Bătălia de la Khe

Sanh
 Bătălia de la K
Parte din Războiului

Proiectile de artilerie nord-vietnameze lov

Informații gen
Perioadă 21 ianuarie 1968 – 8 aprilie 1968
Loc 16°39′19.6″N 106°43′42.9″E /
106.728583°E 16.655444°N 106
Khe Sanh, Provincia Quang Tri, R
418[1]
16°39′20″N 106°43′43″E / 16.6
Rezultat Victorie tactică a coaliției antico
Beligeranț
Statele Republica Democratică Vietna
Unite ale
Americii
Republica
Vietnam
Conducăto
David E. Tran Quy Hai (local),
Lownds Vo Nguyen Giap (teatru de opera
 local),
William C.
Westmoreland
teatru de
operațiuni)
Efective
Câte ~6.000[2] Câte ~20.000–30.000
Pierderi
SUA: Necunoscut; Cel puțin 1.600 mo
730 morți în numărul total estimat între 10.00
uptă
2.642 răniți,
7 dispăruți
ARVN:
229 morți
436 răniți
Total: 4.044
de oameni
959 morți,
3.078 răniți, 7
dispăruți)[3][4]
Modifică date / text

Bătălia de la Khe Sanh a avut loc în nord-

vestul Provinciei Quang Tri, Republica
Vietnam (Vietnamul de Sud), între 21
ianuarie și 8 aprilie 1968 în timpul
Războiului din Vietnam. Combatanții erau
părți din Forța Amfibie Marină III a
Statelor Unite, precum și din Armata
Republicii Vietnam de o parte, și două
până la trei unități de dimensiunea unei
divizii din cadrul Armatei Populare
Vietnameze. Comandamentul american
din Vietnamul de Sud a dat operațiunii de
apărare a bazei numele de cod
Operațiunea Scotland.

Comandamentul american din Saigon

credea la început că operațiunile din jurul
Khe Sanh-ului din vara lui 1967 fac parte
dintr-o simplă serie de ofensive nord-
vietnameze minore în regiunile de
graniță. Această apreciere a trebuit să fie
revizuită, însă, când s-a descoperit că
Armata Populară Vietnameză deplasa
forțe majore în regiune în timpul toamnei
și iernii. A avut loc o acumulare de forțe
americane și acțiunile de la Khe Sanh au
început când baza marinei americane a
fost izolată. Într-o serie de acțiuni
disperate ce au durat timp de 77 de zile,
Baza de Luptă Khe Sanh (KSCB) și
avanposturile de pe dealurile din
împrejurimi s-au aflat sub un tir nord-
vietnamez constant de artilerie, mortiere
și rachete.

În timpul bătăliei, Forțele Aeriene ale SUA

au declanșat o campanie masivă de
bombardament aerian (Operațiunea
Niagara) pentru a susține baza marinei.
Această campanie a folosit ultimele
inovații tehnologice pentru a localiza
forțele nord-vietnameze. Efortul logistic
de susținere a bazei marinei, după
izolarea ei pe uscat, a impus
implementarea altor inovații tactice
pentru continuarea aprovizionării bazei.

În martie 1968, o forță combinată a

marinei și armatei americane împreună
cu armata sud-vietnameză a lansat o
expediție terestră (Operation Pegasus)
care a reușit să despresureze baza
marinei de la Khe Sanh. Bătălia a
reprezentat o victorie tactică pentru
forțele sud-vietnameze și americane,
deși nu a avut implicații strategice clare;
unii istorici au remarcat că atacurile
Armatei Populare din jurul frontierei
anterioare Ofensivei de Tet de la
începutul lui 1968 au servit doar pentru a
distrage atenția inamicului în timp ce se
strângeau forțele Viet Cong.

Preliminarii

Tabăra …

Satul Khe Sanh era reședința districtului

Huong Hoa, o zonă populată cu sate ale
degarilor și plină de plantații de cafea,
aflată la aproximativ zece kilometri de
frontiera cu Laos pe drumul național 9
din Vietnam, cel mai nordic drum
transversal din Vietnamul de Sud. Acest
drum grav deteriorat ducea din zona de
coastă prin zona muntoasă din vest și
apoi trecea granița în Laos. Baza de luptă
și-a avut originea în construcția unui
aerodrom de către Forțele Speciale ale
Armatei SUA în august 1962 lângă sat la
un vechi fort francez.[8] Tabăra a devenit
apoi un avanpost al programului Civil
Irregular Defense Groups (CIDG) al
Forțelor Speciale, al cărui scop era cel de
a observa infiltrarea Armatei Populare
Vietnameze de-a lungul graniței și de a
proteja populația locală.[9] În noiembrie
1964, Beretele Verzi și-au mutat tabăra
pe Platoul Xom Cham, viitoarea poziție a
Bazei Khe Sanh.

Harta nordului Provinciei Quang Tri.

În iarna lui 1964, Khe Sanh a devenit

centrul lansării Grupului secret pentru
Studiu și Observație (SOG — acesta s-a
poziționat mai întâi lângă sat, după care
s-a mutat în fortul francez).[10] De acolo,
au fost trimise echipe de recunoaștere în
Laos pentru a explora și a aduna
informații privind sistemul logistic al
Armatei Populare Vietnameze, sistem
cunoscut sub numele de drumul Ho Chi
Minh.

Tabăra de pe platou a fost ocupată

permanent de pușcași marini în anul
1967, când au înființat și un avanpost
lângă aerodrom. Această bază urma să
servească drept ancoră vestică pentru
forțele marinei, care aveau sarcini tactice
pentru cele cinci provincii nordice ale
Vietnamului de Sud, denumite I Corps.[11]
Sistemul defensiv al pușcașilor marini se
întindea pe sub zona demilitarizată de la
coastă, de-a lungul drumului 9, până la
Khe Sanh. În 1966, Forțele Speciale
regulate se retrăseseră de pe platou și
construiseră o tabără mai mică pe
drumul 9 la Lang Vei, la aproximativ
jumătatea distanței până la granița cu
Laos.[12]

Luptele de la frontieră …

În a doua jumătate a lui 1967, nord-

vietnamezii au declanșat o serie de
acțiuni în regiunile de frontieră ale
Vietnamului de Sud. Toate aceste atacuri
au fost efectuate de unități ale Armatei
Populare Vietnameze (APV) sau ale
Frontului Național pentru Eliberarea
Vietnamului de Sud (FNE) de
dimensiunea unor regimente dar, spre
deosebire de tacticile de atacuri rapide
utilizate de obicei de forțele comuniste,
acestea erau atacuri susținute și
violente.

La începutul lui octombrie, APV a

indensificat incursiunile unităților de
dimensiunea batalioanelor și focul de
artilerie îndreptate către Con Thien, o
fortificație pe un deal din centrul liniei
defensive a pușcașilor marini aflat la sud
de zona demilitarizată din nordul
provinciei Quang Tri.[13] Tirurile de
mortier, obuzele de artilerie și rachetele
de 122 mm cădeau la întâmplare, dar
neîncetat asupra bazei.
Bombardamentele din septembrie
aduceau circa 100–150 de proiectile pe
zi, maximul fiind atins pe 25 septembrie
cu 1.190 de proiectile.[14] Comandantul
american din Vietnam, generalul William
C. Westmoreland a răspuns lansând
Operațiunea Neutralize, o campanie de
bombardament aerian și naval, cu scopul
de a rupe asediul. Timp de șapte
săptămâni, avioanele americane au
aruncat între 35.000–40.000 tone de
bombe în aproape 4.000 de raiduri
aeriene.[15]
Lupte pe Dealul 875, cea mai intensă bătălie de
lângă Dak To.

La 27 octombrie, un regiment APV a

atacat un batalion al armatei sud-
vietnameze la Song Be, capitala
provinciei Phuoc Long.[15] Nord-
vietnamezii au luptat câteva zile și apoi
s-au retras din cauza pierderilor suferite.
După două zile, Regimentul 273 FNE a
atacat o tabără a Forțelor Speciale de
lângă orașul de frontieră Loc Ninh, din
provincia Binh Long.[15] Soldați ai Diviziei
1 Infanterie americane au replicat rapid.
După zece zile de luptă, atacatorii au fost
împinși înapoi în Cambodgia. Cel puțin
852 de combatanți nord-vietnamezi au
fost uciși în timpul acestei acțiuni, forțele
americane și sud-vietnameze pierzând
doar 50 de oameni.[15]

Cele mai grele lupte au avut loc lângă

Dak To, în provincia Kontum, din zona
muntoasă centrală.[16] Acolo, prezența
Diviziei I a APV a dus la o luptă de 22 de
zile unde s-au dat unele dintre cele mai
intense lupte corp la corp din întregul
conflict.[17] Au murit între 1.200 și 1.600
de soldați nord-vietnamezi și 362 de
membri ai Diviziei 4 Infanterie, ai Brigăzii
de Luptă 173 Aeropurtată americane și ai
diferitelor unități din Armata Republicii
Vietnam. Trei dintre cele patru batalioane
ale Diviziei 4 Infanterie și întreaga
Brigadă 173 au fost puse în
imposibilitatea de a lupta în această
bătălie.[18]

