Renașterea

Acest articol sau această secțiune are

bibliografia incompletă sau inexistentă.
Learn more

Această pagină (secțiune) necesită o verificare.

De verificat: acuratețea informațiilor introduse
Learn more
Omul Vitruvian-Leonardo da Vinci

Renaște
rea a
fost o
mișcare
culturală
care s-a
întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A
debutat în Italia, în perioada Evului Mediu
Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul
Europei. Deși apariția tiparului a
accelerat difuzarea ideilor în secolul al
XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost
experimentate uniform de întreaga
Europă.

Ca o mișcare culturală, a cuprins

înflorirea inovatoare a literaturii latine și
autohtone, începând din secolul al XIV-
lea, când erau cercetate sursele literare
din antichitatea clasică căreia i-a fost
creditată lui Francesco Petrarca, apoi a
debutat dezvoltarea liniară de
perspectivă a tehnicilor de acordare a
unei realități mult mai naturale în pictură,
și treptat, la scară largă ceea ce a dus la
o reforma educațională.

În politică, Renașterea a contribuit la

dezvoltarea convențiilor diplomatice
precum și în știință. Istoricii susțin că
Renașterea a fost perioada de tranziție
dintre Evul Mediu și Istoria Modernă.
Renașterea a văzut revoluții în preocupări
intelectuale, dar și schimbări sociale și
politice ce au influențat evoluțiile
artistice și contribuțiile depuse de
personalități ca Leonardo da Vinci, după
care a fost inspirat noțiunea de "omul
renașterii". Renașterea a început în
Florența, Italia, în secolul al XIV-lea.
Diverse teorii au fost propuse pentru a
explică origine și caracteristicile
renașterii, concentrându-se pe o varietate
de factori, incluși pe particularitățile
sociale și civice din Florența: structura sa
politică, patronajul familiei Medici și
migrarea savanților greci și textelor în
Italia după căderea Constantinopolului în
mâinile turcilor.

Societatea feudală a Evului Mediu, cu

structura să ierarhică rigidă, dominată de
economia agrară și sub puternica
influență a Bisericii Catolice, a început să
se destrame. În decursul Renașterii, un
rol determinant l-au avut oamenii de
cultură și artiștii înclinați spre clasicismul
greco-roman.
Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită
pentru prima dată la începutul secolului
al XIX-lea de către istoricul francez Jules
Michelet, de la care a fost preluată de
istoricul elvețian Jacob Burckhardt în
lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der
Renaissance în Italien" ("Cultură
Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din
urmă a definit Renașterea drept perioada
cuprinsă între pictorii Giotto și
Michelangelo. În acest timp, omul
recăpăta conștiința de sine ca individ,
după o lungă perioadă de anihilare
filozofică a personalității.

Prezentare
 Renașterea a fost
mișcarea
culturală care a
afectat profund
viață intelectuală
europeană în
perioada
modernă timpurie. Începând din Italia și
răspândindu-se în restul Europei până în
secolul al XVI-lea, influența sa a fost
resimțită în literatură, filosofie, artă,
muzică, politică, știință, religie, precum și
în alte domenii de cercetare. Savanții
renascentiști au adoptat metodă
umanistă în studiu și s-au axat pe
realism și emoția umană în artă.
Umaniștii ca Poggio Bracciolini au căutat
în bibliotecile mănăstirești din Europa
textele literare, istorice și oratorice latine
ale Antichității. Căderea
Constantinopolului din 1453 a generat un
exod al savanților greci ce au adus
manuscrise prețioase în limba greacă
veche, dintre care multe, în Occident,
căzuseră în obscuritate. Se pune un nou
accent pe textele literare și istorice, pe
lucrările de științe naturale, filosofie,
matematică, scrise în greacă și arabă.

În renașterea neoplatonică, umaniștii nu

au respins creștinismul; dimpotrivă, cele
mai multe lucrări renascentiste au fost
dedicate bisericii, care patrona operele
de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut
în modul în care intelectualii abordau
religia, reflectându-se în multe domenii
culturale. Multe lucrări creștine grecești,
inclusiv și Noul Testament scris în
greacă, au fost aduse din Bizanț în
Europa de Vest, fiind cercetate. Umaniști
ca Lorenzo Valla și Erasmus din
Rotterdam militau pentru revenirea la
originalul Noul Testament în limba
greacă, ceea ce a deschis astfel calea
spre Reforma Protestantă.
Școala de la Atena-Sanzio

Întoarcerea artistică la clasicism poate fi

exemplificată în sculptură lui Nicola
Pisano, iar pictorii florentini conduși de
Masaccio s-au străduit să-i înfățișeze
portretul cât mai realist, dezvoltând
tehnici pentru a redă o perspectiva,
lumina și umbre cât mai naturale.
Filosofii politici, ca Niccolò Machiavelli,
au căutat să descrie viață politică așa
cum era în realitate pentru a o înțelege. O
contribuție esențială a avut-o umanistul
italian Giovanni Pico della Mirandola,
care a scris, în 1486, "De hominis
dignitate" (Discursul despre demnitatea
omului), ce constă într-o serie de teze
filosofice despre gândirea naturală și
credință. Autorii renascentiști, de
asemenea, începeau să utilizeze limbile
vernaculare, iar apariția tiparului a permis
accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai
multor persoane.

Renașterea presupune și o încercare a

intelectualilor de a studia și îmbunătăți
lumea seculară, prin revigorarea ideilor
din antichitate și adoptarea unor noi
metode de gândire. Inovațiile renașterii
au făcut că structurile politice și
bisericești să fie mai receptive și au dus
la apariția capitalismului. În timp ce
marile regate europene, ca Franța și
Spania, au rămas monarhii absolutiste,
iar altele se aflau sub controlul direct al
Bisericii, republicile italiene au preluat
principiile capitalismului, ceea ce a dus la
o înflorire comercială fără precedent .

