Evul Mediu

Perioadă în istoria europeană ce a ținut

din anul 476 până în 1453

Deși acest articol conține o listă de referințe

bibliografice, sursele sale rămân neclare
Learn more

Acest articol sau această secțiune nu este în

formatul standard. Learn more
 Evul Mediu
Evul Mediu Timpuriu

Francisc de Assisi

Versete din Coran

Statuia gigantică a lui Buddha din
Leshan

Moscheea Djinguereber din Timbuktu

Evul Mediu Mijlociu

Moscheea Mezquita din Cordoba

Conciliul de la Clermont
 Ginghis Han

Evul Mediu Târziu

Călăreți mongoli
 Templul hindus de la Angkor Wat

Piatra calendarului aztec

În istoria europeană, Evul Mediu (epoca

mijlocie) a fost perioada dintre
antichitate și epoca modernă. Perioada
medievală este subdivizată în trei
perioade: evul mediu timpuriu, evul
mediu mijlociu și evul mediu târziu. La
nivel global, mai este denumit și perioada
post-clasică.

Depinzând de continent, această epocă a

început în anii 200-600, și s-a încheiat în
1500-1700. Civilizații clasice majore ca
Regatul Han, Imperiul Roman de Apus,
Imperiul Gupta și Imperiul Sassanid au
căzut în secolele III-VII. Epoca s-a
caracterizat prin invazii din Asia Centrală,
dezvoltarea a trei mari religii:
Creștinismul, Islamul și Budismul,
precum și amploarea contactelor
comerciale și militare dintre civilizații.
Istorie
În Europa, declinul Imperiului Roman,
dezurbanizarea și depopularea, precum
și scăderea nivelului de trai a dus la
conceptul de "Epoca întunecată", deși în
estul Mediteranei, Imperiul Bizantin a
prosperat până în 1204. De asemenea,
califatele islamice și China au înflorit pe
plan cultural și economic.

În Europa, depopularea, dezurbanizarea,

invaziile și migrațiile populațiilor,
începute în antichitatea târzie, au
continuat pe parcursul evului mediu
mijlociu. Invadatorii barbari, incluzând
populații germanice variate, au format
noi regate pe teritoriile fostului Imperiu
Roman de Apus. În secolul al VII-lea,
nordul Africii și Orientul Mijlociu, ce
fuseseră cândva teritorii ale Imperiului
Roman de Est au ajuns sub stăpânirea
Califatului, un imperiu islamic, fiind
cucerite de succesorii lui Mahomed. Deși
s-au desfășurat schimbări substanțiale în
societate și structurile politice, ruptura
dintre antichitate și evul mediu n-a fost
completă. Imperiul Bizantin a
supraviețuit și s-a menținut ca o putere
majoră. Legea imperială, Codul lui
Iustinian, a fost redescoperit în nordul
Italiei în 1070, fiind admirat pe parcursul
epocii. În vest, multe regate au încorporat
vechile instituții romane. Mănăstirile au
fost fondate în timpul campaniilor de
misionarism creștin desfășurate în
teritoriile păgâne ale Europei.

Francii, sub dinastia Carolingiană, au pus

bazele unui imperiu în vestul Europei,
devenind o putere majoră. Imperiul
Carolingian, în secolele VIII-IX, a fost
sucombat de presiunile războaielor
interne civile combinate cu invaziile
externe ale vikingilor din nord,
maghiarilor din est, și sarazinilor din sud.

De-a lungul Evului Mediu Mijlociu, care a

început după anul 1000, populația
Europei a crescut de pe urma inovațiilor
tehnice și agricole ce au dus la lărgirea
rutelor comerciale și la înflorirea
economică, precum și la o renaștere
urbană treptată. Feudalismul a organizat
structurile sociale, țăranii primind loturi
de pământ în schimbul prestării
serviciilor de muncă către nobili, cavalerii
și nobilii cu staturi sociale joase prestau
servicii militare către nobilii cei mai
bogați în schimbul terenurilor și
statuturilor sociale.

Cruciadele, începute din 1095, ce erau

inițial pelerinaje , au devenit expediții
militaro-religioase organizate de puterile
europene creștine pentru a recăpăta
controlul asupra "Țării Sfinte" aflate sub
stăpânire musulmană.
Regii au devenit capii regatelor
centralizate, reducând infracțiunile și
violența, însă idealul de unitate creștină
era din ce în ce mai imposibil de realizat.
Viața intelectuală a fost marcată de
scolasticism, filosofia ce empatiza
credința cu rațiunea, ceea ce a permis
fondarea universităților. Europa se afla
sub controlul instituțiilor feudale și
ecleziastice. Arta și arhitectura erau
caracterizate de teme creștine.

În Asia, expansiunea islamică a generat

un nou imperiu și civilizație cu contacte
comerciale cu Asia, Africa și Europa,
precum și la avansarea științei și culturii.
Estul Asiei a experimentat ascensiunea
Chinei imperiale după interregnumul
haotic al celor șase dinastii, stabilind
dinastii prospere ce au influențat Coreea,
Vietnam și Japonia. Religii ca Budismul
și neo-confugianismul s-au răspândit.
Praful de pușcă a fost dezvoltat de
chinezi și s-a răspândit rapid în întreagă
lume. Imperiul Mongol a afectat o mare
parte a Europei și Asiei. Mongolii, deși au
cucerit zone întinse, au comis genociduri
și au provocat accelerarea răspândirii
marii ciume, au creat noi rute dintre cele
două continente. În "Lumea Nouă" s-au
dezvoltat și au prosperat civilizații ca
Maya, Imperiul Aztec și Imperiul Incaș,
neatinse și izolate de problemele lumii
vechi, dar aflate într-un stadiu primitiv de
dezvoltare în privința tehnicii.

Filosofia lui Thomas Aquino, Petrarca,

Zhu Xi și Kabir, codul lui Iustinian,
matematica lui Fibonacci, Oresme și Al-
Khwarizmi, picturile lui Giotto, Behzad și
Dong Yuan, poeziile lui Dante, Li Bai,
Ruba'i și Chaucer, istoriografia lui
Leonardo Bruni și Ibn Khaldun, călătoriile
lui Marco Polo și Ibn Battuta, și
arhitectura gotică a catedralelor precum
Chartres sau minuni arhitectonice ca
Mezuita, Angkor Wat sau Machu Picchu
au fost realizările remarcabile ale acestei
perioade.
Etimologie
În cadrul istoriei europene, Evul Mediu
este una dintre cele trei epoci majore:
Antichitatea clasică, Evul Mediu și Epoca
modernă.

Scriitorii medievali au divizat istoria în

perioade ca "cele șase epoci" sau "cele
patru imperii", considerând că în timpul
lor avea să vină sfârșitul lumii. Când fac
referire la timpurile lor, ei le denumesc ca
fiind "moderne".

În 1330, umanistul și poetul Petrarca a

denumit perioada pre-creștină ca fiind
"antiqua" (antică), iar perioada creștină a
denumit-o "nova' (nouă). Leonardo Bruni
a fost primul istoric care a folosit
periodizarea tripartită în "Istoria
Florentinilor". Bruni și alți istorici târzii au
argumentat că Italia a traversat o
perioada de revigorare din timpurile lui
Petrarca, și de aceea au adăugat o a treia
epocǎ.

Termenul de "Evul Mediu" a apărut în

latină în 1469 ca "media tempestas" sau
"perioada mijlocie". Au existat și alți
termeni timpurii că " medium aevum"-
perioada mijlocie în 1604, și ca "media
saecula"-perioadele mijlocii în 1625.
Termenul alternativ "medieval" a derivat
din "medium aevum". Periodizarea
tripartită a devenit un standard după
istoricul german Cristoph Cellarius care a
divizat istoria în trei epoci: Antichitatea,
Evul Mediu și Epoca Modernă.

Evul Mediu Timpuriu

Articol principal: Evul Mediu Timpuriu.

Cei mai mulți istorici ca Bruni plasează

debutul evului mediu în 476, odată cu
colapsul Imperiului Roman de Apus.
Istorici moderni ca Henri Pirenne
plasează debutul evului mediu mai târziu,
în secolul al VII-lea când s-a desfășurat
expansiunea islamică, sau în secolul al
VIII-lea, când carolingienii împărțeau
"feude" (inițial erau vite, ulterior făceau
referire la proprietăți, averi și ranguri
sociale) ceea ce a dus la stabilirea
feudalismului ca sistem dominant în
Europa.

Structuri sociale …

Structura politică a Europei occidentale

s-a schimbat în urma căderii imperiului
roman. Deși mișcările popoarelor din
această perioadă sunt de obicei descrise
drept „invazii”, ele n-au fost doar expediții
militare, ci migrații ale unor popoare
întregi în imperiu. Asemenea mișcări au
fost ajutate de refuzul elitelor romane de
a susține armata sau a plăti taxele care
ar permite armatei să reprime migrația.[1]
Împărații din secolul 5 erau adesea
controlați de militari puternici, precum
Stilicon (d. 408), Aetius (d. 454), Aspar(d)
(d. 471), Ricimer (d. 472) sau
Gundobad(d) (d. 516), care aveau origini
parțial sau total neromane. Când linia
împăraților de apus a încetat, mulți dintre
regii care i-au înlocuit erau de aceleași
origini. Căsătoriile dintre noii regi și
elitele romane erau obișnuite.[2] Aceasta
a dus la o fuziune a culturii romane cu
obiceiurile triburilor invadatoare, care
includeau adunări populare care
permiteau membrilor bărbați liberi ai
tribului să se exprime mai mult în
chestiuni politice decât era obișnuit în
statul roman.[3] Artefactele romane
lăsate de romani și de invadatori sunt
adesea asemănătoare, iar elemente
tribale erau adesea modelate pe
obiectele romane.[4] O mare parte din
cultura cărturărească și scrisă a noilor
regate era de asemenea bazată pe
tradițiile intelectuale romane.[5] O
diferență importantă a fost pierderea
treptată a taxelor fiscale de către
organizările statale. Multe dintre noile
entități politice n-au mai susținut mai
mult armatele lor prin taxe, iar în schimb
s-au bazat pe a le acorda pământ sau
arende. Aceasta a însemnat că a fost
mai puțină nevoie de venituri fiscale, iar
sistemele de taxare au decăzut.[6]
Războaiele erau obișnuite între și în
cadrul regatelor. Sclavia a intrat în declin,
iar societatea a devenit mai
rurală.[7][upper-alpha 1]

Imperiul Bizantin …

Societatea apuseană …

Expansiunea islamică …

Comerțul și economia …

Bisericile și mănăstirile …

Imperiul Carolingian …

Arta și arhitectura …
Specific Evului Mediu din punct de vedere
artistic îi este caracteristic stilul romanic
și stilul gotic.

Stilul romanic apare în secolul IX și își

extinde existenta până în secolul XIII. Se
dezvoltă numai în spațiul catolic, este o
artă religioasă. Apare în Franța și Italia și
se răspândește până în Transilvania.
Construcțiile sunt masive cu ziduri
groase fiind susținute de coloane în
interior și contraforți în exterior.
Ferestrele sunt mici, iar interiorul este
întunecos. Bolta semi-circulară este
specifică stilului romanic. Picturile se
inspiră din viața religioasă și sunt
înfricoșătoare. La subsolul se află
moaștele și mormintele ctitorilor sau a
regilor. Monumente în stil romanic
Biserica Mânăstirii Clunis din Franța,
Domul din Pisa in Italia, în Transilvania
Catedrala Romano Catolică din Alba-
Iulia.

Stilul gotic apare în Vestul Europei în

secolul XII. Stilul ogival de la ogiva sau
arcul frânt este specifica stilului.
Construcțiile sunt civile și religioase.
Construcțiile sunt masive, ferestrele sunt
mari, iar interiorul este luminat.
Construcțiile durează mai multi ani.
Vitraliu este geamul colorat.