Serviciile americane de informații au fost

derutate de această serie de acțiuni ale
inamicului. Nu părea să existe vreo
logică în spatele ofensivelor susținute ale
APV și FNE, alta decât provocarea de
pierderi forțelor anticomuniste. Au reușit
aceasta, dar pierderile suferite de nord-
vietnamezi păreau să anuleze total orice
câștig obținut de acestea în termeni de
resurse umane. Luptele de la graniță au
avut, însă, două importante consecințe
care nu au fost identificate la acea vreme
—au atras atenția comandamentului
american asupra zonelor de graniță și au
îndepărtat forțele americane și sud-
vietnameze de orașe și de zonele de
coastă.[19]

Luptele de pe dealuri …

Valea Khe Sanh

În zona Khe Sanh, situația a rămas

liniștită tot anul 1966. Chiar și așa,
generalul Westmoreland a insistat nu
doar ca ea să fie ocupată de pușcașii
marini, ci să fie și întărită.[20] Lui i s-a
opus ferm generalul Lewis W. Walt,
comandantul I Corps de la Marină. Walt a
susținut că ținta reală a eforturilor
americane trebuie să fie pacificarea și
protejarea populației, nu hărțuirea APV și
FNE în zone izolate.[21] Westmoreland a
avut, însă, câștig de cauză, și Batalionul 1
din Regimentul 3 Marină a fost trimis să
ocupe tabăra și aerodromul la 29
septembrie. La sfârșitul lui ianuarie 1967,
1/3 a fost înlocuit de Compania Bravo,
din Batalionul 1, Regimentul 9 Marină. O
singură companie înlocuia un întreg
batalion. Unul dintre misterele ce
înconjară bătălia de la Khe Sanh a fost
motivul pentru care, după ce a insistat ca
pușcașii marini să apere baza de la Khe
Sanh, Westmoreland le-a permis să se
retragă.[22]

Luptele de pe dealuri

La 24 aprilie 1967, o patrulă a Companiei

Bravo a fost atacată de o forță APV de o
dimensiune necunoscută la nord de
Dealul 861. Această acțiune a declanșat
prematur o ofensivă nord-vietnameză de
capturare a Khe Sanh-ului. Forțele APV
tocmai ocupau poziții pe teren înalt
pregătind atacul principal.[23]
Batalioanele 2 și 3 din cadrul
Regimentului 3 Marină, sub comanda
colonelului John P. Lanigan, au întărit
baza de la Khe Sanh cu ordine de a
împinge nord-vietnamezii jos de pe
dealurile 861, 881 Nord și 881 Sud.
Forțele nord-vietnameze au fost
îndepărtate din zona de lângă Khe Sanh
și au pierdut 940 de oameni. Pușcașii
marini au pierdut 155 morți și 425
răniți.[24] Pentru a preveni spionarea de
către APV a bazei principale de la
aerodrom și posibila utilizare a dealurilor
din jurul văii Khe Sanh ca poziție de
tragere, acestea trebuia să fie permanent
ocupate și apărate de elemente separate
ale Marinei, ceea ce a dus la rarefierea
defensivei.

În urma luptelor de pe dealuri, s-a instalat

o liniște relativă în ce privește activitatea
APV în zona Khe Sanh. Spre sfârșitul lui
mai, forțele marinei au fost din nou
reduse de la două batalioane la unul
singur, Batalionul 1 din Regimentul 26
Marină. General-locotenentul Robert E.
Cushman, Jr. l-a înlocuit pe generalul
Walt în funcția de comandant al Forței
Expediționare III a Marinei în iunie. La 14
august, colonelul David E. Lownds a
preluat comanda Regimentului 26
Marină. Au avut loc acțiuni sporadice în
vecinătate la sfârșitul verii și la începutul
toamnei, dintre care cele mai grave au
fost surprinderea unui convoi cu provizii
într-o ambuscadă pe Drumul 9. Aceasta
s-a dovedit a fi ultima tentativă terestră
de aprovizionare a bazei Khe Sanh până
în luna martie a anului următor.[25] În
decembrie și la începutul lui ianuarie, au
fost observate mai multe unități APV și
activitățile lor în zona Khe Sanh, dar
sectorul a rămas unul relativ liniștit.[26]

Decizii …
Comandamentul american trebuia
hotărască dacă să trimită mai mulți
oameni din forța limitată din I Corps
pentru apărarea Khe Sanh-ului sau să
abandoneze baza.[27] Generalul
Westmoreland considera că alegerea
este una simplă. În memoriile sale, el a
dat motivele pentru continuarea efortului:
“ Khe Sanh poate servi drept bază
de patrulare pentru blocarea
infiltrării inamicului dinspre Laos
pe Drumul 9; ca bază pentru
operațiunile SOG de hărțuire a
inamicului în Laos; ca aerodrom
pentru avioanele de recunoaștere
care observă Drumul Ho Chi Minh;
ca ancoră vestică pentru sistemele
defensive de la sud de zona
demilitarizată; drept cap de pod
pentru operațiunile terestre de
întrerupere a Drumului Ho Chi
Minh.”[28] ”
Ofițerii superiori ai Marinei nu erau, însă,
de aceeași părere. Generalul Cushman,
noul comandant al Forței Expediționare
Amfibii III Marină, îl susținea pe
Westmoreland (probabil în scopul
ameliorării relațiilor între Marină și
Forțele Terestre după plecarea lui
Walt).[29] Argumentele ofițerilor de
Marină împotriva păstrării bazelor erau:
faptul că pericolul real pentru I Corps era
amenințarea directă a orașului Quang Tri
și a altor zone urbane; faptul că o
defensivă împotriva infiltrării era inutilă,
deoarece APV poate folosi multe alte
rute de infiltrare; faptul că baza era prea
izolată și că pușcașii marini „nu aveau
nici elicoptere, oameni sau baze logistice
pentru asemenea operațiuni … Vremea
era un alt factor critic, deoarece
vizibilitatea redusă și norii deși în
preajma sezonului musonic fac
operațiunile cel puțin periculoase.”[30]
Generalul de brigadă Lowell English
(comandant adjunct al Diviziei 3 Marină)
s-a plâns că apărarea acestui post izolat
ar fi ridicolă. „Când ești la Khe Sanh, de
fapt nu ești nicăieri. Poți să o pierzi și de
fapt n-ai pierdut nimic.”[31]

Din punctul de vedere al lui

Westmoreland, însă, el trebuia doar să
știe că APV a masat un număr mare de
combatanți pentru o bătălie simplă. Baza
se afla și într-o zonă nepopulată, unde
puterea de tragere a americanilor putea fi
folosită la maximum fără a trebui să aibă
grijă de populația civilă folosită ca
paravan de nord-vietnamezi. Ocazia de a
ataca și de a distruge un inamic care
până atunci îi scăpase și care acum se
deplasa spre un punct fix promitea o
victorie fără precedent.[31]

Desfășurarea ostilităților

Strângerea forțelor …

Serviciile de informații ale marinei au

confirmat că, în decurs de aproximativ o
săptămână, Divizia 325 APV se
deplasase în vecinătatea bazei și încă
două divizii se aflau în apropierea lor.
Divizia 324 se afla în zona demilitarizată
aflată la 16–25 km nord de Khe Sanh în
timp ce Divizia 320 se afla suficient de
aproape pentru a oferi susținere dinspre
nord-est.[32] Acestea erau susținute
logistic de Drumul Ho Chi Minh. Ca
rezultat al aflării acestor informații baza
Khe Sanh a fost întărită la 13 decembrie
cu Batalionul 1 din Regimentul 9
Marină.[33]

La pozițiile aflate la vest de Dealul 881

Sud și la nord de creasta Co Roc, dincolo
de granița cu Laos, nord-vietnamezii au
ocupat poziții de artilerie, rachete și
mortiere de pe care să lanseze atacuri
trăgând asupra bazei și oferind acoperire
pentru operațiunile de pe teren.[34]
Acestea au profitat de vremea rea și de
musonul de iarnă.