Condiții istorico-culturale
Renașterea începe în Italia la finele
secolului al XIV-lea, răspândindu-se inițial
în Europa de vest meridională, după care,
gradual, atinge și Europa de vest
septentrională, sfârșindu-se în Anglia
începutului de secol al XVII-lea.[1]
Explicația pentru care Italia a fost punctul
de plecare al umanismului renascentist
este gradul de urbanizare ridicat al
jumătății nordice a peninsulei: aceasta
era zona cea mai citadină și secularizată
a Europei în epocă. În această arie
puternic urbanizată, clerul creștin era mai
puțin probabil să domine guvernul și
educația, până și bisericile fiind
construite și administrate aici de laici.[2]
Spitalele și organizațiile caritative care
țineau de biserică fuseseră reorganizate
și centralizate sub control
guvernamental.[2] În contrast cu Europa
nordică, unde educația avea menirea de
a pregăti preoți pentru biserici, în orașele
Italiei educația era mult mai probabil să
fie supravegheată de administrațiile
orășenești iar rolul ei era de a prepara
forța de muncă pentru comerț, aceasta
fiind calificată în contabilitate, aritmetică
și redactarea de scrisori de afaceri.[2] În
secolele XIV-XV în universitățile Europei
septentrionale dominau logica și
scolastica, în timp ce în Italia educația
era concentrată, mai degrabă, pe
aspectele practice ale vieții urbane decât
pe speculații teologice[2], în timp ce
italienii secolelor XIV-XV erau
neîncrezători în programe ideologice sau
morale bazate pe argumente filozofice
sau presupuneri religioase despre natura
umană. Primele manifestări artistice și
literare ale Renașterii apar în Florența,
oraș care poseda o imensă bogăție
generată de comercianții și bancherii
locali, care controlau operațiile bancare
ale papalității. Din poziția lor de zapcii
(colectori de taxe) ai papilor, familiile
comercianților florentini au ajuns să
domine finanțele Europei întregi, de-o
parte și de cealaltă a Alpilor.[3] Banii din
împrumuturi, investiții și schimb monetar
care se revărsau în Florența au fost
pompați în industriile locale, fapt care a
contribuit la vitalitatea economică a
orașului. Renașterea apărută în orașele
comerciale ale Italiei a făcut din limba
italiană a doua limbă a oricărui individ
educat, până pe la finele secolului al XVII-
lea.[4], în timp ce s-au impus tuturor
europenilor și moda literară, stilul
arhitectonic și chiar gusturile italiene în
materie de îmbrăcăminte și mobilă
interioară. Republicile (care, de fapt, erau
niște oligarhii în care politica era
dominată de familii de comercianți și
bancheri) italiene, gen Veneția, Florența,
Genova și Milano, se aflau în permanentă
competiție sau conflict deschis pentru
supremație, ele inaugurând, pentru prima
oară în istoria politică a Europei, și
instituția ambasadorului permanent.[5]

Originea ideii de renaștere aplicată vieții

intelectuale și artistice trebuie căutată în
chiar perioada pe care și azi o numim
Renaștere, la chiar cei care au inițiat-o[6]:
în cercurile umanistice apare conștiința
faptului că între momentul prăbușirii
Imperiului roman și epoca contemporană
lor a existat o " epocă a tenebrelor",
marcată de războaie și decăderea vieții
urbane și în care din punct de vedere
intelectual și artistic a prevalat
barbaria.[7] Primul care a utilizat în epocă
termenul de "Renaștere" a fost istoricul
artei și artistul Giorgio Vasari.[8]

După ce în prima jumătate a secolului al

VI-lea împăratul creștin Iustinian a închis
școlile de filozofie, interzicând păgânilor
să mai predea nu numai filozofia, ci și
orice altă disciplină[9], însăși literatura în
limba latină începe lungul proces de
decădere: din chiar secolul al VI-lea, un
creștin important precum era (Papa)
Grigore (I) cel mare, considera că "un
episcop nu trebuie să predea gramatică,
pentru că nu-l poți sluji în același timp și
pe Hristos și pe Jupiter." [10], iar în secolul
al VI-lea Grigore de Tours spunea că
"orașele Galiei au lăsat studiul literelor să
decadă, ba chiar să piară."[11] La doar
câteva secole distanță, un Gerard
(episcop) de Cenad consideră, în acord
cu numeroși alți creștini importanți ai
Evului mediu, că un creștin n-are nevoie
să se îndeletnicească cu știința, care ea
în loc de înțelepciune aduce nebunia.[12]
Istoricul catolic al filozofiei Étienne
Gilson consideră[13] că (Sfântul) Petru
Damiani ilustrează o atitudine medievală
răspândită față studiul disciplinelor
nereligioase (profane): pentru creștin,
care crede în posibilitatea unei vieți după
moarte, condiționată de credința în
articolele religiei lui Hristos, singurul
lucru important de știut este Scriptura;
restul e de "disprețuit", "abia ne poate
interesa" și e "de evitat", gramatica însăși
fiind pentru sfântul Petru Damiani
diabolică ("născocire a diavolului, care el
a fost primul dascăl de gramatică"),
pentru că "ne învață să declinăm
Dumnezeu la plural." (în aceeași notă, un
alt contemporan al sfântului Damiani,
anume Manegoldus din Lautenbach, care
a fost unul dintre primii profesori de
teologie creștină, respingea și el
dialectica citându-l în sprijin pe Cicero,
care alegea în cursurile lui de retorică
drept exemplu de propoziție irecuzabilă
afirmația "dacă a născut, înseamnă că s-
a culcat cu un bărbat" - "si peperit, cum
viro concubuit"[14] ), fapt care
contravenea dogmei creștine a nașterii
lui Hristos din fecioară. Dihotomia între
latina cultă, a clasicilor, și latina biblică a
Vulgatei sfântului Ieronim este un factor
agravant în animozitatea pe care creștinii
medievali o manifestau pentru
gramatică, așa cum era ea prescrisă de
Donatus.[15]