Armata și tehnologia …
Evul Mediu Mijlociu

Evul Mediu Târziu

Evul Mediu Târziu a fost marcat de
dificultăți și calamități incluzând
războaiele, foametea și ciuma,
diminuând populația Europei vestice;
între 1347-1350, Moartea Neagră a ucis o
treime din populația Europei.
Controversele, ereziile și schisma
bisericii catolice, conflictele civile,
revoltele sociale au culminat în această
perioadă. Dezvoltarea culturală și
tehnologică au transformat societatea
europeană, ce a dus la încheierea lentă a
evului mediu și la începutul modernității.
Crucea Mathildei, stareță din Essen (973-1011).
Probabil produsă la Köln sau Essen, crucea prezintă
câteva tehnici medievale: tehnica de turnare
figurativă, filigran, emailarea, lustruirea, reutilizarea
cameei clasice și pietrele gravate.
Sfârșitul Evului Mediu este plasat prin
1500. Depinzând de context, evenimente
că prima călătorie a lui Columb în
America în 1492, cucerirea
Constantinopolului de către turci în 1453
sau reforma protestantă din 1517 au fost
considerate ca fiind evenimente ce
marchează încheierea evului mediu.
Istoricii englezi plasează încheierea
evului mediu în 1485 când s-a desfășurat
Bătălia de la Bosworth Field. Pentru
istoricii spanioli, domnia regilor
Ferdinand al II-lea și Isabella I de Castilia
și Reconquista a marcat sfârșitul epocii
întunecate.
Pentru istoricii francezi, Revoluția
Franceză a marcat sfârșitul feudalismului
în 1790.

Alți istorici plasează sfârșitul evului

mediu în secolul al XVII-lea când s-au
desfășurat Revoluția Burgheză și
Războiul de 30 de ani ce a influențat
cursul istoriei Europei. Chiar și așa,
feudalismul nu s-a încheiat, iobăgia fiind
abolită în unele state din Europa
răsăriteană abia din secolele XVIII-XIX. În
secolul al XIX-lea, întregul Evul Mediu a
fost considerat ca fiind "epoca
întunecată".

Mulți istorici susțin că ultima perioadă a

Evului Mediu s-ar fi terminat odată cu
descoperirea Americii de către Cristofor
Columb în 1492. Alții preferă varianta că
Evul Mediu Târziu s-a terminat odată cu
apariția primelor armate care foloseau
arme de foc (pistoale, tunuri și puști cu
cremene) și începerea angajării în masă
a mercenarilor.

Percepții moderne

Economie și societate

Demografie …

Din timpul crizei secolului al III-lea,

Europa a traversat o perioadă de regres
demografic până în secolul al VII-lea.
Dacă în secolul al II-lea erau 50 de
milioane de locuitori în Europa, din
secolul V, erau 30 de milioane.
Războaiele, violențele și insecuritatea
drumurilor însoțite de migrații, foamete și
epidemii, ca ciuma lui Iustinian din
secolul al VI-lea, precum și
comportamentele morale și creștine ca
celibatul au contribuit masiv la scăderea
populației. Între secolele III-VII a avut loc
o răcire climatică ce a modificat radical
vegetația. În nordul Europei, grâul nu mai
era cultivat în condițiile predominării
pădurilor și mlaștinilor. Terenurile
cultivate erau tot mai puține în raport cu
spațiile naturale. O mare parte din
suprafața Europei era dominată de
păduri, însă străpunse de drumuri, poieni
în care erau instalate sate. Negustorii le
traversau pentru a cumpără lemn sau
vânat.

Ogoarele au fost părăsite la scară largă

de către populația romană, iar nou-veniții,
"barbarii", au profitat. Un milion de
indivizi ce aparțineau populațiilor
germanice migratoare s-au așezat pe
teritoriile Europei apusene ale Imperiului
Roman. Deși erau resurse naturale
suficiente, nu erau locuitori care să le
valorifice. Răcirea climei, umiditatea
crescută și mlaștinile numeroase au
contribuit în mare măsură la stagnarea
demografică.
1. Abia în secolele X-XIII, în urma
creșterii temperaturii cu 1-2 grade
ce a redus umiditatea, locuitorilor le-
au fost asigurate condiții mai
optime pentru cultivarea cerealelor.
Încetarea migrațiilor și stabilirea
sistemului feudal, precum și
absența epidemiilor au contribuit la
o creștere a populației. Alimentația
s-a îmbogățit prin intermediul
aminoacizilor aduși de consumul de
linte și mazăre. Biserica s-a implicat
de asemenea în diminuarea
practicilor contraceptive. Creșterea
demografică a încetat la începutul
secolului al XIV-lea, urmând o
scădere dramatică datorită
 războaielor, foametei și epidemiei
de ciumă.
2. Vechiul regim demografic, specific
Evului Mediu, se caracteriza prin
natalitate ridicată (40 de nașteri la
1000 de locuitori spre deosebire de
zilele noastre în care rata natalității
variază în jur de 15 nașteri la 1000
de locuitori), mortalitate ridicată și
neregulată (mortalitatea infantilă
ocupând un loc important, afectând
o treime sau o jumătate din copii
născuți vii) și speranța medie de
viață scăzută (redusă de
mortalitatea infantilă ridicată).
Oamenii ajunși adulți erau expuși la
boli și insuficiență alimentară,
 astfel, media de viață era de 50-60
de ani.

Natalitatea ridicată era specifică tuturor

societăților preindustriale. Perioada
fertilă a unei femei cuprindea 25-30 de
ani, teoretic, o femeie putea naște într-o
viață 30 de copii. Societatea dominată de
cler impunea restrângerea relațiilor
sexuale doar în cadrul cuplului familial.
Fetele se căsătoreau de la o vârstă
timpurie. Numărul văduvelor și fetelor
care se călugăreau și aveau restricții
sociale nu reprezenta un procent destul
de mare cât să afecteze natalitatea.
Metodele contraceptive erau reduse sau
interzise, astfel, numărul de nașteri
involuntare era crescut. Alăptatul
prelungit al copiilor reducea șansele unei
gravidități viitoare, iar numărul mare de
femei decedate la naștere, precum și
numărul ridicat de pierderi de sarcini
datorită alimentației insuficiente,
nepotrivite și a muncilor extenuante
menținea echilibrul demografic. O femeie
năștea în medie doar 6 copii. Chiar dacă
jumătate dintre aceștia mureau din
copilărie, cei ce apucau vârstă maturității
depășeau numeric generația părinților,
ceea ce indică o tendința de creștere
demografică. Numărul sporit al
oamenilor era în dezechilibru în raport cu
resursele de hrană.
Cu cât erau mai mulți indivizi, cu cât mai
puțină mâncare îi revenea fiecărui individ.
Foametea era inevitabilă. Foametea nu
era cauzată doar de creșterea
demografică, ci și de variația crescută a
producției agro-alimentare datorită
intemperiilor și precarității mijloacelor de
stocare a alimentelor. Dimensiunea
recoltelor varia de la un al la altul, în unii
ani fiind recolte excelente, fiind rareori
păstrate rezerve pentru ani mai slabi.
Oamenii din evul mediu trăiau într-o lume
supusă între perioadele de sațietate și
exces, și perioadele de lipsuri și foamete.
Foametea se combina cu epidemiile și
războaiele, ceea ce genera valuri de
mortalitate ce anihilau tendința de
creștere demografică pe un termen
nedefinit, până când situația se
normaliza și societatea își relua tendința
de creștere.

Creșterea randamentelor agricole a

ridicat pragul de echilibru agro-
demografic, populația crescând lent. Pe
termen lung, tendința de creștere
demografică era evidentă, dar era
întreruptă de foamete, războaie și
epidemii. Cea mai gravă întrerupere a
fost provocată de epidemia de ciumă din
secolul al XIV-lea, ce a anihilat un sfert
sau o treime din populațiile Asiei, Europei
și Africii de Nord, dezorganizând
economiile și societățile respective.
Epidemiile de ciumă au continuat și după
secolul al XIV-lea.

Populația Europei a scăzut de la 73 de

milioane de locuitori la 50 de milioane de
locuitori. Abia după 1600 va ajunge la
100 milioane de locuitori. Populația
Chinei a sporit de la 100 de milioane de
locuitori în 1500 la 160 de milioane de
locuitori în 1600.

Populația subcontinentului indian a

crescut de la 110 milioane de locuitori în
1500 la 135 de milioane de locuitori în
1600.

La nivel global, chiar dacă populația

Americi a scăzut datorită bolilor
pricinuite de europeni, populația a
crescut de la 437 de milioane de locuitori
în 1500 la 555 milioane de locuitori în
1600. În secolul XVI, cultura porumbului
a fost introdusă în țările mediteranene,
cultivarea cerealelor a fost perfecționată,
comerțul la mare distanță cu cereale și
animale vii s-a dezvoltat. Fluxul cel mai
spectaculos de cereale produse era în
regiunea Marii Baltice.

Comerțul cu alimente a sporit numărul de

europeni ce se ocupau cu activități non-
agricole, stimulând dezvoltarea
activităților meșteșugărești și
schimburilor.
Creșterea demografică din 1600
depășește pragul definit de producția de
resurse alimentare, ceea ce duce la criza
secolului al XVII-lea, amplificată de
războaiele religioase ca războiul de 30 de
ani, de inflație, de revoluția prețurilor.

Hrana …

În evul mediu existau mai multe moduri

de procurare a hranei: cules, vânat și
pescuit; cultivarea plantelor și creșterea
animalelor și schimbul comercial.

Comunitățile de vânători-culegători
ocupau către secolul al XV-lea o mare
parte din Americi, extremitățile nordice
ale Europei și Asiei, o parte din Africa,
Australia și Oceania. Comunitățile
ocupau imperfect spațiul, fiind puțin
numeroase și vulnerabile în raportul cu
alte tipuri de comunități umane. Din
neolitic, comunitățile de vânători-
culegători au fost nevoite să se
amplaseze spre zonele periferice ale
lumii datorită presiunii societăților
compacte și organizate de agricultori.

Societățile pastorale erau minoritare. În

Africa estică, în Asia centrală și în Europa
răsăriteană încă mai existau triburi sau
societăți ce trăiau de pe urma creșterii
animalelor domestice: bovine, oi, capre și
cai. Aceste societăți erau nomadice,
deplasându-se în spațiu pentru a asigura
hrana animalelor. La sfârșitul evului
mediu nomadismul și comunitățile
montane de crescători de animale erau în
scădere, lăsând loc unui sistem de
pendulare sezonieră, între zone
cunoscute și vizitate periodic-
transhumanța.

Societățile de crescători de animale au

stabilit o simbioză cu societățile
sedentare de agricultori, căutând să-și
asigure hrană și alte produse. Crescătorii
de animale se mulțumeau cu raporturile
de schimb, oferind animale și produse
animaliere în schimbul produselor
vegetale și meșteșugărești. Și-au
procurat produsele și prin jafuri sau au
profitat de superioritatea lor militară
pentru a impune agricultorilor sedentari
plata unui tribut sau alte dări ca taxele de
protecție. Pe parcurs, o societate
pastorală ce a impus stăpânire asupra
unei societăți agricole avea tendința de a
renunță la modul de viață pastorală și de
a se stabili în așezările cucerite,
beneficiind de roadele cuceririi, adoptând
un mod de viață sedentar.

Încă din antichitate, oamenii își asigurau

hrană din cultivarea unor anumite plante.
Gama plantelor și modalitățile de
cultivare ale acestora au variat, fiind
determinate de condițiile naturale din
anumite părți ale lumii și de tradițiile și
stocurile de cunoștințe agro-tehnice
acumulate de comunitățile umane. În
lumea medievală au coexistat trei
civilizații agricole:

civilizația cerealelor
civilizația orezului
civilizația porumbului
Civilizația cerealelor …

Civilizația cerealelor era specifică lumii

vechi: Europei, Africii și Asiei. A fost cea
mai veche civilizație agricolă, această
debutând din neolitic în Orientul Apropiat.
În Evul Mediu existau cinci cereale
principale: grâul, orzul, secara, meiul și
ovăzul. Culturile de cereale erau limitate
la zonele temperate din emisfera nordică.

În Europa, secara a prevalat în zonele

nordice, iar orzul și meiul erau cultivate în
părțile călduroase ale continentului.
Coexistau multe modalități de utilizare a
solului.

Prima metodă era cultivarea unei

suprafețe de pământ în mod repetat și
anual, până la epuizarea potențialului
natural al solului. Randamentul scădea
de la an la an, generând astfel crize
agricole regulate și foamete.

A două metodă era moina regulată.

Pentru a evita crizele agricole,
comunitățile umane au stabilit o regulă
de abandonare voluntară a unei
suprafețe agricole după câțiva ani,
cultivând noi terenuri.