Dispunerea forţelor în ianuarie 1968

În timpul nopții ploioase de 2 ianuarie

1968, șase oameni îmbrăcați în uniforme
negre au fost văzuți în afara gardului de
sârmă al bazei principale de către
membrii unui post de ascultare. După ce
nu au răspuns la apel, s-a tras asupra lor
și cinci au murit pe loc în vreme ce al
șaselea, deși rănit, a fugit.[35] Acest
eveniment l-a determinat pe generalul
Cushman să aducă întăriri colonelului
Lownds cu restul Batalionului 2 din
Regimentul 26 Marină. A fost prima dată
când toate cele trei batalioane ale
Regimentului 26 Marină au luptat
împreună de la bătălia de la Iwo Jima din
al Doilea Război Mondial.[36] Pentru a
acoperi o manevră lângă Râul Rao Quan,
Companiile Foxtrot, Golf, Hotel și H&S ale
batalionului 2 au fost trimise imediat
pentru a ocupa Dealul 558, Compania
Echo din același batalion ocupând Dealul
861A.
La 20 ianuarie, La Thanh Ton, un
locotenent APV din Compania 14
Antiaeriană din cadrul Diviziei 325, a
dezertat la baza americană și a dat în
vileag planurile pentru o întreagă serie de
atacuri nord-vietnameze.[37] Dealurile 881
Sud, 861, precum și baza principală
însăși urmau să fie atacate simultan în
aceeași seară. La ora 00:30 în ziua de 21
ianuarie, Dealul 861 a fost atacat de
aproximativ 300 de soldați nord-
vietnamezi. Pușcașii marini erau, însă,
pregătiți. Infanteria nord-vietnameză,
deși susținută din flancuri de tirul de
artilerie, a reușit, totuși, să penetreze
perimetrul defensiv și a fost respinsă
doar după lupte dure corp la corp.[38]
Baza principală a fost, apoi, supusă unui
foc intens de rachete și mortiere. Sute de
proiectile de mortier și de rachete de
122 mm au lovit baza, dărâmând mare
parte din structurile de deasupra solului.
Unul dintre primele proiectile inamice a
declanșat o explozie în depozitul de
muniții. Multe proiectile de mortier și de
artilerie stocate acolo au fost aruncate în
aer și au explodat la impact în interiorul
bazei. La scurt timp după aceasta, un alt
proiectil a lovit niște containere de gaz
lacrimogen CS, care a saturat întreaga
zonă.[39] La câteva ore după încetarea
bombardamentului, baza era încă în
pericol. La orele 10:00, o mare cantitate
de explozibil C-4 a luat foc, eveniment
soldat cu o nouă serie de explozii. Forțele
APV nu au profitat, însă, de ocazia de a
lansa un atac terestru.

Simultan cu bombardmentul bazei, a fost

lansat un atac împotriva cartierului
general al Districtului Huong Hoa. Acolo,
părți din Regimenul 66, Divizia 304 APV
au avut de înfruntat trupe sud-
vietnameze bru și din Forța Regională
conduse de consilieri militari, precum și
primul pluton de pușcași marini din
Compania Oscar, membră a Combined
Action Program sau CAP. Compania
Oscar era comandată de locotenentul
Thomas Stamper, iar O-1 era condusă de
sergentul John Balanco. (Un alt pluton
CAP Oscar, O-2, comandat de sg. Roy
Harper, cantonat la capătul vestic al
satului Khe Sanh aflat pe marginea
nordică a Drumului 9, a fost atacat
simultan. Aceștia au respins inamicul,
după care a făcut joncțiunea cu plutonul
O-1 Marină la cartierul general al
Districtului. Oscar-3, lângă bază, a fost
pus în alertă, dar nu a fost atacat.)
Forțele au reușit să reziste până în
dimineața zilei de 22, când au fost
trimise elicoptere pentru evacuarea lor.
Pușcașii marini din CAP și consilierii
militari au aflat cu uimire că „nici cei din
Forța Regională, nici sud-vietnamezii bru
cu armele lor nu vor fi luați cu elicopterul
și duși la bază”.[40] Un căpitan al Forțelor
Terestre americane, Bruce B. G. Clarke,
consilier senior al Districtului Huong Hoa,
și medicul echipei sale, Jim Perry, au
refuzat evacuarea în aceste condiții și s-
au deplasat cu oamenii lor la baza SOG,
FOB 3 (aflată lângă baza de luptă Khe
Sanh) pe o potecă ascunsă.[40] Forțele
speciale din FOB 3 au folosit soldați bru
din programul CIDG și au acceptat și
ajutorul pușcașilor marini de la CAP
Oscar care au luptat împreună cu ei și au
efectuat patrulări pe tot parcursul
asediului.

Acest atac a arătat că Divizia 304 APV

tocmai sosise din Vietnamul de Nord cu
toate cele trei regimente, 9, 24, 66,
împreună cu Regimentul 68B Artilerie și
cu Batalionul 14 Antiaerian. Ele erau
susținute de Batalionul 24 Artilerie.[41]
Divizia a ocupat poziții la sud-vest de
bază. Nu se știe, însă, exact care unități
de infanterie ale Diviziei 325 au rămas în
sectorul Khe Sanh. Un studiu sud-
vietnamez efectuat după bătălie a arătat
că la Khe Sanh rămăsese un singur
regiment, 95C. Conform acestui studiu,
două regimente ale altor divizii au ocupat
poziții de-a lungul Drumului 9 la est de
bază. Acestea erau Regimentul 31 din
Divizia 341 și posibil încă un regiment al
Diviziei 324.[42] Două batalioane ale
Regimentului 3 s-au mutat ulterior spre
sud către Hue pentru a participa la lupta
pentru acel oraș în fazele ulterioare ale
Ofensivei de Tết.

Pentru a elimina orice amenințare la

adresa flancului lor, nord-vietnamezii au
decis să atace batalionul laoțian BV-33,
aflat la Ban Houei Sane, pe Drumul 9 în
Laos. Batalionul a fost atacat în noaptea
de 23 ianuarie de trei batalioane APV
susținute de șapte tancuri. Laoțienii au
fost învinși, și mulți s-au retras la tabăra
Forțelor Speciale americane din Lang
Vei. Această acțiune din Laos, și nu
atacul de la Lang Vei de după trei zile, a
marcat primul moment când nord-
vietnamezii au angajat vehicule blindate
în luptă.

Datorită sosirii Diviziei 304, baza Khe

Sanh a primit întăriri de la Batalionul 1
din Regimentul 9 Marină la 22 ianuarie.
După încă cinci zile, au sosit ultimele
întăriri sub forma Batalionului 37
Vânători al armatei sud-vietnameze, din
motive mai mult politice decât tactice.[43]
Artileria APV și-a făcut debutul pe teatrul
de luptă la 24 ianuarie, când un
bombardament al tunurilor de 100 mm și
152 mm a început cu Dealul 881 Sud, a
trecut apoi la Dealul 861, și apoi spre
baza principală. Americanii și sud-
vietnamezii s-au poziționat defensiv în
speranța că armistițiul de Tết (anul nou
vietnamez) planificat pentru 29–31
ianuarie le va aduce un respiro. În
dupăamiaza de 29 ianuarie, însă, Divizia
3 Marină a anunțat pe cei de la Khe Sanh
că armistițiul a fost anulat. Urma să
înceapă Ofensiva de Tết.

Operațiunea Niagara …

În luna ianuarie, senzorii electronici

proaspăt instalați pentru Operațiunea
Muscle Shoals (redenumită apoi Igloo
White), care erau în curs de testare și
evaluare în sud-estul Laosului, au fost
alertați de creșterea activității APV de-a
lungul Drumului Ho Chi Minh în dreptul
colțului nord-vestic al Vietnamului de
Sud. Din cauza naturii acestor activități și
din cauza riscului la care era expusă
baza Khe Sanh din cauza lor, generalul
Westmoreland a ordonat Operațiunea
Niagara I, operațiune de colectare de
informații despre activitățile APV din
vecinătatea văii Khe Sanh.[44]

Niagara I a luat sfârșit în a treia

săptămână a lui ianuarie, și în data de 21
(ziua primului tir de artilerie al APV) s-a
lansat următoarea fază a operațiunii,
Niagara II. Centrul de Susținere Aeriană
Directă (Direct Air Support Center —
DASC) al Marinei, aflat la baza Khe Sanh,
era responsabil de coordonarea
atacurilor aeriene cu tirul artileriei. Un
centru aeropurtat de comandă al
câmpului de luptă (ABCCC), sub forma
unui avion C-130, a dirijat bombardierele
spre avioanele de recunoaștere de la
forward air control (FAC) care, la rândul
lor, le-au dirijat spre țintele pe care le-au
identificat ele sau despre care au primit
mesaje prin radio din partea unităților de
la sol. Când atacurile dirijate de FAC erau
împiedicate de vremea nefavorabilă,
bombardierele erau dirijate fie de un
radar al Marinei de tip AN/TPQ-10 de la
baza Khe Sanh, fie de stațiile Air Force
Combat Skyspot MSQ-77. Acest sistem
pe bază de LORAN putea dirija avioanele
spre țintele lor chiar și pe întuneric sau
pe vizibilitate zero.

Consilierul pe probleme de Securitate Naţională

Walt W. Rostow arătându-i președintelui Lyndon B.
Johnson un model al zonei Khe Sanh la 15 februarie
1968

Astfel a început ceea ce mulți au

considerat „cea mai mare concentrare de
putere de foc aeriană din istoria
războaielor”.[45] În oricare zi, 350 de
bombardiere-avioane de vânătoare
tactice, 60 de B-52-uri și 30 de avioane
ușoare de recunoaștere au operat
deasupra bazei.[46] Westmoreland deja
ordonase grupului de la Igloo White să
ajute apărarea pușcașilor marini.[44] La
22 ianuarie, au fost eliberați primii
senzori și, până la sfârșitul lunii, 316
senzori seismici și acustici fuseseră
amplasați în 44 de șiruri.[47] Senzorii erau
plantați de o escadrilă naval special,
Observation Squadron Sixty-Seven
(Escadrila de Observație Șaizeci și Șapte,
VO-67). Pușcașii marini din bază au
primit 40% din totalul de informații
necesar coordonării focului de suport din
partea acestor senzori.[48]
OP-2E Neptune de la VO-67 al Marinei americane, o
variantă de bombardier naval și antisubmarin de
patrulare, proiectat special pentru misiunile Muscle
Shoals.