În opinia unor istorici, precum Will

Durant, factorul declanșator al Renașterii
nu a fost atât redescoperirea civilizației
clasice (manuscrisele așteptau doar de
secole în mânăstiri și în bibliotecile
private ale iubitorilor de cultură și frumos
ca să fie "descoperite"), cât factori
materiali, precum existența la acel
moment a unei civilizații urbane suficient
de complexe, ca și înființarea
universităților cu aproape două secole
înainte.[16]

În urma cercetărilor istorice din ultimii

ani, Evul Mediu nu mai este considerat
drept o epocă întunecată, lipsită de
creativitate culturală. Datorită așa-ziselor
"scriptoria" din mănăstirile medievale se
păstraseră exemplare în limba latină din
scrierile autorilor greci sau romani, ca
Aristotel și Thucydide, Virgiliu, Seneca,
Cicero și Ovidiu. Scriptoria mânăstirilor
nu erau însă, nicicum, unicele locuri în
care s-au copiat scrieri mai vechi sau mai
recente în perioada dificilă a Evului
Mediu: în ciuda obstacolelor au existat
continuu copiști, anticari și vânzători de
cărți, așa cum știm din mărturiile lui
Cassiodorus în secolul al VI-lea, ale lui
Isidor și Benedict de Wearmouth în
secolul VII, ale lui Gerbert (Papa Silvestru
al II-lea) în secolul al X-lea, ale lui Petru
de Blois în secolul al XII-lea, ale lui De
Bury și Dante în secolul XIII.[17] Apoi,
manuscrisele de literatură clasică latină,
care au fost descoperite de renascentiști
în mânăstiri, își au originea, în opinia unor
istorici precum William Birney, mai
degrabă în donații spre mânăstiri din
partea unor persoane private (practică
despre care amintește și F. Somner
Merryweather în "Bibliomania"),
bibliotecile personale ale acestora
conținând și lucrări ale autorilor clasici,
decât datorită muncii de copiere a
operelor de literatură latină efectuată de
călugări în scriptoria[18]: în perioada
cuprinsă între înființarea primei mânăstiri
creștine și până spre finele secolului al
XII-lea, istoricul american William Birney
n-a reușit să găsească numele niciunui
călugăr copist menționat pentru copierea
de literatură latină, iar Merryweather,
autor deja amintit și care s-a aplecat cu
multă simpatie asupra tagmei
călugărești, nu menționează nici el
vreunul care să fi trăit și copiat literatură
latină până în anul 1178. Scriptoria
mânăstirilor erau, de altfel, locurile unde
se copia literatura religioasă necesară
clerului creștin, iar faptul semnificativ că
în mod sistematic căutătorii
renascentiști de manuscrise de literatură
clasică în limba latină spun că nu le-au
găsit în bibliotecile mânăstirilor
explorate, amintind în schimb de locuri
puțin onorabile în care le-au găsit (poduri,
beciuri, puțuri dezafectate, turnuri,
donjoane, și holuri), sugerează că ele
fuseseră achiziționate sau păstrate (dacă
au fost primite gratuit) pentru valoarea
lor materială (pergamentul refolosibil pe
care erau scrise) și nu pentru valoarea lor
literar-artistică.[19] "Vânătorii" moderni de
manuscrise antice confirmă și ei acest
șablon al dezinteresului călugărilor
creștini pentru literatura nereligioasă în
general: Lord Prudhoe a găsit un teanc
de manuscrise acoperite de un gros strat
de praf într-o mânăstire nitriană, în 1828,
într-un pod; parlamentarul Robert Curzon,
vizitând o mânăstire egipteană, în 1833, îi
găsește pe călugări, în capelă, stând
fiecare cu picioarele pe câte un
manuscris folio, pentru a se feri de frig,
aceștia având și ei un pod plin cu
manuscrise aflate în toate gradele de
descompunere, iar relatarea
împrejurărilor în care von Tischendorf
găsește "codex Sinaiticus" (anume în
coșul pregătit cu material de ars în sobă)
e binecunoscută.[19] Laicii iubitori de
literatură care au donat continuu colecții
personale de cărți, în ciuda notoriului
dezinteres al călugărilor pentru literatura
nereligioasă, știau că în timpuri de război
mânăstirile sunt unul dintre puținele
locuri protejate.[20]

Sistemul de drept din societatea

modernă își are originea în dreptul civil și
canonic din secolele al XII-lea și al XIII-
lea. Gânditorii Renașterii s-au ocupat mai
departe cu studiul gramaticii și retoricii
medievale. În domeniul teologiei au
continuat tradițiile filozofiei scolastice,
iar interpretarea filosofiei platoniciene și
aristoteliene și-a păstrat mai departe un
rol decisiv. Școlile din Salerno (Italia) și
Montpellier (Franța) reprezentau centre
vestite pentru studiul medicinei.

