apoi secretată.
În exteriorul fibroblastului, pro-colagenul solubil este rapid convertit la colagen insolubil
de către enzime – pro-colagen-peptidaze – care clivează peptidele N- şi C-terminale.
Moleculele de colagen agregă spontan, formându-se fibre mature.

35
Oxidarea reziduurilor lizil şi hidroxilizil de către lizil-oxidaze extracelulare duce la
formarea de legături încrucişate care conferă stabilitate structurală fibrei de colagen
matur. Astfel ţesutul va avea o anumită fermitate, „forţă”.
Fibroblaştii sunt implicaţi şi în formarea altor componente ale ţesutului conjunctiv cum
sunt:
 Fibre elastice cum ar fi elastina, care conferă elasticitate ţesutului;
 Glicozaminoglicani legaţi covalent de proteine – proteoglicani.
 Glicoproteine ca fibronectina.
Fibrele elastice conţin 2 componente proteice – elastina cu structură amorfă şi
microfibrile (polipeptide fibrilare glicozilate) – care au legături încrucişate prin
reziduurile lizil oxidate enzimatic.
Colagenul depus precoce la nivelul plăgii este colagen de tip III, forma predominantă în
pielea embrionului.
Mecanismele prin care epiteliul, endoteliul şi fibroblaştii primesc semnale coordonate
pentru a-şi desfăşura secvenţial funcţiile sunt incomplet elucidate.
Se pot discuta trei tipuri de factori reglatori:
1. Interacţiunile celule-celule.
Inhibiţia de contact = interschimbarea de semnale sau substanţe la punctele de contact
între celule reglează (încetează) proliferarea celulară.
Inhibiţia dependentă de densitate = în culturile de celule, proliferarea este controlată
şi de densitatea celulară.
2. interacţiunile celule-matrix.
Matrix-ul extracelular este un complex organizat alcătuit din colagen,
glicozaminoglicani, proteoglicani, glicoproteine. Un rol important în fenomenele de
interacţiune celule-matrix îl au fibronectinele.
Fibronectinele sunt o familie de glicoproteine de adeziune cu greutate moleculară
mare produse de fibroblaşti, celule endoteliale, monocite. Se asociază unor structuri
ca: suprafeţe celulare, membrane bazale, matrice pericelulară.
Fibronectina plasmatică are funcţii importante în desfăşuararea fenomenelor din
focarul inflamator:
 căptuşeşte fibrina din cheag,
 este foarte adezivă,
 facilitează migrarea celulelor epiteliale şi inflamatorii de-alungul reţelei de
fibrină,
 participă activ la influxul celular în focar,
 este chemotactică pentru monocite şi fibroblaşti,
 stimulează eliberarea din monocite a factorilor de creştere a fibroblaştilor.
Fibronectina joacă un rol central în organizarea ţesutului de granulaţie.
În timp ce vindecarea progresează, sinteza de fibronectină şi de colagen de tip III
scade, fibroblaştii secretând colagen de tip I.
3. factori de craştere.
EGF = epidermal growth factor; acţionează asupra fibrelor celulelor gliale, epiteliilor.
NGF = nerve growth factor
PDGF = platelet derivate growth factor
MDGF = macrophag derivate growth factor; acţionează asupra fibroblaştilor,
endoteliilor.

36
FGF = fibroblast growth factor.
În afara acestor factori care acţionează direct în focarul inflamator, se mai pot lua în
discuţie alţi factori care modifică eficienţa şi calitatea răspunsului inflamator-reparatoriu.
Factori sistemici:
 Malnutriţia;
Deficitul de metionină şi cisteină scade sulfatarea mucopolizaharidelor.
Deficitul de vitamină C scade formarea de colagen şi stabilizarea moleculelor.
Deficitul de Zn2+ scade acţiunea enzimelor care necesită acest ion în sinteza de
ARN, ADN.
 Anomalii sanguine: granulopenia, defecte ale funcţiilor leucocitare, sindroame
hemoragipare.
 Diabetul zaharat conferă organismului susceptibilitate crescută la infecţii prin:
angiopatie (scade aportul de sânge în zona lezată), deshidratare, tulburări
electrolitice, scăderea chematoctismului şi a capacităţii de fagocitoză pentru
neutrofile.
 Hormonii, dintre care, steroizii adrenergici deprimă reacţia inflamatorie şi
reparatorie. Cortizolul previne vasodilataţia şi creşterea permeabilităţii vasculare,
scade infiltrarea leucocitară prin scăderea chemotactismului şi a adezivităţii,
producerea de PG şi LT, inhibă fosfolipaza A2, scade fibroplazia şi producţia de
colagen, scade neovascularizarea.
Factori locali:
 Boli arteriale: scade fluxul
sanguin în focar.
 Tulburări venoase: stază.
 Infectarea plăgilor.
 Corpi străini.
 Imobilizarea (în fracturi).
 Localizarea leziunii.

37
A treia linie de apărare: imunitatea adaptată

Mecanisme de protecţie anti-bacteriană prin Ac – RIU:


 Rol în diminuarea efectelor toxinelor bacteriene:
o Neutralizarea toxinei prin blocarea posibilităţii de ataşare la celula ţintă
o Blocarea acţiunii locale a toxinelor sau a enzimelor degradante ale
matrixului extra-celular.
 Interferenţa cu motilitatea flagelilor
 IgA secretorii opresc legarea bacteriei la celulele epiteliele mucoase
 Ac împotriva proteinelor M ale streptococilor din grup A au acţiune specifică
 Ac care blochează necesităţile bacteriene:
o Leagă componente chelatoare de Fe
o Leagă componente implicate în preluarea nutrienţilor
 Ac sunt implicaţi în declanşarea cascadei complementului pe calea clasică şi, prin
opsonizare, în fagocitoză

În concluzie, în apărarea imună bacteriană un rol central îl are RIU, principalul mecanism
efector, fiind inflamaţia acută şi activarea complementului.

MECANISME DE PROTECŢIE BACTERIENE ÎMPOTRIVA APĂRĂRII GAZDEI

Bacterii patogene care pot evita efectele activării complementului


 Unele capsule bacteriene sunt slab activatoare ale căii alterne a complementului
o Lanţuri lungi pe LPS pot fixa C3b dar la distanţă de membrana bacteriană
o Suprafeţe”netede” ale bacteriilor Gram negative pot fixa C dar apoi se pot
debarasa rapid de complexele litice C5b-C9
 Unele bacterii exploatează mecanismele fiziologice ale gazdei de blocare a
distrugerii prin complement:
o Capsule bacteriene bogate în acid sialic promovează interacţiunea cu
factorii H şi I, ceea ce le conferă rezistenţă la ataşarea complementului; ex.
Neisseria meningitidis, E. Coli, streptococ gr. B
o Componente bacteriene pot funcţiona ca acceptori de factor H şi astfel,
potanţează disocierea complexului C3bB – ex. streptococ gr. A-prot. M
o Unele bacterii au gena proteazei C5a- ex. streptococ gr. A

Patogeni intracelulari care se pot ascunde(a) sau patogeni care pot evita fagocitoza
(b)
a. Bacterii care permit ingestia, dar blochează mecanismele microbicide:
 Produc molecule care inhibă fuziunea lizozomului cu fagozomul
 Molecule care inhibă pompma protonică ce acidifiază mediul intern al
fagozomului
 Secreţia de catalază
 Înveliş foarte rezistent
 Bacterii care se înconjoară cu un glicolipid fenolic care inactivează şi
îndepărtează radicaliiliberi de O

38
 Bacterii care eliberează lipoarabinimanan şi blochază abilitatea macrofagului de a
răspunde la efectele activatorii ale IFNγ
 Celula infectată poate pierde eficienţa ca APC
 Bacterii care pot scăpa din fagozom şi, ajunse în citoplasma se pot multiplica
 Bacterii care pot ucide macrofagul
 Bacterii care pot infecta celule non-fagocitare

b. Evitarea fagocitozei
 Secreţia de toxine care pot inhiba chemotaxis-ul
 Capsule bacteriene care inhibă ataşarea la membrana fagocitului

LEZIUNI ALE ŢESUTURILOR GAZDEI

Eliberarea excesivă de citokine poate duce la şoc endotoxinic.


......IL-1, TNF
.....

Reacţia Schwartzman = leziune tisulară dependentă de citokinecare survine în focare


inflamatoriifără vroe participare semnificativă a celulelor T. Leziunea tisulară este ediată
de citokine, într-un focar în prealabil devenit inflamator, unde este stimulată expresia
receptorilor pentru citokine; aceştia vor fi o ţintă perfectă pentru citokinele eliberate
ulterior.
Mediatorii critici:
TNFα, IFNγ, IL-12, IL-1

........

39
Apărarea imună anti-virală

Viruşii = paraziţi intracelulari, care au nevoie de echipamentul biochimic al celulei gazdă


pentru sinteza de proteine structurale şi pentru metabolismul energetic (al zaharurilor)

Clasificare:
 ARN-virusuri
 ADN-virusuri
 Viroizi – agenţi infecţioşi ai plantelor care sunt acizi nucleici ce nu decodează
proteine
 Prioni – proteine infecţioase → produc boli neurologice degenerative

Virusul străbate barierele naturale de apărare, se ataşează la memebrana celulei gazdă


prin intermediul unei legaturi ligand-receptor viral, penetreză membrana gazdei,, se
decapsulează, se replică (sinteza ARN viral direct sau prin echipamentul celulei gaydă,
sinteza proteinelor virale(capsidă nouă), sinteza acidului nuclei viral), se asamblează, noii
virioni vor părăsi celula gazdă fie cu formare de capsulă din membrana gaydei, fie prin
citoliză, fără capsulă

Viruşii sunt foarte diferiţi în abilitatea lor de a infecta, de a rămâne şi de a iniţia boala în
gazda lor..
Ex: picorna virus are nevoie de 8 ore pentru a produce noi virioni
Citomegalovirus are nevoie de 48 de ore...

Receptori virali pe membranele celulelor –gazdă


Virus Receptor Tip de celulă
Influenza A Glycophorin A Multe tipuri de celule
V. gastroenteritei transmisibile Aminopeptidaza N Enterocite
Rhinovirus ICAM-1 Multe tipuri de celule
V. Epstein-Barr CR2 Celule B
V. poliomielitei Superfamilie de Ig Neuroni
V. Herpes uman 6 CD46 Multe tipuri de celule
HIV CD4 Celule T

Mecanisme de apărare antivirală:


Imunitatea înnăscută
Barierele naturale de apărare.............
Acţiunea interferonului:
 IFNα (leucocite) decodat de 20 gene de pe cromozomul 9
 IFNβ (fibroblast) decodat de o genă de pe cromozomul 9
 IFNγ (celule T, NK) decodat de o genă de pe cromozomul 12
ARN dublu catenar produs în timpul ciclului de viaţă viral induce expresia de IFNα şi β
IFN induce inhibiţia replicării virale:
1. Infectarea virală a celulelor induce producerea de IFNα/β care va induce activarea
mecanismelor antivirale în celulele infectate dar şi în celulele vecine, neinfectate,
conferindu-le rezistenţă la infecţia virală:
 IFN activează gene care decodează proteine cu activitate antivirală:
o 67kDa-proteinkinaza (PKR) inhibă un factor de transcripţie (fosforilare)
o 2-5-oligoadenilat-sintetaza activează o endoribonuclează (degradarea
ARN viral)
Aceste proteine vor inhiba sinteza proteinelor virale şi replicarea virală în
celulele infectate viral
 IFNγ şi IFNα/β cresc eficienţa răspunsului imun adaptativ prin stimularea
expresiei de molecule MHC-I şi II
 IFNγ şi IFNα/β activează macrofagele şi celulele NK promovînd citotoxicitatea
extracelulară împotriva celulelor infectate
2. Celulele NK – citotoxice pentru celulele infectate viral (v. RIC)
3. Activitatea macrofagelor – captarea particulelor opsonizate – citotoxicitate intra-
celulară (fagocitoză) şi extracelulară

Imunitatea adaptată

Răspunsul imun umoral


Anticorpii
Ac au rol major în a limita extinderea/răspândirea virusurilor între celule, ţesuturi şi în
sânge.

Ac neutralizează infectivitatea virusurilor. Ac mediază mecanismele imune efectorii.

Ac sunt generaţi împotriva oricărei proteine virale din celula infectată. Ac


importanţi/eficienţi în controlul infecţiei sunt cei direcţionaţi împotriva glicoproteinelor
din învelişul virionului şi de la nivelul membranelor celulelor infectate.

Efectele anti-virale ale anticorpilor:


Ţinta Agentul Mecanisme
Virus liber Ac singur -blochează legarea virusului la celulă
-blochează intrarea virusului în celulă
-blochează dezvelirea virusului
Ac + complement -lezeză învelişul viral
-blochează receptorul viral
Celule Ac + complement -liza celulei infectate
infectate -opsonizarea: - virusurilor cu capsulă
viral - celulelor infectate
Ac legaţi la celule infectate -ADCC prin: - NK
- macrofage
-neutrofile
Ac anti-receptor viral previn legarea virusului la celula-gazdă. IgA secretorii au rol
important în blocarea ataşării virusului pe celula epitelială mucoasă – previn reinfecţia
IgG sunt foarte importante în opsonizare şi în formarea complexelor imune.
IgM sunt Ac aglutinanţi şi importanţi activatori ai complementului.
După ataşarea virusului la celula celula-gazdă, Ac leagă epitopii implicaţi în fuzionarea
anvelopei virale cu membrana celulei-gazdă, pot activa complementul generîndu-se MAC
cu liza virusului cu anvelopă.
Ac şi componenta C3b a complementului opsonizează, favorizează aglutinarea
particulelor virale şi fagocitoza acestora.
Ac mediază mecanismele efectorii de distrugere a virusurilor – citotoxicitatea şi atacul
complementului:
 Activarea complementului iniţiată de prezenţa complexelor imune membranare
necesită o densitate înaltă de antigene virale pe membrană: 5x106/celulă.
 ADCC mediată de NK care recunosc prin FcγR-III IgG ce opsonizează celulele
infectate viral necesită o densitate de 103molecule IgG/celulă.
Complementul
Complementul este implicat direct şi indirect în neutralizarea virusurilor:
 Viroliză – lezarea învelişului virionului – unele virusuri pot activa direct calea
clasică şi pot stimula direct calea alternă.
 Opsonizare – intermediază citotoxicitatea

Răspunsul imun celular


Celulele efectorii:
 TcCD8+
 NK
 Macrofagele
Celulele imunoreglatorii:
 Th1 – activate, produc: Il2, IFNγ, TNF
 TcCD4+

În concluzie, primele mecanisme implicate în apărarea antivirală sunt mecanisme ale


imunităţii înnăscute: barierele naturale de apărare, apoi interferonii, celulele NK şi
macrofagele. Ac sunt importanţi mai mult în prevenirea reinfecţiei şi a extinderii invaziei
virale, dar şi în medierea mecanismelor efectorii. În cadrul mecanismelor imunitîţii
înăscute nu predomină cele ale reacţiei inflamatorii acute, care este modelul de apărare
anti-bacteriană.
După ce virusurile au colonizat celulele-gazdă, predomină răspunsul imun celular -
citotoxicitatea
Dinamica NK

Infecţia virală

Dinamica Tc

Dinamica Ac

Cinetica apărării anti-virale

Mecanisme de rezistenţă a virusurilor


1. virusuri care pot evita recunoaşterea prin intermediul receptorilor
imunoglobulinici solubili şi membranari
2. mecanisme anti-interferon
3. virusuri care deprimă reacţia inflamatorie şi activarea celulelor pro-inflamatorii
4. virusuri care au mecanisme de evitare a complementului
5. virusuri care produc imunosupresie generalizată

1. Variaţia antigenică presupune existenţa unor regiuni mutante în structura


proteinelor care sunt deja ţinte pentru Ac şi celule T citotoxice.
Exemple:
 V. Infleunza prezintă mutaţii în proteine expuse în învelişul viral.
Nucleocapsida
ARN viral

Matrix proteic

Dublustrat lipidic
Doua tipuri de
glicop[roteine
HA, NA

Glicoproteinele de suprafata:
HA = hemaglutinina (trimer, se leaga la ac. sialic): responsabila de atasarea virusului
la celulele gazdei
NA = neuraminidaza: cliveaza acidul N-acetil-neuraminic din glicoproteinele virale
nascande si glicoproteinele membranare ale celulei gazde, faciliteaza „inmugurirea”
virala din celula gazda

Variablitatea antigenica rezulta din schimbarile de NA si HA – antigen drift –


datorate unor mutatii spontane, punctiforme in genele responsabile de sinteza acestor
proteine, provocand schimbari minore in structura NA si HA cu aparitia subita a unui
nou subtip; schimbarea minora este insa esentiala pentru raspunsul imun. Ac generati
ca rezultat al unui raspuns imun la infectia cu v. Influenza, nu mai pot fi eficienti
dupa producerea acestor schimbari, si numai pot preveni reinfectia.
Exemple de subtipuri:
H3N2 (1968), H1N1 (1977), H3N2 (1989),

 La HIV mutaţiile pot apărea în proteine virale care se leagă la moleculele


MHC-I şi la care s-a produs iniţial un răspuns celular; rezultă insuficienţa
supravegherii prin celule T, apariţia unor noi variante virale patogene.

2. Deprimarea prezentării antigenice:


2.1 Imediat după replicarea virală, unele virusuri sintetizează o proteină – ICP47
(immediate early protein) – care inhibă moleculele transportor ale procesării Ag –
TAP, rezultînd inhibarea eliberării de epitopi către moleculele MHC-I şi scăderea
prezentabilităţii Ag către Tc CD8+.
Ex.: Herpes simplex virus 1, 2.
2.2 Unele virusuri decodează proteine capabile să inhibe transportul moleculelor
MHC-I pe membrana celulară via aparat Golgi. În consecinţă, va fi evitată
recunoaşterea celulei infectate de către Tc.
Ex.: adenovirus, citomegalovirus.

3. Unele virusuri produc propriile lor mecanisme de apărare împotriva acţiunii


interferonului: sintetizează scurte secvenţe de ARN care competiţioneză proteinkinaza
(PKR) şi inhibă activarea acestei enzime:
Ex: Epstein-Barr virus, adenovirus, VHC

4. Unele virusuri pot provoca subminarea activitatii locale a citokinelor pentru ca


decodează proteine omoloage citokinelor, sau receptorilor pentru citokine, interferând cu
activarea celulelor pro-inflamatorii:
Ex.:
 Celulele infectate cu pox virus secretă receptori pentru IL-1β, TNF, IFNγ şi
subminează, astfel, activitatea locală a citokinelor.
 Pox virusurile şi unele Herpes virusuri secretă noi proteine care leagă chemokine
şi interferă, astfel, cu recrutarea celulelor pro-inflamatorii în focarul de infecţie.
 Epstein barr virus decodează un omolog al IL-10.
 Kaposhi sarcoma herpes virus decodează echivalente virale ale IL-6

5. Mecanisme de evitare a complemntului:


5.1 Unele virusuri interferă cu mecanismul de activare a complementului: decodează
glicoproteine cu activitate de receptor pentru fragmentul Fc al IgG, blocînd acţiunea Ac
anti-virali.
Ex.: Herpes simplex virus, citomegalovirus.
5.2 Unele virusuri inhibă calea clasică şi sau alternă a complementului
Ex.:
 Vaccina virus secretă o proteină care leagă C4b şi, astfel inhibă calea clasică a
complementului.
 Herpes simplex virus produce o glicoproteină care leagă C3b şi, astfel, inhibă
calea clasică şi calea alternă.

6. Unele virusuri produc imunosupresie generalizată:


6.1 Prin infectarea directă a limfocitelor sau macrofagelor cu alterarea funcţiilor celulare
şi/sau distrugerea celulelor (citoliză).
Ex.: paramixovirusuri, epstein Barr virus, Cztomegalovirus, HIV.
6.2 Prin dezechilibru de citokine:
Ex.: Epstein Barr virus produce o proteină (BCRF1) care este omolog al IL-10;
aceasta va induce supresia Th1, cu scăderea producţiei de TNFα, IFNγ.