A treia metodă era asolamentul bienal

prin intermediul căruia terenul era
împărțit în două părți "sole", dintre care
una era cultivată și cealaltă era lăsată în
pârloagă. În anul următor era cultivată a
două "sola" și era lăsată în pârloagă
prima "sola", ciclul fiind reluat în anul
următor. A patra metodă era asolamentul
trienal prin intermediul căruia terenul
agricol era împărțit în trei "sole", una fiind
cultivată cu cereale de toamna, cea de-a
două cu cereale de primăvară și cea de-a
treia era lăsată în pârloagă, astfel, un
ciclu complet dura trei ani.

Moina regulată și asolamentul bienal

erau cunoscute din antichitate,
asolamentul trienal era o invenție
medievală, fiind atestat din timpul
Imperiului Carolingian de la sfârșitul
secolului al VIII-lea, răspândindu-se între
secolele IX-XIV în nordul Franței, Țările de
Jos, Germania, Italia, Anglia și în unele
zone din Europa estică. Avantajele erau
considerabile prin facilitarea refacerii
potențialului solului, iar cultivarea
simultană a cerealelor de primăvară cu
cerealele de toamnă diminua riscurile de
catastrofă agricolă, pământul fiind
temeinic lucrat, obținându-se producții
mai crescute. Spre sfârșitul evului mediu
au apărut forme complexe de asolament,
cu cicluri de 4-6 ani, și cu sisteme de
rotație complexă a culturilor cerealiere și
a leguminoaselor, fiind utilizate pe unele
ferme din Țările de Jos, Italia și Anglia.

Randamentele agricole variau de la o

zona la altă în funcție de modul de
cultivare a solului, de fertilitatea solului și
de tehnicile agricole. Difereau de la an la
an în funcție de hazardurile vremii și de
prezența/absența dăunătorilor.

Între secolele IX-XIII, în Europa vestică a

avut loc o creștere a randamentelor
cerealiere. În perioada carolingiană
randamentele cerealiere variau între 1,5:1
și 4:1, puțin peste 2:1 , după secolul al
XII-lea, productivitățile nu mai scădeau
sub 3:1, atingându-se deseori 4:1-6:1.

Civilizația cerealelor presupunea și o

împletire dintre culturile de plante și
creșterea animalelor. Boii și caii erau
folosiți ca o forță de tracțiune la arat, iar
lăsarea periodică în pârloagă a unor
suprafețe oferă animalelor domestice
pășuni apropiate de așezările umane.
Bogăția precipitațiilor și ocuparea
imperfectă a teritoriului au permis
păstrarea suprafețelor împădurite întinse,
favorizând menținerea unui număr
semnificativ de animale. Pădurile ofereau
fructe și vânat. În ciuda variației
alimentare ce constă în carne, fructe,
legume, miere, produse lactate, ouă,
peste, băuturi, alimentația oamenilor din
cadrul civilizației cerealiere a rămas
dependentǎ în proporție de 70-80 % de
cereale, consumate sub formă de fierturi
sau pâine.

În Europa apuseanǎ mai erau cultivate

legume precum ceapă, usturoi, varză,
napi, mazăre. Se cultivau puțini pomi
fructiferi, cei mai frecvent menționați
fiind merii, perii și prunii. În zona
Mediteraneană erau cultivate citricele și
măslinii. Cornutele mari erau utilizate la
tracțiune pentru lucrarea terenului, dar și
pentru alimentație. În zona
mediteraneană erau crescute ovinele și
caprinele. Germanicii creșteau porci, și
foloseau grăsimile animale pentru gătit
în proporții mari, pe când europenii din
sud utilizau uleiul de măsline.

În nord era dominantă cultura viței de vie,

fiind asociată cu creștinismul care îi
oferea o utilizare rituală. Germanicii
cultivau hamei pentru bere și preparau
hidromelul din tipuri de cidru din fructe.
În Evul Mediu Timpuriu era utilizat
sistemul rotației bienale: după ce un
teren era cultivat un an, era lăsat în
pârloagă anul următor, fiind îngrășat în
mod natural de animalele ce erau lăsate
să pască. În lipsa depunerii sistematice a
îngrășămintelor , pământul era epuizat în
câțiva ani. De aceea, erau comise
defrișări masive, iar vechile așezări erau
abandonate. Se recolta de 3-4 ori mai
mult sămânța folosită, iar în anii secetoși
și mai puțin, de aceea, lumea europeană
se află în permanență sub amenințarea
foametei.

Pământurile ușoare din zona

mediteraneană erau lucrate cu plugul de
lemn de tip roman, "aratrum", cu brăzdar
de fier. În regiunile nordice, pământurile
erau lucrate cu plugul greu-"Pflug"-de
origine germanică. Avea brăzdar de fier și
întorcea brazda pentru a aerisi mai bine
pământul. Ca să fie tras era nevoie de trei
perechi de boi, astfel, erau utilizate
brazde lungi. Forma parcelelor era
rectangulară, cu lungimi mai mari decât
lățimea. Cerealele erau măcinate cu
râșnitele de mâna sau la mori de apă, ce
erau rare. Între secolele VII-VIII, clima s-a
îmbunătățit, situația politică s-a
stabilizat, astfel are loc o ameliorare a
condițiilor economice. Are loc o creștere
demografică lentă, dar sigură. Erau
stimulate căutările pentru îmbunătățirea
tehnicilor, astfel apar unelte de fier de
calitate, ce duc la creșterea defrișărilor și
stabilirea multor așezări noi ce se
lărgesc.
Este răspândit sistemul de înjugare a
animalelor cu tracțiune pe piept ce
înlocuia tracțiunea de gât. Caii sunt
potcoviți și apare scărița de șa, având
efecte avantajoase pe plan militar.
Suprafețele de teren erau lucrate mai
rapid și mai ușor. Muncile agricole se pot
face acum mai ușor, astfel, producțiile au
crescut. Apare sistemul asolamentului
trienal, prin care terenul între comunități
rurale era împărțit în trei, dintre care o
parte era semănată cu cereale de
toamna-grâu, secară, o parte cu cereale
de primăvară, folosite pentru hrănirea
animalelor-orz, ovăz, mei, iar a treia parte
era lăsată în pârloagă. Avantajul era
obținerea a două recolte, ce oferea o
stabilitate și securitate mai mari
oamenilor împotriva capriciilor climatice,
asigurând hrană acestora și hrană
animalelor, și a cailor, care puteau fi
utilizați la scară largă în muncile agricole
sau în războaie.

Se conturează structura domeniului

feudal, pământul fiind exploatat pentru
profitul proprietarului-rezerva seniorală,
iar pe de altă parte erau gospodăriile
țăranilor dependenți. Rezervă seniorală
cuprindea reședința seniorului, o parte a
terenului arabil, pășunilor, viilor, pădurii,
heleșteielor și lacurilor. Loturile de
pământ lucrate de țăranii dependenți
cuprindeau casele, grădinile de legume,
parcelele de teren arabil. Unitatea de
exploatare agricolă purta atunci
denumirea de "mansa" în documente, în
funcție de zona și de calitatea solului,
având între 5-30 hectare. Țăranii puteau
avea dreptul la exploatarea pădurii și
pășunilor prin plata, să cultive viță de vie
și pomi fructiferi. Obligațiile lor față de
seniori erau în muncă sau în produse.

Prin intermediul creșterii populației,

tehnicile pentru cultivarea pământului
sunt îmbunătățite. Plugul greu permite
lucrări calitativ mai bune, și este
răspândit pe arii tot mai mari, contribuind
la creșterea randamentelor. Potcovirea și
noile sisteme de înjugare a animalelor au
contribuit la creșterea productivității.
Asolamentul trienal este impus la scară
largă, permițând obținerea a două recolte
pe an, oferind o mai bună garanție
împotriva foametei. Caii sunt răspândiți,
fiind utilizați și ca animale de lupta și ca
animale de tracțiune. În zonele
mediteranene, unde climă caldă și uscată
nu permite cultivarea cerealelor de
primăvară, s-a recurs la culturi de
graminee și leguminoase, oferind o
diversificare a hranei. Apar morile de apă
care înlocuiesc râșnitele de mâna,
ușurând forță de muncă. Înmulțirea
morilor de apă, instalațiile tehnice ce
necesitau mari investiții se desfășoară în
contextul răspândirii senioriilor. Seniorul
îi silea pe țărani să le respecte
monopolul, folosirea morii, cuptorului și
teascului de vin sau ulei.Forța apei era
utilizată și pentru prelucrarea fierului și
pentru punerea în mișcare a fierăstraielor
din secolul XIII. Din secolele XII-XIII sunt
răspândite morile de vânt în zonele de
coastă. Randamentele rămâneau slabe.
Se constată însă creșterea
randamentelor producției cerealiere
datorită creșterii numărului de oameni.

Civilizatia orezului …

Civilizația orezului a apărut mai târziu,

fiind atestată din mileniul II i.en. în Asia.
Orezul era inițial cultivat în regim uscat.
Treptat, s-a trecut la orezul inundat,
realizat în Asia de sud-est. Orezul inundat
sau orezul acvatic avea avantajul unei
productivități mai mari decât cea a
cerealelor , fiind cultivat în zone joase, pe
văile râurilor, unde era solicitat un efort
extraordinar pentru gestionarea
resurselor de apă.

Între sec. VI-XII, sistemul de cultivare a

orezului inundat a fost perfecționat în
China, iar orezăriile s-a extins în câmpiile
sudice și centrale ale țării, slab locuite și
parțial ocupată de mlaștini. China, care în
antichitate era o civilizație a cerealelor, a
fost scindată între o China a cerealelor în
partea de nord și în zonele continentale
înalte, și o China a orezului, în câmpiile
din centru și sud-est. Dacă în antichitate,
sudul era slab locuit și periferic, resursele
alimentare semnificative generate de
cultivarea orezului inundat au îngăduit o
creștere demografică explozivă în sud,
China orezului având o populație de două
ori mai mare decât China cerealelor.

Saltul productivității agricole a sporit

numărul oamenilor, populația Chinei
crescând de la 50 de milioane de
locuitori în mileniul I la peste 100 de
milioane de locuitori în secolul XII.
Productivitatea ridicată a orezului a
îngăduit ca un număr sporit de oameni
să se hrănească cu orezul produs de
fermieri, aceștia dedicându-se activității
non-agricole, ceea ce a contribuit la
creșterea orașelor, a activităților
meșteșugărești și comerciale.

China sudică din timpul dinastiei Song a

ajuns regiunea cea mai intens urbanizată
și dezvoltată economic la scară globală.
Ocuparea teritoriului a fost inegală,
densitățile crescute din câmpiile joase
constrangând locuirea sporadică din
zonele înalte. În câmpiile ocupate de
numărul oamenilor ce cultivau orezul a
eliminat pășunile și potențialul microbian
sporit de inundarea periodică a
terenurilor agricole ceea ce a condus la
dispariția animalelor domestice,
exceptând bivolii.
Consumul alimentelor de origine animală
a scăzut, ceea ce a însemnat o scădere a
nivelului de proteine, deci la scăderea
taliei medii a populației. Bucătăria
chinezească a căutat soluții pentru
compensarea lipsei cărnii. Lipsa
mijloacelor de tracțiune animală a
generat o dependență sporită a
transporturilor bazate pe energia umană.
Creșterea populației a dus și la
menținerea unui nivel scăzut a costului
muncii umane, descurajând pe termen
lung apariția unor inovații tehnice care să
economisească forța de muncă.

Civilizația orezului s-a dezvoltat în China

sudică și centrală. N-a rămas cantonată
în lumea chineză, cultură orezului inundat
fiind răspândit în Coreea, Japonia (din
secolul al XVII-lea), Indonezia, Indochina,
India nordică pe valea Gangelui, Irak și
Egipt. Orezul a pătruns în Europa la
sfârșitul evului mediu în epoca modernă
timpurie, fiind o cultură marginalizată,
limitată la comunități restrânse.

Civilizația porumbului …

Civilizația porumbului a apărut în Mexic,

în mileniul al II-lea i.en. Era cultivat
porumbul sălbatic, cu știuleți de 2–3 cm,
cu câteva zeci de boabe. Prin selecția
semințelor, calitatea porumbului s-a
ameliorat, iar randamentele au crescut,
ajungându-se la 100:1.
Cultura porumbului s-a extins în America
de Nord, America Centrală, precum și în
partea nordică și vestică a Americii de
Sud. Porumbul era cultivat și la altitudini
înalte, pe platourile andine. A fost cultivat
în simbioză cu alte plante cu randament
ridicat, cu fasolea și dovleacul.