Până la sfârșitul bătăliei de la Khe Sanh,

Forțele Aeriene ale SUA efectuaseră
9.691 zboruri operative și lansaseră
14.223 tone de bombe asupra țintelor din
zona Khe Sanh. Aviatorii Marinei
efectuaseră 7.098 de misiuni de zbor și
lansaseră 17.015 tone de bombe.
Echipajele aeriene navale, dintre care
multe au fost redirecționate de la
Operațiunea Rolling Thunder împotriva
Vietnamului de Nord, au efectuat 5.337
de zboruri, lansând 7.941 tone de
proiectile în zonă.[49]

La 1 februarie, generalul Earle G. Wheeler,

președintele Statului Major General, i-a
pus în vedere lui Westmoreland problema
„utilizării armelor nucleare tactice în
cazul în care situația de la Khe Sanh ar
deveni disperată.” Westmoreland a
răspuns că utilizarea lor probabil că nu
va fi necesară, dar a adăugat că în cazul
unei schimbări dramatice de situație,
„văd cum fie arme nucleare tactice, fie
agenți chimici ar putea candida la
folosire.”[50] Westmoreland a înființat
apoi un mic grup de studiu pentru a
examina consecințele a ceea ce a primit
porecla de Fracture Jaw (falcă
fracturată).[51] Westmoreland a scris apoi
că „Washington se temea atât de mult ca
nu cumva să se afle în presă, încât mi s-a
cerut să opresc totul.[52]

În timp ce în jurul bazei se duceau lupte

din ce în ce mai grele, aveau loc și alte
ciocniri coordonate de cartierul general
din Hue/Phu Bai, de la Saigon și de la
Pentagon. Se ducea chiar o intensă luptă
între diferitele servicii guvernamentale
pentru controlul asupra materialului
aviației care susținea nu doar baza de la
Khe Sanh, ci întregul efort american din
Asia de Sud-Est.[53] Westmoreland îi
dăduse comandantului său adjunct
pentru operațiuni aeriene, generalul de
aviație William W. Momyer,
responsabilitatea de a coordona
operațiunile aeriene de susținere de la
Khe Sanh. Comandanții de la Marină au
fost deranjați de aceasta, deoarece ei
aveau propriile escadrile de aviație ce
operau sub propriile politici de susținere
aeriană. Marina se ferea să cedeze
autoritatea asupra avioanelor sale unui
general al Forțelor Aeriene.[54]

Structura de comandă folosită în Asia de

Sud-Est încălca principiul de bază al
politicii Forțelor Aeriene, cel al unicului
administrator al spațiului aerian.
Conform acestuia, un singur cartier
general trebuie să aloce și să coordoneze
resursele atacurilor aeriene, distribuindu-
le acolo unde le consideră necesare și
apoi transferându-le în altă parte după
necesități. Marina, ale cărei avioane și
politici erau circumscrise operațiunilor ei,
nu aveau un astfel de control centralizat.
La 19 ianuarie, Westmoreland a cerut
superiorilor săi controlul asupra Forțelor
Aeriene. Cererea sa a ajuns la CINCPAC
în Honolulu și acolo a rămas.

Între timp, Westmoreland, comandantul

Marine Corps Leonard F. Chapman, Jr. și
Șeful Statului Major al Forțelor Terestre
Harold K. Johnson au intrat în polemici.
Johnson a susținut poziția Marinei
deoarece dorea protejarea
echipamentelor Forțelor Terestre de
administrația Forțelor Aeriene.[55]
Westmoreland a mers până într-acolo
încât a amenințat cu demisia în caz că
dorințele sale nu sunt respectate.[56] Ca
rezultat, la 7 martie, pentru prima dată în
timpul Războiului din Vietnam,
operațiunile aeriene au fost puse sub
comandă unică.[46]

Căderea Lang Veiului …

Ofensiva de Tet a fost lansată prematur

în unele zone la 30 ianuarie. În noaptea
următoare, un val masiv de atacuri
APV/FNE a lovit Vietnamul de Sud, cu
excepția Khe Sanh-ului. Lansarea celei
mai mari ofensive a inamicului nu l-a
făcut pe Westmoreland să scape din
atenție baza de la Khe Sanh. Un
comunicat de presă pregătit a doua zi
(dar care nu a fost publicat), în momentul
culminant al ofensivei de Tet, stipula:
„Inamicul încearcă să deruteze …
bănuiesc că încearcă și să distragă
atenția tuturor de la cea mai mare
amenințare, partea nordică a I Corps.
Dați-mi voie să vă avertizez să nu vă
lăsați derutați.”[57]

Pentru Beretele Verzi din Detașamentul

A-101 și cele patru companii de bru
cantonate la Vei nu fusese prea multă
activitate (cu excepția patrulelor) în
timpul bătăliei. Aceasta s-a schimbat
radical la orele dimineții de 7 februarie.
Americanii fuseseră avertizați de către
refugiații laoțieni din tabăra BV-33 de
prezența blindatelor APV în zonă. Deși se
știa că APV deține două regimente de
blindate, ea nu desfășurase încă nicio
unitate de blindate în Vietnamul de Sud
și, în plus, americanii considerau că este
imposibil ca una dintre acestea să
ajungă la Khe Sanh fără a fi observată de
avioanele de recunoaștere.[58]

Chiar și după avertismentele refugiaților,

atacul a 12 tancuri asupra soldaților din
Forțele Speciale de la Lang Vei a fost o
surpriză. Tancurile amfibii PT-76 de
fabricație sovietică din dotarea
Regimentului 202 Blindate al APV a lovit
sistemele defensive, susținute de un
asalt de infanterie al Batalionului 7 din
Regimentul 66 și de Batalionul 4 al
Regimentului 24, ambele din cadrul
Diviziei 304. Forțele terestre fuseseră
echipate special penru atac cu ranițe de
grenade, gaze lacrimogene și
aruncătoare de flăcări. Deși principalele
sisteme defensive ale taberei au fost
cucerite în doar 13 minute, luptele au
durat câteva ore, timp în care cei de la
Forțele Speciale împreună cu aliații lor
bru au reușit să distrugă cel puțin cinci
tancuri.[59]

Pușcașii marini de la Khe Sanh aveau un

plan pergătit pentru trimiterea de întăriri
în asemenea cazuri, dar colonelul
Lowndes, de teama unei ambuscade
nord-vietnameze, a refuzat să-l pună în
practică. Lowndes a respins și o
propunere de a lansa o operațiune de
salvare a supraviețuitorilor cu
elicopterul.[60] Într-o ședință ținută la Da
Nang la 07:00 a doua zi dimineața,
generalii Westmoreland și Cushman au
acceptat decizia lui Lowndes.
Locotenent-colonelul de infanterie
Jonathan Ladd (comandant al Grupului 5
al Forțelor Speciale), care abia sosise de
la Khe Sanh, s-a declarat „uimit că
pușcașii marini, care se mândreau că
niciodată nu lasă pe nimeni în urmă, erau
dispuși să sacrifice toate Beretele Verzi
și să ingore pur și simplu căderea Lang
Veiului.”[60]

Atacul de la Lang Vei

Ladd și comandantul bazei de

recunoaștere (care fusese incorporată în
sistemul defensiv al bazei de la Khe
Sanh) a propus ca, dacă pușcașii marini
furnizează elicopterele, the oamenii SOG
care efectuau misiuni de recunoaștere să
meargă ei să recupereze
supraviețuitorii.[61] Pușcașii marini au
continuat să se opună operațiunii până
când Westmoreland i-a ordonat personal
lui Cushman să permită operațiunea de
salvare.[62] Abia la orele 15:00 s-a lansat
operațiunea de suport, care a avut
succes. Dintre cei 500 de soldați bru ai
CIDG aflați în Lang Vei, 200 fuseseră
uciși sau dispăruseră, iar alți 75 fuseseră
răniți. Dintre cei 24 de americani din
tabără, zece muriseră și 11 erau răniți.[63]
Colonelul Lownds a produs furia
personalului Forțelor Speciale atunci
când supraviețuitorii sud-vietnamezi de
la Lang Vei, familiile lor, refugiații civili
din zonă și supraviețuitorii laoțieni din
tabăra de la Ban Houei Sane au ajuns la
poarta bazei de la Khe Sanh. Lownds s-a
temut că APV a infiltrat oameni printre
cei peste 6000 de refugiați.[64] Spre
surprinderea personalului SOG și CAP,
combatanții indigeni au fost dezarmați și
obligați să stea sub pază în craterele
obuzelor. Neprimind hrană și apă, mulți
dintre laoțieni s-au întors și au plecat pe
jos pe Drumul 9 către Laos.[65] Soldații
bru au fost excluși de la evacuarea din
zonele înalte printr-un ordin al
comandantului I Corps al armatei sud-
vietnameze, care a hotărât că niciunui
bru nu i se va permite să coboare în
zonele joase.[66] Colonelul Ladd, aflat la
fața locului, a raportat că pușcașii marini
cred că „nu pot avea încredere în niciun
gălbejit din tabără” [67]

Logistică și susținere …

Colonelul Lownds a estimat necesitățile

logistice ale bazei de la Khe Sanh la 60
de tone de muniție pe zi la jumătatea lui
ianuarie, estimare ce a crescut la
185 tone pe zi în momentul când toate
cele cinci batalioane erau desfășurate.[68]
Cele mai mari impedimente privind
livrarea proviziilor și muniției la bază erau
închiderea Drumului 9 și vremea
nefavorabilă cauzată de musonul de
iarnă. De la începutul bătăliei până la
începutul lui martie, zona era acoperită
de ceață și nori de joasă altitudine de
dimineața până aproape de prânz. Chiar
și atunci, plafonul de nori se ridica rareori
la mai sus de 700 m, și doar cei mai
îndrăzneți aviatori cutezau să se
aventureze până la acel aerodrom.
Super Gaggle. Sus: elicoptere CH-46 Sea Knight cu
încărcături; jos: avion A-4 Skyhawk furnizând foc de
acoperire.