........................
Imunopatologie
a. Leziuni tisulare ca urmare a răspunsurilor imune exagerate la
antigene virale.
1. leziuni datorate formării complexelor imune
Complexele imune cu exces de Ag, libere, circulante, se pot depune pe endotelii in vasele
cu flux turbulent, ramificatii, cuduri; cele mai frecvente localizari, fiind, glomerulii
renali, teritoriul, mezenteric, dermul, in zonele de filtrare, cum sunt sinovialele articulare,
glomerulii. Depunerea CI genereaza activarea locala a cascadei complementului pe calea
clasica, avand drept consecinta un raspuns inflamator, concretizat prin vasculita locala.
Prezenta CI care pot fi recunoscute si captate de macrofagele locale, genereaza activarea
acestora, cu agravarea raspunsului inflamator, producere de citokine, activarea in cerc
vicios a endoteliilor, mastocitelor, altor macrofage, sistemelor proteice plasmatice....etc
2. leziuni mediate de celule T
Activarea Tc in cursul infectiei virale poate produce prin eliberarea de mediatori toxici
distrugerea celulelor infectate viral, dar si a celor neinfectate, din vecinatate. Ex.:
Hepatita cronica B activa

b. Imunodepresie prin infectarea virală a celulelor sistemului imun


1. virusuri care infectează celulele B: Epstein Barr virus
2. virusuri care infecteză celulele T: HTL 1 şi 2 (human T lymphotropic virus), HIV,
Herpes virus 6.
3. virusuri care infectează macrofagele: HIV, cytomegalovirus.
Infecţia cu HIV
.............................
c. Autoimunitate indusă de infectii virale
Tesuturile infectate viral pot deveni lezate printr-un raspuns inflamator in cursul caruia
Ag celulare ascunse devin expuse si astfel pot fi prezentate, procesate in cadrul unui
raspuns imun.
Ex.: - constituenti ai mielinei proveniti din material axonal lezat pot deveni tinte pt Ac si
celule Tc activate (unele picorna virus, virus hepatitic B)
- Mimare/similaritate moleculara: o secventa dintr-o proteina virala omoloaga unei
proteine self poate fi recunoscuta ca Ag, simpoate genera ruperea tolerantei pt Ag
self criptice; atacul sistemului imun asupra Ag viral va atrage atacul asupra
propriului tesut – mecanism dovedit experimental
APĂRAREA IMUNĂ ÎMPOTRIVA PARAZIȚILOR

Mecanismele de apărare împotriva paraziților sunt complexe și variate, acționând în funcție


de complexitatea și variabilitatea în dinamica a acestor organisme.

Caracteristicile infecţiei cu paraziţi

1. Paraziţii au habitat variat şi variabil în funcţie de parazit şi de stadiul lui de evoluţie.

Paraziți Habitat uman


amoebe intestin

trypanosoma africana sânge

plasmodium erirtocite, ficat

leishmania macrofage
toxoplasma gondii

leishmania ficat, splina

trypanosoma cruzi mușchi

viermi intestin, sânge. limfatice


schistosome, trematode, cestode, nematode

2. O mare parte din paraziţi sunt organisme mari, deci sunt dificil, uneori imposibil de
fagocitat şi conţin mari cantități și o mare varietate de antigene.
3. Unele specii îşi pot schimba antigenele de suprafaţă = variabilitate antigenică.
Exprimarea anumitor Ag se modifică în funcție de stadiul evolutiv. Un răspuns imun
de etapă este ineficient când parazitul trece într-o altă etapă de evoluție.
4. Protozoarele cu habitat intracelular dispun de mecanisme diverse de a intra în celule.
De exemplu, forma parazitului malariei care invadează sângele (merozoitul) se leagă
de anumiți receptori de pe eritrocit și folosește un organit specializat să intre în celulă.
Leishmania folosește receptorii pentru complement, receptorii pentru manoză/fucoză
de pe macrofag pentru a fi înglobat în celulă.

Transmiterea se poate face pe diverse căi, digestivă, penetrând pielea, prin înțepături de
insecte (vectori).
EXEMPLE

Malaria

Simptomele principale ale bolii

● febra
● frison
● transpirație

….apar la fiecare 48 de ore când o nouă generație de merezoiți se eliberează din eritrocite,
cu blocarea capilarelor sanguine și eliberare de citokine. Conform unor ipoteze, simptomele
bolii sunt date mai ales de un exces de TNFⲁ.
Leishmanioza

Leishmania este un protozoar care poate trăi în fagozomul macrofagului. pentru rezistența
gazdei la infecție sunt esențiale citokine precum IFNɣ și celule imune precum T​H1 , deci RIC
este esețial în apărarea împotriva acestui parazit, dar derularea RIU cu dezvoltarea T​H2
inhibă T​H1

Infecția cu Trypanosoma africana

Sunt doua specii de protozoare flagelate. Transmiterea se face prin înțepătura de musca
țețe, producând boala somnului, o afecțiune debilitantă.

Protozoarul ajuns în sângele gazdei se multiplică (se divide la fiecare 4-6 ore)

Se declanșează RIU cu producere de AC împotriva VSG (variant surface glycoprotein)

Se activează complementul

Se inițiază fagocitoza

Mecanismele imune sunt eficiente, eliminând mare parte din paraziți

1% supraviețuiesc

Parazitul infectează sistemul nervos central

Noile valuri de paraziți pot prezenta ​antigen shift​ și astfel RIU va fi ineficient

Un parazit are un larg repertoriu de gene VSG

Ac generați într-un val premergător nu pot media activarea complementului, fagocitoza,


ADCC

Meningo-encefalită

Infestarea cu viermi

Schistosoma ​poate infecta în stadiu de larve (cercari) , transmiterea făcându-se prin apă si
pătrunzând prin piele. Schistosomele sunt foarte mobile, secretă enzime digestive și pot
penetra structurile pielii, ajungând în capilare. Aici ar putea fi ținta atacului imun dar
mecanismele de atac nu sunt eficiente. Paraziții adulți se pot înveli cu glicoproteinele gazdei,
cum ar fi antigene de grup sanguin - A, B, O - sau molecule MHC. Pot supraviețui timp
îndelungat, chiar 20 de ani.

Transportați prin circulația sanguină, schistosomele ajung la ficat, în venele mezenterice, și


în venele vezicii urinare - locurile principale ale infecției.

Stadiul de viermi urmează maturizării larvelor. Antigene parazitare generează RIU, prin
activarea T​H2 . IL4 activează mecanismul de comutare izotipică, celulele B vor produce IgE.
Rezultatul RIU este producerea unor cantități mari de IgE - Ac citofili - care se atașează prin
Fc pe membranele mastocitelor. Activarea intensă a mastocitelor cu degranularea
mediatorilor preformați dar mai ales activarea mastocitelor pe termen lung cu sinteza de
novo a mediatorilor și eliberarea lor favorizează stimularea măduvei hematogene (prin factori
de stimulare de origine mastocitară și prin interleukine, precum IL5) să producă un număr
mare de eozinofile, bazofile și, de asemenea, factori chemotactici (anafilatoxine din activarea
complementului, produse mastocitare, ..) favorizează chemotaxisul pentru neutrofile,
macrofage dar mai ales pentru eozinofile.

În apărarea împotriva viermilor, eozinofilele fiind celulele efectorii cele mai importante, vor
duce la distrugerea acestora prin citotoxicitate extracelulară. Eozinofilele ajunse în focar,
activate, eliberează MBP (major bazic protein) toxică pentru parazit. Se pare însă că acest
răspuns mediat de IgE nu este eficient.

Viermii depun ouă. În acest stadiu, prezența parazitului în organismul uman poate genera
mai frecvent semne clinice.

Unele antigene parazitare activează T​H1 cu producerea unor cantități mari de IFN​ɣ ,
acumulare masivă de macrofage și participarea limfocitelor T​C , rezultând un RIC. Se poate
genera și o reacție de hipersensibilitate întârziată, mediată celular, activându-se ADCC.

Rezistența gazdei la infecția parazitară are un determinism genetic:

○ Genele MHC
○ Gene non-MHC: gena care blocheza un transportor al fierului favorizează
activarea macrofagului, gena care decodeaza un Ag de suprafață eritrocitar
ce funcționează ca receptor pentru parazit....
Mecanisme imunologice impotriva parazitilor

1. Activarea căii alterne a complementului


2. Linia de apărare inflamatorie - participarea celulelor pro-inflamatorii: macrofage,
neutrofile, eozinofile, mastocite, plachete.
3. Imunitatea adaptata - RIU si RIC

Activarea căii alterne a complementului este un mecanism efector prin generarea MAC
pe peretele parazitului, realizând liza osmotică, și interferă cu inflamația acută prin generarea
de anafilatoxine (C3a, C5a) si de opsonine C3b.

Mecanismele inflamației acute aduc în focar celule pro-inflamatorii profesionale și auxiliare


precum monocite/macrofage, neutrofile, eozinofile, plachete.

Celulele pro-inflamatorii se activeaza diferit ca urmare a prezentei organismului strain in


functie de poarta de intrare.

● Dacă parazitul pătrunde prin piele, macrofagele, neutrofilele și eozinofilele vor juca
roluri cheie în apărare. Dacă parazitul pătrunde direct în sănge, atunci cele mai
importante vor fi fagocitele din splină și ficat.

Macrofagele

Activarea macrofagelor se poate realiza direct: unii paraziti stimuleaza secretia de IL, sau
prin citokine produse de NK, prin citokine produse de celule T, prin componente ale
complementului

Macrofagele se activează în focar si produc citokine (IFNγ, IL-1, TNFα), specii reactive de
oxigen, NO.

Sunt celule efectorii: distrug paraziți prin fagocitoza (paraziți mici) si secretia de factori
citotoxici (paraziti mari) - citotoxicitate Ac-dependentă și împiedică multiplicarea paraziților.

Macrofagele funcționează și ca APC

Citokinele produse de macrofage - în special TNFα activează alte celule pro-inflamatorii:


eozinofile, plachete, neutrofile, alte macrofage.

Neutrofilele

Pot ucide paraziți mari și mici, principala funcție fiind cea de fagocitoza care include

● mecanismele microbicidale dependente de oxigen


○ producerea radicalilor liberi de oxigen prin activarea NADPH-oxidazei
○ activarea sistemului mieloperoxidazei
○ activarea superoxid-dismutazei
● mecanismele microbicidale independente de oxigen - eliberarea enzimelor
lizozomale

Participa într-o oarecare masură și la ADCC., mai ales împotriva larvelor de Schistosoma
mansoni, Trichinella spiralis.

Eozinofilele

Sunt caracteristice în special infecțiilor cu viermi.

Acționează împotriva paraziților mari, care nu pot fi fagocitaîți, aflați într-un stadiu tisular al
evoluției lor.

Eozinofilele pot ucide helminți prin ambele mecanisme microbicide : oxigen dependente si
independente. sunt asemănătoare neutrofilelor, dar au unele caracteristici deosebite:

● Sunt mai puțin fagocitare decât neutrofilele.


● Se degranulează ca răspuns la stimuli ce acționează la suprafață, pe membrană.
● Cele mai multe acțiuni sunt controlate prin mecanisme Ac-dependente: se leagă la
larva viermelui acoperită (opsonizată) cu IgE si IgG, se activează si elibereaza
conținutul granulelor format mai ales din ​MBP - major basic protein​, care lezează
parazitul, dar și celulele vecine.
● Actioneaza împreuna cu mastocitele (care exprimă pe membrană receptori pt IgE).

Un rol central în acțiunea eozinofilelor împotriva paraziților mari îl au mastocitele, a căror


reacție este dependentă de IgE, și care se activează pe mai multe căi principale

● activare prin anafilatoxine rezultate din cascadele complementului


● activare prin recunoaștere antigen specifică realizată de IgE deja atașate pe
membranele lor (mastocitele exprimă receptori pt fragmentul Fc al IgE - Fc​ε​Rs)

Activarea și degranularea locală a mastocitelor este IgE dependentă. Eliberarea de mediatori


mastocitari favorizează chemo-atracția selectivă a eozinofilelor și activarea lor. Activitatea
mastocitelor crește semnificativ funcțiile antiparazitare efectorii ale eozinofilelor

Plachetele

Exprima receptori FcεR si pot media citotoxicitate Ac-dependenta (IgE)

Sunt stimulate de citokine ca IFNγ, TNFα si pot ucide paraziti.


Imunitatea adaptată - RIU si RIC. ​În paralel cu imunitatea innăscută se derulează și
reacțiile imunității adaptate. Celulele T reprezinta un pivot in derularea apărării imune
împotriva paraziților.

Citokinele produse de celulele T activate - IL-3, IL-5, GM-CSF....

● Cresc capacitatea citotoxică a celulelor efectorii,


● Acționează ca ​factori de creștere la nivelul măduvei hematogene stimulând
diferențierea, proliferarea și maturarea celulelor pro-inflamatorii, astfel crește numărul
de celule efectorii, inclusiv de eozinofile

Rezultă: acumulări de macrofage în granuloamele hepatice din schistosomiază, acumulări


de eozinofile în infecții helmintice, recrutare de eozinofile si mastocite în mucoasa intestinală
în cazul infestării cu viermi intestinali.

Tipul de celule T responsabile de controlul infecției parazitare variază în funcție de parazit în


sine și de stadiul infecției, și depinde de tipurile de citokine pe care celulele T le produc.

Ex.: Plasmodium

Tc CD8+ protejează împotriva stadiului hepatic al infecției: distrug hepatocitele infectate pt


ca acestea expun molecule MHC-I încărcate cu epitopi ai parazitului și nu expun molecule
MHC-II, secretă IFNγ și inhibă astfel multiplicarea parazitului în hepatocit; dar nu afectează
stadiul sanguin al parazitului pentru că eritrocitele infectate nu expun molecule MHC-I.

Tc CD4+ vor media imunitatea împotriva stadiului sanguin al parazitului.

RIC - predominanta Th1 - este important impotriva parazitilor mici (protozoare) cu habitat
intracelular.

RIU si RIC (impreuna Th1 si Th2) sunt importante în infectiile cu paraziți mari. În infecțiile cu
helminți sunt două caracteristici importante:

1. Creșterea producției de IgE


2. Eozinofilia

Acestea depind de citokinele secretate de Th2. Ag din ouă pot fi trigger pentru switch de la
Th1 la Th2; un Ag solubil din ou reduce nivelul IFNγ si crește producția de IL-5.

Th2 prin producția de IL-4 favorizeaza hipertrofia mastocitelor si producția de IgE, iar prin
producția de IL-5 favorizează eozinofilia.

Th2 sunt necesare pentru eliminarea viermilor intestinali și realizează expulzia acestora prin
mecanisme diferite, care depind de:

● Specia de vierme
● Poziția anatomica în intestin
● Status-ul imun al gazdei

Ex.: În cazul infecției cu Trichinella spiralis mastocitele activate din mucoasa intestinala
produc și eliberează prostaglandine, proteaze, histamina, IL-3, 4, 5, GM-CSF, TNFα,
mediatori care modifică permeabilitatea epiteliului intestinal și, ca urmare, se creează în
lumen un mediu ostil parazitului. Alți paraziți deprimă mastocitele și atunci, Th2 sunt critice
pentru eliminarea lor.

RIU

Parazitii induc producție de Ac specifici dar și non-specifici.

Anumite substanțe eliberate de paraziți activează direct mitogeni ai celulelor B, activarea


fiind policlonală, se genereaza o producție de Ig non-specifice - hipergammaglobulinemie
policlonală. IgM predomină în trypanosomiaza, malarie, IgG predomină în malarie,
leishmanioza.

IgE se asociază cu rezistență la infecția parazitară. Între producția de IgE si IgG4 este un
antagonism: IgG4 blochează acțiunea lui IgE, iar Switch-ul de la IgG4 la IgE se produce cu
varsta, după 14 ani. Intre 10-14 ani, când nivelul IgG4 este crescut în defavoarea IgE, apar
cele mai multe infectii parazitare.

Mecanisme prin care Ac specifici pot controla infectia parazitară:

● Ac actionează direct asupra protozoarelor prin lezare directă - perturbă stabilitatea


membranelor, și indirectă - activează complementul la nivelul membranei
● Ac pot neutraliza parazitul direct, blocându-i atașarea la o nouă celulă
● Ac (IgG) împreună cu complementul (C3b) facilitează fagocitoza de catre macrofag,
neutrofile.
● Ac (IgE) mediază activarea mastocitelor, ceea ce va facilita funcția efectorie
eozinofilelor
● Ac sunt implicați în ADCC (mediază RIC,)

RIC este mai important împotriva paraziților cu habitat intracelular - celule efectorii: Tc
CD8+, NK, K.

​Mecanisme de scăpare /evadare a paraziților în fața apărării gazdei

1. Parazitii pot rezista acțiunii distructive a complementului


a. lipofosfoglicanul de la suprafața învelișului parazitului activează
complementul, dar complexul este apoi îndepărtat, parazitul evitând astfel
liza.
b. unii paraziți (ex. Trypanosoma cruzi) exprimă o glicoproteină de suprafață
care are activitate asemănătoare DAF (decay accelerating factor), disociază
C3-convertazele și limitează, astfel, activitatea complementului
2. Paraziții intracelulari pot evita distrugerea pe diverse căi
a. pătrunderea în macrofag pe o cale non-fagocitară facilitează evitarea
mecanismelor microbicide dependente de oxigen (toxoplasma Gondii)
b. unii paraziți intră în macrofag, legându-se la CR (Leishmania) evitând astfel
explozia respiratorie și posedă enzime ca superoxid-dismutaza ceea ce îi
protejează de eliberarea radicalilor liberi de oxigen.
c. posedă glicoproteine de suprafață (GP63) care inhibă atacul enzimelor
lizozomale (Leishmania)
d. inhibiția expresiei moleculelor MHC-II pe membrana macrofagului (scăderea
prezentabilității Ag) scade capacitatea de stimulare a T​H​.
3. Paraziții se pot "deghiza"
a. variația antigenică - glicoproteine de suprafață variabile; exemple:
trypanosoma africana, paraziții malariei
b. unii paraziți capătă o acoperire pe suprafață cu Ag ale gazdei = pot
achiziționa determinanți A, B, H de grup sangvin, sau molecule MHC
(schistosoma), în cazurile acestea gazda nu distinge non-self-ul de self
4. Paraziții extracelulari se pot "ascunde" de atacul imun
a. unii paraziți pot forma chiste protectoare (entamoeba histolytica, helminți
trichinella spiralis)
b. unii paraziți se pot înveli cu colagenul gazdei (onchocerca volvulus), unele
nematode
5. Paraziții extracelulari au diverse mecanisme de rezistență în fața atacului imun
a. nematodele au o cuticulă extracelulară groasă care le conferă protecție
împotriva atacului toxic.
b. tegumentul schistosomelor se îngroașă în timpul maturării lor
c. schistosomele au pe suprafață s-glutationtransferază, și evită astfel atacul
radicalilor liberi de oxigen
d. onchocerca secretă superoxid-dismutaza (evită atacul radicalilor de oxigen)
e. nematodele și trematodele secretă proteazele care clivează imunoglobulinele
atașate pe membrane prin desprinderea porțiunii Fc
6. Paraziții interferă cu sistemul imun - generează imunosupresie = caracteristică
universală a infecției parazitare
a. distrugerea celulelor limfoide prin eliberarea de factori limfotoxici (trichinella
spiralis)
b. interferența cu activarea macrofagelor
c. afectarea prezentabilității Ag (schistosoma)
7. Paraziții produc molecule care interferă cu răspunsul imun al gazdei
a. phosphorylcholine care scad nivelul proteinkinazei-C ceea ce duce la anergia
celulelor B și T
b. molecule citokin-like care interferă cu acțiunea citokinelor
c. secreția unui inhibitor proteazic care afectează funcțiile proteazelor necesare
procesării proteinelor în APC deci scade prezentarea Ag prin molecule
MHC-II
d. antigene parazitare solubile eliberate în cantități mari “curăță” anticorpii din
circulație
e. supresia antigen-specifică prin afectarea echilibrului citokinelor produse de
TCD​4​+​ în avantajul parazitului
i. în infecția cu leishmania donovani TCD​4​+ nu secretă IL2 sau interferon
gamma
ii. malaria și trypansoma africana scad producția de interleukina 2 de
către TH​1​.
iii. trypanosoma cruzi generează un produs parazitar care interferă cu
expresia receptorului pentru interleukina 2
iv. la helminți domină răspunsul TH​2 cu producție de interleukine 4, 5, 9,
13; crește producția de IgG4 cu blocarea răspunsului protectiv prin IgE

Consecințe imunopatologice ale infectiilor parazitare

În cadrul apărării imune împotriva malariei, trypanosomiazei africana și leishmaniozei


viscerale are loc o activare crescută a unui număr mare de macrofage și limfocite în țesutul
hepatic ducând la hepatomegalie + leziuni/afectare hepatică.

În schistosomiază se formează granuloame hepatice dependente de celule T în jurul


ouălelor de paraziți.

În filarioză viermii microscopici se dezvoltă în vasele limfatice producând obstrucția lor


urmată de limfedem.

În malarie, formarea de anticorpi cu exces de Ag în anumite stadii de dezvoltare ale


parazitului favorizează generarea de complexe imune libere în exces care se pot depune pe
endotelii (ex.: în glomerulii renali, generând sindrom nefrotic).

În infecția cu trypanosoma africană imunoglobulinele împotriva unor antigene parazitare se


pot fixa în țesutul muscular.

Ruptura unui chist hidatic - echivalentă cu deversarea rapidă a unei mari cantități de
antigene - generează producție mare în timp scurt de imunoglobuline E cu activarea
excesivă a mastocitelor, degranularea lor, și șoc anafilactic.

Infestarea cu toxocara canis asociază producție mare de IgE, favorizând reacții alergice,
inclusiv astm bronșic.