De asemenea, potențialul agricol era

întregit de cartofi și tomate. Potențialul
alimentar a sporit creșterea populației,
cele mai mari densități fiind atinse în
Mexic și Peru. În ciuda avantajelor,
civilizația porumbului nu a cuprins
întreaga America precolumbiană. În
multe părți din America de Nord și
America de Sud încă mai existau
comunități de vânători-culegători.

America precolumbiană a păstrat până la

cucerirea europeană o structura
economică duală, caracterizată prin
coexistența unor teritorii întinse și slab
locuite de vânători și culegători pe
teritoriile actuale ale Canadei, SUA,
Braziliei, Argentinei, și a unor civilizații
agricole cu populații numeroase,
concentrate în Mexic, America Centrală
și în vestul Americii de Sud, cu mari
creații culturale și politice. Însă animalele
domestice erau absente. Bovinele,
cabalinele, porcinele și ovinele lipseau
până la sosirea europenilor. Lama era
domesticită în regiunile andine, fiind
utilizată moderat. Tehnologia era încă la
nivel eneoliticului, lipsind prelucrarea
metalelor dure.

Absența cailor și armelor de metal s-a

dovedit fatală în momentul sosirii
europenilor. După descoperirea Americi,
spaniolii au descoperit avantajele
porumbului și l-au adus în Europa în
secolul al XVI-lea, fiind cultivat masiv în
Peninsula Iberică, în Italia, în Imperiul
Otoman, extinzându-se în multe țări
europene. A pătruns târziu în China, din
secolul al XVIII-lea, prin colonizarea
masivă a unor regiuni înalte, nefavorabile
orezului. Extensia porumbului și
aducerea cartofilor și tomatelor au avut
loc până în secolul XVIII.

Așezǎrile …

Chiar și după colapsul Imperiului Roman

de Apus, s-au menținut domeniile extinse
că "villae", fermele izolate și aglomerările
rurale de tip "vici". După marile migrații,
unele domenii "villae" din nord au fost
abandonate, ori erau utilizate drept
cătune cu scop de protecție pentru
locuitori, datorită fortificării cu ziduri sau
valuri de pământ.

Barbarii, ce locuiau în aglomerări rurale,

au transplantat aceste structuri în zonele
unde s-au stabilit. Biserica a contribuit la
fixarea populației rurale, fiind unitatea
administrativ religioasă. Locuințele erau
din lemn, iar în nord, casele reuneau sub
același acoperiș oameni și animale și
erau alcătuite dintr-o singură încăpere
destinată membrilor familiei. Deși terenul
marilor domenii ale nobililor sau ale
bisericii erau încă cultivate de sclavi
supravegheați de vătafi până în secolul al
VII-lea, numărul sclavilor tot scădea
datorită lipsei surselor de aprovizionare
și datorită eliberării acestora (această
faptǎ fiind interpretată ca fiind "pioasă").
Mulți foști sclavi au primit o gospodărie
proprie, însă erau obligați să plătească
datoriile proprietarului.
Creșterea populației nesusținută de
inovații tehnologice care să intensifice
producția agricolă, creșterea obligațiilor
asupra țăranilor și cucerirea unor noi
teritorii de către regatele creștine au
determinat vaste mișcări de populații în
Europa prin intermediul colonizării rurale
ce a început în secolul X și s-a încheiat în
secolul al XIII-lea. Așezările vechi au fost
lărgite prin defrișări sau desecări sau
erau întemeiate noi așezări. Colonizarea
rurală putea fi din inițiativa individuală a
țăranilor, fie din inițiativă politică.
Colonizări rurale inițiate de nobili și regi
au avut loc în peninsula iberică după
retragerea arabilor și consolidarea
stăpânirii proprii, în care regii din Aragon,
Castilia și Portugalia atrăgeau țărani din
zonele învecinate din Franța. În secolele
XI-XII, regii englezi au inițiat colonizări în
Țara Galilor, Scoția sau Irlanda cu
populații anglo-saxone, normande și
flamande, miza fiind întărirea autorității
lor în zonele cu populație celtică. De
asemenea, au mai avut loc colonizări
rurale minore în regatele creștine fondate
în Palestina în urma cruciadelor.

Cele mai intensificate colonizări rurale au

avut loc în estul Europei inițiate de
germani din motivații politice și
economice. 200 000 de persoane și-au
părăsit locurile de baștină din spațiul
german, îndreptându-se spre estul
Europei.

Nobilii inițiau colonizări rurale pentru a

atrage coloniști care să le valorifice
terenurile necultivate. Apelau la
intermediari "locatores", care în schimbul
aducerii de țărani care contribuiau la
cultivarea solului primeau privilegii.
Aceștia beneficiau de cantități mari de
pământ, devenind liderii noilor
comunități, primari ai satelor abia
întemeiate. Țăranii primeau o bucată de
pământ, fiind obligați să-l valorifice pe o
anumită perioadă, beneficiind de o
scutire de obligații. Primeau libertate
personală în zonele de colonizare, ceea
ce-i determina să-și părăsească familiile
și gospodăriile, pentru a se avânta într-o
întreprindere care putea să fie riscantă.

Orașul …

După colapsul Imperiului Roman, orașele

antice nu dispar, ci sunt locuite, mai ales
cele din spațiul peninsulei italice,
menținându-se funcții religioase și
politice, fiind reședințele episcopilor și a
regilor germanici. Se disting sedii
episcopale de la Roma, orașe ca Milano,
Tours, Sevilla. Funcții de capitale ale
regatelor barbare au avut Ravenna și
Pavia în Italia, Paris, Orleans, Soissons și
Tolouse în Gallia, Toledo în Spania, ceea
ce indică o continuitate urbană. Dispare
însă funcția productivă și cea comercială,
rolul de centru meșteșugăresc și de
schimb de mărfuri.

Între secolele IX-XI, orașele se dezvoltă

odată cu progresul lumii rurale. Producția
agricolă se intensifică, întreținând
categorii non-agricole, ca meșteșugarii și
negustorii. Creșterea populației duce la
fondarea de noi așezări și se creează o
cerere mărită de produse
meșteșugărești. Schimburile comerciale
se intensifică atât cantitativ cât și
calitativ, ceea ce duce la o revigorare a
vechilor orașe.

Centrele orașelor erau mănăstirile sau

castele feudale ce ofereau protecție
datorită zidurilor, sau un centru politic și
administrativ, oferind o piață de
desfacere pentru diferite produse,
atrăgând cât mai mulți meșteșugari și
negustori. Un iarmaroc sau un pod putea
atrage schimburi de mărfuri, o întretăiere
de drumuri de negoț sau un port putea
constitui atracții pentru cei care își
vindeau marfă și se stabileau acolo. S-au
creat noi orașe în nordul, centrul și estul
Europei.

Orașele erau conduse de un stăpân, care

le acordă unele privilegii, dar tindea să-i
asimileze pe orășeni cu locuitorii de pe
domeniile feudale rurale. Se stabileau
obligații în muncă, bani și produse, și
erau aplicate reguli care nu se potriveau
dinamismului ce caracteriza orașul.
Meșteșugurile și comerțul nu se puteau
dezvolta într-o servitute feudală, ce limita
libertatea de mișcare și presupunea
obligații materiale. Astfel, orășenii s-au
organizat în comune, asociații ale
locuitorilor unui oraș care se lega printr-
un jurământ să acționeze laolaltă în
scopul de a-și obține libertatea. La
originea comunelor au stat și mișcările,
care pe fondul războaielor feudale,
încercau să impună "pacea divină",
favorabilă vieții urbane și dezvoltării
economice.
Cele mai mari acțiuni ale comunelor au
avut loc în secolele X-XIII în zonele
urbanizate, în nordul și centrul Italiei,
Flandra, nordul Franței și Germania.
Conflictele au devenit violente ori s-au
ajuns la negocieri. Mișcarea comunală a
fost îndreptată împotriva feudalilor laici
și ecleziastici, aceștia rezidând în orașe,
spre deosebire de cei care stăteau în
castele de la țară, opunând o rezistență
îndârjită cererilor orășenilor. Prin luptă,
locuitorii orașelor au obținut privilegii,
consfințite în "carte privilegiate", ce
includeau libertatea personală a
activităților meșteșugărești și
comerciale. Orașele reprezentau un
spațiu al libertății în occident. Orașele
intrau deseori în conflict cu regii,
încercând să dobândească autonomie.
Uneori, orașele se coalizau, cum s-a
întâmplat în cazul împăratului german,
Frederic al II-lea care a fost învins de
coaliția orașelor italiene. Regii din Franța
au sprijinit mișcarea comunală împotriva
seniorilor locali, dar au limitat autonomia
orașelor din zonele pe care le controla
direct.

Zidurile care înconjurau orașul indicau

capacitatea defensivă a orașului
împotriva atacurilor unor nobili, năvălitori
atrași de acumularea de bogăție,
împotriva țăranilor, armatelor străine.
Clădirea și întreținerea zidurilor
presupunea solidaritate între locuitorii
orașului, întărindu-le sentimentul de
identitate comună față de cei care nu
erau locuitori cu drepturi depline în orașe,
ca burghezii. Zidul împiedică
expansiunea spațială a orașului, astfel,
casele se dezvoltau pe verticală, cu mai
multe etaje, precum și clădirea turnurilor.
Cetățenii constituiau propriile lor instituții
de autoguvernare, aveau loc dezbateri
comune a problemelor , orașul
cuprinzând spații publice, piețele
centrale, locuri de adunare, și clădiri
publice, case ale sfatului, palatele
instituțiilor urbane ca signoria din orașele
italiene. Orașul mai cuprindea și grădini
de zarzavat, vii, câmpuri cultivate, iar pe
străzile înghesuite și restrânse se
plimbau în voie animale domestice ca
porcii sau păsările, ce confereau un
aspect semi rural. Aglomerația și lipsa
igienei au contribuit la extinderea rapidă
a epidemiilor și creșterea mortalității.

Mineritul …

Sectorul extractiv cuprindea extracția

sării din saline și a pietrei pentru
construcții, cât și mineritul, prin
extragerea și rafinarea metalelor. În
multe regate exploatarea resurselor
subsolului era considerată monopol al
monarhiei, exploatațiile fiind modeste,
realizate de grupuri mici de oameni, care
utilizau unelte rudimentare. Din secolul
XV, multe mine de argint și de cupru din
Europa centrală au fost exploatate,
filoanele superficiale au fost epuizate,
exploatațiile încetând în secolele XIV-XV.
Utilizarea pompelor a îngăduit evacuarea
apei și pătrunderea la adâncimi mari,
fiind descoperite noi metode de separare
a metalelor din minereu, sporind
rentabilitatea acestuia. Noile metode de
exploatare au necesitat investiții
colosale, nefiind la îndemână grupurilor
tradiționale de lucrători mineri. Inițiativa a
fost preluată de negustori din orașe ca
Augsburg și Nurenberg, ce au organizat
activitatea sub forma unor mari
întreprinderi de tip capitalist, axate pe un
calcul sever al rentabilității. Investițiile
considerabile, îmbunătățirile tehnice și
organizatorice au îngăduit o creștere
semnificativă a producției miniere din
regiunea Europei centrale în ultima
treime a secolului al XVI-lea.
Intensificarea extragerii minelor de argint
și de cupru din Austria, Germania, Cehia ,
Slovacia, nordul Ungariei și Transilvaniei,
au prilejuit concentrarea unui număr
considerabil de lucrători în noile orașe
miniere. Spre secolul al XVI-lea, multe
dintre minele de argint au intrat în declin
în Europa centrală datorită epuizării
filoanelor bogate și accesibile la nivelul
tehnologic al epocii, și datorită afluxului
de argint relativ ieftin din America ce a
contribuit la scăderea prețului argintului
comparativ cu cel al aurului și celorlalte
mărfuri. Multe dintre progresele tehnice
și organizatorice înregistrate în mineritul
central-european au fost difuzate în
multe părți ale lumii, aplicate la minele de
argint, cupru, fier și cărbune.