Precursori ai Renașterii …

Curente înnoitoare în viața culturală au

existat și înainte de epoca propriu-zisă a
Renașterii, ele însă cuprindeau doar
stratul subțire al societății înalte, de
curte. În plus, în opinia unor istorici
precum germanul (evreu) Erwin
Panofsky, aceste tendințe de înnoire care
au precedat Renașterea au afectat numai
forma, nu și conținutul, ele cultivând o
expresie artistică încă bine circumscrisă
de către dogma creștină. În contrast, în
secolele XIV-XVI, Renașterea a cutezat
adesea să recupereze în literatură și arte
plastice și conținutul păgân al civilizației
greco-romane,[21] cele mai grăitoare
exemple fiind creațiile literare sau
plastice în care corpul femeii și
sexualitatea umană, în general, erau
prezentate cu deschidere, ca în tradiția
clasică, deși Renașterea rămâne și ea, în
principal, îngrădită de tradiția biblică și
patristică (pentru unii părinți ai bisericii
femeia era "un templu clădit peste
canalizare."[22]).

Renașterea carolingiană …
 S-a sugerat ca acest articol să fie divizat în
două sau mai multe articole. Learn more

Renașterea carolingiană, după numele lui

Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la
viață a antichității și, în parte, a culturii
bizantine în cultura și arta imperiului
franc, în secolele al VIII-lea și al IX-lea, în
încercarea împăratului Carol cel Mare de
a continua și înnoi tradițiile Imperiului
roman. Printre cele mai însemnate
realizări ale Renașterii carolingiene se
numără ilustrațiile de carte din
"Evangheliarul lui Carol cel Mare", păstrat
la Viena, sau Capela Palatină din Aachen,
care amintește de "Bazilica San Vitale"
(sec. al VI-lea) din Ravenna, precum și
Capela Sankt Michael din Fulda, în stilul
bisericii "Santo Stèfano Rotondo" (sec. al
V-lea) din Roma. Prezența învățatului
Alcuin (latină: Alcuinus) la curtea
imperială a stimulat transcrierea textelor
vechi și introducerea limbii latine ca
limbă literară, fapt determinant pentru
evoluția ulterioară în istoria culturală a
lumii apusene.

Încercând a înțelege perioada de

dinaintea secolului al VIII-lea, se poate
sesiza faptul că atât episcopii, cât și
clericii sau călugării au încercat să
demonstreze incompatibilitatea culturii
antice cu cea creștină[1]. În realitate,
această idee, nu a putut fi demonstrată
întrucât de-a lungul secolelor descoperim
cum tradiția culturii latine s-a păstrat atât
la curțile regale, cât și în școlile
episcopale sau mediul monastic.

În prima jumătate a secolului al VIII-lea

viața culturală a început să se
deterioreze atât în urma războaielor
purtate de Carol Martel[2], cât și datorită
faptului că pe parcursul domniei sale
suveranul se înfruptase considerabil din
bogățiile clericilor, cei care dețineau în
exclusivitate tehnica transmiterii
cunoștințelor[3]. Astfel, după moartea
acestuia, Pepin cel Scurt(tatăl lui Carol
cel Mare) a încercat să reînvie viața
culturală, însă, nu a reușit decât să pună
bazele dinastiei carolingienilor, putere
politică sub bagheta căreia va apărea
renașterea culturală[4] ce s-a desfășurat
de-a lungul mai multor decenii între
secolul al VIII-lea și al IX-lea[5].

Renașterea carolingiană reprezintă

evoluția culturală cu implicații politice,
economice și sociale din primele secole
ale evului mediu[6]. Aceasta a luat
naștere prin regenerarea esenței
formelor culturale[7] din antichitatea
timpurie[8] și prin funcționarea unor
centre culturale laice și religioase, care
au permis crearea condițiilor necesare
pentru înviorarea culturii[9].

Între anii 794 (moment în care Carol cel

Mare începe construcția palatului de la
Aachen) și 877 (anul morții lui Carol
Pleșuvul) se poate remarca faptul că atât
Carol cel Mare, cât și Ludovic cel Pios au
simțit nevoia de a se alipi puterii
spirituale, reprezentată prin clerici, din
dorința de a păstra cu ajutorul acestora
omogenitatea statului franc, în condițiile
în care acesta își marea granițele de la o
perioadă la alta.

După ce a conceput o mai bună

repartizare a bogățiilor Bisericilor, după
ce a echilibrat condiția precară a
călugărilor și preoților cu cea a
episcopilor și abaților, și după ce a
reinstalat disciplina în cadrul clericilor, ce
fusese tolerantă sub merovingieni, Carol
cel Mare a sprijinit deschiderea de școli
episcopale și mânăstirești și a făcut apel,
pentru ridicarea nivelului cultural al
clericilor, la literați originari din regiunile
unde se menținuseră importante focare
de cultură latină, deci din regiunile care
nu decăzuseră din punct de vedere
cultural la sfârșitul perioadei
merovingiene așa cum se întâmplase cu
cea mai mare parte a Galiei france care
pierduse tot cea ce dobândise în
perioada precedentă.

Răspunzând invitației regelui, la palatul

imperial de la Aix-la-Chapelle, adevărat
centru de formare a clericilor și de
difuzare a culturii, au sosit maeștri vestiți
din Italia–Petru din Pisa și Paulin din
Aquileea, istoricul Paul Diaconul, din
Spania–teologul și gramaticianul
Theodulf , care a fost investit mai apoi ca
episcop de Orléans, din Irlanda–
astronomul Dungal și geograful Dicuil,
din Britania anglo-saxonă–filosoful,
teologul și literatul Alcuin de York
(Albinus Flaccus 735 – 804 ), care a fost
însărcinat să organizeze învățământul.