În trypanosomiază și malarie, prin activare policlonală se pot produce autoanticorpi împotriva


unor structuri eritrocitare, limfocitare, ADN. Infestarea cu trypanosoma cruzi generează
producția de anticorpi care pot genera reacții încrucișate. Anticorpi împotriva unei structuri
parazitare pot ataca celule nervoase și T​C​. Alte reacții încrucișate ale anticorpilor pot fi cu
structuri miocardice, esofagiene, colonice, generând în timp (forma cronică) cardiomiopatie
dilatativă, megaesofag, megacolon (boala Chagas).
Prioni. Boli prionice

Prioni
Definiție: agenți infecțioși neconvenționali de natură proteică, lipsiți de orice tip de acid
nucleic, care produc un grup de boli neurodegenerative transmisibile la animale și om - boli
prionice (encefalopatii spongiforme transmisibile / TSE - transmissible spongiform
encephalopathies)
Prionii sunt molecule normale de proteine, care devin infecțioase când iau o anumită formă
spațială anormală (modificare conformațională). Ei nu sunt văzuți de sistemul imunitar, prin
urmare nu sunt atacați. De asemenea, rezistă la temperaturi extreme și la solvenți puternici.
Proteinele Prionice (PrP) se pot folda în moduri strutural distincte, și cel puțin una dintre
forme este transmisibilă altor proteine prionice, ducând la starea de boală în mod similar
infecțiilor virale.
Proteinele prionice sunt codificate de gena PRNP (PRIoN Protein), cunoscută și ca CD230
(cluster of differentiation 230).
Există mai multe izoforme ale proteinei PrP ce vor fi detaliate ulterior:
● PrPC - varianta normală
● PrPRes - varianta rezistentă la proteză
● PrPSc - varianta patogena; Sc = scrapie

Etimologie: termenul prion, propus de Stanley B. Prusiner este un cuvânt derivat din protein
și infection, forma scurtă pentru „particulă infecțioasă (proteiformă = formă variabilă)

Expresia proteinelor PrP este predominantă în sistemul nervos, dar poate avea loc în
majoritatea țesuturilor organismului.

Scurt istoric
În anii 1960 biologul Tikvah Alper și biofizicianul John Stanley Griffith (ambii cercetători
londonezi) au formulat o ipoteză cu privire la transmiterea unor forme de encefalopatii
spongiforme prin intermediul unor agenți infecțioși constând numai din molecule proteice,
bazându-se și pe cercetări anterioare ale lui E. J. Field pe cazuri de scrape și kuru.
În 1982Stanley B. Prusiner Univ. of California, San Francisco) a purificat presupusul agent
infecțios, care a primit denumirea de prion, iar proteina specifică ce intră în alcătuirea sa
denumirea de PrP (Prion Protein). Pentru munca sa, Prusiner a primit in 1977 Premiul Nobel
pentru Medicină.

Clasificarea bolilor prionice


Encefalopatiile spongiforme transmisibile (EST) sunt afecțiuni neurodegenerative
diagnosticate la o serie de specii de mamifere, inclusiv la om, pe baza unor criterii
anatomopatologice și clinice. Diagnosticul anatomopatologic confirmă, din nefericire, numai
post-mortem, suspiciunea clinică. Criteriile morfologice de validare includ:
● vacuolizarea structurilor corticale (encefalopatia spongiformă)
● acumularea unor depozite proteice numite plăci
● absența infiltratului inflamator
Boli prionice la animale Boli prionice umane

scrapie (oi) Boala Creuzfeld Jakob (CJD) sporadică

Encefalopatie spongiformă bovină (boala Noua variante CJD transmisă de la vacile


vacii nebune, BSE) bolnave de BSE - nvCJD

Encefalopatii transmisibile la ovine și Boala Gertsmann - Straussler - Scheinker


caprine (TSE) (ataxie progresivă familială și demență)

encefalopatii transmisibile la feline, elani, Boala Kuru (endemică în anii 60 în Papua


nurci, etc. Noua Guinee)

Chronic Wasting Disease (CWD) Insomnia fatală familială

Structura PrP:

proteinele prionice, care compun prionii, se găsesc pretutindeni în corp, la persoanele


sănătoase și animale. Forma normală a proteinei este cea PrPC - c = celular, în timp ce
forma infecțioasă este PrPSc - Sc = scrapie (boala prionică prototip). În timp ce PrPC este
bine definită structural, PrPSc este polidispersă (variație de dimensiune) și relativ slab
definită. PrPC poate suferi un proces de inducție și, drept urmare, pot apărea izoforme mai
mult sau mai puțin definite. Relația acestor izoforme cu formele patogene din vivo nu este
clară.
Totodată, PrP din materialul infecțios are o structură diferită și este rezistentă la acțiunea
proteazelor.
PrPC
Gena PRNP ce codifică proteina PrPC este localizată pe brațul scurt (p) al cromozomului 20
către capătul său terminal.
PrP umană are 209 aminoacizi, o punte disulfurică, greutate moleculară de cca 35-36kD.
Este înalt conservată în cadrul mamiferelor, astfel între primate este foarte similară,
procentul de suprapunere fiind de circa 93 - 99.5% între secvențele de aminoacizi. Proteina
umană este constituită dintr-un domeniu globular cu 3 a-helixuri și 2 lanțuri β antiparalele, un
capăt NH2 - terminal și un capăt COOH - terminal. O moleculă de glicofosfatidilinozitol (GPI)
de la nivelul capătului COOH - terminal ancorează PrP de membrana celulară. Această
ancorare pare a fi esențială pentru transmiterea modificărilor conformaționale.
PrPC este inclusă în membrana neuronilor, dar și a unor celule limfoide. Funcțiile sale nu
sunt complet cunoscute, dar se presupune că este implicată în adeziunea intercelulară,
semnalizarea inter și intra celulară. Pare a fi implicată în comunicarea intercelulară în creier.
De asemenea, poate lega ionii de Cu2+ și este digerată enzimatic de către proteinaza K. In
vitro poate fi eliberată de pe suprafața celulară de enzima fosfoinozitid fosfolipaza C - PI-
PLC, care clivează glicolipidul de ancorare.

PrPRes (izoforma rezistentă la digestia enzimatică) este o variantă de PrPC alterată


structural in vitro și rezistentă la acțiune proteinazelor - PK resistant. Ea se distinge de forma
PrPSc izolată din țesutul infectat care se asociază cu TSE.

PrPSc (izoforma infecțioasă PrP) capabilă să convertească proteinele normale PrPC la


izoformele infecțioase PrPSc prin schimbarea conformației sau formei lor. Cu toate că nu se
cunoaște cu exactitate forma tridimensională a PrPSc se poate afirma că aceasta izoformă
conține o proporție mai mare de lanțuri beta în locul celor normale de alfa-helix.
Agregarea acestor izoforme anormale creează fibre de amiloid înalt structurate care se
acumulează pentru a forma plăci. Este neclar dacă aceste agregate sunt cauza leziunilor
celulare sau sunt rezultatul procesului patologic. Capetele fiecărei fibre acționează ca o
matriță la nivelul căreia molecule de proteine libere se pot lega, permițând fibrei să crească.
De cele mai multe ori, doar molecule prionice având secvențe aminoacidice identice cu cele
ale PrPsc pot fi încorporate în fibră. Plăci similare amiloide au fost identificate și în alte boli
neurodegenerative precum: scleroza laterală amiotrofică, , Alzheimer, Huntington.

Funcțiile fiziologice ale proteinei PrP rămân o problemă controversată.


● În timp ce studiile in vitro indică o serie de roluri distincte, studiile cu șoarecii
Knockout pentru PrP au furnizat informații limitate deoarece aceste animale exprimă
doar anormalități minore. În cadrul acestor studii s-a constatat că o clivare a PrP în
nervii periferici activează mecanismele de reparare a mielinei în celulele Schwann și
că lipsa acestei proteine produce demielinizarea.

● Sistem nervos: asocierea puternică dintre bolile neurodegenerative și funcțiile


proteinelor prionice ridică multiple semne de întrebare. Pe șoarecii Knockout pentru
PrP (inactivrea genei PRNP) s-a observat alterarea ritmului circadian și disfuncții
sinaptice. insomnia fatală se crede că ar fi rezultatul unei mutații a genei PRNP.
● Memorie: Un studiu din 2005 sugerează că proteinele prionice sunt implicate în buna
funcționare a memoriei de lungă durată. Același studiu indică o alterare a potențării
hipocampice pe termen lung în cadrul șoarecilor deficitari în genele pentru proteinele
prionice.
● Neuroni și sinapse: PrP este prezentă atât în componenta pre- și post-sinaptică,
considerându-se că joacă un rol esențial în transmiterea sinaptică prin capacitatea
de a asigura homeostazia cuprului prin legarea ionilor corespunzători. Alte studii
indică o influență a proteinelor prionice în procesele de dezvoltare și diferențiere
neuronală.
● Sistem imun: studii recente arată că expresia moleculelor PrP pe suprafața
membranară a celulelor stem este necesară pentru regenerarea medulară. Țesutul
hematopoietic fără molecule PrP prezintă o sensibilitate crescută față de depleția
celulară.

Mecanismul de replicare prionic:


Două modele curent discutate pentru a explica autopropagarea proteinelor prionice:
1. Modelul Transformării conformaționale
a. presupune că, în condiții normale, un prag energetic înalt împiedică trecerea
spontană a PrPC → PrPSc . în momentul introducerii exogene a PrPSc acest
prag scade și transformarea se produce mai rapid - Modelul heterodimeric
O singură moleculă PrPSc leagă o moleculă PrPC și îi catalizează conversia în izoforma
patologică. Un model alternativ sugerează că PrPSc și capetele terminale ale fibrilelor leagă
PrPC și o convertesc în izoforma patologică. Creșterea exponențială poate fi explicată ținând
cont de clivajul fibrilelor - pentru aceasta a fost propus un model matematic care arată că
rata creșterii exponențiale depinde de pătratul concentrației PrPC - (PrPC)2
2. Modelul Nucleației
a. admite că cele două variante conformaționale sunt în echilibru termodinamic
reversibil. Numai însămânțarea membranei neuronale cu câteva copii
suplimentare PrPSc, recrutate într-o anumită ordine, într-o placă de amiloid,
poate determina vitrificarea membranei neuronale propagată centrifug.

Boli prionice
La ora actuală se cunosc numai câteva maladii produse de prioni.
Toate atacă sistemul nervos central, provocând moarte celulelor nervoase, distrugând
materia cenușie, care prezintă, ulterior, la autopsie, un aspect caracteristic, părând ciuruită
de nenumărate orificii și canalicule, întocmai ca un burete (encefalopatii spongiforme).
Până în 2015 se considera că toate bolile prionice sunt produse de PrPSc . Dar s-a
descoperit că atrofia sistemică multiplă se datorează unui nou prion - Alpha-synuclein.

Elemente de patogenie comune bolilor prionice și afecțiunilor neurodegenerative la vârstnici

● vacuolizarea structurilor corticale


● absența infiltratului inflamator
● acumularea unor depozite proteice (formarea neurofibrilelor)
Scrapia
Boala prionica - prototip - întâlnită la oi

Boala Creutzfeldt - Jakob


- afecțiune prionică, cea mai întâlnită în Europa, transmisibilă de la om la om.
- persoanele cele mai expuse erau cele care practicau canibalismul pentru vindecare
se foloseau țesuturi de cadavre umane (glanda epifiză, de exemplu)
- neurologică degenerativă, cu evoluție rapidă, fatală
- simptome similare cu cele date de demență și Alzheimer
Propagarea centrifugă explică aparenta replicare a agentului și admite și posibilitatea
transformării spontane care survine în cazurile de boală (CJD) sporadică. Mecanismele de
replicare prionice au implicații foarte important în dezvoltarea medicamentelor. Întrucât
perioada de incubație este foarte lungă, un medicament eficient nu trebuie să elimine toți
prionii, ci doar să scadă rata creșterii exponențiale.

Diagnostic și investigații
Doar biopsia creierului și o examinare a țesutului cerebral în autopsie pot confirma prezența
bolii Creutzfeldt - Jakob.
De cele mai multe ori medicii pot stabilit diagnosticul corect pe baza istoricului medical și
personal, a examenului neurologic și a anumitor teste de diagnostic.
Examinarea pacientului are rolul de a depista simptomele caracteristice bolii, precum și
spasmele musculare, reflexele anormale și problemele de coordonare. Persoanele care
sufera de afecțiune Creutzfeldt - Jakob pot manifesta orbire parțială și schimbări în percepția
vizual-spațială. În plus, medicii folosesc următoarele teste pentru detectarea bolii CJ:
● EEG - prin utilizarea de electrozi plasați la nivelul scalpului se măsoară activitatea
electrică a creierului. la cei la care s-a dezvoltat boala, va fi prezent un model
caracteristic, anormal al EEG ului.
● Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM) - folosește undele radio și un câmp
magnetic pentru a crea imagini transversale ale capului și corpului. Este utilă în
diagnosticarea tulburărilor cerebrale.

● biopsia amigdalelor - țesutul amigdalelor tinde să fie afectat în cazul bolii vacii
nebune. Examinarea unui eșantion de țesut al amigdalelor poate ajuta la
diagnosticarea bolii, dar această metodă poate fi mai puțin concludentă pentru alte
forme ale bolii.

- această afecțiune a captat atenția publicului din 1990 când persoane din Marea
Britanie au devenit infestate după ce au consumat carne de vită infestată cu
Encefalopatie spongiformă bovină (BSE)
- la nivel mondial, incidența bolii CJ este de un caz la un milion, anual, iar cel mai des
este manifestată de persoane în vârstă.
Simptome
● tulburări ale somnului
● tulburări de alimentație
● scăderea concentrației
● pierderea memoriei
● modificări de comportament
● pierderea vederii
● rigiditate și spasme musculare
● crize convulsive
● modificări ale personalității
● mișcări spasmodice, bruște
● dificultăți de înghițire, etc

Factori de risc
Cele mai multe cazuri de boala CJ apar din motive necunoscute și factorii de risc nu pot fi
identificați. Cu toate acestea, câțiva dintre factorii de risc par să fie asociați cu diferite forme
ale bolii CJ:
● vârsta - boala CJ care apare sporadic, tinde să se dezvolte ai ales la persoanele în
vârstă de peste 60 de ani. Debutul bolii CJ familială apare puțin mai devreme, în timp
ce boala vacii nebune a afectat persoane destul de tinere
● genetica - la cei care suferă de boala CJ familială este prezentă o mutație genetică
ce cauzează afecțiunea. Condiția este moștenită într-o manieră autosomală
dominantă ceea ce înseamnă că este suficient să se moștenească doar o copie a
genei mutante pentru ca boala să se dezvolte. Dacă o persoană prezintă mutația,
riscul de a o transmite la copiii săi este de 50%.
● expunerea la țesut contaminat - persoanele care au folosit hormoni umani de
creștere derivați din glande pituitare umane ale unor persoane infectate au un risc
crescut de a manifesta boala CJ iatrogenă.

Tratament
Cercetătorii de la The Scripps Research Institute (TSRI) au identificat - pentru prima dată -
doua medicamente care sunt deja aprobate pentru uz uman și care prezintă proprietăți anti-
prionice, iar unul dintre ele promite destul de mult în ceea ce privește eficienta in tratamentul
acestor boli grave.
Rezultatele studiului au fost publicate în Proceedings of the National Academy of Sciences.
Utilizând o tehnică ce combină mai multe metode care permite testarea rapidă a mai multor
medicamente, numită high-throughput screening (HTS), cercetătorii au încercat să
descopere compuși care să reducă nivelul proteinelor prionice cu structură modificată de
boală. Au descoperit astfel doi compuși care reduc PrP modificate la suprafața celulelor, cu
aproximativ 70% - tacrolimus și astemizol.
● tacrolimus - imunosupresant administrat în cazurile cu transplant de organe/țesut
pentru a preveni repingerea grefei. are efecte adverse importante, printre care și
neurotoxicitatea.
● astemizolul - antihistaminic, poate trece bariera hemato-encefalică. Pare sa
stimuleze autofagia - proces implicat în multe boli neurodegenerative, cu anomalii de
structură a proteinelor precum boala Alzheimer, Parkinson, Huntington. În doze mari
poate provoca aritmii cardiace.
Strategii imunoterapeutice includ folosirea anticorpilor monoclonali. Plecând de la mecanism
- bolile prionice presupun transformarea proteinei prionice normale celulare PrPc intr-o
isoformă infecțioasă, PrPsc - studii in vitro ar indica faptul că anticorpii monoclonali anti-PrP
cu afinitate scăzută sau absentă pentru PrPsc pot preveni încorporarea PrPc în propagarea
prionilor.
Autoimunitate
Definiție = răspuns imun inadecvat/patologic constând în reacții/atacuri imune împotriva
componentelor proprii.

Scurt istoric
La începutul secolului XX, Paul Ehrlich a observat ca sistemul imun poate ataca structuri
proprii în locul celor străine. A denumit această situație ​horror autotoxicus.

În anii 1960 se credea că, la normal, toate limfocitele autoreactive se elimină în timpul
dezvoltări,i în timus șiîn măduva hematogenă și că doar o insuficiență în eliminarea (deleția)
acestor clone poate duce la autoimunitate.

În anii 1980 se observa că nu toate limfocitele T​H/C și B autoreactive se elimină în timpul


maturării. Dar prezența acestora în periferie nu duce inevitabil la autoimunitate, pentru că
activitatea lor este controlată prin anergie clonală sau prin supresie clonală. O disfunție în
cazul acestui control poate duce la activarea clonelor limfocitare autoreactive T sau B,
generând RIU sau RIC împotriva antigenelor self producând în final leziuni celulare tisulare
organice.
Lezarea se poate realiza prin:
- anticorpi
- citotoxicitate mediată direct de celule T
Rezultă boli autoimune:
● organo-specifice
● sistemice.
Aceste boli afectează aprox 7% (?) din populație, producând dizabilități cronice.

Boli autoimune

Definiție: Sindroame clinico-biologice determinate de ruperea tolernaței față de antigenele


self care sunt caracterizate prin răspunsuri imune umorale sau și celulare autoreactive, adică
îndreptate față de propriile structuri antigenice.
La baza declanșării unui proces autoimun pot sta două mecanisme:
1. eliberarea unor autoantigene
2. existența unor RIU sau RIC autoreactive
Dar, aceste două mecanisme/trăsături sunt prezente și la normal. Anume, la ​normal, are loc
eliberarea în mediile lichidiene de diverse categorii de autoantigene. Procesul este continuu
dar redus ca intensitate, generează RIU autoreactive care realizează clearence-ul
antigenelor eliberare în cazul unor leziuni tisulare și mai ales cu ocazia morții naturale a
celulelor. Un rol important în acest proces îl au limfocitele B CD​5​+​. Acestea elaborează
anticorpi polireactivi care conțin situsuri combinative pentru antigene largi. Zonele lor
variabile VH și VL conțin CDR-uri formate dintr-un număr mare de aminoacizi. Aceste zone
variabile sunt capabile să recunoască numeroase antigene, nu doar unul. Rezultă RIU de
intensitate redusă, pentru că autoantigenele sunt sechestrate/tolerate, și se desfășoară
continuu. Aceste RIU autoreactive au efecte pozitive, împiedicând acumularea de
autoantigene.
În​ patologie​, răspunsurile autoimune au efecte negative pentru că:
● au intensitate crescută
● generează leziuni tisulare severe prin reacții de tip II, III, IV, adică prin RIU și RIC
combinate;
Stimularea antigenică este intensă și se realizează prin:
● desechestrarea autoantigenelor, posibilă prin alterări morfologice celulare profunde
● ruperea toleranței periferice a limfocitelor T și/sau B prezente în circulație și
nedeletate în timus sau măduva hematogenă.

Mecanisme generale in bolile autoimune

Ruperea toleranței imunologice față de antigenele self (timodependente) ca urmare a


activării limfocitelor T și/sau B în periferie nedeletate intratimic sau intramedular se poate
realiza prin diverse mecanisme.
La normal, toleranța înnăscută a limfocitelor T periferice are la bază apoptoză
Fas-mediată și supresia sau toleranța de zonă joasă. Eliberarea continuă în cantități mici de
autoantigene tisulare activează mai curând limfocitele T​s​.
În patologie, ruperea toleranței imunologice față de antignele self se poate realiza
prin….
1. mutații ale moleculelor Fas. Se produc molecule ce blocheaza ligandul Fas,
acesta nu se mai leaga cu receptorul Fas și transmiterea mesajului apoptotic
în limfocit va fi blocată, rezultând supraviețuirea limfocitelor autoreactive.
2. expresie de molecule MHC​I​ pentru molecule T​s.
3. expresie de molecule MHC​II​ intens activatoare pentru t​H​.
4. ruperea toleranței de zonă joasă prin desechestrare de autoantigene în
cantități mari ceea ce determină activarea limfocitelor T contra-supresor care
inhibă limfocitele T​S​ antigen-specifice.
5. activarea răspunsului imun prin interacțiuni idiotipice. Ac anti-idiotip ar putea
deveni auto-Ac.
6. activarea limfocitelor T periferice care se poate realiza policlonal, activare
generată de ...
a. superantigene
b. mimetism molecular .
7. alterarea toleranței limfocitelor B autoreactive
a. ex: infecțiile cu parvovirusuri sau virus Epstein-Barr în care se
realizează o stimulare policlonală a limfocitelor B .
8. predispoziție genetică
a. ex: artrita reumatoidă se asociază cu o anumită secvență de
nucleotide comună la HLA-DR1 și DR4 care decodează aminoacizii
70-74 în lanțul DR𝛃. Această secvență este prezentă în proteine de
șoc caloric la unii bacili și în glicoproteina 110 din virusul Epstein-Bar
de unde posibilitatea de inducere a autoimunității prin reacție
încrucișată.
b. ex: haplotipurile HLA - B8, DR3 sunt comune în bolile organospecifice.
Tiroiditata Hashimoto asociază mai mult DR3, diabetul zaharat tip 1
asociază mai mult DQ2, B8 sau DQ8. Spondibilita anchilopoetică și
artrita reumatoidă asociază mai mult cu HLA-B27. Un rol important în
autoimunitate îl au T​H​ autoreactive MHC​II​ restricționate.
Patogenie:
● autoimunitatea este responsabilă de producerea leziunilor tisulare
● autoimunității îi pre-există un proces patologic prin care se ajunge la leziuni tisulare
ce duc la producerea de autoanticorpi
● există un complex de factori care produc atât leziuni tisulare cât și autoimunitate
Ce a fost mai întâi? ...autoimunitatea sau leziunile tisulare?