Meșteșuguri …

Sectorul prelucrător a cuprins o gamă

variată de activități: meșteșuguri
alimentare-morăritul, brutăritul, tranșarea
și conservarea cărnii, prepararea
lactatelor și a băuturilor alcoolice;
meșteșuguri pentru producerea
îmbrăcămintei-pielăritul, torsul, țesutul,
croitoria, blǎnǎritul, cojocăritul; olăritul,
meșteșuguri pentru obținerea și
prelucrarea metalelor, meșteșuguri
pentru construcții și de producere de
obiecte gospodărești. Ca centru de
producție și de desfacere, orașul era
caracterizat de prezența meșteșugarilor.
Un rol important l-au avut meșteșugurile
textile, ca postovăritul din orașele
italiene, Flandra, nordul Franței, Anglia și
Germania. Erau meșteșuguri pentru
prelucrarea metalelor pentru a obține
unelte și arme, cele legate de construcții,
șantierele navale, cele alimentare
(brutării și măcelarii). Meșteșugurile erau
practicate de meșteri patroni, care aveau
un atelier în care lucrau câțiva lucrători
salariați (calfe) și ucenici. Perioada de
ucenicie începea din adolescență, și în
funcție de meșteșugul învățat, putea dura
2-12 ani. După terminarea perioadei de
ucenicie, dacă își dovedea competență
profesională printr-o probă desfășurată
în fața membrilor breslei, ucenicul
devenea calfă, lucrător salariat, dacă nu
putea să-și deschidă un atelier.

Au existat forme de organizare a

activității, cuprinzând ateliere
meșteșugărești simple, ateliere
subordonate breslelor, manufacturi
concentrate și manufacturi dispersate.
Meșteșugurile nu erau practicate de
persoane care nu aveau o specializare
strictă, îndeosebi de țărani care își
produceau o parte dintre cele necesare,
sau care își completau veniturile lucrând
pentru proprietarii manufacturilor urbane.
O parte din activitatea meșteșugărească
era concentrată în orașe, meșteșugurile
sătești sau domeniale având o pondere
semnificativă. Ponderea producției
meșteșugărești rurale era mare,
meșteșugurile urbane fiind superioare
calitativ. Reglementările meșteșugărești
s-au înmulțit, acestea fiind asociații
meșteșugărești și comerciale denumite
bresle sau ghilde pentru a asigura o
echitate în posibilitățile de câștig și
pentru a proteja interesele celor care
doreau să activeze în aceeași profesie
sau profesii înrudite. Breslele au depus
un efort de protejare a intereselor
economice ale membrilor lor și de
limitare a concurenței, având un rol
important în stabilirea și impunerea unor
standarde calitative ridicate pentru
produsele meșteșugărești. Breslele
reglementau aprovizionarea cu materii
prime, cantitatea și calitatea producției,
desfacerea produselor și nivelul salariilor.
Fiind cristalizate în secolele XII-XIII,
breslele au îngrădit concurența,
asigurând un trai decent membrilor și
garantând un nivel ridicat al calității
produselor realizate în ateliere.
Regulamentele de breaslă se bazau pe o
bună cunoaștere a cererii, în orașul
medieval aceasta nefiind elastică,
menținându-se timp de decenii la niveluri
apropiate, precizând clar cât producea
fiecare atelier, cu cât era vândută
producția, de unde se realiza
aprovizionarea cu materie primă, care era
timpul de muncă permis (munca era
interzisă pe timp de noapte pentru a
preveni incendiile și pentru a limita
producția), care era salariul maxim ce era
plătit lucrătorilor.

Cei care nu erau incluși în breaslă nu

puteau desfășura activități economice în
oraș. Mobilitatea socială în cadrul
breslelor era crescută, după perioada de
ucenicie, calfa putea accede la statutul
de meșter. Proba de măiestrie ce juca
rolul unui examen era costisitoare,
pretinzându-se materiale tot mai scumpe
pentru realizarea produsului. Noul meșter
era obligat să organizeze un banchet
pentru confrați și să-și deschidă un
atelier propriu. Funcția de meșter și
atelierele puteau fi transmise pe cale
ereditară.

În timpul crizei din secolul al XIV-lea,

calfele erau în situația de salariați fără
posibilitatea de a-și schimba statutul,
breslele se confruntau cu falimentul, iar
în Flandra, Italia și Germania se
desfășurau mișcări.

Aveau să apară relații de producție de tip

nou, cele capitaliste, ce presupuneau o
libertate mai mare în ceea ce privește
concurența, salariile, timpul de muncă,
inovațiile tehnice. Breslele ce asigurau
protecția membrilor și a permis o
dezvoltare a meșteșugurilor medievale
au înfrânat progresul tehnic și
dezvoltarea relațiilor capitaliste.
Concurența cu întreprinzătorii capitaliști
s-a dovedit fatală breslelor ce au dispărut
treptat.

S-au dezvoltat primele manufacturi, ce

erau întreprinderi capitaliste organizate
pe baza diviziunii tehnice a muncii:
segmentarea fluxului tehnologic în
operațiuni simple și efectuarea lor de
către lucrători diferiți a diferitelor
operațiuni sau succesiuni de operațiuni,
întregul proces fiind controlat de
deținătorul de capital, care cumpăra
materia prima și plătea salariile
lucrătorilor. Diviziunea tehnică a muncii a
fost atestată din antichitate pe unele
șantiere, manufacturile capitaliste fiind
apărute recent.

Primele manufacturi capitaliste au apărut

în sectorul textil, în producția de postav
din Flandra și Toscana la sfârșitul
secolului XIII. Manufacturile din sectorul
textil erau dispersate, bazate pe sub
contractarea unor activități către lucrători
din mediul rural, plătiți cu salarii mici și
nu erau legați de reglementările rigide ale
breslelor urbane.

Către sfârșitul evului mediu s-au

dezvoltat manufacturi concentrate, ca
cele din sectorul metalurgic, sau
tipografiile care s-au răspândit în Europa
apuseană și centrală după inventarea
tiparului cu litere mobile, de către
Gutenberg la mijlocul secolului al XV-lea.
Cele mai mari manufacturi concentrate
erau șantierele de construcții navale,
acestea fiind șantierele de la Amsterdam
de la sfârșitul secolului al XVI-lea, în care
este introdusă standardizarea pieselor
pentru construirea corăbiilor cu pânze de
tip "fluyt".

Textilele ocupau primul loc pe piață. Nu

toate erau produse pentru piață. În multe
părți ale lumii, o parte din populație
preferă să-și producă materialele pentru
îmbrăcăminte. La nivelul elitelor și cel al
populației urbane, materialele textile din
lână (postavuri), din in (pânzeturi), din
bumbac, mătase sau materiale
compozite erau procurate prin comerț.

Producția textilelor pentru piață s-a

dezvoltat în evul mediu timpuriu în
Bizanț, în lumea arabă, în India și China și
târziu în Europa apuseană.
Din secolul al XIII-lea, câteva mici regiuni
europene ca Flandra și Toscana s-au
specializat în producția de masă a
postavului, realizată în manufacturi care
utilizau materii prime de import și
vindeau produse pentru consumatori din
zone îndepărtate geografic.

În secolele XIV-XV producția postavurilor

pentru piețe non-locale s-au extins în
multe părți ale Europei. Pânzeturile erau
produse și comercializate în masă, în
timp ce bumbacul, mătăsurile și stofele
scumpe erau comercializate în cantități
mici.

În sec. XV-XVI s-au produs mutații la

nivelul postovăritului european. Cea mai
importantă a fost tranziția la "noua
postovărie" producerea unor postavuri
mai subțiri, care nu rezistau decenii, ca
să fie transmise descendenților timp de
2-3 generații, fără să fie uzate, dar care
erau mai bine finisate, mai atrăgătoare și
mai ieftine. S-au produs mutații în
competiția europeană între diversele
regiuni producătoare.

Vechile centre manufacturiere din

Flandra și Toscana și-au pierdut pozițiile
din cauza salariilor ridicate, preferând să
se specializeze în producția de textile
scumpe de lux, care puteau fi cumpărate
doar de un număr mic de consumatori.
Au existat tentative de a dezvolta
postovăritul în țările producătoare de
lână, ca Spania și Anglia.

Rezultatele au fost divergente, Spania

eșuând să devină un mare producător de
postav datorită alungării evreilor în 1492
și favorizații exporturilor de lână spaniolă
spre Flandra de către Carol Quintul în
dauna postăvarilor spanioli. Anglia a
descurajat exporturile de lână brută,
devenind unul dintre principalii
producători europeni în secolul XVI,
postavurile englezești fiind vândute într-o
mare parte a Europei continentale. Rolul
Flandrei a scăzut, rolul Olandei a crescut,
care pe lângă producția proprie de
postavuri, s-a specializat în finisarea
postăvurilor englezești pentru piețele
continentale, ceea ce îngăduia
capitaliștilor olandezi să-și însușească
profituri semnificative.

Comerțul și transportul …

După colapsul Imperiului Roman de

Apus, rețeaua de drumuri romane n-au
mai fost întreținute, cauzând îngreunarea
sau încetarea transporturilor. Fiind
înguste, având scop militar pentru
deplasarea trupelor, nu erau potrivite
pentru transportul cu marfă în cantitate
mare, de aceea erau utilizate drumuri
străvechi. Înainte să fie descoperit
sistemul de înjugare a animalelor, cu
tracțiune pe piept, caii erau folosiți doar
pentru șarete cu două roți, iar boii
trăgeau care mari cu patru roți, cu o
viteză de 3 km/ora. Pentru transport erau
utilizate fluviile și râurile, permițând un
transport rapid în condiții mai bune a
mărfurilor de volum mare precum
cerealele, lemnul, vinul, uleiul, sarea.
Marea Mediterană era principala
intersecție a drumurilor comerciale dintre
Est și Vest, până la expansiunea
islamică. În Marea Nordului sau Marea
Mânecii, erau desfășurate expediții de jaf
sau colonizare de către anglo-saxoni sau
vikingi, dar și expediții comerciale.
Schimburile comerciale s-au diminuat. Se
mai mențineau legăturile cu Imperiul
Bizantin, întreținute de negustorii sirieni
sau evrei. Se bătea moneda de aur în
regatul franc. Treptat, circulația monetară
s-a redus. Apar monede noi, de argint, ca
sceattas din lumea frizona și din insulele
britanice. Odată cu ruralizarea societății,
orașele decad ca centre de producție,
păstrându-și doar rolul politic și religios.

Dinarul de argint emis de carolingieni a

înlocuit vechea moneda de aur bizantină ,
devenită din ce în ce mai rară și puțin
adecvată unor schimburi de mică
valoare, desfășurate pe plan local. După
secolul al VII-lea, odată cu expansiunea
islamică, comerțul din Marea Mediterană
dintre Vest și Est dispare.

Centrul comercial se deplasează astfel

spre nord, mai ales în Franța de azi, unde
apar porturi noi, ca Quentovic pe țărmul
râului Canche, Durstede în delta Rinului.
Orașele renasc economic, sunt practicate
activități meșteșugărești pe scară largă.

Comerțul devine o activitate specific

urbană, desfășurat în arii europene, ca
Italia de nord și centrală, Flandra și
nordul Franței, vestul și sudul Germaniei,
litoralul Marii Baltice, sudul Angliei. În
1356, orașele din zona baltica și a Marii
Nordului s-au unit într-o asociație
internațională, "Hansa", care domina
comerțul din regiune. Negustorii s-au
organizat în ghilde, asociații profesionale
care le apărau interesele.

Circulația monetara și operațiunile

bănești prin intermediul zarafilor și
cămătarilor s-au intensificat. În condițiile
creșterii schimburilor comerciale din
secolul XIII, a reapărut moneda de aur,
Florinul la Florența sau Ducatul la
Veneția.

La sfârșitul evului mediu existau mai

multe forme de organizare a activității
comerciale: schimburi directe dintre
producători și consumatori, realizate cu
ocazia târgurilor săptămânale, fie prin
vânzarea directă a produselor de către
meșteșugari urbani în ateliere ce serveau
ca prăvălii; comerțul practicat de
negustorii ambulanți care își însoțeau
marfa dintr-un loc în altul și comerțul en-
gros, practicat de mari negustori
sedentari, ce își realizau afacerile cu
ajutorul unor agenți comerciali, asociați
minori și parteneri de afaceri cu care
comunicau prin corespondență
comercială.

Au apărut primele forme de asociere, de

la întovărășiri simple de tip "commenda"
până la companiile comerciale de tip
familial, care îmbinau activitățile
comerciale cu operațiunile monetare și
de credit. Companiile familiale cu
activități diversificate au proliferat în
secolele XV-XVI, cele mai importante
fiind cele italiene, florentine și genoveze,
precum și cele germane, ca cel al
companiei familiei Fugger din Augsburg.