Orice aeronavă care înfrunta vremea și

încerca să aterizeze era supusă tirului
nord-vietnamez antiaerian la coborâre.
După ce avionul ateriza, el devenea ținta
tirului de mortiere și artilerie al APV.
Aceleași probleme le întâmpinau și la
plecare.[69] Ca rezultat, 65 la sută din
toate proviziile erau parașutate din
avioane C-130.[70] Forțele Aeriene au
afirmat că, pe parcursul asediului, 14.356
de tone de provizii au fost livrate la Khe
Sanh pe calea aerului (din care
8.120 tone au fost parașutate).
Înregistrările Regimentului de Aviație 1
Marină indică faptul că unitatea a livrat
4.661 tone de încărcătură la KSCB.[71]

Aprovizionarea numeroaselor
avanposturi izolate pe dealuri a fost
supusă acelorași dificultăți și pericole.
Tirul unităților antiaeriene ale APV a
avariat mai multe elicoptere care au
încercat. Pușcașii marini au găsit în
conceptul Super Gaggle o soluție la
această problemă. 12 bombardiere de
vânătoare A-4 Skyhawk acopereau
zboruri masive de câte 12–16 elicoptere,
care aprovizionau mai multe dealuri
simultan. Adoptarea acestui concept la
sfârșitul lui februarie a fost punctul de
cotitură în efortul de aprovizionare. După
aceasta, elicopterele marine au adus
465 tone de provizii în luna februarie.
Când s-a ameliorat vremea în martie,
cantitatea a crescut la 40 de tone pe
zi.[72]

Pe măsură ce au fost alocate mai multe

unități de infanterie pentru apărarea
KSCB, întăririle artileriei au ținut pasul.
Până la începutul lui ianuarie, apărătorii
puteau conta pe susținerea a 46 de piese
de artilerie de diferite calibre, cinci
tancuri dotate cu tunuri de 90 mm și pe
92 de turele fără recul de 106 mm
montate pe vehicule antitanc.[73] Baza
putea conta și pe susținerea tunurilor de
175 mm ale Forțelor Terestre americane
aflate la Camp Carrol, la est de Khe Sanh.
De-a lungul bătăliei, artileriștii Marinei au
tras 158.891 de focuri.[74] Analiza tirului
de artilerie al APV efectuată de Marina
americană a dezvăluit faptul că tunarii
APV trăseseră în total 10.908 salve de
mortier sau de artilerie și rachete înspre
pozițiile Marinei.[5]

Ultimele atacuri …
În noaptea în care a căzut Lang Vei, trei
companii ale regimentului 101D al APV,
au luat pozițiile pentru a ataca Alpha-1,
un avanpost aflat în apropierea bazei Khe
Sanh, apărat de 66 oameni din
Regimentul 9 Marină. Sub acoperirea
unui baraj de mortiere, nord-vietnamezii
au străpuns perimetrul și i-au împins pe
restul de 30 de apărători înspre punctul
sud-vestic al structurii defensive. Dintr-un
motiv necunoscut, soldații APV nu au
profitat de avantaj să elimine grupul.[75] O
forță de întărire a plecat din baza
principală și i-a atacat pe sud-vietnamezi,
forțându-i să se retragă spre o zonă unde
erau expuși focului artileriei și
tancurilor.[76]
La 23 februarie, KSCB a suferit cel mai
violent bombardament din întreaga
bătălie. Într-o singură perioadă de opt
ore, baza a fost lovită de 1.307 proiectile
nord-vietnameze, dintre care majoritatea
au provenit din piesele de artilerie de
130 mm (utilizate pentru prima oară în
luptă) și de 152 mm care trăgeau din
Laos.[77] Bombardmentului i-au căzut
victime zece morți și 51 de răniți. După
două zile, au apărut primele tranșee ale
APV, înspre nord, până la 25 de metri de
perimetrul bazei. În aceeași zi, o patrulă
din Batalionul 1 Compania Bravo,
Regimentul 26 Marină a fost surprinsă
într-o ambuscadă de o forță APV
estimată a avea o mărime de ordinul unui
batalion. Contactul s-a soldat cu moartea
a nouă pușcași marini, rănirea altor 25, și
dispariția a altor 19.[78]

Echipă de lunetiști ai Marinei americane caută ţinte

în valea Khe Sanh

La sfârșitul lui februarie, serviciile

americane de informații au postulat că
Regimentul 66, Divizia 304 APV era în
curs de pregătire a unui atac asupra
pozițiilor Batalionului 37 Vânători, pe
perimetrul estic.[79] În noaptea de 28
februarie, baza de la Khe Sanh a
declanșat tir de artilerie și atacuri aeriene
împotriva tuturor posibilelor zone de
pregătire și rutelor pe care nord-
vietnamezii pot ataca. La 21:30, atacul
nord-vietnamez a venit, dar el a fost oprit
de armele reduse ale vânătorilor,
susținuți de mii de focuri de artilerie și de
atacuri aeriene. Alte două atacuri au fost
oprite dimineața înainte ca nord-
vietnamezii să se retragă într-un final.
APV, însă, nu terminase lupta cu sud-
vietnamezii. În luna martie, au fost
lansate alte cinci atacuri împotriva
sectorului defensiv al acestora.

Până la jumătatea lui martie, serviciile de

informații ale Marinei au început să
observe un exod al unităților APV din
sectorul Khe Sanh.[79] Cartierul General
Divizionar 325C a fost primul care a
plecat, urmat de Regimentele 95C și
101D, toate reamplasate spre vest. În
același timp, Divizia 304 s-a retras către
sud-vest. Bătălia, însă, nu se terminase.
La 22 martie, peste 1.000 de proiectile
nord-vietnameze au căzut în bază și, încă
o dată, a fost detonat un depozit de
muniție.[80]

La 30 martie, Compania Bravo din

Regimentul 26 Marină a lansat un atac
către poziția ambuscadei în care
muriseră mulți dintre camarazi ai lor la
25 februarie. După un tir al celor nouă
baterii de artilerie, atacul pușcașilor
marini a avansat prin tranșeele APV, dar
aceștia nu au găsit rămășițele celor din
patrula prinsă în ambuscadă. Atacul s-a
soldat cu moartea a 115 nord-vietnamezi
și a 10 americani; aceștia din urmă au
pierdut și 100 răniți și doi dispăruți.[81] La
08:00 a doua zi, Operațiunea Scotland a
luat sfârșit. Controlul operațional asupra
zonei Khe Sanh a fost predat Diviziei 1
Cavalerie Aeriană a Armatei SUA pe toată
durata Operațiunii Pegasus.[5]

Operațiunea Scotland, începută la 1

noiembrie 1967, a înregistrat ca pierderi:
205 morți în luptă, 1.668 răniți și 25
dispăruți presupuși morți.[6] Aceste cifre
nu includ pierderile din rândul soldaților
Forțelor Speciale de la Lang Vei,
echipajele aeriene dispărute sau ucise în
zonă și nici pușcașii marini uciși sau
răniți în timp ce intrau sau ieșeau din
bază la bordul avioanelor sau
elicopterelor. În ce privește pierderile
nord-vietnamezilor, au fost numărate
1.602 cadavre, au fost luați șapte
prizonieri, și doi inamici s-au alăturat
forțelor aliate pe parcursul operațiunii.
Serviciile de informații americane au
estimat că între 10.000 și 15.000 soldați
APV au murit în timpul operațiunii.[5][6]
Aceste estimări au fost, însă, efectuate
aproape exclusiv pe baza surselor
indirecte de informații: informații de la
senzori, observarea exploziilor
secundare, rapoartele detectoarelor sau
prizonierilor, și extrapolări sau
presupuneri.[82]