Clasificarea bolilor autoimune


● in funcție de originea procesului:
○ primitive = primare, idiopatice
○ secundare:
■ desechestrare a unor antigene
■ inflamație supraacută
■ necroză
■ citoliza
● in funcție de originea autoantigenului
○ organospecifice - auto-antigene cu specificitate de organ. De ex. tiroidita
Hashimoto, boala Basedow, diabetul zaharat tip I
○ difuze - RIU autoreactive față de auto-antigene comune mai multor țesuturi.
De ex. lupusul eritematos sistemic
Bolile autoimune evolueaza cu…
● auto-anticorpi
○ specifici (în bolile organo-specifice) - auto-anticorpi aTPO
(anti-tireo-peroxidaza), antitireoglobulina, anti-eritrocitari, anti-trombocitari,
anti-factor intrinsec, anti-celula parietala, anti-receptor pentru acetilcolina
○ fara specificitate (în bolile difuze/sistemice) - anti-mitocondriali, anti-IgG,
anti-ADN, anti-fosfolipid
● atacul direct al limfocitelor T
○ organospecifice - diabetul zaharat tip I, tiroidita Hashimoto
○ boli sistemice - scleroza multiplă ?
Un individ poate avea una sau mai multe boli autoimune. Exemple:
● pacienți cu anemie pernicioasă au autoanticorpi specifici tiroidei cum mare incidență
pentru tiroidita autoimună
● pacienți cu tiroidita autoimună au incidență mare pentru anticorpi antistructură
gastrică
● artrita reumatoidă poate asocia aspect clinic de lupus eritemator sistemic
Exemple de boli autoimune și trasaturile lor esențiale

Tiroidita autoimună
Poate exista o predispoziție genetică, anume haplotipul HLA-DR3. Evoluează cu
atrofie progresivă a glandei tiroide. Răspunsul imun autoreactiv este combinat (RIU și RIC)
îndreptat față de autoantigene tiroidiene.
Se generează autoanticorpi
● antimicrozomali (antiperoxidază tiroidiană - aTPO),
● antitiroglobulină
● blocanți, antireceptori pentru TSH.
Leziunile locale se realizează prin reacție citotoxică (tip II). Morfopatologic, se observă local
infiltrat cu celule mononucleare: monocite, limfocite T citotoxice CD8​+​.

Boala Basedow
Se poate manifesta o expresie crescută de molecule MHC​II pe membranele celulelor
tiroidiene. Astfel se realizează o exteriorizare a unor auto-antigene tiroidiene. Rezultă un
RIU autoreactiv. Se elaborează 3 categorii de autoanticorpi:
● antireceptori TSH (IgG) - cu efect stimulant rezultând hipertiroidism.
● antitiroglobulină
● anti-mușchi orbitari - generează exoftalmie
Se realizează o reacție citotoxică tip II.

Diabetul zaharat tip I insulino-dependent


Predispoziția genetică constă în haplotipuri HLA cum ar fi: DR3, DR4, DQW2 -4 -7 -8, B8,
B15, A1. Cu cât se asociază mai multe astfel de gene diabetogene, cu atât sunt șanse mai
mari pentru autoimunitate. Răspunsul imun autoreactiv este combinat:
- autoanticorpi - anticelulă 𝛃 pancreatică - blocanți și citotoxici
- reacție citotoxică de tip II.
Celulele 𝛃 pot exprima molecule MHC​I care au legat autoantigene. Expresia poate fi într-o
formă imunogenă, deci celulele 𝛃 devin pseudo-APC. Celulele 𝛃 pot exprima anormal
molecule MHC​II care leagă autoantigene și pe care le pot exprima într-o formă imunogenă.
Cele două posibilități declanșează RIU și RIC autoreactive. Legarea și prezentarea unor
antigene pancreatice pe molecule MHC​II exprimate pe membranele macrofagelor după ce
acestea au fagocitate celulele 𝛃 ​alterate poate genera fie RIU, generând anticorpi anti-celule
𝛃, fie RIC prin activarea T citotoxic și celulelor K.
Morfopatologic se observă infiltrat pancreatic cu monocite, macrofage, limfocite T citotoxice
CD8​+​, celule K.

Cardita reumatismală
O boală autoimună secundară infecției cu streptococ 𝛃-hemolitic de grup A. Are la bază
similitudinea structurală între unele antigene streptococice și unele antigene miocardice. În
urma RIU împotriva antigenelor streptococice, anticorpii antistreptococici rezultați
interacționează atât cu antigene specifice streptococice cât și cu antigene miocardice.
Rezultă:
● reacție citotoxică tip II locală, cu activarea cascadei complementului, ADCC și proces
inflamator acut, procese care stau la baza unor leziuni miocardice. Leziunile
miocardice pot desechestra autoantigene miocardice.
● reacție prin complexe imune circulante (tip III). Antigenele streptococice în cantitate
mare și cele tisulare/miocardice desechestrate formează împreună cu anticorpii
antistreptococici complexe imune libere circulante de talie mică ce se pot depune pe
endotelii….. (cardita reumatismala, reumatism articular acut, glomerulonefrita
post-streptococica, purpura Henoch-Schönlein)

Sindrom antifosfolipidic
Are la bază formarea de autoanticorpi împotriva unor fosfolipide membranare care leagă 𝛃2
glicoproteina, pot fi și anticorpi antimitocondriali sau anti-anexină A5. Anticorpii anti
cardio-lipinici atacă proteina C în prezența cardiolipinei. Anticorpii anti fosfolipid pot genera
reacții încrucișate cu heparina și LDL oxidate. Anticorpii anti-anexina A5 pot favoriza
apoptoza celulelor endoteliale. Acești autoanticorpi mediază reacții care stau la baza unor
fenomene tromboembolice recurente manifestate clinic prin tromboză venoasă profundă a
membrelor inferioare, tromboembolism pulmonar, moarte fetală.

Purpura trombocitopenică (Boala Werlhof)


Are la bază generarea de anticorpi antiglicoproteine membranare trombocitare: GP​IIb/IIIa​,
GP​Ib/IX etc. Acești autoanticorpi pot opsoniza plachetele declanșând cascada complementului
și fagocitoza lor. Clinic, evoluează sub două forme:
● forma acută - apare la copil după infeții virale, plachetele sunt distruse în circulație
(reacție de tip II),
● forma cronică - evoluează la adult ca o boală autoimună sau se poate asocia unei
boli autoimune ca lupusul. Plachetele sunt distruse mai ales în splină.

Purpura trombotică trombocitopenică (boala Moschovitz)


Se pot dezvolta autoanticorpi anti-ADAMTS13. ADAMTS13 = metaloproteinază care
clivează factorul von Willebrand atașat la celula endotelială, supus stress-ului de forfecare în
circulație sanguina. Auto-anticorpii anti ADAMTS13 împiedică acțiunea acestei
metaloproteinaze, factorul von WIllebrand va avea o capacitate mai mare de a se atașa pe
endotelii favorizând aderarea plachetelor cu formarea de microtrombi și consumul
plachetelor în sângele periferic.

Anemia Biermer
Se produc anticorpi anti-celulă parietală gastrică ce duc la distrugerea acestor celule și
atrofia mucoasei gastrice cu aclorhidrie. Alți autoanticorpi:
- antifactor intrinsec
- anticomplex factor intrinsec B12
- antireceptor pentru complexul factor intrinsec B12.

Lupusul eritematos sistemic


Este boală inflamatorie cronică care evoluează în pusee cu febră, erupție cutanată
predominant facială, leziuni sinoviale, leziuni renale de glomerulonefrită extramembranoasă
sau membranoproliferativă. Mai frecvent la femei decât la bărbați. Vârsta de debut cea mai
probabilă între 20 - 50 de ani. Predispoziția genetică e dată de haplotipurile HLA-B8, DR2,
DR3, care pot crea un dezechilibru funcțional între limfocitele T supresor (substimulate) și
limfocitele T helper (suprastimulate)
RIU autoreactiv constă în producerea de autoanticorpi:
- antinucleari
- anti ADN-nativ sau dublu catenar
- antinucleoproteine
- antinucleolari
- antifosfolipide (sd. fosfolipidic secundar)
- antiglicoproteine plasmatice cum ar fi
- anti-factori ai coagulării
- anti glicoproteine trombocitare
Efectele acestor auto-anticorpi vor fi formarea de complexe imune pe membranele
trombocitare, complexele imune pot avea densitate redusă și astfel vor avea un efect
stimulativ, de activare a plachetelor cu formare de microtrombi, sau dacă sunt
complexe imune cu densitate mare activează cascada complementului pe
membrane, ducând la distrugerea plachetelor (reacție citotoxică), rezultând
trombocitopenie.
- antieritrocitari
- antilimfocitari
- anti limfocite CD8​+​, CD25​+​, CD4​+​.
Ca urmare, prezența acestor anticorpi mediază mecanisme care produc leziuni tisulare
difuze, anume reacție citotoxică și reacție prin complexe imune circulante. În evoluția
Lupusului eritematos sistemic momentul declanșator este reprezentat de eliberarea de
antigene tisulare cu largă răspândire. Se activează RIU autoreactiv, se generează
auto-anticorpi specifici care mediază reacție citotoxiă locală de tip II, activarea cascadei
complementului , ADCC și inflamație acută, producând leziuni tisulare. Leziunile tisulare
agravează procesul de desechestrare de autoantigene, apar cantități din ce în ce mai mari
de autoantigene la care se produc cantități mari de auto-anticorpi, rezultă complexe imune
circulante (reacție de tip III și consum de complement).
REACȚII DE HIPERSENSIBILITATE

Caracteristicile esentiale ale răspunsurilor imune:

·​ se desfășoară în moduri adaptate la natura stimulării antigenice

·​ apără organismul și nu lezează

Condiții de normalitate ale răspunsului imun umoral (RIU)

1. Răspunsul față de Ag declanșator trebuie să se realizeze printr-o clasă adecvată de imunoglobuline.


(Ig): M – pentru RIU primare, G – pentru RIU secundare, A – pentru RIU la nivelul mucoaselor.
În patologie se poate elabora o clasă inadecvată de Ig, ca de exemplu, IgE în bolile alergice.

2. Răspunsul față de Ag se realizează printr-o cantitate adecvată de Ac. În patologie cantitatea de Ac


rezultată în urma RIU poate fi insuficientă – cum se intamplă în imunodeficiențe, sau excesivă,
cum se întâmplă în boli autoimune sau în unele tipuri de hipersensibilități (umorale).

3. În evoluția sa, RIU nu generează complexe imune (CI) libere sau circulante. În patologie se pot
genera astfel de CI – de exemplu: bolile prin complexe imune sau hipersensibilitatea de tip III.

Condiții de normalitate pentru răspunsul imun celular (RIC)

1. Ag declanșator este o substanță ușor prelucrabilă (procesabilă) de către APC.

2. APC nu sunt colonizate de microorganisme cu habitat intracelular.

În patologie aceste condiții nu se respectă – așa cum se întâmplă în hipersensibilitatea de tip IV

Criterii comune de normalitate pentru răspunsurile imune

1. RIU, RIC se desfășoară strict la poarta de intrare a Ag în organism.

2. RIU și RIC sunt echilibrate funcțional. Între limfocitul T​H si limfocitul T​S există echilibru
cantitativ și funcțional
3. RIU si RIC nu se însoțesc de generarea unor leziuni tisulare. Dacă survin totuși leziuni tisulare,
acestea sunt de mică importanță și ne-persistente.

Reacțiile de hipersensibilitate ​= răspunsuri imune patologice lipsite total de efect de protecție,


evoluând cu apariția unor leziuni tisulare severe ce au la bază generarea unor procese inflamatorii
acute sau cronice.

Fără protecție! Leziuni tisulare!

Clasificarea Gell & Coombs pentru reacțiile de hipersensibilitate

● Reacția de hipersensibilitate tip I (HS1)​: elaborarea unor cantități exagerate de anticorpi AC


inadecvați – IgE.
● Reacția de hipersensibilitate tip II (HS2)​: expunerea Ag declanșatoare direct pe membranele
celulelor somatice sau sanguine, Ag față de care se elaborează Ac citotoxici (IgG, IgM) ce
distrug celulele țintă prin activarea complementului și prin ADCC.
● Reacția de hipersensibilitate tip III (HS3)​: generarea unor cantități foarte mari (exagerate) de
complexe imune libere sau circulante.
■ Hipersensibilitățile 1, 2, 3 sunt considerate imediate pentru că manifestările
clinice ar apărea la scurt interval după contactul cu antigenul declanșator și au
la bază mediație umorală prin anticorpi pre-existenți.
● Reacția de hipersensibilitate tip IV (HS4) este considerată întârziată, manifestările clinice
instalându-se târziu, după contactul cu antigenul declanșator și fiind persistente în timp. Are
mediație celulară.

Toate tipurile de hipersensibilitate au evoluție cu leziuni tisulare severe prin inducerea unui proces
inflamator:

·​ Acut pentru HS imediate (1, 2, 3)

·​ Cronic pentru HS 4
Reacția de hipersensibilitate de tip I

Definiție ​= HS1 este un RIU secundar anormal (patologic) declanșat ca urmare a contactului
organismului cu Ag obișnuite (comune) larg răspândite în mediu, Ag față de care populația generală
nu reacționează; se datorează unei hiperproducții de IgE condiționată genetic.

Caracteristici:

a. Manifestările clinice sunt de tip alergic și țin de Ag; Ag = alergen (din Greacă Alos = alt, ergos =
răspuns); ​Alergen ​= antigen care generează un răspuns deviat, la care populația, în general, nu
răspunde.

Alergenele sunt….

a. Ag = timodependente; declanșează RIU ce au la bază cooperare celulară în cadrul


căreia se activează limfocitul T​H

b. Ag = slab imunogene; doar subiecții predispuși răspund

c. Ag = extrem de rar răspândite în mediu

d. Ag = exogene, comune; contactul este obligatoriu pentru întreaga populație

b. Există o legătură esențială cu terenul atopic: RIU se finalizează cu hiperproducție de IgE,


condiționată genetic!

Etapele HS 1

1. Etapa contactelor sensibilizante = asimptomatică

2. Etapa contactelor declanșatoare = clinic manifestă; Ex.: rinită alergică, astm bronșic extrinsec,
dermatita atopică, urticaria, gastroenterite atopice.

a. Se datorează penetrării de către alergenele declanșatoare a barierelor


mediu-organism (țesutul cutanat, epiteliul bronșic, epiteliul digestiv); unele
alergene au caracter lipofil

Etapa contactelor antigenice sensibilizante

Antigenele pătrund barierele naturale de apărare și declanșează RIU anormal, având loc n contacte
antigenice. RIU este patologic prin:
1. generarea de anticorpi sub formă de IgE

2. generarea unor cantități enorme de anticorpi.

Acești anticorpi sunt lansați în circulație, difuzează extravascular și nu rămân în fază fluidă ci se
depozitează pe suprafețe celulare – sunt anticorpi citofili. Depozitare IgE se realizează pe membrane
celulare care dispun de receptori FcεR: mastocite (extravascular), bazofile (intravascular). Rezultă
tapetarea sau învelirea mastocitelor și bazofilelor din întreg organismul cu IgE.

NB: la normal, tapetarea bazofilelor și mastocitelor nu este posibilă pentru că:

·​ Se produc cantități mici de IGE

·​ Răspunsul se face prin IGM și IGG

· IgE produse în cantități mici suferă și un dublu efect de diluție, o dată în volumul sanguin, și
apoi în spațiul interstițial intravascular.

Deci se pot depozita foarte rar IgE pe mastocite sau bazofile, și nu rămân pe membrane pentru că
vor fi endocitate cu receptori cu tot.

În patologie, se produc cantități exagerate de IgE la n contacte antigenice, răspunsurile imune sunt
sumative, cantitatea de IgE crește din răspuns în răspuns exponențial, fiind depășit efectul de diluție.
Deci IgE ajung să se depoziteze în cantități mari pe membranele mastocitelor și bazofilelor.
Etapa contactelor antigenice declanșatoare

După n contacte antigenice fără simptomatologie, la contactul n+1, Ag pătruns este recunoscut de IgE
deja prezente pe suprafețele mastocitelor și bazofilelor. Recunoașterea și legarea antigenelor
declanșează stimuli activatori pentru mastocite respectiv bazofile cu degranularea intensă a acestora și
punerea în libertate a unor diverși mediatori inflamatori, cum ar fi:

- ​Histamină

- ​PAF

- ​Prostraglandine

- ​Leucotriene

Acești mediatori pro-inflamatori ce genereaza local procese inflamatorii acute. Formele clinice de
manifestare vor fi diferite în funcție de locul pătrunderii alergenului, care va fi și locul eliberării
mediatorilor pro-inflamatori.

Elementele implicate în HS1 sunt: alergenul, mastocitele sau bazofilele și IgE.

● Alergenul este un element normal, fiind un antigen comun, față de care populația, în general,
nu reacționează.
● Mastocitele/bazofilele sunt și ele elemente normale, celule cu rol central în inflamație, în
general.
● IgE ar fi elementul ​patologic – sunt anticorpi inadecvați pentru că sunt citofili, ating nivele
cantitative exagerate și recunosc antigenul după ce au fost depozitate pe membranele
mastocitelor/bazofilelor, generând inițierea unui proces inflamator acut.

Imunoglobulinele E (IgE)

Caracteristici

· Sunt monomeri asemănători ca structură cu IgG, dar au lanțuri H ce conțin 5 domenii (un domeniu
în plus față de IgG.)

· Durată de viață redusă (max 2-3 zile). Se depun pe membranele mastocitelor/bazofilelor și sunt
endocitate (dispar din circulație).
·​ Concentrația serică este foarte mică:

o​ Nou-născuți: 0-2 u.i. (1 U.I. IGE = 2.5 nanograme per mililitru)

o​ Pubertate: 200 U.I.

o​ Adult: 30-50 U.I.

·​ Particularități funcționale:

o​ Nu traversează placenta

o​ Nu activează complementul

o​ Sunt anticorpi citofili

Citofilia

...constă în depozitarea IgE pe membrane și se face cu ajutorul receptorilor pentru fragmentul Fc al


IgE - FcεR

FcεR I ​= receptor de înaltă afinitate pentru IgE (se află în concentrații în ordinul ng).

● Distribuit extrem de redus pe membranele mastocitelor/bazofilelor;


● Structură: 3 tipuri de lanțuri (α, β​, γ)

·​ Alpha: are ambele capete (C și N) intracelular; leagă domeniile CH1 și CH2

·​ Beta: axial

· Gamma: două lanțuri identice care au rol în transmiterea semnalelor activatorii atunci când IgE
deja depozitate recunosc alergenul specific. Alergenul specific ligat la situsurile combinative
generează modificări conformaționale în VH-CH1-CH2 care se transmit în lanțul alpha, și apoi
prin lanțurile gamma, la sistemele mesager secundare intracelulare ducând la activarea celulei și la
degranulare.

FcεR II (CD​23​ ) ​= este receptor de joasă afinitate pentru IgE

● Larg răspândit în organism, fiind exprimat pe monocite, macroface, eozinofile, trombocite,


limfocite Bε (CD​23​+​)
● Structură: are un singur lanț polipeptidic cu dispoziție inversată alcătuit din trei segmente.

·​ Segment lectinic = receptor propriu-zis pentru IgE la nivelul domeniilor CH3 CH4

· Segment de clivaj – poate fi lizat de unele enzime eliberate de celule în momentul în care se
activează

·​ Segment transmembranar

FcεR II are două stări diferite

o​ transmembranară

o solubil/solubilizat: atunci când celulele eliberează enzime proteolitice care


activează receptorul; acesta este pus în libertate, segmentul lectinic devenind
CD​23S​. Acesta pierde capacitatea de a fixa IgE și capătă capacități interleukin –
like. CD​23S +
​ IL​4 activează mecanismul de switch al limfocitului B care nu va mai
produce IgM, ci va produce IgE.