S-au impus noi forme de organizare

comerciale: companiile privilegiate și
companiile anonime pe acțiuni.
Companiile privilegiate sau regulate au
fost înființate pe baza unor carte de
privilegii acordate de puterea politică din
anumite state, prin care membrilor
companiei li se garanta monopolul
exercitării comerțului cu o anumită țară
sau regiune, în schimbul plății unei
anumite sume de bani, de multe ori ,
companiile asigurând membrilor lor
anumite facilități colective. Întrețineau
consuli și depozite în țările cu care
făceau comerț, stabilind reguli generale
și taxe pentru activitățile desfășurate de
membri. Fiecare membru era liber în
cadrul acestor reguli să-și conducă
afacerile cum socotea de cuviință. În
secolul al XVI-lea printre cele mai mari
companii cunoscute și privilegiate erau
cele engleze: Compania negustorilor
temerari (creată în 1486) , Compania
Moscovei (1553) și Compania Levantului
(1583).

Companiile anonime pe acțiuni erau

alcătuite pentru a permite concentrarea
unor mari capitaluri, necesare
operațiunilor comerciale de anvergură.
Spre deosebire de companiile
privilegiate, în cadrul companiilor pe
acțiuni participațiile diferiților negustori
erau administrate în comun de către un
consiliu de administrație, ales și
responsabil în față acționarilor. Cele mai
importante companii erau Compania
Unită a Indiilor Orientale (fondată la
Amsterdam în 1602) și Compania Indiilor
Orientale fondată în 1600 în Anglia.
Companiile erau specializate cu
precădere în comerțul de mare distanță,
asumându-și funcții administrative și
militare în colonii. Unele instituții bancare
s-au organizat sub formă unor companii
pe acțiuni, un rol având Banca de schimb
din Amsterdam din 1609.

Comerțul local lega un centru urban de

satele din jur, efectuat cu ocazia
târgurilor săptămânale, a cărui condiție
de baza era că țăranii veniți la târg să
poată parcurge drumul dus-întors într-o
singură zi, având timpul necesar
perfectării tranzacțiilor. Un târg atrăgea
țărani din așezări mai depărtate de 20 de
km foarte rar.

Comerțul la mare distanță era și

intercontinental, desfășurându-se cu
mărfuri de lux cu valoare mare la un
volum mic, fiind mai ușor de transportat,
ca mirodeniile, metalele prețioase,
mătasea și textilele scumpe, armele și
blănurile.

Comerțul la distanță medie era regional

sau inter-regional, desfășurându-se cu o
rază de sute de kilometri, fiind
transportate produse de larg consum,
vitale, voluminoase și greu de
transportat, ca cerealele, sarea, vinul,
animalele vii, postavurile de larg consum,
pânzeturile, lână, produse care erau
atrase de polii cererii reprezentați de
orașele mijlocii și mari, ca și de marile
armate.

Dezvoltarea acestui comerț cu bunuri de

larg consum și accentuarea diviziunii
inter-regionale a muncii a reprezentat
una dintre trăsăturile cele mai pregnante
ale modernizării economice. Una dintre
inovațiile europene în funcționarea
comerțului cu bunuri de larg consul a
fost bursa, care era o instituție-piață,
unde agenții economici efectuau
tranzacții de baza pe eșantioane sau de
standarde acceptate ale diferitelor
mărfuri.

Prima bursă din Europa a fost cea de la

Anvers fondată în 1460, dar reorganizată
pe baze moderne, cu afișarea zilnică a
cursurilor pentru diverse mărfuri, din
1531. Alte burse au fost înființate la
Amsterdam în 1530 și la Londra în 1568.
Au existat diverse mijloace de plata, ca
trocul, moneda și creditul.

Trocul constă în schimburile de mărfuri.

Cele mai întâlnite monede erau cele
metalice, din aur, argint sau metale
comune utilizate pentru tranzacții
mărunte pe piețele locale. Erau utilizate
și cvasi-monede primitive, ca scoici,
boabe de cacao, vârfuri de săgeți.
Creditul a constat în vânzarea de mărfuri
cu plata întârziată, cât și transferurile
financiare cu ajutorul cambiilor (scrisori
de schimb), folosite din evul mediu,
răspândite graduat, prin andosare fiind
valorificate de alte persoane decât de
beneficiarii lor inițiali. Statele au trecut de
la datoria flotantă pe termen scurt la
datoria consolidată pe termen lung,
realizată în orașele italiene și adoptată în
secolul XVI în Spania, Franța și
Provinciile Unite.

Capitalismul , ca sistem economico-

social prin care mijloacele de producție
nu erau deținute de producătorii direcți, ci
de deținătorii de capitaluri, ar fi apărut în
secolul al XVI-lea și s-a dezvoltat în
Anglia secolului al XIX-lea conform lui
Karl Marx. Capitalismul constă în relații
de proprietate de tip capitalist, o
proprietate deplin garantată, o economie
de schimb generalizat de mărfuri și un
mod de producție bazat pe relația dintre
capital și forță de muncă salarizată, cu o
structură de clasă axată pe construcția
dintre burghezie și proletariat.

Werner Sombart susține că spiritul

capitalist a apărut ca o căutare rațională
a unor soluții de maximizare a profitului,
acesta dezvoltându-se în mai multe
etape: comercial, industrial și financiar și
că evreii au avut un rol crucial în
dezvoltarea sa.

Immanuel Wallerstein a avut o viziune

structuralistă. A pornit de la problema
subdezvoltării post-coloniale a țărilor
subdezvoltate, considerând că lumea
trebuie înțeleasă ca un întreg. Respinge
ideea împărțirii lumii și pune în centrul
analizei sale sistemele definite prin auto-
suficiență economică, politică, culturală.

Se disting: mini sistemele, în care

entitățile din aria de diviziune a muncii
coincid cu aria de cuprindere politico-
militară și cu aria de cuprindere culturală;
imperii univers-sisteme în care o putere
politico-militară domină în multe arii de
diviziune a muncii; și economia univers-
capitalistă: o arie unică de diviziune a
muncii pe cuprinsul căruia coexistă mai
multe state și multe arii culturale, între
părțile ei componente fiind interacțiuni
vitale, unitatea sistemului fiind
economică.
Existând puteri politice, există o
echilibrare reciprocă dintre acestea ce
oferă o libertate mare pentru deținătorii
de capital. În cadrul sistemului regiunile
ocupă una dintre poziții structurale:
centru, periferie și semi-periferie. Pozițiile
puteau fi schimbate de-a lungul istoriei,
existând o ierarhie. Economia univers-
capitalistă a apărut în Europa în secolul
al XVI-lea și a încorporat restul
sistemelor coexistente, devenind globală
abia în secolul al XIX-lea, prin intermediul
imperiilor coloniale.

Din perspectiva lui Fernand Braudel,

capitalismul nu este o epoca istorică
diferită de feudalism sau antichitate, nici
un mod de organizare economică, ci un
nivel sau un etaj al economiei unde se
desfășoară operațiunile capitaliștilor.
Economia cuprinde trei nivele: nivelul I-
civilizația materială, economia de
subzistență, cea pentru autoconsum,
care este cea mai extinsă; nivelul II care
reprezintă piață bazată pe cerere-oferta
și pe agenții economici de diferite
dimensiuni, și nivelul III-capitalismul, în
care operează marii deținători de
capitaluri, cu putere economică care
poate să distorsioneze piață, având
interesul să o facă pentru ei pentru un
profit cât mai mare.
Capitalismul reprezintă astfel un nivel al
economiei dominat de marii capitaliști în
căutare de super profituri. Capitaliștii
evitau imobilizarea capitalurilor și
excelau prin oportunism și mobilitate.

Structuri politice
Sunt dificultăți în ceea ce privește
definirea statului medieval. Acesta ar
reprezenta un ansamblu de instituții care
exercitau puterea în mod oficial pe un
anume teritoriu sau asupra unei
comunități. În evul mediu a existat o
mare diversitate de structuri politice de
tip statal sau semi-statal. Structurile
politice de tip statal se distingeau în
monarhii și republici. În evul mediu,
statele de tip monarhice predominau, în
timp ce statele de tip republican erau fie
orașe-state de tip republican având în
frunte demnitari cu titluri extrase din
terminologia monarhiilor, ca Veneția ce
era condusă de un doge (derivat din
duce). În perioada de după destrămarea
imperiului carolingian, au prevalat
tendințe de fărâmițare politică, precum și
o slăbire a puterii regale. Multe state au
fost expuse la un proces de centralizare
politică ce a constat în : unificarea
teritorială și clădirea unor instituții care
să asigure exercitarea durabilă a puterii
centrale. Procesul de centralizare politică
necesită asigurarea colaborării diverselor
stări privilegiate de către monarhie, prin
convocarea unor adunări de stări. În
unele state, adunările de stări s-au
instituționalizat - monarhii ale stărilor.
Monarhii au încercat să evite limitarea
puterii lor de către adunările de stări,
determinându-i să-și concentreze
întreagă lor putere politică la nivelul
regalității - monarhii absolutiste.

Entitățile politice în evul mediu erau :

șefiile tradiționale de tip tribal, monarhiile
teritoriale și republicile urbane. Au existat
state care nu se încadrau în nici unul
dintre aceste tipuri, ca statul papal ce
cuprindea o serie de elemente
monarhice, principiul infailibilității papei
ca sursă a absolutismului papal, dar care
funcționa pe principii antidinastice, papii
fiind aleși și obligați la celibat, blocând
transmiterea ereditară a funcției.
Provinciile Unite s-au organizat în 1579-
1581 ca o federație teritorială a șapte
provincii, depășea cadrele urbane și
substituia regelui Spaniei un
"stadhouder" (regent), ale cărui puteri
erau însă drastic limitate, structura fiind
mai degrabă o republica decât o
monarhie.

Șefiile tradiționale de tip tribal erau cele

mai răspândite, fiind instabile structural,
instituțiile fiind absente, acestea fiind
considerate a fi "formațiuni pre-statale".
Șefiile de tip tribal se găseau în Asia
Centrală, nordică și sud-estică, în Africa
sud-sahariană, în Americi, în Australia și
Oceania, precum și în Europa nordică,
răsăriteană și sud-estică, acestea fiind
eliminate, subordonate sau marginalizate
de monarhiile teritoriale. Șefiile tribale se
bazau pe puterea militară și pe carismă
dobândite de un lider al comunității
tribale. Un lider subordona mai multe
comunități tribale, alcătuind uniuni de
triburi efemere. Se confruntau cu
problema asigurării continuității puterii
lor și cu conflictele dintre triburi ce
compromiteau construcția politică. O
șefie tribală ce rămânea doar la un cadru
tribal restrâns putea fi vulnerabil în față
cuceritorilor din afară. Șefiile erau
convertite astfel într-o putere monarhică
la nivelul unor comunități restrânse, ce se
puteau identifica ușor cu liderul lor: ca
exemplu, imperiile sahariene ca Ghana,
Mali și Songhai, ce încetau să mai fie
șefii tradiționale de tip tribal, adoptând un
sistem politico-economic "comunitar-
comercial" prin intermediul contactelor
comerciale și schimburilor cu arabii.
Acestea impuneau tribut redus populației
rurale cu care statul interfera extrem de
puțin, iar principala sursă de venituri
reprezentau taxele asupra comerțului cu
articolele de lux și mărfuri rare și
scumpe. Statele continuau să își mențină
existența în condiții de "comunism
primitiv", bazându-se pe proprietatea
comună de tip tribal, comunitatea
sătească fiind autarhică și închisă față
de lumea exterioară. Diferențierea
socială era pronunțată la nivelele
superioare ale aparatului de stat ce
deținea monopol asupra colectării
tributului și impozitării comerțului. Elita
conducătoare era formată din șeful
statului, curtea sa de nobili și colectorii
de triburi și taxe și marii proprietari de
sclavi. Elita era redutabilă militar. În
comunitățile sătești, societatea era
nediferențiată și străină de viață politică,
neimplicându-se în viață economică a
statului. Statul comercial era mai
centralizat și mai superficial decât statul
feudal. Funcționarea statelor comunitar-
comerciale depindea de comerțul la
mare distanță, suveranii căutând să
atragă negustorii străini. În cazul în care
comerțul la mare distanță nu mai
funcționa, sau aducea mai puține
venituri, se trecea la o exploatare mai
intensivă a producătorilor agricoli aflați în
teritoriul lor. Dacă tranziția spre
monarhiile teritoriale eșua, imperiile se
destrămau.