Despresurarea și rezultatele
finale

Operațiunea Pegasus …

Încă de la 25 ianuarie 1968 începuseră

să se facă planuri pentru despresurarea
Khe Sanh-ului cu ajutorul unor acțiuni
terestre; atunci, Westmoreland a ordonat
generalului John J. Tolson, comandantul
Diviziei I Cavalerie Aeriană să
pregătească un plan de siguranță.
Drumul 9, singura rută practicabilă
dinspre est nu era utilizabil din cauza
stării sale proaste și din cauza prezenței
trupelor nord-vietnameze. Tolson nu s-a
bucurat să primească această misiune,
deoarece el credea că după Tet cea mai
bun lucru de făcut era ca divizia sa să
atace în valea A Shau. Westmoreland,
planifica, însă, deja pe termen mai lung.
Khe Sanh trebuia despresurat și apoi
folosit ca punct de declanșare a unor
urmăriri ale forțelor inamice în Laos.[83]

La 2 martie, Tolson a ținut o prezentare în

care a propus ceea ce avea să fie
cunoscut ca Operațiunea Pegasus. Planul
operativ al acestei operațiuni, cea mai
mare lansată de Forțele Amfibii III Marină
până atunci în cadrul conflictului, era
unul simplu. Batalionul 2, Regimentul 1
Marină și Batalionul 2, Regimentul 3
Marină aveau să plece din Zona de
Aterizare Stud de la Ca Lu (16 kilometri
este de Khe Sanh) și să avanseze pe
Drumul 9 în timp ce unele părți din
Regimentul 1 Cavalerie Aeriană aveau să
aplice tactica leapfrogging cu ajutorul
elicopterelor, din loc în loc pe drum,
atacând punctele strategice din zonă
pentru a acoperi avansul pușcașilor
marini. Acesta avea să fie susținut de
focul a 102 piese de artilerie.[84] Pușcașii
marini aveau să fie însoțiți de Batalionul
11 Geniu, care trebuia să repare drumul
pe măsură ce americanii avansau.
Ulterior Batalionul 1, Regimentul 1
Marină și Forța Aeropurtată 3 a armatei
sud-vietnameze (batalioanele
aeropurtate 3, 6 și 8) aveau să se alăture
operațiunii.[85]

Efortul de despresurare pus la cale de

generalul Westmoreland i-a supărat pe
ofițerii Marinei, care de la bun început nu
intenționaseră să păstreze baza de la
Khe Sanh, fiind, în schimb, criticați că nu
l-au apărat cum trebuie.[86] Cei de la
Marină au arătat mereu că baza Khe
Sanh nu fusese de fapt sub asediu,
întrucât nu fusese cu adevărat izolată de
eforturile de întărire și aprovizionare.
Generalul Cushman era indignat de
„sugestia unei salvări sau de spargerea
asediului cu forțe exterioare”.[87]

Cu toate acestea, la 1 aprilie, s-a

declanșat Operațiunea Pegasus.
Rezistența opusă de nord-vietnamezi a
fost timidă și problema principală care a
împiedicat avansul a fost plafonul de nori
permanent de la orele dimineții care a
încetinit ritmul operățiunilor cu
elicoptere. Pe măsură ce forța de
despresurare avansa, pușcașii marini de
la Khe Sanh s-au deplasat de pe pozițiile
lor și au început să patruleze la distanță
mai mare de bază. La 6 aprilie, Brigada a
treia a Cavaleriei Aeriene a întâlnit o forță
APV care le-a blocat drumul și au dus
lupte cu aceasta toată ziua.

A doua zi, Brigada a doua din Regimentul

1 Cavalerie Aeriană a capturat vechiul
fort francez de lângă satul Khe Sanh
după o luptă de trei zile. Legătura între
forța de despresurare și pușcașii marini
de la KSCB a avut loc la ora 08:00 în
dimineața zilei de 8 aprilie, când
Batalionul 2, Regimentul 7 Cavalerie a
intrat în bază.[88] Batalionul 11 Geniu a
declarat Drumul 9 deschis traficului în
ziua de 11 aprilie. În acea zi, generalul
Tolson a ordonat unității sale să
pregătească imediat operațiunile din
valea A Shau.[89] La 08:00 în ziua de 15
aprilie, operațiunea Pegasus a fost
declarată încheiata. Victimele
americanilor s-au ridicat la 92 morți, 667
răniți și cinci dispăruți. 33 de soldați sud-
vietnamezi au fost uciși și 187 răniți.
Estimările pierderilor APV se cifrează la
1.100 de morți și 13 căzuți prizonieri.[90]

Colonelul Lownds și Regimentul 26

Marină a plecat, lăsând apărarea bazei în
sarcina Regimentului 1 Marină. Generalul
Westmoreland a continuat să ceară ca
baza să rămână ocupată și așa a și
rămas până când el a plecat din Vietnam
la 11 iunie.[91] Succesorul său, generalul
Creighton W. Abrams a lăsat să treacă o
săptămână, după care a ordonat inițierea
operațiunii Charlie, distrugerea și
evacuarea bazei de la Khe Sanh,
operațiune încheiată la 6 iulie.[92]
Colonelul Lownds și-a făcut ultima sa
apariție în istoria Khe Sanh-ului la 23 mai,
când a primit, împreună cu sergentul său
major, din partea Perședintelui Johnson
distincția Presidential Unit Citation în
numele Regimentului 26 Marină.

După anunțarea veștii închiderii KSCB,

media americană a ridicat imediat
chestiunea motivațiilor abandonării ei. S-
a pus întrebarea ce s-a schimbat în cele
șase luni încât comandanții americani au
hotărât abandonarea Khe Sanh-ului în
iulie. Explicațiile date de comandamentul
de la Saigon erau că

„inamicul și-a schimbat

tacticile și și-a redus forțele;
APV își deschisese noi rute de
infiltrare; pușcașii marini au
acum suficienți oameni și
elicoptere pentru a efectua
operațiuni mobile; o bază fixă
nu mai este necesară.”[93]

În acest moment al conflictului, însă,

nevoia Marinei de mobilitate era
discutabilă. Retragerea treptată a forțelor
americane începută în anul următor și
adoptarea vietnamizării au însemnat că,
în 1969, „deși abundau ofensivele tactice
limitate, participarea armatei americane
la război avea să fie limitată la o
abordare defensivă.”[94]

Întrebări fără răspuns …

Natura exactă a scopului strategic al

Hanoiului în ce privește ofensiva de la
Khe Sanh este încă în dispută. John
Prados și Ray Stubbe au rezumat
întrebările istorice astfel: „fie ofensiva de
Tet a fost o diversiune cu scopul de a
facilita pregătirile APV/FNE pentru o
bătălie decisivă la Khe Sanh, fie Khe Sanh
a fost o diversiune cu scopul de a-i
distrage atenția lui Westmoreland în
zilele dinainte de Tet.”[95]

Alți observatori credeau că asediul

servește unei strategii mai complexe a
comuniștilor; a atras 30.000 de soldați
americani în afara orașelor care erau
țintele principale ale ofensivei de Tet.[96]

Dacă APV chiar dorea să cucerească Khe

Sanh și dacă bătălia a fost o tentativă de
a replica triumful Viet Minh-ului împotriva
francezilor în bătălia de la Dien Bien Phu
rămân și ele întrebări deschise. Generalul
Westmoreland credea că cea de-a doua
era adevărată și această convingere a sa
a stat la baza dorinței lui de a pregăti un
„Dien Bien Phu inversat”.[97] Dacă Hanoiul
era dispus să-și maseze trupele într-o
zonă geografică limitată, lăsându-le
expuse bombardamentelor americane,
atunci cu atât mai bine, gândea el.

Cei care sunt de acord cu Westmoreland

consideră că este singura explicație
pentru angajarea atât de multor forțe de
către Hanoi în zonă în loc să le
folosească în ofensiva de Tet. Faptul că
nord-vietnamezii au angajat doar
jumătate din forțele disponibile în
această ofensivă (60–70.000 de
oameni), dintre care majoritatea erau
membri ai FNE, este unul din
argumentele folosite în favoarea viziunii
lui Westmoreland. Alte teorii spun că
forțele din jurul Khe Sanh-ului erau doar o
măsură locală de apărare în apropierea
zonei demilitarizate, sau că ele serveau
drept rezervă în eventualitatea unei
ofensive americane în stilul invaziei
Incheonului în timpul Războiului din
Coreea.

Generalul Abrams a sugerat și el că nord-

vietnamezii plănuiesc să replice luptele
de la Dien Bien Phu. El credea că
acțiunile APV din timpul ofensivei de Tet
au demonstrat aceasta.[98] El se sprijină
pe argumentul că ar fi durat mai mult să
disloce nord-vietnamezii la Huế dacă
APV ar fi angajat cele trei divizii de la Khe
Sanh în bătălia de acolo (deși PAVN a
angajat trei regimente în luptele din
sectorul Khe Sanh), în loc să le împartă în
două.[99]

O altă interpretare a fost aceea că nord-

vietnamezii plănuiau să lucreze la două
capete. Dacă puteau lua Khe Sanh, atunci
era bine pentru APV; iar dacă nu, atunci
cel puțin vor distrage cât de mult posibil
atenția forțelor americane și sud-
vietnameze din I Corps pentru a facilita
ofensiva de Tet.[100] Această părere este
susținută de un studiu nord-vietnamez al
bătăliei capturat în 1969. Conform
acestuia, APV ar fi cucerit Khe Sanh dacă
ar fi putut, dar prețul pe care erau dispuși
să-l plătească era limitat. Obiectivele lor
principale erau uciderea a cât mai mulți
soldați americani și izolarea lor în zonele
de graniță.[101]

Generalul Wallace Greene, comandantul forţelor de

Marină (stânga), general-locotenent Robert
Cushman, comandant al Forţelor Amfibii III ale
Marinei (centru) și generalul William Westmoreland
(dreapta).