Mecanismele reglării sintezei de IgE

La producerea de IgE participă 3 clase de celule:

● APC: celule dendritice, macrofage, monocite


● limfocite cu rol imunoreglator
○ LTH​2​ε produc cantități mari de IL4, stimulează producția de IgE
○ LBε (sunt CD​23​+)
○ LTS alergen specifice
○ LTH​1​ - foarte puține
● Limfocite B efectorii care sunt LB comune LBμ

Alergenul preluat și prelucrat de APC va fi prezentat prin molecule MHC​II către LTH​2 și 1 și alți epitopi
vor fi prezentați prin molecule MHC​I către LTS. LTH​2​ε cooperează cognitiv și non-cognitiv (prin IL4)
cu LBμ și LBε. LBε este primul care răspunde. Are loc glicozilarea receptorului CD​23S care se
realizează extemporaneu sub acțiunea factorilor:

● GEF - glycosylation enhancing factor - produs de LTH​2​ε


● GIF - glycosylation inhibiting factor - produs de LTS

IFN​ɣ produs de LTH1 are o acțiune opusă IL4 (se opune mecanismului de switch). La normal,
producția de IgE este mică.
Cauzele hiperproducției de IgE

1. Creșterea exagerată a LTH​2​ε duce la exces de IL4 și de GEF glicozilarea exagerată


a lui CD​23S
2. creșterea numărului de LBε exces de CD​23S
3. scăderea numărului de LTS alergen specifice carență de GIF
4. scăderea numărului de LTH1 scăderea IFN​ɣ​, diminuarea opoziției la excesul de IL4
5. expresia pe membranele APC a unor haplotipuri de MHC (determinism genetic) ce creează
dezechilibre funcționale ale unor LTHε (care pot fi supra-stimulate) sau TS (care pot fi
sub-stimulate):
a. MHC​II​ - supra-activatoare de LTH​2​ε:
i. HLA-DR2
ii. HLA-DR3
iii. HLA-DR5
b. MHC​I​ - substimulatoare pentru TS - ex.: HLAB8
6. Particularitati genetice pot favoriza exces de IL sau afinitate crescută a receptorilor pentru
IgE, ex.: pe cromozomul 5q există câte un locus pentru decodarea unor citokine IL3, Il4, Il5,
IL9, IL13; alt locus pe cromozomul 11q implicat în decodarea lanțului beta de înaltă afinitate
FCεRI

Excesul de IgE se depozitează pe suprafețele membranelor mastocitelor și bazofilelor, ligându-se la


FCεRI.

Activarea mastocitelor și bazofilelor de către IgE

Semnalele activatorii generate de ligarea antigenelor la situsurile combinative ale IgE deja depozitate
pe membranele mastocitare prin FCεRI activează trei sisteme de mesageri secunzi - phosfolipaza A2
(PLA2- cu scindarea phosfolipidelor membranare), phosfolipaza C (PLC- cu activarea cascadei
phosfatidil-inozitolilor) și adenilat ciclaza 9cu creșterea AMPc.

În cele din urmă, prin aceste trei căi de semnalizare intracelulară se obțin efecte complexe

● degranularea cu eliberarea mediatorilor pre-formați, fenomen ce inițiaza mecanismele


inflamatorii și manifestările clinice
● sinteza de novo a mediatorilor așa zis neo-formați, care vor fi eliberați ulterior și care vor
participa la menținerea procesului inflamator și a manifestărilor clinice în timp.
Abrevieri folosite...

PLA2 = phosfolipaza A2

PLC = phosfolipaza C

PL membranare = phosfolipide membranare

PAF = platelet activating factor

IP3 = inositol 3-phosfat

DAG = diacil-glicerol
↗Ca2+ = hipercalciție

PKC = proteinkinaza C

PKA = proteinkinaza A

Mediatori pre-formați:

- histamina - efecte:
- vasodilatație
- creșterea permeabilității peretelui capilar
- bronhospasm
- hipersecreție de mucus
- edemul mucoasei bronșice
- spasmogen intestinal
- efecte cardio-hemodinamice - eliberată în circulație poate genera șoc anafilactic prin
- vasoplegie generalizată
- hiperpermeabilitate difuză a endoteliilor
- aritmii cardiace
- mediatori chemo-atractanți
- pentru eozinofile - histamina, ECFA (eosinophilic chemotactic factor of anaphylaxis)
- pentru neutrofile: NCFA (IL8)

- enzime precum hidrolaze acide, triptaze, kinaze

Mediatori neo-formati:

- PAF - efecte:
- vasomotor
- bronhomotor
- spasmogen intestinal
- activator pentru neutrofile, trombocite
- efecte deprimante cardiace (bradicardie sinusală, spasmogen coronarian)
- derivați ciclo-oxigenați ai acidului arahidonic
- T​X​A​2
- PGF​2ⲁ
- PGD​2

au efecte intens bronhospastice

- derivați lipo-oxigenați ai acidului arahidonic:


- SRSA = LTC​4​, LTD​4​, LTE​4​; au efecte: vasomotor, bronhomotor, inotrop
negativ
- LTB​4​ - efecte: bronhospasm, atractant pentru neutrofile
- citokine: IL4, IL5, IL6, TNFɑ

Diverse particularități genetice ale genelor răspunzătoare de sinteza receptorilor pentru IgE
(cromozomul 11) sau cele răspunzătoare de sintezele unor citokine (IL3,4,5,9,13 - cromozomul 5)
care conferă diferențe de la un individ la altul sau între grupuri etnice împreuna cu factori de mediu
pot favoriza predispoziția pentru reacția de hipersensibilitate de tip I având ca manifestări clinice
bolile alergice. Această predispoziție o numim teren atopic.

Astmul bronșic extrinsec

= sindrom clinic caracterizat prin crize recurente de dispnee paroxistică expiratorie declanșate de
contactul cu alergene la nivelul mucoasei bronșice; la baza crizelor sunt 3 mecanisme:

● bronhospasmul
● edemul intens al mucoasei bronșice
● hipersecreția de mucus

Sindromul are evoluție progresivă defavorabilă în 3 etape:

1. crize rare, de intensitate mică; intercritic - fără simptomatologie


2. crize mai numeroase, intense; intercritic - apar semne de hiperreactivitate bronșică
3. crize foarte frecvente, cu durată și intensitate mare; intercritic - se instalează disfuncția
ventilatorie obstructivă, apoi mixtă în evoluție ce duce la insuficiență respiratorie.

Crizele sunt declanșate de eliberarea de cătremastocite bazofile a unor categorii de mediatori:

● bronhospastici
● chemoatractanți

...când IgE deja depozitate au recunoscut antigenul cauzal (alergenul).

Tonusul bronhomotor = rezultatul unui echilibru dintre două tipuri de nucleotide:

● AMP​C​ - efect bronhodilatator


● GMP​C​ - efect bronhoconstrictor

Mediatorii bronhoconstrictori stimuleaza guanilciclaza.

Există o succesiune de două bronhospasme:

● bronhospasmul inițial determinat de histamina eliberată brusc prin degranulare care este
îndepărtată local de histaminază produsă de eozinofile și de N-metiltransferaze
● bronhospasmul al doilea, determinat de mediatorii neoformați, adică PAF, SRSA, LTB​4

În etapa 1, bronhospasmul inițial predomină și este scurt. În etapa 2, bronhospasmul inițial este mai
pronunțat iar în etapa 3 predomină bronhospasmul terminal.

Mecanisme ale agravării crizelor

La fiecare criză se eliberează mediatori bronhoconstrictori dar și chemoatractanți care induc de fiecare
dată proces inflamator bronsic:

● histamina, ECFA = chemoatractanți pentru eozinofile; eozinofilele ajunse în mucoasa


bronșică au efecte favorabile și nefavorabile
○ favorabile: histaminaza eliberată de eozinofile limitează bronhospasmul, iar PGE1 și
PGE2 scad producția de histamină
○ nefavorabile: chemotaxisul și migrarea eozinofilelor în focar implică și actoivarea lor,
deci eliberarea de MBP (proteina bazică majoră a eozinofilului) care exercită efect
citotoxic asupra epiteliului bronșic, generând leziuni la acest nivel.
● IL8, LTB4 = chemoatractanți pentru neutrofile, au efecte nefavorabile: neutrofileleajunse în
focar sunt și activate și generează cantități mari de enzime și radicali liberi de oxigen care vor
altera structural peretele bronșic ( din nou factor lezional)
● PAF = chemoatractant pentru trombocite; are efecte favorabile și nefavorabile:
○ favorabile - trombocitele sunt celule CD​23​+, pot îndepărta alergenul
○ nefavorabile - trombocitele activate pot elibera radicali liberi de oxigen, TGFβ și
HRF
■ TGFβ = chemoatractant pentru fibroblaști care vor produce colagen,
facilitând fibroza în timp a peretelui bronșic și rigidizarealui. Fiecare nou val
inflamator care însoțește noua criză agravează leziunile deja existente
■ HRF = histamine releasing factor, favorizează formarea de microagregate
plachetare cu efect de obstrucție în capilare, micronecroze, agravând leziunile
și crescând în intensitate modificările inflamatorii în peretele bronșic însoțite
de reparație prin fibrozare.

Având la bază mecanismul răspunsului imun umoral patologic (HS1) cu hiperproducție de IgE,
evoluția leziunilor din punct de vedere fiziopatologic și morfopatologic se corelează cu evoluția
clinică cu crize din ce în ce mai frecvente, prelungite, disfuncție ventilatorie obstructiva și restrictiva
culminând cu insuficiență respiratorie.
REACȚIA DE HIPERSENSIBILITATE DE TIP II

Definiție ​= RIU anormal activat ca urmare a prezenței Ag declanșatoare direct pe


membranele celulelor self sau non-self somatice sau sanguine, Ag față de care se
elaborează Ac citotoxici, ducând la liza celulelor țintă.

Hipersensibilitatea de tip II (HS 2) = reacție citotoxică


Ac -- IgM sau IgG = citotoxici - prin activarea complementului și citotoxicității celulare
anticorp-dependente au potențial distructiv asupra celulelor țintă

Etape
1. producerea de Ac în urma desfășurării RIU
2. activarea cascadei complementului pe calea clasică (CCC) ce are loc pe suprafața
membranelor celulelor țintă
3. Generarea unui proces inflamator acut local indus în special de anafilatoxinele
rezultate în urma activării complementului (etapa lipsește când reacția are loc în
circulație)
4. distrugerea celulelor țintă prin
○ MAC (complexul de atac al membranei)
○ ADCC (citotoxicitate celulară anticorp dependentă)
○ fagocitoză

1. Producerea de Ac
RIU a fost discutat în cursurile anterioare

2. Activarea cascadei complementului pe membranele celulei țintă


Etapa are loc pe membranele celulare care conțin Ag…
● constitutive = în structura membranei
● atașate membranei = haptene
Ag pot fi recunoscute de Ac - IgG (cel mai frecvent) sau IgM - astfel se formează complexe
imune membranare. Ac recunosc și leagă Ag prin Fab, procesul determinând modificări
conformaționale în lanțurile H ale IgG/IgM care se transmit antidromic (dinspre Fab spre Fc
= dinspre capătul carboxi-terminal spre capătul amino-terminal) și se vor solda cu
exteriorizarea secvențelor de aminoacizi activatoare de complement pe domeniile CH2
pentru IgG, CH2 și CH3 pentru IgM. Aceste secvențe vor fi recunoscute de componenta C1q
(unitatea de recunoaștere a Complementului). C1q angajează legături cu Fc prin porțiunea
sa globuloasă - capătul carboxi-terminal, și modificările conformaționale rezultate astfel în
lanțurile C1q se vor transmite în direcție anti-dromică ducând la exteriorizarea unei secvențe
de aminoacizi pe porțiunea liniară a lanțurilor C1q la care se va atașa C1r, urmată de
atașarea C1s.
Astfel C1s - serinesterază foarte activă - cliveaza componenta C4. Din acest moment a fost
declanșată cascada complementului pe calea clasică (CCC).
Formarea C3-convertazei va produce clivarea componentei centrale a complementului - C3 -
în fază fluidă, rezultând
● Crb care se depozitează pe membrana celulei țintă - realizând opsonizarea acesteia
- permite recunoașterea celulei antigenice de către macrofagele rezidente în țesuturi.
Macrofagele stabilesc contacte cu celula țintă prin CRs (complement receptors),
alături de alte tipuri de receptori, și se activează
● C3a, fragment mic, care ramâne în stare fluidă, având proprietăți pro-inflamatorii
(anafilatoxină)
Formarea C5 convertazei ​in cursul desfășurării cascadei complementului duce la clivarea
componentei C5 cu formarea de ...
● C5a , fragment mic, în stare fluidă, având proprietăți pro-inflamatorii (anafilatoxină -
factor chemotactic, pentru neutrofile, monocite + activator al mastocitelor)
● C5b care revine în fază fluidă și în continuare va lega C6, C7…..etc... în cele din
urma are loc formarea MAC, cu liza osmotică a celulei țintă.

Nu toate celulele pot fi distruse per primam prin MAC.


● celulele anucleate - eritrocite, plachete - sunt intotdeauna distruse per primam,
pentru că nu realizează sinteză proteică și nu dispun de mecanisme reparatorii
pentru membrană
● celulele nucleate - somatice - sunt capabile de sinteză proteică intensă și pot rezista
o perioadă atacului litic al complementului pentru că dispun de mecanisme
reparatorii.

3.Generarea unui proces inflamator acut

Procesul inflamator acut este în special rezultatul eliberării celor două anafilatoxine - C3a,
C5a - care inițiază….
--apariția unor modificări vasculare pro-inflamatorii locale.
● vasodilatație locală
● creșterea permeabilității peretelui capilar
--activarea unor celule pro-inflamatorii (prin chemotaxis)
Modificările vasculare sunt consecințe ale stimulării mastocitelor locale perivasculare și
bazofilelor intravasculare de către anafilatoxine. Aceste celule activate se vor degranula și
vor elibera mediatori pre-formați ( cel mai cunoscut - histamina) și mediatori neo-formați ca
urmare a stimulării (citokine, produși ai căilor acidului arahidonic). Mediatorii pre-formați și
eliberați imediat produc în special modificările vasculare mai sus amintite. Mediatorii
neo-formați produși și eliberați mai tîrziu și mai pe durată mai lungă au în parte efecte
vasculare, dar și efecte chemotactice pentru neutrofile, monocite, macrofage, la care se
adaugă activarea celulelor endoteliale.
Astfel, prin vasodilatația locală (mediată de histamină, PgI2, TNF α ) se realizează un aflux
masiv de sânge local, iar permeabilitatea crescută a peretelui vascular (prin contracția
celulelor endoteliale) va favoriza trecerea leucocitelor din vas în țesut. Celula endotelială
deja semnalizată de mediatorii eliberați, pe lângă contracție își modifică expresia moleculelor
de suprafață. Crește expresia receptorilor de adeziune precum ICAM, LFA1 pe suprafața
celulei endoteliale și pe membranele celulelor pro-inflamatorii. IL1 β , TNF α stimuleaza
expresia acestor receptori). Leucocitele aderate, vor traversa peretele vascular prin
diapedeză, atrase în focar de anafilatoxine. Local, în contact cu celulele țintă, se constituie
un bogat infiltrat inflamator, conținând neutrofile, macrofage, celule K, NK.

4. Distrugerea celulelor antigenice (țintă)

Principalele celulele care participă la procesul de distrugere a țintelor (celule efectorii) vor fi
neutrofilele, macrofagele, celulele K. Principalele mecanisme de distrugere a celulelor țintă
vor fi ADCC și fagocitoza.
A. recunoașterea și ligarea antigenelor membranare de către anticorpi cu formarea de
complexe imune membranare mediază recunoașterea imunologic nespecifică a
celulelor țintă de către neutrofile, macrofage, celule K.
Neutrofilele exprimă Fc​ɣ​RI (CD64), celulele K recunosc complexele imune
membranare prin Fc​ɣ​RIII (CD16) iar macrofagele recunosc complexele imune
membranare prin Fc​ɣ​RI și recunosc C3b prin CRs.
B. activarea metabolică a celulelor proinflamatorii urmează recunoașterii imunologice.
C. distrugerea celulelor țintă de către neutrofilele și macrofagele activatese realizează
prin eliberare de enzime lizozomale și eliberare de radicali liberi de oxigen cu
alterarea gravă a membranelor celulare. Distrugerea țintelor de către celulele K se
realizează prin eliberare de perforină și alți mediatori toxici.
Etapele reacției citotoxice pot fi parcurse integral sau nu în funcție de locul desfășurării
reacției citotoxice:
● intratisular (când celula țintă este somatică), etapele sunt parcurse integral
● în circulație se desfășoară etapele 1, 2 și 4.

Factorul declanșator al reacției citotoxice


Anticorpii care reacționează față de antigene sunt anticorpi citotoxici declanșând două
mecanisme potențial citotoxice:
● activarea complementului pe calea clasică (CCC)
● citotoxicitatea celulară anticorp-dependentă (ADCC)

Mecanismele generării anticorpilor citotoxici​ (Ac​C​)


Ac​C = rezultatul unui RIU = rezultatul unei imunizări. În funcție de originea celulei țintă sunt
descrise două tipuri de imunizări
1. Aloimunizarea: Ac​C​ sunt rezultatul unui RIU față de celule non-self
celulele țintă pot fi:
i. celule alogene - aparțin unor indivizi diferiți din cadrul aceleiași specii.
1. aloimunizarea post-transfuzională
2. aloimunizarea feto-materna
3. aloimunizarea post transplant
ii. celule xenogene - aparțin unor indivizi diferiți din specii diferite
2. Autoimunizarea: Ac​C sunt rezultatea unor RIU autoreactive împotriva propriilor
structuri, ca urmare a ruperii toleranței imunologice față de self.
exemple...anemia hemolitică autoimună, trombocitopenii autoimune, lupusul
eritematos sistemic, artrita reumatoidă, scleroza multiplă, miastenia gravis

Aloimunizarea Post Transfuzională


= reacție citotoxică declanșată față de eritrocite alogene provenite din două surse - fie de la
subiecți de grup incompatibili, fie de la subiecți de grup compatibili dar hiperimunizați
(donatori universali periculoși).
Eritrocitele alogene prezintă diferențe antigenice membranare pentru că provin din
organisme diferite genetic.
Grupele sangvine sunt antigene exprimate pe suprafețele eritrocitare:
● sistemul AB0​: intens imunogene
● sistemul Rh​: slab sau nonimunogene

Sistemul AB0
○ =grup sanguin complet alcătuit din
■ antigene membranare eritrocitare specifice fiecărui grup sanguin
■ anticorpi (aglutinine) specifici
Antigenele ​de grup AB0 sunt formate din:
■ un carbohidrat de bază care intră în constituția tuturor antigenelor AB0
■ un zaharid terminal prin care antigenele AB0 diferă net între ele
Inserția zaharidului terminal se realizează sub acțiunea unor enzime (glicoziltransferaze)
codificate cu ajutorul unor gene care se activează seriat în cadrul procesului de maturație
antigenică eritrocitară ce are loc în perioada embrio-fetală și perinatală.

AgI este antigenul inițial care se sintetizează și se exprimă în perioada embrio-fetală.


Conține:
- glucoză (Glc)
- galactoză (Gal)
- N-acetilgalactozăamină (NAGA)
- Galactoză (Gal)

Este o structură total non-imunogenă. Mai mult de 98% din AgI suferă modificări în cursul
maturației antigenice eritrocitare, rezultând alte antigene de grup sanguin. Mai puțin de 2%
din AgI râmâne indefinit nemodificat. AgI este carbohidratul de bază. În trimestrul al treilea
din sarcină se activează gena H de pe cromozomul 9 și decodifică o ​fucozil-transferază ​sub
acțiunea căreia la carbohidratul de bază se adiționează un rest de fucoză rezultând ​AgH
caracteristic grupei sanguine 0 (45%).

AgH este o structură non-imunogenă și poate suferi modificări suplimentare, evoluând în


două posibilități:

Prima posibilitate consta în activarea unei singure gene (A sau B) și se concretizează


într-una din două situații:
● activarea genei A de pe cromozomul 9 duce la decodificarea unei
galactozil-amino-transferaze ​sub acțiunea căreia la antigenul H se adaugă un rest
NAGA rezultând antigenul A (​AgA​) care este o structură intens imunogenă terminală
(nu mai suferă modificări)
● activarea genei B urmată de decodificarea unei ​galactozo-transferaze are ca urmare
adiționarea galactozei la antigenul H rezultând antigenul B de grup sanguin B (​AgB​)
care este o structură intens imunogenă terminală.