Monarhiile teritoriale au luat naștere prin

impunerea stăpânirii unui grup cu
potențial militar ridicat asupra unui
teritoriu întins și asupra unei populații cu
un număr mare de producători,
majoritatea agricultori. Monarhul care
conducea purta titluri diverse ca :
împărat, rege, șah, calif, sultan, țar, cneaz,
domn, principe. Formele de structurare a
societății erau diverse. Societatea era
divizată în monarhul care își pretindea
originea divină și dreptul
familiei/dinastiei sale de a domni;
categorii cu statut social privilegiat, cu
atribuții speciale în funcționarea
aparatului de stat, beneficiind de roadele
muncii altor persoane și populația,
formată din supuși, cu statute sociale
diverse, ce trebuia să cedeze o parte din
roadele muncii lor direct categoriilor
privilegiate și statului.
Unele monarhii teritoriale foarte întinse
își afirmau vocația universală, având
idealul de a cuprinde întreagă lume, ca
Imperiul Chinez, statele ca Bizanțul,
Imperiul Carolingian, Imperiul Romano-
German ce revendicau tradiția imperială
romană, Califatul Arab, Imperiul Mongol,
Imperiul Otoman, Imperiul Incaș sau
imperiul lui Carol Quintul. Papalitatea
avea de asemenea vocație universală.
Totuși, și cei mai aprigi războinici
cuceritori trebuiau să recunoască
existența altor state și instituiau familii
simbolice ca regi, suveranii erau
vasalizați, cooperarea fiind preferabilă
unei confruntări, conciliind ideologiile
universale cu exigențele realismului
politic. Existau și monarhii cu vocație
limitată, ai căror monarhi aveau o viziune
modestă asupra rolului lor, preferând să-
și limiteze pretențiile asupra unui număr
finit de teritorii, îngăduind flexibilitate în
stabilirea relațiilor dintre state, că regatul
Franței, regatul Angliei, Polonia, Cehia,
Ungaria, Țările Române, Suedia,
Danemarca, Scoția, Portugalia etc.

Republicile Urbane reprezentau o formă

mai puțin răspândită de organizare
politică în evul mediu și în epoca
modernă timpurie. Republicile urbane nu
erau o continuitate la orașele-stat antice,
ci creații politice de specific medieval.
Ele au luat naștere unde succesul
mișcării comunale a îngăduit orașelor să
dobândească o autoguvernare deplină,
slăbind autoritatea statală a monarhiilor
teritoriale. Veneția, după multă vreme
sub dependență Bizanțului, s-a desprins
în secolele XI-XII, evitând și dependența
față de Imperiul Romano-German sau de
papalitate. Au apărut și alte orașe-state
în Italia, Germania și Țările de Jos, dar
care continuă să recunoască
suzeranitatea germană sau a altor
principi teritoriali. Republicile urbane erau
lipsite de independența deplină, fiind
numiți magistrați aleși, cu titluri cu
rezonanță nobiliară sau antică (consul,
doge, podestă), precum și de unul sau
mai multe consilii. Regimurile urbane
erau clasificate în regimuri patriciene,
regimuri corporative și regimuri ale
senioriei personale.

Sistemele politice ale republicilor urbane

erau adaptate dimensiunilor unor orașe-
stat, dar unele și-au extins teritoriul
asupra zonei rurale înconjurătoare
(cotado) și asupra altor orașe și provincii
întregi. Veneția a cucerit în sec. XII-XV
multe teritorii de pe țărmurile Marii
Adriatice și din bazinul oriental al
Mediteranei, și din nord-estul Italiei (Terra
Ferma) formând un imperiu colonial.
Florența și Genova și-au constituit
stăpâniri teritoriale semnificative.
Republicile urbane au instituit forme
complicate de asociere/dominare a
teritoriilor și orașelor subordonate.

Dar multe orașe-stat erau vulnerabile în

fața atacurilor monarhiilor teritoriale.
Dezvoltarea artileriei de asediu a sporit
vulnerabilitatea zidurilor care protejau
eficient multe orașe. Multe orașe au fost
subordonate de monarhii în sec. XV-XVI,
republicile urbane fiind transformate în
principate teritoriale, ca Florența, ce a
devenit ducat în 1532 după capitularea
din 1530 în față armatei spaniole, apoi
mare ducat al Toscanei în 1569. Veneția
și-a păstrat independența până în 1797,
dar a pierdut o parte din imperiul său
colonial în confruntările cu Imperiul
Otoman, evitând conflicte în Italia.

Provinciile Unite au fost constituite în

contextul revoltei anti spaniole a Țărilor
de Jos, când multe provincii și orașe au
refuzat înțelegerea cu regele Filip al II-lea
al Spaniei și au format Uniunea de la
Utrecht în 1579, iar în 1581 l-au declarat
pe regele Spaniei oficial decăzut din
calitatea de suveran al Țărilor de Jos și
și-au proclamat independența,
recunoscută oficial de Spania în 1648.
Provinciile Unite au fost unul dintre cele
mai urbanizate state din sec. XVI-XVIII,
dar orașe ca Amsterdam aveau o poziție
dominantă economic. Statul era formal o
uniune de provincii, iar în adunările de
stări ale provinciilor și în adunarea
comună a provinciilor (Statele Generale)
erau reprezentate orașele și teritoriile
rurale controlată de nobilime. Deși
autoritatea supremă le revenea Statelor
Generale, care respectă drepturile sociale
ale provinciilor, o parte din puterea
executivă era deținută de un stadhouder
desemnat tradițional dintre membrii
familiei de Orania. Structura politică
republicană includea și o demnitate cu
trăsături cvasi-monarhice.

Toate statele și instituțiile politice s-au

confruntat cu probleme comune. Prima
era asigurarea monopolului asupra
exercitării legitime a violenței pe teritoriul
statului respectiv, implicând asigurarea
supremației militare asupra supușilor,
respingerea altor state de a cuceri
teritoriul, reprimarea forțelor concurente
în exercitarea violenței, interzicerea
războaielor particulare ale nobililor,
desființarea armatelor și fortificațiilor
nobiliare particulare, extinderea acțiunii
justiției regale asupra supușilor,
eliminarea treptată a justiției nobiliare și
privilegiilor jurisdicționale asupra
categoriilor privilegiate. Monopolul
asupra exercitării violenței a fost
imperfect, statele nereușind să elimine
pe deplin formele sub-statale de
exercitare a violenței, cele mai multe
forme fiind asimilate crimelor și supuse
unei represiuni sistematice.

Cea de-a două problema era asigurarea

legitimității corespunzătoare unor norme
juridice, morale sau unor tradiții
consacrate. Erau trei tipuri de legitimitate
emise de Max Weber: legitimitatea
rațională, realizată prin raportarea la
anumite reguli fixate legal sau prin acord
politic; legitimitatea tradițională, prin care
puterea era acceptată deoarece ce
conformă unor cutume fixate treptat în
timp și legitimitatea carismatică, puterea
fiind acceptată datorită unor calități
speciale al persoanei sau dinastiei care o
exercită.
Pentru a-și legitimă puterea, monarhii au
utilizat o varietate de mijloace. Afirmarea
dreptului dinastic ce era menit să
excludă concurenții și transmiterea
funcției doar în cadrul familiei/dinastiei
domnitoare, deși erau cazuri în care
stările privilegiate și-au afirmat dreptul de
a alege suveranul fără a fi legat de
principiul dinastic, ca în Imperiul
Romano-German sau în Polonia după
stingerea dinastiei Iagiello. Afirmarea
originii divine a puterii monarhului constă
prin afirmarea legăturii speciale dintre
monarh și divinitate. Marele Incaș se
consideră "Fiul Soarelui", în multe state
politeiste, suveranii declarându-se
descendenții zeilor. În statele europene
creștine s-a adoptat practica ungerii
monarhului, ca formă de transmitere a
unui har de origine divină. În Islam, califii
erau considerați locțiitori ai profetului și
șefi ai comunităților credincioșilor,
exponenți ai voinței lui Allah. Afirmarea
rolului monarhului de promotor al păcii și
garant al justiției încuraja supușii de a se
adresa justiției regale ce era o formă de
de-legitimare a oponenților politici și de
impunere a monopolului regal asupra
exercitării legitime a violenței, de
propagare a mitului monarhului bun.
Monarhul își afirmă rolul de a proteja
supușii în față oricăror amenințări din
interior și exterior. Distribuirea de răsplăți
pentru persoanele sau grupurile sociale
care serveau monarhul, răsplățile erau
astfel împărțite sub formă de bani,
domenii, funcții, ranguri, distincții,
privilegii, reprezentând o formă de
cointeresare a elitelor în bună
funcționare a statului.

O altă problema era asigurarea

mijloacelor materiale necesare pentru
funcționarea aparatului de stat.
Surplusurile puteau fi răpite
producătorilor direcți, fiind însușite și
consumate la nivel local. Statele au
inventat diverse sisteme prin care
surplusurile erau alocate slujitorilor
suveranului, militarilor, civililor, care
purtau titluri. Veniturile condiționate de
efectuarea anumitor slujbe, "prebende",
tindeau în timp să scape controlului
statului, și se transformau din concesiuni
de venituri în proprietăți ereditare asupra
pământului și oamenilor. Pe lângă
veniturile obținute prin exploatarea
producătorilor agricoli, distribuite că
prebende, suveranii medievali dispuneau
și de veniturile domeniului propriu, de
venituri provenind din monopolurile
regale-vămile, bogățiile subsolului,
baterea monedei, împărțirea justiției în
ultima instantă, venituri provenite din
prăzi, confiscări de averi, moșteniri.
Odată cu sporirea ponderii comerțului și
monetizării crescânde a economiei,
nevoile de bani au crescut, statele
încercând să-și sporească veniturile
bănești. Principalul mijloc a fost
impunerea impozitelor, dările
extraordinare impuse în situații de război
cu un adversar de temut, fiind percepute
regulat și după încheierea situației
excepționale. Înmulțirea impozitelor și
perceperea lor de la cea mai mare parte
a supușilor, fiind anumite categorii
privilegiate scutite de impozite,
reprezenta o caracteristică a evului
mediu. Impozitele erau variate, fiind
directe pe persoane, proprietăți, venituri,
și impozite indirecte, ce includeau taxe
pe consum și pe circulația mărfurilor.
Impozitele nu puteau fi însă sporite la
infinit, măririle excesive generând
nemulțumiri ce puteau duce la evaziune
fiscală și la rezistență armata a
grupurilor sociale afectate. Nevoile de
bani erau însă urgente, iar strângerea
impozitelor dura. Astfel, statele au recurs
la credit, împrumutând bani de la
bancheri. Dobânzile erau mari, ceea ce a
făcut că multe state să ajungă în situația
de a nu-și mai plăti datoriile. Încetarea
plății era devastatoare și pentru statele
datoare și pentru bancherii ce intrau în
faliment, iar regii deveneau vulnerabili în
față adversarilor lor, oprind acțiunile
militare. Astfel, s-au ajuns la soluții:
recompensarea bancherilor cu alte surse
de venit prin concesiunea unor mine de
aur sau argint, transformarea datoriilor
curente pe termen scurt în datorii
consolidate pe termen lung, aplicată în
orașele italiene și germane. Statele din
epoca modernă timpurie foloseau
diverse expediente ocazionale pentru
sporirea veniturilor: devalorizările
monetare, însușirea proprietăților
ecleziastice în cadrul reformei religioase,
crearea de manufacturi, expedițiile în
Lumea Nouă ce puteau aduce profituri.

Diversificarea și creșterea resurselor

financiare a reprezentat tranziția la
structuri politice moderne. Nevoile
statelor pentru plata armatelor, birocrației
civile în creștere, nevoile curții, au
crescut, statele confruntându-se cu
deficite financiare.

Statul modern era bazat pe relații bănești

la nivelul economiei de la baza sa, prin
atragerea resurselor bănești ale societății
pentru a folosi la recompensarea
slujitorilor săi. S-au dezvoltat instituții ce
asistau monarhii în exercitarea
autorității. Acestea cuprindeau armata,
curtea monarhică și elemente de
administrație provincială. Pe parcursul
centralizării politice și modernizării
aparatelor de stat, instituțiile politice s-au
specializat și și-au precizat clar
atribuțiile. Au luat naștere la curtea
monarhului instituții cu funcții militare,
juridice, fiscale, administrative. A fost
dezvoltată administrația provincială,
majoritatea statelor erau însă sub-
administrate, în raport cu dimensiunea
populației și teritoriului, multitudinii
sarcinilor trasate de autoritatea centrală.
Astfel, dincolo de denumirile și atribuțiile
exacte ale instituțiilor administrative
teritoriale, loialitățile persoanelor din
cadrul acesteia au rămas împărțite între
exigențele directivelor de la centru și
solidaritățile locale.