O altă teorie este că acțiunile din jurul

Khe Sanh-ului (și celelalte bătălii din zona
de graniță) erau o farsă cu scopul de a
concentra atenția americanilor asupra
graniței. Generalul și istoricul Dave
Palmer acceptă acest raționament:
„Generalul Giap nu avea nicio intenție să
captureze Khe Sanh … a fost un efort
simulat, diversionist. Și își îndeplinise
scopul magnific de bine.”[102]

Generalul de marină Rathvon M.

Tompkins, comandantul Diviziei 3
Marină, a arătat că dacă APV chiar ar fi
intenționat să cucerească Khe Sanh,
soldații nord-vietnamezi ar fi tăiat singura
sursă de apă a bazei, pârâul aflat la 500
de metri în afara perimetrului bazei. Dacă
ar fi contaminat apa, transporturile
aeriene nu ar fi putut aduce pușcașilor
marini suficientă apă proaspătă.[82]
General-locotenentul de marină Victor
Krulak a susținut ideea că nu a existat
nicio intenție serioasă de a cuceri baza
arătând că nici resursele de apă și nici
liniile de comunicații nu au fost tăiate de
nord-vietnamezi.

Aerodromul Khe Sanh, decembrie 2006

Un argument ridicat de Westmoreland la

acea vreme (și citat de istoricii bătăliei) a
fost că doar două regimente de pușcași
marini se aflau blocate la Khe Sanh față
de mai multe divizii ale APV.[103] Dar la
momentul când Hanoiul a luat decizia de
a înconjura baza, Khe Sanh era ocupat de
doar două (sau chiar unul) batalioane
americane. Rămâne în discuție dacă
distrugerea unui batalion ar fi putut fi un
scop pentru două până la patru divizii
APV. Deși Westmoreland era convins de
argumentele sale, acesta nu a trecut la
pasul următor. Până la sfârșitul lui
ianuarie 1968, el transferase jumătate
dintre combatanții americani—aproape
cincizeci de batalioane de manevră—la I
Corps.[104]

Note
1. ^ Kelley, Michael P (2002). Where We
Were In Vietnam. Hellgate Press.
p. 5. ISBN 1-55571-625-3.
2. ^ The Withdrawal from Khe Sanh "
HistoryNet - From the World's Largest
History Magazine Publisher
3. ^ Gordan L Rottman, Osprey
Campaign 150: The Khe Sanh 1967-
68, p. 91
4. ^ Cifra scăzută dată adesea pentru
numărul victimelor americane (205
morți, 443 răniți, 2 dispăruți) de
regulă nu ia în calcul victimele din
cadrul Armatei și Forțelor Aeriene ale
SUA din timpul Operațiunii Pegasus.
Prados și Stubbe, p. 454.
 5. ^ a b c d Schulimson, p. 283.
. ^ a b c Shore, p. 131.
7. ^ Smedberg, Marco (2008).
Vietnamkrigen: 1880–1980.
Historiska Media. ISBN 9185507881.
. ^ Schulimson, p. 59.
9. ^ Pentru o prezentare succintă a
înființării programului CIDG și a
funcționării lui, vezi Stanton, pp. 35–
48.
10. ^ U.S. Military Assistance Command,
Vietnam, Command History 1965,
Annex N. Saigon, 1966, p. 18.
11. ^ Prados și Stubbe, pp. 140–146.
Vezi și Dougan, Weiss, et al., p. 42.
12. ^ Schulimson, p. 60.
13. ^ Telfer, Rogers și Fleming, pp. 129–
131.
14. ^ Maitland și McInerney, p. 164.
15. ^ a b c d Maitland și McInerney, p. 165.
1 . ^ Cea mai detaliată relatare se
găsește în Edward F. Murphy, Dak To
New York: Pocket Books, 1995.
17. ^ Stanton, pp. 160–169.
1 . ^ Maitland and McInerney, p. 183.
19. ^ Palmer, pp. 213–215.
20. ^ Dougan și Weiss, p. 432.
21. ^ Murphy, pp. 3–7, 13–14.
22. ^ Prados și Stubbe, p. 71.
23. ^ Murphy, p. 79.
24. ^ Shore, p. 17. Pentru relatări
detaliate despre luptele de pe dealuri,
vezi Telfer, Rogers și Fleming,
capitolul 4 și Murphy, The Hill Fights.
25. ^ Prados și Stubbe, p. 155.
2 . ^ Murphy, p. 233.
27. ^ Doar nouă batalioane americane
erau disponibile la nord de Hue/Phu
Bai. Prados și Stubbe, p. 159.
2 . ^ Westmoreland, p. 236. Generalul
Westmoreland înaintase planurile
operaționale pentru invadarea
Laosului încă din 1966. Mai întâi
fusese Operațiunea Full Cry, primul
plan de invazie cu trei divizii. Acesta
a fost înlocuit cu planurile secundare
mai mici Southpaw și High Port
(1967). Cu operațiunea El Paso
generalul a revenit în 1968 la planul
cu trei divizii. A mai existat un alt
plan (York) care implica utilizarea a
și mai multe forțe. U.S. Military
Assistance Command, Vietnam
Command History, 1966, Annex M.
Saigon, 1967, p. 60. Vezi și Jacob
Van Staaveren, Interdiction in
 Southern Laos, 1961-1968.
Washington DC: Center of Air Force
History, 1993, pp. 230, 290.
29. ^ Schulimson, p. 67.
30. ^ Shore, p. 47.
31. ^ a b Dougan and Weiss p. 42.
32. ^ Dougan și Weiss, p. 43.
33. ^ Conform istoriei oficiale a Armatei
Populare Vietnameze, în decembrie
1967 nord-vietnamezii aveau în zonă
diviziile 304, 320, 324 și 325
Infanterie, precum și Regimentul
independent 270 Infanterie; cinci
regimente de artilerie (16, 45, 84, 204
și 675); trei regimente AAA (208, 214
și 228); patru companii de tancuri; un
regiment de geniu plus un batalion
independent de geniu; un batalion de
transmisiuni și alte forțe locale.
Institutul Militar al Vietnamului,
Victorie în Vietnam. Lawrence KS:
Universitatea Kansas Press, 2002, p.
216.
34. ^ APV avea tunuri de 152 mm aveau
o rază de acțiune de șaptesprezece
kilometri. Tunul de 130 mm, introdus
ulterior în luptă, avea o rază de
acțiune de 30 km. Cele mai grele
piese de artilerie ale Marinei SUA de
la Khe Sanh, cel de 155 mm, aveau o
rază de acțiune de doar 15 km.
Această diferență a fost exploatată
de nord-vietnamezi, care au reușit să
evite tirul anti-baterie.
35. ^ În jurul acestui incident s-a țesut un
întreg mit. S-a spus despre cei morți
că ar fi purtat uniforme ale marinei,
că ar fi fost un comandant de
regiment și oamenii săi în
recunoaștere și că ar fi fost
identificați cu toții, după nume, de
serviciile de informații. Vezi Prados și
Stubbe, p. 215.
3 . ^ Shore, pp. 30–31.
37. ^ Schulimson, p. 72.
3 . ^ Schulimson, pp. 258–259.
39. ^ Dougan și Weiss, p. 44.
40. ^ a b Schulimson, p. 264.
41. ^ Prados și Stubbe, p. 268.
42. ^ Prados și Stubbe, pp. 268–269.
43. ^ Schulimson, p. 269.
44. ^ a b Van Staaveren, p. 290.
45. ^ Morocco, p. 52.
4 . ^ a b Morocco, p. 178.
47. ^ Prados și Stubbe, p. 301.
4 . ^ Nalty, p. 95.
49. ^ Prados și Stubbe, p. 297.
50. ^ Dougan și Weiss, p. 45.
51. ^ Schulimson, p. 270.
52. ^ Westmoreland, p. 252.
53. ^ Schulimson, pp. 487–515.
54. ^ Prados și Stubbe, pp. 295–297.
55. ^ Prados și Stubbe, p. 223.
5 . ^ Prados și Stubbe, p. 295.
57. ^ Prados și Stubbe, p. 286. See also
Pisor, p. 152.
5 . ^ Metoda prin care APV a reușit
aceasta este descrisă în Prados și
Stubbe, pp. 319–320.
59. ^ Prados and Stubbe, p. 329.
0. ^ a b Schulimson, p. 276.
1. ^ Prados și Stubbe, pp. 332–333.
2. ^ Prados și Stubbe, p. 333.
3. ^ Dougan și Weiss, p. 47. Istoria
oficială nord-vietnameză a susținut
că 400 de soldați sud-vietnamezi
muriseră și 253 căzuseră prizonieri,
dar că doar trei consilieri americani
muriseră în urma atacului. Victorie în
Vietnam, p. 222.
4. ^ Shulimson, pp. 276–277.
5. ^ Soldații laoțieni au fost trimiși cu
avionul înapoi în țara lor, nu înainte
ca comandantul regional laoțian să
remarce că armata sa era nevoită
„să-i considere pe sud-vietnamezi
dușmani din cauza
comportamentului lor.” Prados and
Stubbe, p. 338
. ^ Prados și Stubbe, p. 340.
7. ^ în engleză „couldn't trust any gooks
in their damn camp”, Schulimson, p.
277. Conflictele între oamenii din
Forțele Speciale și pușcașii marini
erau vechi. Generalul Rathvon
Tompkins, comandantul Diviziei 3
Marină, descria soldații Forțelor
Speciale ca fiind „mizerabili de
adunătură …[care] umblă numai de
capul lor” Pisor, p. 76. La sfârșitul lui
ianuarie, generalul Tompkins
ordonase ca nicio patrulă a Marinei
să nu se apropie la mai mult de 500
de metri de bază. Schulimson, p.
269. Echipele de recunoaștere ale
SOG au continuat, însă, să patruleze,
furnizând singurele informații
 disponibile în zona de luptă.
Tancurile Marinei aflate în perimetru
au tras chiar și asupra bazei SOG.
Schulimson, p. 277.
. ^ Shore, p. 90.
9. ^ Soarta unui USMC KC-130F al
VMGR-152 este un exemplu tipic
pentru dificultatea aprovizionării
bazei. Lovit de tirul de la sol în timpul
aterizării la Khe Sanh la 10 februarie,
rezervoarele de combustibil de la
bord au luat foc și corpul aeronavei a
ars pe pistă, blocând și alte
operațiuni de aprovizionare.
70. ^ Dougan și Weiss, p. 49. Cel mai
dramatic sistem de aprovizionare
utilizat la Khe Sanh a fost Low
Altitude Parachute Extraction System
(LAPES), prin care proviziile puse pe
suporturi erau trase din puntea cargo
a unui avion la altitudine joase cu o
parașută. Suporturile se coborau pe
aerodrom, iar avioanele nu mai erau
nevoite să aterizeze.
71. ^ Shore, p. 79
72. ^ Shore, p. 89.
73. ^ Shore, p. 33.
74. ^ Shore p. 107.
75. ^ Schulimson, p. 277.
7 . ^ Prados și Stubbe, p. 348.
77. ^ Schulimson, p. 279.
7 . ^ Prados și Stubbe, p. 405.
79. ^ a b Schulimson, p. 281.
0. ^ Schulimson, p. 282.
1. ^ Schulimson, pp. 282–283.
2. ^ a b Dougan și Weiss, p. 55.
3. ^ Prados and Stubbe, pp. 418, 420.
4. ^ Prados și Stubbe, pp. 428, 431, 437.
5. ^ Prados și Stubbe, p. 419.
. ^ Murphy, pp. 239–240. Vezi și Pisor,
p. 108.
7. ^ Murphy, p. 240.
. ^ Schulimson, p. 286.
9. ^ Schulimson, p. 287.
90. ^ Schulimson, p. 289.
91. ^ Pisor, pp. 238–242.
92. ^ Murphy, p. 244. Victory in Vietnam
relatează creșterea intensității
atacurilor APV în zona bazei, în
decursul cărora „1.300 de soldați
americani au fost uciși și 34 de
avioane și elicoptere au fost
doborâte.” Victory in Vietnam, p. 229.
93. ^ Dougan and Weiss, p. 54.
94. ^ Stanton, p. 246.
95. ^ Prados și Stubbe, p. 173.
9 . ^ Tim Page și John Pimlott, p. 324.
Nam - The Vietnam Experience.
97. ^ Pisor, p. 61.
 9 . ^ James Warren, The Mystery of Khe
Sanh în Robert Cowley, ed. The Cold
War: A Military History. New York:
Random House, 2005, p. 333.
99. ^ Dougan și Weiss, p. 38.
100. ^ Pisor, p. 210.
101. ^ Shulimson, pp. 67–68.
102. ^ Palmer, p. 219. Aceasta este și
poziția istoriei oficiale a statului
vietnamez comunist, dar care nu
oferă nicio altă explicație a strategiei.
Victory in Vietnam, pp. 216–217.
103. ^ Pisor, p. 240.
104. ^ Murphy, p, 235.