A doua posibilitate:
● pot fi activate ambele gene A și B rezultând grupul sanguin AB.
Anticorpii ​(aglutininele)
Se elaborează anumite tipuri de anticorpi care permit toleranța față de propriile eritrocite și
nontoleranța față de eritrocite alogene (transfuzate).
Nota bene: nu se elaborează anticorpi față de propriile antigene eritrocitare, se elaborează
anticorpi față de grupul sanguin absent, necodificat genetic. Aceștia sunt IgM prezenți în
mod permanent în cantități foarte mici (anticorpi naturali, aglutinine)
● grup A - elaborează anticorpi anti B
● grup B - elaborează anticorpi anti A
● group 0 - elaborează anticorpi anti A și B
● group AB - nu elaborează anticorpi

Grupul 0 este donator universal și grupul AB este primitor universal. Donatorul


universal are caracter relativ pentru că antigenul H este non-imunogen dar are prezenți în
sânge anticorpi naturali (IgM) anti A și B, în concentrații mici. În cazul în care sângele de
grup 0 ar fi transfuzat la group A sau B, anticorpii naturali ai donatorului fiind în concentrații
mici suferă efect de diluție în lichidele extracelulare. Deși generează complexe imune pe
membranele eritrocitare care activează complementul și generează citotoxicitate eritrocitare,
imuno-hemoliza este de mică intensitate (neglijabilă). Anticorpii mai pot fi deviați de la
contactul cu eritrocitele dacă sunt absorbiți pe suprafețele celulelor somatice. Antigenele
AB0 pot fi prezente pe leucocite, trombocite, celule somatice cu excepția celor din SNC și
din globul ocular.
Donatorul universal periculos este un subiect de grup 0 politransfuzat la care s-a
realizat astfel o adiție de aglutinine de același tip cu cele ale primitorului (acest donator va
avea titruri crescute de anticorpi anti A, respectiv anti B). Un exemplu sunt gravidele de grup
sanguin 0.

Anticorpii anti A sau anti B pot fi de două feluri:


● naturali
○ IgM, și sunt prezenți în mod permanent în organisme în concentrații foarte
mici, sunt aglutinanți și extrem de citotoxici în caz de transfuzie incompatibilă.
● imuni
○ apar în urma unei imunizări active, sunt IgG, prezenți în organism pe perioadă
limitată în timp, se află în concentrații foarte mari și sunt citotoxici

Generarea unor reacții citotoxice posttransfuzionale


În hemoragii grave, când se încearcă reechilibrarea prin transfuzii de sânge, se pot
crea două situații
1. când are loc transfuzia de sânge incompatibil - primitorul elaborează anticorpi imuni
(IgG) împotriva antigenelor donatorului, astfel se ajunge la ​distrugerea eritrocitelor
donatorului (alogene) ​în circulație rezultând punerea în libertate a unor cantități foarte
mari de TF (factor tisular) ceea ce poate genera coagularea intravasculară
diseminată.
2. când are loc transfuzia de sânge compatibil de la donator periculos - sângele
donatorului conține cantități mari de IgM în urma transfuziilor care sunt citotoxici și
produc aglutinarea eritrocitelor primitorului rapid cu activare complementului pe
suprafața acestora și ​distrugerea eritrocitelor primitorului​, agravându-se anemia post
hemoragică.
Rapid, activarea complementului pe calea clasică pe membranele eritrocitare duce la citoliza
eritrocitară cu agravarea anemiei post-hemoragice, dar și la eliberarea difuză de cantități
foarte mari de anafilatoxine (C3a, C5a) care vor stimula difuz mastocitele și bazofilele, celule
care vor elibera activatori plachetari și mediatori vaso-motori. Rezultă vasoplegie
generalizată și creșterea permeabilității capilare care pot duce la colaps, activarea coagulării
și mecanismelor inflamatorii pe suprafețele endoteliale, stază prelungită în microcirculație,
hipoxie, acidoză metabolică și șoc.
Activatorii plachetari și leziunile endoteliale difuze favorizează inițierea și desfășurarea
coagulării intravasculare diseminate (CID).
Tardiv, o parte din aglutininele primitorului se depun pe eritrocitele donatorului, astfel
acestea sunt preluate de macrofagele splenice și fagocitate - are loc distrugerea
intrasplenică a eritrocitelor donatorului, ceea ce agravează anemia care preexista ca anemie
acută post-hemoragică.
Sistemul Rh ​- aloimunizarea fetomaternă
= un grup sanguin incomplet:
● antigenele eritrocitare Rh
● anticorpi naturali anti Rh nu există
● pot exista doar anticorpi anti Rh imuni

Există 3 gene - C, D, E, dominante și variantele lor alelice recesive c, d, e, pe cromozomul 1.


Prin recombinare se induce fenotip Rh pozitiv sau negativ, anume gena D este
predominantă funcțional, citirea genei D induce Rh pozitiv. Pot apărea combinațiile
următoare:
● CDe - rezultă antigen Rh1→→ individ Rh pozitiv
● cDe - rezultă antigen Rh2→→ individ Rh pozitiv
● CdE - D nu se exprimă→→ individ Rh negativ

Antigenele Rh sunt extrem de imunogene, sunt distribuite exclusiv pe suprafețele


eritrocitelor, generează anticorpi imuni (IgG) în concentrații foarte mari cu mare potențial
citotoxic asupra eritrocitelor ca unică țintă, producând o hemoliză foarte intensă.

Aloimnuizarea Rh fetomaternă se poate întâlni la gravide Rh negative purtătoare de feți Rh


pozitivi.
--Prezența fătului Rh pozitiv la gravidă Rh negativă pe o perioadă lungă de timp (durata
sarcinii) poate genera un RIU repetitiv având drept rezultat anticorpii anti-Rh în cantități mari
(care sunt IgG1).
--În momentul nașterii hematiile Rh pozitive pot trece în sângele matern, generează RIU,
rezultând anticorpi anti Rh în sîngele mamei. La a doua sarcină cu făt Rh pozitiv mama deja
are anticorpii anti Rh încă prezenți (IgG1), care traversează placenta și ajung în sângele
fătului.
Ac anti-Rh în sîngele fătului induc imunohemoliză fetală, anemie fetală hemolitică
supraacută cu hipoxie la făt, stimularea eritropoetinei și hematopoezei fetale cu
eritroblastoză fetală, dar eirtroblaștii fetali nu se încarcă suficient cu hemoglobină. Hipoxia
severă la fât duce la decompensare cardiacă cu edeme (hidrops fetal). Hemoliza fetală
generează produși din catabolismul hemoglobinei cu creșterea bilirubinei neconjugate
(ficatul fetal imatur nu poate conjuga bilirubina), aceasta fiind liosolubilă, se depune în
țesutul cutanat și SNC, rezultând icter nuclear.
Reacția de hipersensibilitate de tip 3

Boala prin complexe imune

Definiție = RIU secundar (prin IgG) anormal, caracterizat prin generarea unor cantități
excesive de complexe imune solubile care, activând intens complementul pe calea clasică,
duc la leziuni tisulare ce au la bază procese inflamatorii acute….
● localizate - dacă antigenul pătrunde direct intratisular
● diseminate/difuze - dacă antigenul pătrunde în circulație și complexele imune se
formează intravascular

Etape
1. generarea de complexe imune (CI)
2. constituirea de leziuni tisulare

1. ​Generarea de CI ​este etapă definitorie deși prezența de complexe imune nu înseamnă


hipersensibilitatea de tip 3, nefiind condiție patologică în toate cazurile. Generarea de CI nu
reprezintă un element patologic în sine, constituirea complexelor imune însoțește, de altfel,
evoluția oricărui RIU, fie normal, fie patologic.
● În cazul RIU normal complexele imune care se formează sunt în cantități mici, de
talie mare și au efect protector, ducând la epurarea antigenului inductor.
● În cazul RIU patologic, CI sunt în cantități foarte mari, de talie mică, nu oferă
protecție și induc leziuni tisulare.

Generarea de complexe imune la normal = etapa intermediara si obligatorie in derularea


oricarui RIU în cadrul căreia CI nou generate marchează apariția primelor cantități de Ac.
Generarea de CI apare în momentul central în dinamica antigen-anticorp în organism.
Dinamica Ag-Ac reprezintă totalitatea modificărilor cantitative, respectiv calitative suferite în
timp de antigen care este inductorul RIU și de anticorpi care sunt rezultatul RIU.
Ag este preluat de APC, transportat de ganglionii loco-regionali, fiind antrenat prin limfaticele
aferente. În ganglion,i APC prezintă Ag către LTH → urmează stimularea LB
antigen-specifice → rezultând formare de Ac și recunoașterea Ag de către aceștia →
formarea de CI. CI nu rămân ca atare intratisular ci sunt preluate rapid de macrofagele
rezidente care exprimă FcƔR și care recunosc CI, le leagă, le internalizează și le distrug.
Astfel are loc distrugerea antigenului. Deci….
● CI contribuie la îndepărtarea antigenului inductor.
● CI atestă realizarea recunoașterii imunologice specifice.
● CI reprezintă singura cale importantă de epurare a antigenelor din organism.
● CI atestă eficiența răspunsului imun.

Antigenul și anticorpul se află întotdeauna în două stări….


● Antigenul: ca atare și sub formă de complex imun
● Anticorpul: sub formă de complex imun și ca atare.

În hiatusul imunologic nu se pot doza nici antigenele nici anticorpii, pentru că ambele există
sub formă de complexe imune.
La normal….
● hiatusul imunologic este scurt
● complexele imune se formează în cantități mici
● se realizează activarea complementului, dar nu se produce consum de complement
În patologie:
● hiatusul imunologic este lung sau foarte lung
● se generează cantități enorme de CI
● activarea complementului este excesivă și se realizează cu consum de complement
Nota bene​: este utilă dozarea complementului în diagnostic.

Parametrii de care depinde formarea CI


1. Ag​i - Ac​i = perioada în care are loc inițierea stimulării antigenice și inițierea producției
de anticorpi = ​timpul de apariție a anticorpilor
Ag​i​ = momentul pătrunderii antigenului inductor
Ac​i​ = momentul apariției primelor cantități de Ac
2. timpul de contact anticorp - antigen = Ac​i - Ag​0 = ​timpul de apariție a complexelor
imune
Ag​0 ​ = momentul în care antigenul dispare din circulație
3. (Ag​i​ - Ac​i​ ) + (Ac​i​ - Ag​0​ ) = ​timpul de dispariție a antigenului în organism

Timpul de apariție a anticorpilor este un interval relativ constant - 14-15 zile pentru RIU
primar, 7-8 zile pentru RIU secundar. Timpul de dispariție a antigenului din organism este
foarte variabil.

Experimente pe animal ​pentru analiza timpului de dispariție a antigenului din


organism
Se injectează iv antigenul solubil imunogen, se practică dozări în dinamică ale antigenului și
respectiv ale anticorpului.
1. etapa de diluție/difuziune a antigenului este un interval scurt în care concentrația de
antigen se prăbușește din momentul injectării pentru că antigenul se diluează în
volumul sanguin total și în lichidele extracelulare. În acest interval nu există funcție
imunologică.
2. etapa de clearance macrofagic al antigenului - antigenul este preluat de APC și
transportat la ganglioni, în timpul acesta se realizează o scădere foarte puțin
pronunțată a concentrației antigenului, această scădere fiind dată de preluarea
antigenului de către APC. Capacitatea de preluare a antigenului de către APC este
foarte mică și constantă în timp și poate fi cuantificată prin valoarea unghiului 𝛼
𝛼 = 1० - 3०.
În partea a doua a acestei etape debutează RIU, producția de anticorpi fiind excesivă
și constantă în timp; poate fi cuantificată prin unghiul β
β = 45० - 60०
Semnificația unghiurilor 𝛼 și β:
● 𝛼 - reprezintă gradul stimulării antigenice
● β - reprezintă gradul răspunsului prin anticorpi
La normal, β >>> 𝛼. Răspunsul prin anticorpi este excesiv în raport cu gradul stimulării
antigenice. Limfocitele B stimulate se divid mitotic, deci crește numărul de limfocite B pe
clonă, clona fiind astfel expansionată. Excesul de anticorpi față de antigene are următoarele
consecințe:
● se formează complexe imune de talie mare care se dispun în rețele de complexe
imune
● aceste complexe imune se supra-saturează cu C3b
● complexele imune saturate cu C3b vor fi adsorbite pe suprafața eritrocitelor (care
expun receptori pentru complement) și astfel vor fi transportate în SRE din splină.
Aici, CI sunt captate de macrofagele splenice, endocitate și distruse.

3. a treia fază a curbei de dispariție a antigenului este etapa de clearance imun a


antigenului, când antigenul este îndepărtat sub formă de complexe imune, având loc
scăderea foarte rapidă a concentrației antigenului la 0 (CI adsorbite pot fi îndepărtate
rapid; CI sunt esențiale pentru îndepărtarea antigenului).
În concluzie, la normal:
● se formează cantități mici de complexe imune
● stimularea antigenică este redusă
● timpul de contact Ag-Ac este extrem de scurt
● răspunsul prin anticorpi este excesiv, ducând la fixarea în totalitate a antigenului de
către anticorpi

În patologie….
● se formează cantități excesive de CI
● CI sunt libere și de talie mică
● CI sunt lipsite de efect de protecție
● formarea CI se asociază cu leziuni tisulare severe, având la bază inflamația acută
○ leziuni localizate (cum ar fi reacția Arthus)
■ antigenul pătrunde direct intratisular
■ pătrunderea antigneului se realizează în organisme hiperimunizate
■ local se realizează cantități mari de CI care nu pot fi epurate
○ leziuni difuze, diseminate sau multifocale
■ antigenul pătrunde direct în circulație
■ se generează complexe imune circulante (CIC)
■ complexele imune circulante se depozitează ulterior în diverse țesuturi
și organe
Ex: glomerulonefrita acută difuză, purpura Henoch-Schönlein, bolile
autoimune

2. ​Generarea leziunilor tisulare

Leziuni tisulare localizate prin complexe imune - reacția Arthus

Definiție = RIU secundar anormal care generează o reacție inflamatorie acută locală severă
cu caracter hemoragic și necrotic determinată de formarea intratisulară a unor cantități
excesive de complexe imune libere

Condițiile generării reacției Arthus


1. antigenul pătrunde direct intratisular (antigen exogen)
2. antigenul local este în cantități foarte mari
3. contactul antigenic este repetitiv, astfel încât în final se ajunge la o stare de
hiperimunizare tradusă prin concentrații mari, excesive, de antigene și anticorpi

Nota bene​:
● descărcarea de antigene dintr-un țesut în circulație care ar duce la însâmănțare
hematogenă ≠ reacție Arthus, adică antigenele endogene nu produc reacție Arthus
● antigene descărcate local, în urma unor procese ca necroză, citoliză, ischemie foarte
gravă, nu pot produce reacție Arthus.
Doar antigenele exogene pot produce reacție Arthus, dacă penetrează ușor barierele dintre
mediu și organism în mod repetitiv. Anticorpii în cantități/concentrații mari apar ca urmare a
contactelor antigenice repetitive.

Contact 1: antigenul preluat de APC; transportat în ganglioni, generează RIU primar, rezultă
antigene sub formă de IgM în concentrații mici, forme pentamerice care nu difuzează eficient
extravascular.
Contact 2: după 5-7 zile același antigen pătrunde în același loc, preluat de APC, va fi
transportat în ganglioni, generează RIU secundar cu producere de anticorpi sub formă de
IgG în concentrații mici.
Contact 3: RIU secundar cu producere de Ac - IgG….
…..↓
…..↓
…..↓
…..↓
Contact ​n​: RIU secundar cu producere de anticorpi sub formă de IgG în concentrații mari.

7-8 contacte cu același antigen în același loc realizează un RIU secundar atât de amplu încăt
generează cantități enorme de anticorpi sub formă de IgG supraadăugate la cele deja
existente, generându-se o reacție Arthus. Cantități mari de antigene + cantități mari de
anticorpi ⇒ cantități mari de CI care nu mai pot fi captate de macrofagele locale, rămân în
țesut, libere, declanșând cascada complementului, generând reacție Arthus.

Etapele reacției Arthus indusă experimental


1. etapa de hiperimunizare care constă în contacte antigenice repetitive în același loc
2. generarea unui proces inflamator acut
a. complexele imune în stare liberă intradermic activează local cascada
complementului, se formează C3a și C5a în cantități mari, care stimulează
mastocitele perivasculare și bazofilele, rezultând eliberare de mediatori
vasomotori și neoformați ce produc vasodilatație și creșterea permeabilității
vasculare. Astfel rezultă edem și eritem local. Anafilatoxinele exercită și efect
chemoatractant pentru neutrofile și monocite, acestea, în curs de activare,
trec din vas în țesut, și eliberează cantități mari de radicali liberi de oxigen și
enzime lizozomale în țesut. Acești mediatori toxici vor produce leziuni
perivasculare și alterări ale structurilor peretelui vascular, cu distrugeri de
celule endoteliale prin care trec eritrocitele ⇒ astfel se produc microhemoragii
3. producerea unor leziuni necrotico-hemoragice
a. leziunile endoteliale generează stimularea agregării și aderării plachetale,
inițierea cascadei coagulării pe membranele lezate, cu formarea de
microtrombi fibrino-plachetari obstruanți. La aceasta se adaugă activitatea
mastocitelor și bazofilelor stimulate care eliberează PAF, tromboxani,
întreținând procesul de microtromboză. Obstrucția vaselor locale produce
anoxie și stază, generând necroză locală și exagerarea leziunilor endoteliale
Concluzie​: reacția Arthus este o angeită necrotico-hemoragică
Reacția Arthus la om
Țesutul cutanat nu poate fi penetrat de cantități mari de antigene decât dacă se
administrează subcutanat, în acelați loc diverse substanțe (cu structură proteică mai ales),
ca de exemplu, administrarea de insulină, ACTH. Se poate evita reacția Arthus schimbând
de fiecare dată locul administrării.
Epiteliul digestiv, de asemenea, nu este penetrat de molecule care ar putea să genereze
hiperimunizare pentru că proteinele alimentare sunt scindate în compuși foarte mici până la
aminoacizi.
Epiteliul bronșic și membrana alveolo-capilară sunt singurele care pot fi penetrate de cantități
mari de antigen, în mod repetitiv, fenomenul survine la subiecți expuși timp îndelungat și
repetitiv la antigene organice prezente în mediul ambiant, ca de exemplu:
● antigene conținute în mucegaiul de fân - care pot produce boala plamanului de
fermier
● antigene care sunt imunoglobuline A secretorii eliminate prin dejecțiile păsărilor - ce
produc boala crescătorilor de păsări
● antigene din diverse mucegaiuri/ciuperci care pot genera reacția la lucrătoriir din
industria brânzeturilor și la crescătorii de ciuperci.
Antigenele penetrează epiteliul bronșic și membrana alveolo capilară generând alveolite
alergice extrinseci cu manifestări clinice asemănătoare pneumapatiilor acute. În timp, aceste
episoade repetându-se, generează pneumopatie cronică obstructivă cu insuficiență
respiratorie, până la cord pulmonar cronic (insuficiență cardiacă dreaptă). Anatomopatologic,
se constată modificări de tipul reacției Arthus: vasodilatație difuză, infiltrate leucomonocitare,
sufuziuni sanguinolente întinse și leziuni necrotice diseminate.

Leziuni tisulare multifocale prin complexe imune circulante

Acestea sunt rezultatul depozitării intratisulare de complexe imune care se formează


intravascular.
Condiții:
1. antigenul inductor pătrunde direct intravascular
2. antigenul este în concentrații mari
3. antigenul trebuie să fie o substanță intens imunogenă
Se realizează o suprastimulare antigenică. Dinamica Ag-Ac se modifică.
Antigenul pătrunde intravascular în cantități foarte mari.
Faza 1 se alungește, crește enorm durata fazei 2 și crește, de asemenea, durata fazei 3.
Concentrația antigenului fiind foarte mare este depășită capacitatea macrofagelor de a
prelua antigenul.
RIU debutează la momentul potrivit, inițial producția de anticorpi este normală, dar antigenul
persistă mult timp în circulație și, ulterior, producția de anticorpi se plafonează (scade
unghiul 𝛽). Anticorpii în cantități mici recunosc antigenul în cantitate mare. se formează
complexe imune cu exces de antigen. Acestea vor fi complexe imune de talie mică, în
cantități mari, libere în circulație.
Aceste complexe imune nu fixează C3b și nu sunt adsorbite pe membranele eritrocitare. Se
acumulează în schimb intravascular și difuzează extravascular, depozitându-se pe versantul
adventicial al peretelui vascular. Acolo declanșează cascada complementului și se
generează astfel proces inflamator acut.
Depozitarea extravasculară a complexelor imune poate avea loc de-a lungul întregului
arbore circulator, dar se realizează preferențial la nivelul vaselor cu condiții locale
hemodinamice favorizante:
● vase cu regim circulator turbulent: cum ar fi glomerulul renal, vasele dermului, care
au bifurcații numeroase și curburi strânse.
● vase cu regim presional crescut: glomerulii renali.
● vase cu funcție de filtrare: glomerulii renali, vasele din sinoviale, din plexurile coroide,
corpii ciliari.