Instituțiile reprezentative ale stărilor

sociale privilegiate erau adunări locale,
adunări provinciale, adunări ale stărilor la
scara unui întreg regat. Erau convocate
de monarhi când aveau nevoie de sprijin
social larg pentru politica lor. Regele
Franței, Filip al IV-lea cel Frumos a
convocat în 1302 Adunarea Stărilor
Generale, în perioada conflictului cu Papa
Bonifaciu al VIII-lea. Adunările de stări
aveau nume și structuri diferite în
diversele state. În Anglia, Parlamentul era
structurat în două camere: Camera
Lorzilor și Camera Comunelor, Seimul din
Polonia era împărțit în camera Senatului
și Camera Deputaților, care se reunea în
plen, iar în Franța, Adunarea Statelor
Generale era compusă din adunări
diferite ale reprezentanților clerului,
nobilimii, stării a treia, iar în Imperiul
Romano-German era Reichstag-ul-dietă
imperială, alcătuit din consiliul celor
spate principi electori, un consiliu al
principilor teritoriali și un consiliu al
orașelor. În Regatul Aragonului, din
secolul al XIII-lea funcționau Cortes-urile
separate pentru Aragonul propriu-zis,
pentru Catalonia și Valencia, iar în
Aragon, Cortes-ul era alcătuit din patru
"brazos"-stări: clerul, nobilimea mare
(ricos hombres), nobilimea mică
(caballeros) și reprezentanții orașelor.

Adunările au încercat adesea să limiteze

autoritatea regală, impunând co-
participarea la marile decizii politice și
economice, fixând prin acte speciale
privilegiile stărilor. Adunările de stări
căutau să condiționeze perceperea noilor
impozite de acordul lor prealabil, și în
unele momente când puterea monarhului
era slabă, au încercat să impună
obligativitatea acordului lor în
desemnarea principalilor dregători regali.
La rândul lor, regii au căutat să
controleze componența și data
convocării adunărilor de stări, și să
obțină din partea lor acorduri globale,
care să poată fi folosite și în perioadele
dintre sesiuni. Adunările de stări aveau
nevoie de o convocare specială din
partea regelui sau se întruneau periodic.
În Polonia de după stingerea dinastiei
Iagiello, Seimul a obținut largi concesii
din partea noului rege, Henric de Valois,
ulterior rege al Franței, respectiv
convocarea automată a Seimului la 2 ani,
obligativitatea acordului pentru
declararea războiului și încheierea păcii,
pentru perceperea de noi impozite și
pentru mobilizarea armatei. Seimul și-a
asigurat dreptul de a alege regele,
blocând funcționarea principiului
dinastic. În Franța, regii pur și simplu nu
au convocat Adunarea Statelor Generale
din 1614 până în 1789.

Monarhiile absolutiste nu s-au impus

oriunde. Chiar și în state că Spania și
Franța, monarhiile dominante ale
Occidentului se confruntau cu probleme
că imensitatea teritorială, precaritatea
comunicațiilor, particularismele locale și
provinciale, privilegiile stărilor, aparatele
de stat mediocre și discontinuitățile
dinastice, ceea ce au făcut că autoritatea
"regilor absoluți" să se exercite inegal în
teritoriu, diferit față de diverse categorii
de supuși și variabil în timp.

Structurile sociale
Vechea aristocrație romană și cea
germanică fuzionează, prin înrudiri sau
schimburi de elemente culturale.
Familiile senatoriale romane pătrundeau
în domeniul clerical, în timp ce nobilii
germanici preferau funcțiile militare.
Indiferent de originea etnică, se purtau
nume latine, germanice și creștine.
Oamenii liberi din clasele inferioare
renunțau la libertatea personală pentru a-
și caută protecția celor puternici. S-a
format astfel țărănimea dependentă tot
mai numeroasă, formată din indivizi ce
și-au pierdut libertatea, descendenții
sclavilor ce au primit o bucată de
pământ, ai colonilor, liberților. Termenul
de "Servus" ce denumea odinioară sclavii
antici, din care provine termenul de "șerb"
denumea țăranii dependenți. Clerul
recruta indivizi numai din rândul nobilimii,
care beneficia de privilegiul imunității,
agenții regelui având interdicția de a
pătrunde pe domeniile acestora pentru a
exercită justiția, pretinde taxe sau a
recruta. Sistemul organizării domeniale
feudale se răspândește din Franța în
întreg Occidentul. Dependența țăranilor și
biserica au contribuit la fixarea populației
în așezări stabile, astfel, apar satele
medievale.

Domeniul aparținea aristocrației laice sau

bisericești, beneficiara de privilegiul
imunității, agenții suveranului nu puteau
să pătrundă pe domeniul acestora.
Numărul de mici proprietăți țărănești
libere erau în scădere, precum și numărul
țăranilor liberi. Țăranii dependenți
proveneau din rândul descendenților
sclavilor înzestrați cu gospodărie,
colonilor, foștilor proprietari liberi care își
cedaseră pământul unui mare proprietar
în schimbul protecției.

Sistemul organizării domeniale apare în

nordul Franței, datorită extinderii
Imperiului Carolingian răspândindu-se în
întreg occidentul. Intrarea în dependență
a țăranilor a contribuit la fixarea
populației pe vetre stabile, apărând
primele sate medievale, fiind
înrădăcinate de clădirea bisericii și
cimitirului în interiorul satului, ce ilustra o
legătură dintre cei vii și înaintașii lor.

Creșterea populației a determinat o

creștere a cererii din partea marilor
proprietari de pământ, stabilind
structurile senioriei, definită ca o rețea de
puteri și de drepturi asupra oamenilor și
bunurilor, un raport de dominație socială.
Marile domenii aveau reședințe întărite
ale nobililor-castră și castella, cu rol
defensiv împotriva năvălitorilor, dar erau
pentru supunerea locuitorilor față de
autoritatea lor, preluând puterile
financiare și judiciare. Dreptul de "ban" - a
porunci, a constrânge și a pedepsi pe cei
care trăiesc pe domeniilor lor îi
caracterizau pe mulți nobili. Obligațiile
țăranilor au crescut și s-au diversificat.
Creșterea pretențiilor nobililor era legată
de definirea unui mod de viață
aristocratic, presupunând prestigii-daruri
și contra daruri, banchete, achiziționarea
unor obiecte de lux, cheltuielile necesare
războaielor private. Se constata
diminuarea rezervei nobiliare în favoarea
loturilor date în folosință țăranilor, în
contextul creșterii demografice. Țăranii
erau obligați să plătească în bani sau în
produse folosirea instalațiilor tehnice. Nu
puteau părăsi domeniul fără aprobarea
nobilului, nu puteau lasă moștenire și nici
nu se puteau căsători în afara acestuia
fără voia stăpânului.

Societatea era împărțită în cele trei

ordine de funcții diferite: religioasă-
oratores, războinică-bellatores, producție-
laboratores, o structură imaginară
corespunzătoare unei societăți rurale în
care nu existau locuri definite pentru
meșteșugari sau negustori. În fruntea
societății era aristocrația formată din
clerici și laici, alcătuind categoriile
privilegiate. Aristocrația laică se
definește după anul 1000, stabilirea
rudeniei fiind pe linie masculină.

Moștenirea revenea doar primului născut

de sex masculin, ceilalți copii fiind
obligați să-și găsească alte plasamente,
intrând în rândul clerului sau încercând
să facă avere pe cont propriu, prin lupta.
Se conturează categoria cavalerilor,
războinici cărora biserica le impune un
ideal însuflețit de etică religioasă.
Aceștia, ca apărători ai creștinătății, n-au
luptat niciodată pentru apărarea celor
năpăstuiți, ci doar ca să elibereze Țară
Sfânta de sub ocupație musulmană.
Clerul înalt era format din descendenți ai
familiilor aristocratice, iar clerul de rând
era format din indivizi proveniți din
rândurile țăranilor și orășenilor. După
1200, când s-au dezvoltat primele
universități ce formau clericii, clerul
recurta și din categoriile neprivilegiate.

Țărănimea nu era omogenă, întâlnind

țărănime liberă, mai puțin numeroasă.
Colonizarea rurală presupunea fondarea
unor așezări a căror locuitori să se
bucure de libertate personală. Țăranii
dependenți erau în dependență personală
față de senior, fiind legați de glie,
neputând să-și părăsească satul, fiind
obligați să-și răscumpere dreptul de a se
căsători în afară domeniului sau de a
lasă moștenire. Țăranii care fugeau
puteau fi căutați și revendicați de
stăpânii lor. Mulți se refugiau în orașe
recent întemeiate, alții se ascundeau,
plătind "tăcerea".

Erau și categorii intermediare ale

țăranilor liberi juridic, dar dependenți
economic de seniorul care le-a
încredințat un lot de pământ. Aveau
libertate de mișcare, dar legătura cu
pământul era slabă, având garanția
deținerii unui lot de pământ în schimbul
dependenței personale. Din rândurile lor
se recrutează forța de muncă a celor
angajați contra-cost pentru lucrările
sezoniere.

Categoriile de meșteșugari și negustori

s-au înmulțit datorită renașterii urbane,
precum și categorii de liberi profesioniști,
ca medicii, profesorii și notarii, fiind doar
bărbați, femeile fiind excluse din motivații
sociale și teologice.

Orașul nu era caracterizat de egalitate

sau omogenitate socială, fiind diferențieri
în privința ocupațiilor variate ale
meșteșugarilor și comercianților.
Se aflau și numeroși clerici ce pun bazele
unor ordine. Dacă anterior, mănăstirile
erau situate la marginea orașelor, din
secolul XIII, călugării benedictini,
franciscani și dominicani ofereau
asistență religioasă în cadrul orașelor.
Trăiau la oraș și aristocrați laici și
orășenii bogați, negustorii, meșteșugarii
patroni, zarafi, cămătari, ce alcătuiau
patriciatul urban, cumpărând domenii
rurale încercând să ducă o viață similară
cu cea a nobililor.

Din clasa de mijloc făceau parte

meșteșugarii, micii negustori, lucrătorii
salariați, liberii profesioniștii. Se adaugă
plebea urbană numeroasă și turbulentă,
alcătuită din elemente marginale. Existau
sclavii, proveniți din piețele din lumea
musulmană, precum și imigranți evrei.
Florența era condusă de familiile
patriciene noi, sprijinite de membrii
breslelor, trecându-se la un regim
corporativ. Veneția era condusă de
marele consiliu din care făceau parte
doar familiile vechi. În Flandra și
Germania, în urmă răscoalei
meșteșugarilor, s-au instaurat regimuri
corporative.

Relațiile internaționale

Biserică, stat și cultură

Note
1. ^ Brown, World of Late Antiquity, pp.
122–124
2. ^ Wickham, Inheritance of Rome, pp.
95–98
3. ^ Wickham, Inheritance of Rome, pp.
100–101
4. ^ Collins, Early Medieval Europe, p.
100
5. ^ Collins, Early Medieval Europe, pp.
96–97
. ^ Wickham, Inheritance of Rome, pp.
102–103
7. ^ Backman, Worlds of Medieval
Europe, pp. 86–91
 . ^ Coredon Dictionary of Medieval
Terms p. 261
1. ^ Cuvântul românesc „sclav” derivă
din termenul latin pentru sclavi,
slavicus.[8]

Bibliografie
„Evul Mediu. America precolumbiană și
hispanică”, Istorie universală - vol II,
Jose Manuel Cuenca Toribio - recenzie

Lectură suplimentară
Evul Mediu și nașterea Europei,
Jacques Le Goff, Editura Polirom, 2005
- recenzie

Legături externe
 ro Vremea în care seniorii isi traiau

clipa , 14 iunie 2006, Dorin Marian,

Revista Magazin
ro Introducere în medievalistică

Vezi și
Ardere pe rug
Evul Mediu timpuriu
Evul Mediu feudal
Femeile în Evul Mediu
Iobăgie
Literatură medievală
Moartea neagră
Pictura medievală
Stare (Evul Mediu)
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Evul_Mediu&oldid=13413971

Ultima modificare efectuată acum 2 luni de către NGC 54.

Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,

exceptând cazurile în care se specifică altfel.