Cu ajutorul acestora au fost reînființate

școlile publice după modelul vechi
roman, încercându-se astfel să se
înlăture practica germanică de educare a
tânărului în familie cu ajutorul unui
perceptor. Școlile nou înființate se aflau
în jurul mănăstirilor. Cea mai importantă
școală a fost școala palatină, locul unde
au predat intelectualii sus menționați. De
reținut este faptul că însuși regele Carol
cel Mare a luat lecții de gramatică de la
consilierul său cultural Alcuin. La
începutul epocii carolingiene precizia
gramaticală se pare că avea ca singur
scop înțelegerea bine a cuvântului lui
Dumnezeu și slujirea Lui cum se cuvine ,
însă, o dată cu renașterea carolingiană,
gramatica s-a transformat profund, și
dintr-un simplu manual de reguli
elementare de latină, a devenit o
disciplină ce regla exprimarea și
gândirea.
Obiectivul principal al renașterii vieții
culturale a fost educarea clerului în
vederea îndeplinirii corespunzătoare a
funcției sale religioase și nu numai,
deoarece se poate sesiza cum oamenii
Bisericii au devenit cei mai buni
colaboratori ai regelui în conducerea
treburilor publice. Paginile capitularului
despre cultivarea studiilor literare
("capitulare de litteris colendis") ne arată
că și laicii erau îndemnați să nu neglijeze
studiul literelor, căci numai așa vor reuși
să cunoască mai ușor și mai exact
misterele Sfintei Scripturi. De asemenea
capitularul îl evidențiază și pe Theodulf,
episcopul de Orléans, cel care i-a
îndemnat pe clericii aflați în subordinea
sa să deschidă școli în orașe și sate
unde să primească toți copiii care vor să
fie instruiți în meșteșugul literelor, fără
însă să perceapă o taxă pentru acest
lucru. Din spusele episcopului Theodulf
rezultă că învățământul era general și
gratuit pentru toți oamenii liberi.

Datorită învățământului practicat în noile

școli înființate, care viza în deosebi
interesele nobililor, ce-și trimiteau copii
cu precădere spre a fi instruiți, cultura a
dobândit treptat un caracter clericalo-
feudal.

Limba folosită în școli și administrație a

fost latina clasică deoarece unitatea
administrativă a unui imperiu atât de
vast, de la Elba și Dunăre la Pirinei,
antrenând mai multe popoare laolaltă, nu
putea fi menținută dacă fiecare dregător
ar fi vorbit dialectul său. Astfel, limba pe
care învățații o mânuiau cu ușurință a
devenit singura limbă prin intermediul
căreia se puteau înțelege toți. Totodată,
se pare că, doar prin intermediul
acesteia, renașterea carolingiană a reușit
să transmită viitorimii ideile autorilor
antici. Nu în ultimul rând, Henri Pirenne a
considerat limba latină drept instrument
al renașterii carolingiene, chiar dacă o
privea ca fiind după anul 800 o limbă
moartă, savantă.
Ceea ce a dat statului lui Carol cel Mare
adevăratul caracter de "renovatio imperii"
(restaurarea imperiului) a fost amploarea
folosirii scrisului în guvernare. Abundența
documentelor de cancelarie scrise în
limba latină, capitulariile mai ales (circa
1700 ce s-au păstrat), scot în evidență
bogata activitate legislativă a timpului.
De asemenea, datorită scrisului, Lupulus
din Ferrières, persoană ce a colecționat
și corectat texte clasice cu o
perspicacitate apropiată de cea a unui
filolog modern, a devenit cel mai de
seamă reprezentant al erudiției
carolingiene. Un alt mare cărturar al
renașterii carolingiene, care a reînviat
biografia ca operă de artă, este Eginhard.
Acesta luând ca model Viețile împăraților
de Suetonius a alcătuit o relatare a
domniei lui Carol cel Mare, însă, în stil
cronicăresc.

Amploarea pe care a luat-o scrisul în

perioada carolingiană a dus la apariția
frumoasei "minuscule carolingiene". Spre
deosebire de scrierea merovingiană mult
alungită și greu de descifrat, minuscula
carolingiană era o scriere ordonată, cu
caractere bine definite, rotunjite grațios,
ceea ce permitea citirea ei fără efort. Cu
toate că putea fi executată mult mai
repede față de scrierile anterioare, fiind
clară, aceasta aproape că nu a lăsat
impresia unei scrieri de mână. Unciala
minusculă carolingiană a reprezentat
ultima formă din evoluția scrierii romane.
Difuzare sa în Imperiu a adus un progres
decisiv în cultură întrucât a fost un
instrument cu ajutorul cărora intelectualii
carolingieni au scris și tradus deopotrivă
mult și în domenii diverse. De asemenea,
impunându-se în întreg Occidentul, cu
timpul a devenit unul dintre modelele
cele mai des folosite până astăzi.

Originea minusculei carolingiene pare să

fie la Corbie, deoarece aici s-a descoperit
primul manuscris redactat cu aceste
litere. Este vorba de Biblia de la Amiens
comandată de Maurdramne, abate de
Corbie între 772 și 780.
Renașterea carolingiană a asigurat
difuzarea și succesul operelor literare și
filosofice din antichitatea timpurie,
deoarece la palatul imperial de la Aix-la-
Capelle, și nu numai, au existat centre de
copiere a manuscriselor din această
perioadă. Erau copiate îndeosebi Sfânta
Scriptură, evanghelierele și
sacramentarele folosite de biserici în
celebrarea cultului. În această perioadă
s-a scris pe pergament întrucât, la
mijlocul secolului al VIII-lea, papirusul,
material fragil adus din Egipt și devenit
din ce în ce mai scump și mai rar, a fost
abandonat.
Numărul atelierelor de copiat și
multiplicarea manuscriselor au dat
bibliotecilor epocii carolingiene o bogăție
nemaicunoscută până atunci. Se pare că
mănăstirea Fulda avea biblioteca cea
mai bogată: aproximativ o mie de
volume.