Boli prin complexe imune circulante


Glomerulonefrita acută difuză - GNAD

Debutul bolii este reprezentat de un episod de amigdalită acută cu streptococ Beta-hemolitic


de grup A.
La nivel țesutului adenoid amigdalian se generează RIU primar - se formează anticorpi
antistreptococici sub formă de IgM. Dacă evoluția este defavorabilă, mici cantități de antigen
ajung în circulație, respectiv în splină, generează RIU secundar și anticorpi sub formă de
IgG. Se formeaza CI intracirculator, și astfel, ajung în sa se depoziteze în glomerulii renali -
zona cu circulație turbulentă, de filtrare etc - în spațiile sub-podocitare, unde activează
cascada complementului intens. Activarea intensa a complementului realizează consum de
complement cu scăderea concentrației fracțiunilor complementului plasmatic). Local se
eliberează în glomerul cantități mari de anafilatoxine - C3a, C5a - cu suprastimularea
mastocitelor locale și eliberarea de mediatori vasomotori locali.
Vasodilatația produce stază locală, ceea ce va genera debutul ​oliguriei și creșterea
permeabilității peretelui vascular va favoriza ​proteinuria​.
Eliberarea de mediatori chemoatractanți duce la invazie leucocitară, cu activare leucocitară
și eliberare de radicali liberi de oxigen și enzime lizozomale. Are loc astfel lezarea severă a
endoteliilor glomerulare ( agravarea proteinuriei) cu stimularea hemostazei local, formarea
de microtrombi fibirno-plachetari obstruanți la nivel glomerular. Acest mecanism va agrava
leziunile endoteliale gromelurare și va duce la scăderea suprafaței de filtrare glomerulară. În
evoluție, aceste leziuni pot sta la baza instalării insuficienței renale.
Reacția de hipersensibilitate de tip IV

Critica clasificării Gell & Coombs

● Terminologia
○ Hipersensibilitate (HS) = răspuns imun patologic care apare doar la indivizi cu
reactivitate deviată ce este condiționată genetic
■ HS de tip 2 nu presupune reactivitate deviată condiționată genetic, ca
de exemplu, aloimunizarea post-transfuzională.
■ HS de tip 3 nu presupune reactivitate deviată condiționată genetic,
fiind conditionata mai mult de numărul contactelor antigenice repetate
la scurt interval.
■ HS de tip 4 nu presupune reactivitate deviată condiționată genetic, ci
depinde de anumite condiții legate de calitatea antigenului și de tipul
de țesut în care acesta pătrunde.
■ singura sensibilitate cu reactivitate deviată este cea de tip 1, datorată
unui teren atopic care se caracterizează prin hiperproducție de IgE ca
răspuns la antigene comune, deci condiționată genetic. Termenul de
hipersensibilitate a fost păstrat doar pentru hipersensibilitatea de tip 1.
Restul au fost ulterior denumite după cum urmează - HS de tip 2 =
reacție citotoxică, HS de tip 3 = reacție prin complexe imune, HS de
tip 4 = reacție celulară.
● Răspunsul imediat/întârziat
○ Hipersensibilitățile de tipuri 1, 2 și 3, fiind considerate imediate și HS de tip 4
fiind considerată întârziată, s-a ajuns la concluzia că sunt, de fapt, considerații
relative, sau chiar false.
○ HS de tip 2 ar fi singura cu adevărat imediată - aloimunizarea post
transfuzională - manifestările clinice apar rapid și constituie urgență medicală.
○ În HS de tip 1, până la apariția manifestărilor clinice, perioada contactelor
antigenice sensibilizante poate fi lungă.
○ HS de tip 3 pentru a se manifeststa necesită foarte numeroase contacte
antigenice la interval de circa o săptămână.
○ HS de tip 4 - se poate manifesta la 48 sau 72 de ore în unele varietăți ale
sale, deci nu chiar întârziat.
● Mecanismul umoral/celular
○ HS de tip 1, 2 și 3, fiind considerate umorale, și HS 4 fiind considerată
celulară, nu sunt considerații absolut valabile; toate răspunsurile imune
umorale au la bază o cooperare celulară. În HS așa zis umorale se
desfășoare diferite mecanisme de citotoxicitate care în final stau la baza
inflamației și leziunilor tisulare, iar în HS de tip 4, așa zis celulară, există
totdeauna o componentă umorală cu producere de anticorpi, captarea
antigenului presupunând opsonizarea acestuia prin IgG și C3b.
● Departajarea normal / patologic
○ HS de tip 1, 2 și 3 sunt considerate răspunsuri imune umorale patologice, total
diferite de RIU normal. Dar doar în HS de tip 1 există o producție anormală de
Ac, aceștia fiind inadecvați caliatativ și cantitativ. În HS de tip 2 este
aloimunizare, iar în HS de tip 3 formarea de complexe imune nu este
patologică în sine.
○ HS de tip 4 este considerată un răspuns imun celular patologic dar
diferențierea nu poate fi foarte clară de RIC normal
■ RIC patologic și RIC normal:
● declanșate de aceleași categorii de antigene
● parcurg aceleași etape
● departajarea între RIC patologic și normal se poate face în
funție de răspuns, dacă este eficient per primam sau per
secundam
○ RIC eficient în prima etapă duce la îndepărtarea
antigenului și răspunsul nu se amplifică, nu apar leziuni
tisulare (RIC normal).
○ RIC eficient în a doua, a treia, a n-a etapă... înseamnă
că antigenul persistă mult timp, poate fi îndepărtat dar
târziu; în această evoluție răspunsul imun care
asociază și fenomene inflamatorii se amplifică și
cauzează leziuni tisulare.

Reacția de hipersensibilitate de tip 4

Definiție = HS de tip 4 poate fi considerată un RIC care se desfășoară trecând prin aceleași
faze ca la normal cu deosebirea că este de intensitate foarte mare și se însoțește de
producerea unor leziuni tisulare severe.

Condiții:
1. Antigenul declanșator este o substanță cu structură complexă ce nu poate fi
prelucrată în APC decât într-un interval foarte mare.
2. APC sunt colonizate de microorganisme cu habitat intracelular.
3. RIC se desfășoară în țesuturi în care singura modalitate de răspuns imun indus
natural o reprezintă RIC; un astfel de țesut este țesutul cutanat.

Etape
1. Inducția - are loc intratisular și intraganglionar
2. Desfășurarea - are loc intratisular

Inducția
1. Captarea antigenului declanșator
În majoritate sunt antigene corpusculate, care pot fi captate de macrofage și celule dendritice
în urma opsonizării antigneului declanșator prin C3b și IgG. Macrofagele se activează și se
împart în două contingente….
a. macrofage nonmigratorii
b. macrofage migratorii care transportă antigenul către ganglionii
loco-regionali
2. Transportul antigenului de către macrofagele migratorii are loc prin limfaticele
aferente. Macrofagele pătrund în parenchimul ganglionar, se stabilesc în paracortex
și aici prezintă pe membrane epitopi în complex cu moleculele MHC​I​ și MHC​II​.
3. Macrofagul prezintă antigenul către acele limfocite T care tranzitează paracortexul -
Limfocite T naive - LT​n . Limfocitele T pot recunoaște antigenul prezentat, se
activează, se transformă în paracortex in Limfocite T cu memorie - LT​m​.
Intraganglionar, are astfel loc maturarea limfocitului T. Limfocitele T cu memorie vor
părăsi ganglionul trecând în limfaticele aferente și vor ajunge în circulație.
4. Macrofagele non-migratorii rămân în contact prelungit cu antignul declanșator, se
activează suplimentar și eliberează mediatori pro-inflamatori.
5. Macrofagele non-migratorii realizează modificarea fenotipică a endoteliului vascular
plat, aflat în dreptul focarului antigenic, eliberând mediatori ca: IL1𝜷, TNF, IFN𝛄.
Acești mediatori semnalizează celulele endoteliale determinând creșterea expresiei
receptorilor de adeziune intercelulară, ICAM, VCAM, adrezină (modificare fenotipică
strict zonală).

Desfășurarea
1. Limfocitele T cu memorie din circulație recunosc modificarea fenotipică zonală a
endoteliului vascular plat și aderă la acesta în dreptul focarului antigenic.
2. Limfocitele T cu memorie trec prin diapedeză din vasele locale în focarul antigenic,
unde sunt stimulate suplimentar de macrofagele rezidente .
3. Limfocitele T se activează foarte mult și intră în cooperare celulară

APC ↔ Th1 ↔ Tc
Clasificarea Reacțiilor de hipersensibilitate de tip 4

1. Hipersensibilitatea tip Jones-Mote este caracterizată prin leziuni tisulare instalate


dincolo de 48 de ore de la contactul cu antigenul declanșator.
2. Hipersensibilitatea de contact evoluează cu leziuni tisulare instalate dincolo de 72 de
ore de la contactul antigenic.
3. Hipersensibilitatea clasică întârziată generează leziuni tisulare care apar după o
evoluție de săptămâni.
4. Hipersensibilitatea granulomatoasă este forma cea mai severă, în care leziunile
tisulare apar după o evoluție de luni .

Hipersensibilitatea Jones-Mote poate fi considerată forma benignă a sensibilității de contact,


iar hipersensibilitatea granulomatoasă poate fi considerată forma severă a hipersensibilității
clasice întârziate.

Hipersensibilitatea Jones-Mote = dermatită acută determinată de contactul țesutului


cutanat cu ​antigene proteice solubile​, caracterizată prin apariția unor leziuni
papulo-eritemato-veziculoase ce se instalează dincolo de 48 de ore după contactul cu
antigenul declanșator .

Celulele Langerhans de la limita dermo-epidermică captează antigenul indirect după ce a


fost recunoscut de către extrem de puținele imunoglobuline G prezente în straturile bazale
ale epidermului. Astfel, local, se formează cantități extrem de mici de complexe imune,
captate de celulele Langerhans prin receptori Fc𝛄R. Celulele Langerhans se activează și se
vor împărți în două contingente:
1. nonmigratorii (rezidente) - coboară ușor în derm, eliberează cantități mici de IL1𝜷,
IFN𝛄, TNF𝞪. Acești mediatori modifică fenotipul de suprafață al endoteliului vascular
plat din dreptul focarului antigenic.
2. migratorii - transportă antigenul trecând prin limfaticele aferente unde își modifică
aspectul morfologic, devenind celule dendritice văluroase. Transportă antigenul în
ganglionii loco-regionali în paracortex, unde își modifică aspectul morfologic devenind
celule dendritice interdigitate. Aici prezintă antigenul transportat limfocitelor T.
Stimularea antigenică în aceste condiții este de mică intensitate și de scurtă durată (a
fost o cantitate mică de antigen care a pătruns și din această cantitate o cotă redusă
a putut fi captată). La această stimulare antigenică redusă răspund:
a. limfocitele T supresor - Ts - antigen specifice (foarte responsibile la cantități
mici de antigen),
b. puține limfocite T h (care din T h naive vor deveni T helper cu memorie).
Acestea se maturează dar de fapt nu se maturează niciodată complet,
datorită stimulării antigenice reduse. Rezultă astfel limfocite T helper cu
memorie, maturate intermediar, între helper 1 și elper 2 - T helper ½. Acestea
părăsesc ganglionii, ajung în circulație, apoi în vasele locale, unde recunosc
modificarea fenotipică a endoteliului vascular plat din dreptul focarului
antigenic, aderă la acest endoteliu (s-a terminat etapa de inducție).

Aceste T helper ½ ce trec din vasele locale în țesutul subcutanat în derm, vin în contact cu
celulele Langerhans rămase local și aici cooperează cu ele. T helper ½ - Th ½ - se
activează suplimentar și eliberează interleukine în cantități mici:
- IL3 care stimulează mastocitele perivasculare și bazofilele,
- IL4 stimulează puțin mastocitele și bazofilele.
Mai eliberează factori proprii:
- HRF = histamine releasing factor, care stimulează intens mastocitele
și bazofilele,
- HCSF = factorul stimulator al celulelor histamino-formatoare, care
stimulează intens mastocitele și bazofilele.
Consecințamajoră a acestui mod de stimulare a T helper ½ va fi activarea mastocitelor și
bazofilelor locale cu eliberare de mediatori pre- și neoformați care vor produce vasodilatație
(eritem), creșterea permeabilității peretelui vascular (edem, rezultă papulă). Enzimele
eliberate (hidrolaze, chinază, triptază) alterează celulele locale, celulele epidermice fiind
niște victime sensibile mor, creându-se astfel niște spații de spongioliză care se umplu cu
ser, formându-se vezicule. Rezultă ​leziuni eritemato-papulo-veziculoase​.
Nota bene:​ celulele efectorii ale Hipersensibilității Jones Mote sunt ​mastocitele și bazoiflele​.

Hipersensibilitatea de contact ​= dermatită acută determinată de contactul țesutului


cutanat cu ​antigene incomplete - haptene ​- caracterizată prin apariția unor leziuni
papulo-eritemato-veziculoase după 72 de ore de la contactul cu antigenul declanșator.
Antigenele (haptene) pot fi:
- metale grele ex: crom, nichel, cobalt, vanadium, conținute în bijuterii sau ornamente,
- componente din unguente cum ar fi anestezice pe bază de benzocaină, fenotiazine
antipruriginoase etc.
- acrilați din materiale plastice
- parfumuri, deodorante, machiaje care conțin esteri
Caracteristicele acestor antigene (haptene):
- structură moleculară simplă
- M mică
- pătrund masiv intradermic
- difuzează către straturile bazale ajungând în final la limita dermo-epidermică

Haptenele au dublă evoluție:


a. pot intra în combinație cu proteine solubile din straturile bazale ale epidermei și astfel
proteinele pot funcționa drept carrier, deci se constituie local antigene complete
b. pot intra în combinație cu proteine din structurile membranare ale celulelor
epidermice, se fixează pe membrane, ducând la activarea celulelor epidermica care
internalizează haptenele fixate și vor funcționa ca niște pseudo-APC. Astfel celulele
epidermice vor exterioriza haptena în complex cu moleculele MHC​I​.
Antigenele vor fi captate de celulele Langerhans (CL) la limita dermo-epidermică. CL se
activează și se împart în două contingente:
1. CL nonmigratorii - activate vor elibera interleukine, care modifică fenotipic EVP
2. CL migratorii - trec în ganglionii loco regionali în paracortex, devin celule dendritice
interdigitate, prezintă antigenul limfocitelor T. Se realizează o stimulare antigenică
intensă, pentru că antigenul a pătruns în cantitate mare și a fost preluat în cotă înaltă.
La această stimulare antigenică intensă răspund LT citotoxice (LTc) și Limfocitele T
helper (LTh) care se maturează complet și devin T citotoxic cu memorie și T helper cu
memorie (T h1). Trec astfel în circulație, primele fiind T h1, care sunt în număr dublu.
Recunosc modificările fenotipice ale EVP și aderă (s-a terminat inducția). T h1 cu
memorie trec prin diapedeză în țesutul antigenic, vin în contact și în cooperare cu CL.
T h1m se activează suplimentar, eliberează cantități mari de IL2. În țesutul antigenic
pătrund și Tc cu memorie după ce aderă la EVP, intradermic. Aici vor fi stimulate de
IL2 eliberată de T h1. T c activate ajunse în straturile bazale ale epidermului vin în
contact cu celulele epidermice care sunt pseudo APC și recunosc orice antigen
expus prin molecule MHC​I​. T citotoxic CD8​+ recunosc haptenele prezentate de
celulele epidermice pseudo-APC, se activează și eliberează local perforină în cantități
mari, plus altți mediatori toxici. Are loc distrugerea celulelor epidermice cu formarea
de spații de spongioliză (vezicule). La acest proces participă și mastocitele într-o
măsură mai puțin intensă decât în hipersensibilitatea Jones-Mote, dar și monocitele,
care, intens activate de IFN𝛄, se transformă în macrofage și îndepărtează resturile
celulare rămase din liza celulelor epidermice.
Local, în final, se produc ​leziuni veziculoase​.
În această formă de hipersensibilitate celulele efectorii cele mai importante sunt,
totuși, ​limfocitele T citotoxice​.

Hipersensibilitatea clasică-întârziată ​= proces inflamator cronic de cauză imună cu


caracter extensiv, de natură infecțioasă, determinat de pătrunderea intratisulară a unor
microorganisme cu habitat intracelular, cum ar fi: micobacterii, listeria, brucella, leishmania,
legionella.
Din punct de vedere morfopatologic, se constituie leziuni prin inflamație cronică
necrotico-hemoragică.
Etapele sunt aceleași - inducția și desfășurarea.

Inducția începe prin pătrunderea intratisular a unor bacterii cu habitat intracelular. În spațiile
interstițiale, acestea declanșează local cascada complementului pe calea alternă, rezultând
eliberarea unor cantități mari de C3a, C5a. Efectul vasodilatator și chemoatractant al acestor
anafilatoxine pentru leucocite se traduce prin migrarea în țesut a neutrofilelor și monocitelor.
Monocitele sunt cele mai importante - migrând în țesut, ele se activează și devin macrofage
responsive, adică au capacitate citotoxică mică, dispun de chemotactism redus, și au
capacitate fagocitară redusă. Aceste macrofage responsive pot fi activate suplimentar de
către substanțe eliberate de bacterii intratisular (PAMPs), cum ar fi:
● MDP = muramyl dipeptide
● FMLP =N- formil-metionil-leucil-fenilalanină.

Astfel macrofagele devin inițiate, adică parțial activate:


- au capacitate citotoxică mai mare
- chemotactism pronunțat
- sunt fagocitare
Macrofagele fagocitare (inițiate) se împart în două contingente:
1. macrofage care rămân în focar - acestea vor fi stimulate în continuare de bacterii și
devin macrofage inflamatorii, vor iniția inflamația locală și o vor întreține astfel încât
local inflamația acută va evolua spre inflamație cronică,
2. macrofage care migrează în ganglionii locoregionali, transportând antigenul captat -
care devin APC. În ganglion,i prezintă antigenul către Th, care evoluează la Th1, de
fapt, Th1m. Th1m părăsesc ganglionii, trec în circulație, aderă la endoteliul vascular
plat modificat fenotipic de interleukinele proinflamatorii eliberate de macrofagele
inflamatorii rezidente.
Desfășurarea​. Th1m care aderă trec în focar unde cooperează cu macrofagele din focar și în
cadrul cooperării, macrofagele devin complet activate:
- au capacitate fagocitară maximă
- capacitate citotoxică maximă
- au astfel capacitatea de a eradica focarul bacterian, dar și de a
produce leziuni tisulare locale.
Citokinele, interleukinele care sunt eliberate local de macrofagele activate produc efecte
proinflamatorii precum
- vasodilatație și aderarea leucocitelor la endotelii
- activarea celulelor endoteliale
- acțiune procoagulantă indusă de IL1, TNF - stimularea expresiei de molecule de
adeziune, receptori cu proprități pro-coagulante de către celula endotelială
- efect chemotactic (LTB4, IL8) pentru momocite, neutrofile.
Alte interleukine activează axa hipotalamo-cortico-suprarenaliană (exemplu - IL1), stimulând
producția de cortizol. Alte interleukine stimulează producția la nivel hepatic de proteine de
fază acută (exemplu - IL6).
Astfel, local este perpetuat un proces inflamator conic, alături de care se produc
microtromboze si leziuni necrotice - ceea ce explică ​leziunile de inflamație cronică
necrotico-hemoragică.
În această forma de hipersensibilitate, celulele efectorii cele mai importante par a fi
macrofagele​.

Hipersensibilitatea granulomatoasă ​= o reacție care are loc când bacteriile dispun de


mecanisme care se opun distrugerii lor intramacrofagic. Exemple (vezi și ​Apărarea imună
împotriva bacteriilor și împotriva paraziților):
● micobacteria tuberculozei eliberează proteine care împiedică fuziunea
fogozomilor cu lizozomii.
● micobacteria leprei dispune de capsule foarte rezistente la acțiunea enzimelor
sau a radicalilor liberi de oxigen.
● legionella eliberează o proteină care inhibă producția radicalilor liberi de
oxigen.
Astfel, bacteriile ajunse intratisular și, ulterior fagocitate, rămân viabile intramacrofagic.
Astfe,l se pot dezvolta, fiind protejate de acțiunea anticorpilor sau a complementului. Aceste
macrofage care transportă bacterii rezistente vor intra în cooperare cu Th1, dar cooperarea
va dura foarte mult. Prima celulă care cedează va fi macrofagul. Macrofagele astfel se
transformă în ​celule epitelioide:
● celule aplatizate
● sunt populate de bacterii
● dispun de puțini lizozomi
● încă mai dispun de mitocondrii și RER
Celulele epitelioide se vor transforma în timp prin fuziune (fuzionează mai multe celule
epitelioide) în celule ​granulomatoase:
- celule de talie foarte mare
- la periferie prezintă o coroană de nuclei
- în interior au cantități foarte mari de bacterii
- prezintă alterări ale mitocondriilor și RER
- mor în scurt timp
Astfel focarul granulomatos prezintă la periferie un infiltrat de limfocite și macrofage, urmat
de un strat de celule epitelioide, iar în centru o zonă de necroză. În evoluție va suferi un
proces de fibrozare, fiind invadat de fibroblaști de la periferie către centru. FIbroza
favorizează localizarea procesului și împiedică diseminarea bacteriană.

Exemple de boli granulomatoase: sarcoidoza, boala Chron.


Sindroame de imunodeficiență

Definiție = grup de sindroame determinate de incapacitatea răspunsului imun umoral, a


raspunsului imun celular sau a reacției inflamatorii acute de a oferi protecție, ducând la
apariția unor complicații infecțioase, mai ales bacteriene și virale, cu evoluție severă, cronică
și cu tendință la recidivare.