Bibliografie
Documente guvernamentale …

nepublicate

U.S. Military Assistance Command,

Vietnam, Command History 1965,
Annex N. Saigon, 1966.
U.S. Military Assistance Command,
Vietnam, Command History 1966,
Annex M. Saigon, 1967.

Documente guvernamentale
publicate
…

Military History Institute of Vietnam

(2002). Victory in Vietnam: A History of
the People's Army of Vietnam, 1954–
1975 [Victorie în Vietnam: o istorie a
Armatei Populare Vietnameze, 1954–
1975]. trans. Pribbenow, Merle.
Lawrence KS: University of Kansas
Press. ISBN 0700611754.
Nalty, Bernard C. Air Power and the
Fight for Khe Sanh (Forța aeriană și
lupta pentru Khe Sanh). Washington,
D.C.: Office of Air Force History, 1986.
LCC DS557.8.K5 N34 1986
Schulimson, Jack; Blaisol, Leonard;
Smith, Charles R.; Dawson, David
(1997). The U.S. Marines in Vietnam:
1968, the Decisive Year [Pușcașii marini
americani în Vietnam: 1968, anul
hotărâtor]. Washington DC: History and
Museums Division, United States
Marine Corps. ISBN 0-16-049125-8.
Shore, Moyars S., III (1969). The Battle
of Khe Sanh [Bătălia de la Khe Sanh].
Washington DC: U.S. Marine Corps
Historical Branch.
Telfer, Maj. Gary L., LtCol. Lane Rogers,
and V. Keith Fleming. U.S. Marines in
Vietnam: 1967, Fighting the North
Vietnamese (Pușcașii marini americani
în Vietnam: 1967, luptele cu nord-
vietnamezii). Washington, D.C.: History
and Museums Division, United States
Marine Corps, 1984. LCC
DS558.4 .U55 1977
Van Staaveren, Jacob. Interdiction in
Southern Laos, 1961-1968 (Introducere
în Laosul de Sud, 1961–1968).
 Washington, D.C.: Center of Air Force
History, 1993. LCC DS558.8 .V36 1993

Autobiografii …

Westmoreland, William C. (1976). A

Soldier Reports [Un soldat raportează].
New York: Doubleday.
ISBN 0385004346.

Surse secundare …

Dougan, Clark (1983). Nineteen Sixty-

Eight [O mie nouă sute șaizeci și opt].
Boston: Boston Publishing Company.
ISBN 0939526069. Citare cu
parametru depășit |coauthor=
(ajutor)
Maitland, Terrence (1983). A Contagion
of War [O contagiune de război].
Boston: Boston Publishing Company.
ISBN 0939526050. Citare cu
parametru depășit |coauthor=
(ajutor)
Morocco, John (1984). Thunder from
Above: Air War, 1941–1968 [Tunet de
deasupra: războiul aerian, 1941–1968].
Boston: Boston Publishing Company.
ISBN 0939526093.
Murphy, Edward F. The Hill Fights:The
First Battle of Khe Sanh (Luptele de pe
dealuri: prima bătălie de la Khe Sanh).
New York: Ballentine Books, 2003.
Palmer, Dave Richard (1978).
Summons of the Trumpet: The History
of the Vietnam War from a Military
Man's Viewpoint [Chemarea goarnei:
istoria Războiului din Vietnam din
punctul de vedere al unui militar]. New
York: Ballentine.
Prados, John (1991). Valley of
Decision: The Siege of Khe Sanh [Valea
hotărârii: asediul Khe Sanh-ului].
Annapolis MD: Naval Institute Press.
ISBN 0395550033. Citare cu
parametru depășit |coauthor=
(ajutor)
Rottman, Gordon L. "Khe Sanh 1967-
68". Oxford: Osprey Publishing Ltd.,
2005.
Stanton, Shelby L. Green Berets at War:
U.S. Army Special Forces in Southeast
Asia, 1956-1975 (Beretele verzi în
război: Forțele Speciale ale Armatei SUA
în Asia de Sud-Est, 1956–1975).
Novato, CA: Presidio Press, 1985.
Stanton, Shelby L. (1985). The Rise and
Fall of an American Army: U.S. Ground
Forces in Vietnam, 1965–1973
[Creșterea și declinul unei armate
americane: forțele terestre americane în
Vietnam, 1965–1973]. New York: Dell.
ISBN 0891412328.
Warren, James. The Mystery of Khe
Sanh (Misterul Khe Sanh-ului) în Robert
 Cowley, ed. The Cold War: A Military
History (Războiul Rece: o istorie
militară). New York: Random House,
2005

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Bătălia_de_la_Khe_Sanh&oldid=12333169

Ultima modificare efectuată acum 2 ani de către Sfântul.

Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,

exceptând cazurile în care se specifică altfel.