Renașterea carolingiană s-a manifestat și

în planul artelor vizuale prin reînnoirea
formelor antice cărora le-a atribuit
sensuri ideologice precise. Spre exemplu,
modelele păgâne, ce au pătruns în arta
creștină, au fost adaptate nevoilor noii
ideologii. Acest lucru poate fi sesizat cel
mai bine la capela imperială din Aachen,
cel mai notabil reper spiritual al
Occidentului medieval, ridicată de Carol
cel Mare. Pragmatic, acest monument de
plan central prelua, odată cu unele spolii
italice, planul ctitoriei justiniene de la San
Vitale din Ravena, indicând limpede
legătura peste veacuri între două lăcașuri
imperiale, între cel mai însemnat
monument carolingian și unul dintre cele
mai vestite sanctuare din vremea
romano-bizantină.

Același plan central–amintind de un

venerabil lăcaș de cult al primelor timpuri
creștine de la Ierusalim – sau planul
bazilical căruia vechea biserică a
Sfântului Petru din Roma îi conferise un
particular prestigiu, aveau să fie regăsite
în lumea carolingiană–la Germignydes-
Pres și Centula, Corvey și Lorsh (unde o
poartă ajungea să copieze arcul de
triumf roman) într-o arhitectură ale cărei
strânse raporturi cu oficiile și cu
spectacolele liturgice au fost puse mai
de mult în lumină, după cum tipul de
"platium" romano-bizantin avea să fie
copiat în reședințele epocii lui Carol cel
Mare de la Aachen și Ingelheim.

Asemenea monumente eclesiastice și

laice, ctitorii imperiale și ale unor
demnitari erau împodobite cu piese de
artă concepute și ele după moda antică-
"ad iustar antiquorum operum", spre a
relua expresia cronicarului vremii
Eginhard,-sau înrâurite de modele ale
Răsăritului bizantin și islamic cu care
imperiul francilor se afla în contacte
permanente, de o potrivă în arta fildeșului
și în cea a metalelor prețioase.

În același timp, în arta picturii murale, a

mozaicului, a manuscrisului, era vie
tradiția modelelor paleocreștine. De
asemenea erau prezente elemente ale
realismului roman, alegorii, costume,
fonduri de arhitecturi clasice.

De reținut este faptul că renașterea

artelor, deși a stat sub bagheta politică și
religioasă, a reușit să fie totuși mai
originală și mai puțin dependentă de
aportul străin, sau de cel al trecutului.
Artiștii nu au căutat neapărat să copieze
modelele clasice, ci să introducă mai de
grabă elemente noi.

Din Vita Karoli Magni se știe că dintre toți

regii, "cel mai zelos în a-i căuta cu
sârguință pe bărbații învățați și în a le
înlesni posibilitatea de a-și cultiva în voie
înțelepciunea, ceea ce i-a îngăduit să
redea întreaga strălucire științei până
atunci aproape necunoscute acestei lumi
barbare", a fost Carol cel Mare.
Activitățile culturale desfășurate de
acesta au fost un pas important în
procesul prin care poporul german a
asimilat învățătura clasică și creștină. Un
accent deosebit trebuie pus pe Carol cel
Mare în istoria medievală întrucât
încoronarea lui ca împărat, de la 25
decembrie 800, este foarte semnificativă,
întrucât a marcat unirea populație
vechiului Imperiu Roman cu cea a
alogenilor. Aceasta a pus capăt visului
împăratului din Răsărit de a mai recuceri
teritoriile din Apusul Imperiului, ocupate
de barbari în secolul al V-lea.

Actul încoronării explică atât prin

imaginea papei, cât și cea a lui Carol cel
Mare, de ce renașterea carolingiană
reprezintă o contopire de forțe, o unire de
mai mulți factori care au determinat o
nouă sinteză și prin aceasta originală.
Practic, ceea ce s-a urmărit după anul
800 a fost nu o restaurare pur și simplu,
ci o "translatio imperii translatio studii",
adică o strămutare a formelor bătrânului
Imperiu pentru a se modela într-o lume
tânără.

Efortul de a trăi după norme clasice,

când relațiile feudale se afirmaseră cu tot
ceea ce ele reclamau ca mod de viață, a
avut drept rezultat eliberarea forțelor
inventive. Renașterea carolingiană a
reprezentat un izvor de inspirație pentru
mișcarea intelectuală de mai târziu,
deoarece a lăsat ca moștenire: transcrieri
străvechi ale poemelor barbare în care
erau cântate istoria și războaiele regilor
de altă dată; ideile unui cler instruit, care
a fost capabil să conducă cancelaria
regală și administrația statului;
numeroase tratate de dogmatică ce au
clarificat discuțiile aprinse asupra
doctrinei adopționiste, doctrinei
iconoclaste și cea privind natura
Trinității; o gramatică în limba națională
și o liturghie unificată potrivit ritului
roman; cărți liturgice și o Biblie a cărui
text latin a fost revizuit; o scriere nouă
care s-a dovedit a fi foarte utilă, etc.. De
asemenea prin păstrarea formelor
tradiționale adaptate la cerințele epocii,
renașterea carolingiană a însemnat un
mare pas înainte, o descătușare
necesară în drumul spre viitor al istoriei.
Contrar aparențelor, istoria ca
reconstrucție nu este dinspre trecut către
noi, ci dinspre prezent către trecut,
deoarece trecutul este acela care se
integrează în prezent. Se spune că în
istorie termenul limită pare a fi faptul sau
evenimentul, deoarece faptul este
elementar și ireductibil, el are
determinațiile spațiului de cultură și ale
timpului său. Spațiul cultural și timpul pe
care l-am parcurs se pare că scot în
evidență un eveniment foarte important
din istorie, renașterea carolingiană, o
perioadă în care cultura s-a adresat atât
omenirii, cât și conștiinței. Sensul și rolul
acestei renașteri a fost acela de a
constitui, desemna și identifica
omenirea, de a o caracteriza în chip
decisiv.