Clasificare:
● imunodeficiențe primare ale raspunsului imun umoral, ale răspunsului imun celular
sau combinate
● imunodeficiențe secundare altor afecțiuni
● imunodeficiențe primare/secundare care se datoreaza incapacității reacției
inflamatorii acute de a oferi protecție - reacție inflamatorie patologică

Imunodeficiențe primare ale RIU


Aceste sindroame au la bază alterarea maturației limfocitelor B, ceea ce poate avea unele
consecințe, precum:
● agamaglobulinemie
● diverse hipogamaglobulinemii comuna, variabila, selective.
Imunodeficiențele primare se dezvolta ca defecte în maturarea limfocitelor B fie în cursul
etapelor intra-medulare - cand au loc procese de maturare antigen-independente, fie în
cursul etapelor de maturare extra-medulară - antigen-dependentă.
● Maturarea intra-medulară a limfocitelor B - antigen-independentă

CSP = celula stem pluripotentă, CSU = celula stem unipotentă


● Maturarea extra-medulară a limfocitelor B - antigen-dependentă are loc în organele
limfoide secundare, în ariile burso-dependente, în timpul recunoașterii antigenice,
activării limfocitului B și cooperării acestuia cu Th, rezultând limfocitele B cu memorie
și plasmocitele producătoare de anticorpi - IgM în cursul RIU primar, IgG în cursul Riu
secundar

Sindroame de imunodeficiență primară a RIU...

Agamaglobulinemia X-linkată (boala Bruton) ​= sindrom caracterizat prin incapacitatea de


sinteză a imunoglobulinelor și absența limfocitelor B în sângele periferic. Afectează sexul
masculin.
Mecanismele perturbă ​maturația precursorilor intramedulari ai limfocitului B​, anume
împiedică evoluția de la stadiul de prelimfocit la stadiul de limfocit B imatur (blocarea
limfopoezei în stadiul de prelimfocit B):
- lipsa recombinării genelor VL, JL duce la incapacitatea sintezei lanțurilor L
- incapacitatea recombinării genelor VH, DH, JH, duce la tulburarea sintezei buclelor
variabile ale lanțurilor H
Ca urmare a acestor mecanisme, pro-prelimfocitele B și prelimfocitele B conțin glicoproteine
care au lanțuri Hμ nu și lanțuri L (nici 𝝹, nici 𝝺). Aceste structuri nu pot funcționa ca receptori
- BCR, precursorii B areceptoriali nu ajung în periferie.
Deci limfocitele B lipsesc în sângele periferic și în organele limfoide secundare. Titrul
anticorpilor în plasmă este nul. Clinic, la vârsta de 3-4 luni, când scad imunoglobulinele G
transferate transplacentar, apar infecții grave cu pneumococ, stafilococ, streptococ,
hemphilus influenze etc. Speranța de viață a acestor pacienți este maxim 15-20 de ani.
Decesele survin după complicaţii infecţioase pulmonare cu decompensări severe
cardio-pulmonare.

Hipogamaglobulinemia comună variabilă ​interesează ambele sexe. În sângele periferic,


în ganglioni și în splină există un număr aproximativ normal de limfocite B. Boala este
caracterizată printr-un defect complex de maturație a limfocitului B, atât intra-medular, cât și
extra-medular.
● intramedular (antigen-independent): limfocitele B nu au o capacitate de a
experima BCR. Această incapacitate se datorează absenței sau hipofuncției
exonilor M1 și M2 care controlează sinteza capetelor intracitoplasmatice ale
lanțurilor grele pentru molecula BCR
Astfel, producția de limfocite B mature este scăzută.
● extramedular (antigen-dependent):
○ există o incapacitate a activării noncognitive a limfocitului B prin lipsa
de receptori pentru interleukine, deci limfocitele B nu pot evolua spre
plasmocite.
○ daca se formeaza plasmocite, acestea au incapacitatea de a exocita
imunoglobuline.

Hipogamaglobulinemii selective disociate


Aceste sindromae sunt caracterizate de scăderea unei clase (izotip) de imunoglobuline sau
a unei subclase (subizotip); mai frecvent se întâlnește deficitul izolat de IgA. Clinic, acești
pacienți prezintă infecții respiratorii recidivante, infecții digestive cu sau fără sindrom de
malabsorpție, reacții alergice (scăderea IgA crește penetrabilitatea unor antigene, stimulând
producția de IgE).
Mecanismele afectează maturarea extra-medulară (antigen-dependentă) a limfocitului B și
pot fi reprezentae prin:
● deficit de LTh2
● incapacitatea Th2 de a elibera interleukine activatoare ale mecanismului de comutare
izotipică (de la IgM la IgA)
● exces de LTS.

Sindromul Wiskott-Aldrich ​are la bază un defect pe brațul scurt al cromozomului X unde


se află o genă responsabilă de sinteza unei glicoproteine prezente în celulele sistemului
hematopoetic: gena WAS (Wiskott Aldrich Sd.), care decodeaza o proteină - WASp -
necesară asamblării actinei. Pentru celulele T, WASp este esențială, fiind activata prin calea
de semnalizare a TCR, și favorizând astfel rearanjamentul actinei citoscheletale în vederea
formării sinapsei imune. Defectul asociază trombocitopenie, plachete mici, eczeme, diaree și
imunodeficiență cu scăderea mai ales a IgM.

Imunodeficiențe primare ale RIC

Sindromul di George ​= aplazia sau hipoplazia timică.


Absența congenitală a timusului și a glandelor paratiroide asociază displazie de urechi și
gură, malformații cardiace, hipoparatiroidism cu hipocalcemie care duce la crize
convulsivante și deficit imunologic sever. Acesta se caracterizează prin limfopemie severă,
absența limfocitelor T din sângele periferic și din ariile timodependente din organele limfoide
secundare. Scăderea Th duce la scăderea maturației limfocitului B și la scăderea
concentrației de imunoglobuline.

Boala granulomatoasă cronică X-linkată = caracterizată printr-un deficit de citocrom B558


- componenta membranară a NADPH-oxidazei, care conține domeniile de legare pentru
FAD și NADPH. Acest deficit duce la un defect al căii oxidative cu scăderea producției de
radicali liberi de oxigen, rezultă scăderea citotoxicității fagocitelor (neutrofile, macrofage),
acestea putând sa ingere microorganismele, dar neavând întreaga capacitate de a le
distruge, și scăderea abilității celulelor mononucleare de a funcționa ca APC. Deci va scădea
procesarea și prezentarea antigenului. Procesul inflamator acut este ineficient din punctul de
vedere al protecției și se prelungește în timp. Clinic, boala se caracterizează prin reacții
inflamatorii cronice cu granuloame nonmaligne și adenopatii.

Defecte imunologice primare mixte/combinate

Sindromul limfocitelor nude (Barre)


Mecanismul constă în incapacitatea de sinteză și expresie pe membranele celulare a
moleculelor MHC.
● Sindrom Barre tip 1 - scade expresia moleculelor MHC​I - sindromul este caracterizat
prin deficit imun celular dat de scăderea recunoașterii antigenice realizate de T
citotoxic
● Sindrom Barre tip 2 - scade expresia moleculelor MHC​II ​ .
● Sindrom Barre tip 3 - scade expresia moleculelor MHC​I​ și MHC​II​ .
Tipurile 2 și 3 vor fi caracterizate prin deficite imune combinate RIU și RIC, prin
scăderea activității APC, Th, Tc.

Deficit imunologic combinat sever


Sindroamul este caracterizat prin deficit sever de adenosine-dezaminază cu scăderea
sintezei de ADN și incapacitatea celulelor stem pluripotente sau unipotente de a se diferenția
în pro-prelimfocite T și B. Astfel limfocitele T și B sunt absente în sângele periferic, organele
limfoide secundare nu vor fi populate cu limfocite și vor fi aplazice sau hipoplazice și, eviden,t
imunoglobulinele vor fi absente.

Reacția inflamatorie acută patologică

Eficienţa participării micro- şi macrofagelor la reacţia inflamatorie depinde de capacitatea


acestor celule de a adera la endoteliile vasculare plate din dreptul zonei afectate, de
migrarea direcţionată a acestor celule sub influenţa substanţelor chemoatractante
(chemotactism normal) şi de capaciatatea fagocitară/bactericidă.

Imposibilitatea efectuării uneia din aceste funcţii conduce la generarea unei reacţii
inflamatorii patologice.

Mecanismele prin care se desfăşoară o reacţie inflamatorie patologică:

1. Tulburarea aderării micro- şi macrofagelor la endoteliu;


2. Alterarea chemotactismului;
3. Capacitate fagocitară scăzută.

1. Tulburarea aderării.

Deficitul de aderare leucocitară – sd. LAD. ​Sindromul LAD este boală sau mai bine zis un
grup de afecțiuni cu transmitere autosomal recesivă care constă în incapacitatea leucocitelor
de a adera la endoteliul vascular plat din dreptul focarului inflamator. Din punct de vedere
clinic, se traduce prin apariţia unor infecţii grave, recurente, ale ţesuturilor moi care
evoluează cu leziuni ulcero-necrotice.

În focar, sunt practic absente leucocitele (polimorfonucleare, monocite) şi lipseşte puroiul.


Leucocitoza este marcată – 15000-20000leuc/mm​3 până la 100000-150000 – ca o reacţie
leucemoidă, generată de staphilococus aureus, pseudomonas, candida albicans, colibacil,
care, în general, determină infecţii purulente.

Refacerea tisulară este practic absentă, evoluând cu leziuni ulcero-gangrenoase.

În lipsa leucocitelor, fibroplazia şi angiogeneza nu pot avea loc. Nu se formează ţesut de


granulaţie.

LAD1

Sindromul se datorează unui defect structural al genei care codifică lanţul β al β​2​-integrinelor
de pe cromozomul 21. Este, astfel, diminuată expresia tuturor β​2​-integrinelor – LFA1, CR3,
CR4 – pe membrana leucocitelor.

Lanţul β are mai multe roluri:

● Constituirea heterodimerilor αβ în REN;


● Transportul transgolgian al heterodimerilor;
● Inserţia heterodimerilor în membrana leucocitară.

-Deficitul de LFA1 conferă incapacitate leucocitelor de a adera la endoteliul vascular plat din
dreptul focarului inflamator; de aici decurge lipsa activării și migrării extravasculare a
leucocitelor în ciuda faptului că în ţesuturi există cantităţi normale de chemoatractanţi.

-Deficitul de CR3, CR4 conferă incapacitate leucocitelor de a capta particulele opsonizate


prin C3b şi de a le fagocita.

Ca urmare a acestor defecte este diminuată activarea metabolică a PMN şi monocitelor şi


este deficitară degranularea.

În focar, nu pătrund leucocite, iar cele foarte puţine care pătrund sunt non-fagocitante.

LAD2

Sindromul este caracterizat printr-un defect structural al oligozaharidului Lewis exprimat pe


membrana leucocitară, prin scăderea fucozilării/galactozilării nucleului de acid sialic ataşat la
capătul NH​2​-terminal al lipoproteinelor. Din această cauză leucocitele nu pot adera la
selectinele prezente pe membrana endoteliului vascular plat şi scade rollingul lor de-alungul
endoteliului. Leucocitele sunt, de asemenea, incapabile să răspundă la stimulii
chemoatractanţi și nu se pot activa.
2. Alterarea chemotactismului

Disfuncţia actinei neutrofilelor

Boala are transmitere autosomal domunantă.

Din punct de vedere clinic, manifestările sunt similare cu cele ale lAD.

Dar defectul constă în incapacitatea actinei G (forma globulară) de a polimeriza, de a forma


reţele tridimensionale - actina F (forma fibrilară) şi, deci, rezultă imposibilitatea generării unei
forţe propulsive eficiente la nivelul porţiunii de membrană aflată în contact cu substanţa
chemoatractantă; scade numărul de pseudopode şi, astfel, scade migrarea direcţionată a
leucocitelor, scade capacitatea leucocitelor de a endocita particulele deja captate, deci
scade și fagocitoza.

Fenomenul se poate întâlni și ca manifestare secundară, în evoluţia diabetului zaharat


agravat, cu deficit sever de insulină: scade pătrunderea glucozei în diverse celule, inclusiv în
leucocite, scade utilizarea glucozei şi scade rezerva de ATP; deci va scădea conversia
actinei G în actină F şi scade contractilitatea actomiozinei din restul citoscheletului. La toate
acestea se adaugă hiperosmolaritatea prin hiperglicemie. Scade, astfel, eficienţa de
propulsie la nivelul membranelor leucocitare.

Deficitul factorilor chemoatractanţi

Deficitul de C3

Prin clivarea C3 rezultă C3a – anafilatoxina – şi C3b – componenta care opsonizează


particulele străine.

C3 este sinetizat după o genă de pe cromozomul 19 şi este elaborat de două tipuri de celule
– 75% de hepatocit, 20-25% de monocit. Concentraţia plasmatică de C3 – 0,3-1,5mg/ml –
reflectă echilibrul între sinteză şi catabolism.

--Scăderea sintezei de C3 se poate produce prin:

● Tulburări primare: deleţia genei pentru C3 duce la sinteza unui C3 nonfuncţional sau
unui deficit grav de C3 (deficit cantitativ, cu concentrație plasmatică foarte scăzută,
practic absent).
● Tulburări secundare, ca în ciroza hepatică avansată cu decompensare
parenchimatoasă care duce la scăderea drastică a numărului de hepatocite şi la
scăderea secundară a sintezei componentei C3 în cadrul scăderiie sintezei hepatice
de proteine.

--Pierderi exagerate sau consum crescut de C3:

● Boli caracterizate prin prezenţa de complexe imune circulante LES, poliartrita


reumatoidă, vasculite autoimune, glomerulonefrite autoimune.
Mecanismul = depozitarea excesivă a complexelor imune de-alungul peretelui
vascular determină declanşarea cascadei complementului pe calea clasică şi
consumul exagerat al tuturor componentelor, mai ales C3, componentă substrat ce
se consumă pe ambele căi; se adaugă exacerbarea căii alterne a complementului (în
glomerulonefrite autoimune) – anticorpi cu funcţie de tip properdin-like (factorul
nefritic C3) stabilizează C3-convertaza, rezultând cantităţi crescute de C3-convertază
şi astfel clivarea exagerată a C3.

● Pierderi exagerate, precum în sindromul nefrotic, prin proteinuria severă, neselectivă.

Consecinţele scădereii cantității/concentrației de C3:

● Scade C3a: scăderea eliberării locale de anafilatoxină duce la scăderea C5a şi la


deficitul activării mastocitelor cu eliberare scăzută de histamină și alți mediatori, deci
scade vasodilataţia şi scade afluxul local de leucocite.
● Scade C3b: scăderea opsonizării în focarul inflamator, deci scade captarea
bacteriilor şi a celulelor alterate de către PMN şi monocite, ca urmare scade
capacitatea fagocitară.

Defictul de C5

C5 este sintetizat de monocite şi de mastocite tisulare, după o genă situată pe cromozomul


9. Concentraţia plasmatică este de aprox. 70ng/ml.

--Scăderea generării eficiente de C5a, C5b:

● Boală cu transmitere autosomal dominantă – se eliberează cantităţi foarte scăzute de


C5 (mai puţin de 5% faţă de normal). Din punct de vedere clinic survin infecţii
bacteriene grave şi repetate, plus semne de LES.
● Secundar în: monocitopenie (indusă de terapia antitumorală, glucocorticoizi), forme
rare de leucemie (leucemia cu celule păroase), disgenezia reticulară (incapacitatea
CSU de a se maturiza în precursori limfocitari sau monocitari).

--Consum exagerat/pierderi de C5:

● Boli cu cantităţi mari de complexe imune circulante: LES, poliartrita reumatoidă;


● Sindromul nefrotic (proteinuria neselectivă).

Consecinţele scăderii C5:

● Scăderea C5a influenţează mai puțin semnificativ modificările locale vasculare, cât şi
recrutarea în focar a polimorfonuclearelor şi monocitelor.
● Scăderea C5b scade capacitatea de liză a microorganismelor, mai ales a celor cu
capsule foarte rezistente (ex.: Naisseria); nu se poate genera MAC (complexul de
atac al membranei). Pot apărea complicaţii ca pneumonii, meningite;
3. Deficitul fagocitării

Principalele cauze care duc la o deficienţă în acest important proces al inflamaţiei acute
sunt:

1. Deficite de captare a diverselor particule secundare absenţei opsoninelor: deficite de


C3, deficite imune umorale (a-/hipo-gammaglobulinemii).
2. Scăderea capacităţii bactericide a leucocitelor prin:

-deficite primare / secundare de NADPH oxidază;

-sd. Chediak-Higashi.

a. Absenţa anticorpilor prin imunodeficite umorale - vezi mai sus:

● Agammaglobulinemia X-linkată (boala Bruton)


● Hipogammaglobulinemia comună variabilă
● Deficitul imunologic combinat sever .

b. Scăderea capacităţii bactericide a leucocitelor:

● Deficitul congenital de NADPH-oxidază (vezi mai sus) – boala granulomatoasă


cronică – caracterizează un grup de boli cu transmitere genetică în care există o
incapacitate a monocitului/macrofagului de a distruge microorganismele – în special
cele catalazopozitive – fagocitate, prin faptul că NADPH​2 nu generează cantităţi
normale de superoxid şi, consecutiv resturi de radicali liberi de oxigen. Astfel este
permisă supravieţuirea microorganismelor fagocitate şi persistenţa lor în leucocite;
ferite fiind astfel de atacul litic al complementului şi de recunoaşterea de către
imunoglobuline, pot fi transportate la distanţă, rezultând infecţii diseminate în diverse
viscere – leziuni granulomatoase diseminate. Defectul este oarecum selectiv: multe
bacterii produc H​2​O​2 prin propriul metabolism, iar neutrofilele pot prelua peroxidul
pentru a produce proprii produşi bactericizi pentru că sistemul
halogen-mieloperoxidază este normal; unele bacterii ca stafilococul auriu posedă
catalază care inactivează peroxidul şi previne utilizarea lui de către neutrofil şi
împotriva acestor bacterii neutrofilele nu se pot apăra. Activitatea fagocitară şi
microbicidă este, de asemenea, prezentă faţă de bacteriile care eliberează oxidaze
ce pot asigura substratul pentru mecanismul bactericid dependent de oxigen.
● Deficitul funcţional de NADPH-oxidază se găseşte în diabetul zaharat decompensat,
în care carenţa severă de insulină determină scăderea pătrunderii glucozei în celule,
ceea ce generează o insuficienţă a glicolizei şi a şuntului pentozelor în leucocite;
astfel, rezultă cantităţi suboptimale de NADPH​2​, deci scade capacitatea bactericidă a
leucocitelor. Tot carenţa de insulină determină scăderea acţiunii unor enzime
dependente de insulină şi, deci, deprimarea generării NADPH​2 în ciclul pentozelor.
Consecinţele acestor mecanisme perturbate vor fi pe de o parte infecţiile prin deficit
de motilitate a leucocitelor, prin deficit de activitate bactericidă şi pe de altă parte
incapacitatea cicatrizării tisulare (insulina are şi rol stimulator pentru proliferarea
fibroblaştilor).
● Sd. Chediak-Higashi este o boală cu transmitere autosomal recesivă, caracterizată
prin complicaţii infecţioase grave. Mecanismul constă în mutația a genei proteinei
reglatoare a traficului lizozomal (LYST - lysosomal trafficking regulator) cu scăderea
capacităţii bactericide a polimorfonuclearelor/macrofagelor. Microscopic, se pot
observa distrofii ale granulelor care pot fi gigante, lipsite de conţinut mai ales
enzimatic. Mecanismul interesează şi alte celule cu granulaţii: limfocite, celule
Schwann (neuropatia periferică), melanocite (albinism), nefrocite (nefropatii
interstiţiale).

-Afectarea granulaţiilor azurofile (primare) echivalează cu lipsa de mieloperoxidază şi


lizozim, fiind incapabile să fuzioneze cu fago-endozomii.

-Afectarea granulaţiilor specifice (secundare) echivalează cu lipsa de colagenază (


de unde incapacitate de diapedeză), lipsa de lizozim, citocrom B245, lipsa unor
receptori ai granulaţiilor (CR3, CR4, β​2​-integrine – inacapacitatea de a fuziona cu
plasmalema).

Caracteristici morfopatologice în sd. Chediak-Higashi:

· Tulburări ale aparatului microtubular care duc la incapacitatea granulelor


primare/secundare de a fuziona cu membrana.

· Poziţionarea anormală a nucleului afectează mult motilitatea.

· Creşterea fluidităţii membranei celulare/subcelulare favorizează


fuzionarea anormală a granulelor primare/secundare rezultând granule
gigante şi contribuie la realizarea unei acoperiri anormale a receptorilor de
suprafaţă

Clinic, pacienții sunt vulnerabili la infecții cu bacterii Gram-negative si Gram-pozitive care au


evolutie, severă. Alte manifestări clinice care pot apărea sunt diverse neuropatii, albinism.