Renașterea ottonică …

Aceasta se referă la caracteristicile de

stil în arta și arhitectura din timpul
împăratului Otto III (983-1002), sub
influența antichității și a Bizanțului,
pentru obținerea unei "Renovatio imperii
Romanorum". Aceste influențe s-au
exercitat mai ales în ilustrațiile de cărți,
artizanat și în arhitectură (Capela Sf.
Bartolomeu din Paderborn, Germania).

Descoperirile geografice …
Descoperirile geografice au schimbat
radical concepțiile asupra lumii. La 12
octombrie 1492, Cristofor Columb
debarcă pe insula Guanahani din
arhipelagul insulelor Bahamas și
descoperă, astfel, America. În același an,
la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de
către regii Castiliei din Spania
("Reconquista"), dispare - după 800 de ani
de dominație - ultimul bastion al
prezenței arabe în Peninsula Iberică. În
1497 Vasco de Gama descoperă drumul
spre India, trecând în Oceanul Indian pe
la Capul Bunei Speranțe din sudul Africii.
Prin expediția întreprinsă de Magellan
între 1519-1522 dispar și ultimele îndoieli
asupra formei sferice a Pământului.
Progrese în știință și tehnică …

În cursul secolului al XVI-lea au fost

traduse unele din cele mai importante
lucrări grecești în domeniul matematicii
și s-a găsit soluția ecuațiilor de gradul
trei. Cunoștințele obținute în astronomie
de către Nicolai Copernic (1473-1543),
Tycho Brahe (1546-1601) și Johannes
Kepler (1571-1630), prin descoperirea
legilor mișcării planetelor, depășesc
viziunea geocentrică a lui Ptolemeu,
conducând la reprezentarea heliocentrică
a sistemului solar. Către sfârșitul
secolului al XVI-lea, Galileo Galilei (1564-
1642) aplică modelele matematice în
studiul fenomenelor fizice. Un eveniment
determinant îl constituie punerea la
punct a imprimeriei cu caractere mobile -
tipografiei - de către Johannes Gutenberg
(1440), ceea ce contribuie la răspândirea
largă a cunoștințelor.

Schimbări politice și religioase …

În această perioadă începe dezvoltarea

unor state teritoriale, începând cu
statele-orașe italiene și continuând în
Germania, Franța și Spania. Acest proces
este favorizat de o diplomație modernă,
care, evitând războaiele, devine un
important instrument politic.
Clerul, în special cel înalt, își schimbă
modul de viață, renunțând la preocupările
exclusive de cult și aspirând la o
participare activă în politică. Papi,
cardinali și episcopi nu se mai
deosebesc în această privință de
negustori sau conducători politici.
Creștinismul rămâne, totuși, elementul
preponderent al culturii. Predicatori ca
Bernhardin din Siena și teologi sau prelați
ca Sant'Antonio din Florența sunt
ascultați și onorați de credincioși. În
același timp, însă, învățații umaniști se
ocupă de problemele teologice și
adaptează cunoștințele filologice și
istorice noi la studiul și interpretarea
scrierilor religioase. Viziunea umanistică
asupra teologiei și scripturilor sfinte a
dus, printre alte evoluții, la apariția
reformei protestante, inițiată în Germania
de către Martin Luther (1483-1546), și
răspândită apoi în întreaga lume catolică.

Trăsăturile caracteristice ale

Renașterii

Ruperea cu tradițiile …

Acest fenomen a fost decisiv în special

în domeniul istoriografiei. Opere ca
"Historiarum Florentini populi libri XII"
(1420) de Leonardo Bruni și "Istorie
fiorentine" (1520) de Niccolò Machiavelli
sunt exemple ale unui nou mod de a
interpreta istoria și problemele statale.
Istoricii Renașterii renunță la
periodizarea istoriei după criterii
religioase (Creația, Nașterea lui Iisus și
Așteptarea Judecății de Apoi); în timp ce
învățații Evului Mediu priveau cu
neîncredere lumea păgână a grecilor și
romanilor, noua generație a Renașterii
era plină de admirație față de civilizația
antichității și condamna perioada
secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă,
barbară, întunecată. Propriul lor timp îl
considerau epocă a luminii.

Umanismul …
Niccolò Machiavelli

Baza spirituală a Renașterii a constituit-o

umanismul. Interesul enorm pentru
cultura antichității a dus la căutarea și
descoperirea manuscriselor clasice:
"Dialogurile" lui Platon, operele istorice
ale lui Herodot și Thucydide, creațiile
dramatice și poetice ale grecilor și
romanilor. Învățați din Bizanț, care după
căderea Constantinopolului la turci
(1453) s-au refugiat în Italia și predau
acum în școli din Florența, Ferrara sau
Milano, au adus cu ei cunoștința limbii
grecești clasice. Deși adesea apăreau
simple imitații ale clasicilor, studiul
literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la
instruirea liberă a oamenilor, dându-le o
mai mare forță de discernământ. Mulți
gânditori ai Renașterii (Marsilio Ficino,
Giovanni Pico della Mirandola) se
orientează în direcția neoplatoniciană în
filosofie, în timp ce aristotelismul oficial
începe să piardă din importanță.
Reprezentanți importanți ai umanismului
au fost Leonardo Da Vinci, Erasmus din
Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea
armonioasă nu numai a spiritului, dar și a
corpului, care în perioada medievală era
total discreditată, a devenit în timpul
Renașterii un scop educativ. Viziunea
teocentrică a trecutului s-a transformat
într-una antropocentrică: centrul atenției
în studii științifice și creații artistice a
devenit omul.

"Francesco Petrarca" - Frescă de Andrea di Bartolo,

Galleria degli Uffizi, Florența

Renașterea italiană
Articol principal: Renașterea italiană.
Lorenzo Ghiberti - "Poarta paradisului" a
Baptisteriului din Florența

Primele manifestări ale Renașterii au

avut loc în Italia. După Pacea de la Lodi
(1454) a intervenit un echilibru între
diversele forțe politice care a dus la o
perioadă de relativă liniște și, în
consecință, la dezvoltarea economică a
orașelor din centrul și nordul Italiei,
favorizând înflorirea artei și literaturii,
încurajată și susținută financiar de
bogatele și influentele familii Medici din
Florența, Este din Ferrara, Sforza din
Milano precum și de ducii de Urbino,
dogii venețieni și de papalitatea romană.

Donatello - David - Muzeul Bargello, Florența

Literatură …

Renașterea continuă opera începută deja

în sec. al XIV-lea prin "La Divina
Commedia", monumentala creație a lui
Dante Alighieri (1265-1321), sonetele și
scrisorile lui Francesco Petrarca (1304-
1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio
(1313-1375) reunite în volumul "Il
Decamerone". Se reiau vechile genuri
literare din antichitate - epopeea, satira,
epigrama, biografia - și se creează genuri
noi, ca sonetul și nuvela (Novella).
Reprezentanți ai literaturii italiene
renascentiste sunt:

Angelo Poliziano (1454-1494), "Stanze

per la giostra", "Favola d'Orfeo";
Niccolò Machiavelli (1469-1527), "Il
Principe", "Istorie fiorentine", "Discorsi",
comedia "La Mandràgola", "Dell'arte
della guerra" (1516 – 1520);
 Ludovico Ariosto (1474-1533), "Orlando
Furioso";
Baldassare Castiglione (1478-1520), "Il
Cortegiano";
Matteo Bandello (ca. 1480-1562),
"Novelle";
Pietro Aretino (1492-1556), "Lettere";
Torquato Tasso (1544-1595),
"Gerusalemme liberata", "Aminta".

Arte plastice …

Dezvoltarea artei în Renașterea italiană

are loc la începutul secolului al XV-lea în
Florența. Filippo Brunelleschi (1377-
1446), cel mai însemnat constructor al
Renașterii, descoperă perspectiva liniară
- caracteristică artei din această perioadă
- și realizează cupola Domului din
Florența (1436).

Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine

cunoscut prin realizarea porților de bronz
ale Baptisteriului din fața Domului,
numite, mai târziu, de către Michelangelo
"Porțile Paradisului". Donatello (1386-
1466), prin stilul său plastic, a influențat
și pictura. Printre cele mai importante
opere ale sale este statuia de bronz a lui
David, prima sculptură care, ca în
timpurile antichității, prezintă din nou
corpul omenesc gol, fără veșminte. Alte
sculpturi ale lui Donatello sunt
monumentul ecvestru Gattamelata din
Padova sau tribuna de marmoră Cantoria
pentru Domul din Florența.

În pictură, Cimabue (1240-1302) și elevul

său Giotto di Bondone (1266-1337) -
frescele din capela "Scrovegni" din
Padova și din capela "Santa Croce" din
Florența -, pot fi considerați ca
precursori.

Masaccio - Izgonirea din Eden - Capella Brancacci,

Florența

Leonardo da Vinci - Cina cea de Taină - Santa Maria

delle Grazie, Milano

Pictura în Renașterea timpurie …

Masaccio (1401-1428), cu motivele sale

naturaliste și aplicarea perspectivei în
desen, este socotit deschizătorul de
drum în pictura din perioada timpurie a
Renașterii. Ciclul de fresce în "Cappella
Brancacci" din biserica "Santa Maria delle
Carmine" din Florența impresionează prin
individualitatea și plasticitatea noului stil.
Și Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia
di San Romano", "Il Condottiere Giovanni
Acuto" - este fascinat de potențialul
perspectivei în pictură. Alți maeștri din
această perioadă sunt călugărul
dominican Fra Angelico (1400-1455),
Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della
Francesca (1416-1492), care a scris și
lucrări teoretice în domeniul matematicii
și perspectivei.

Pictorii din generația următoare au

contribuit la înnoirea redării în
perspectivă a peisajelor, compunerea
minuțioasă a tablourilor, finețea redării
figurilor. Printre aceștia se numără:
Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea
del Verrocchio (1435-1488), Domenico
Ghirlandaio (1449-1494) - în Florența;
Andrea Mantegna (1431-1506) - în
Padova; Giovanni Bellini (1430-1516) și
Giorgione (ca.1477-1510) - în Veneția.
Aceștia din urmă au dat o orientare
decisivă școlii venețiene, prin simțul nou
al organizării spațiale, al luminii și culorii,
în contrast cu stilul florentin, în care
predomină desenul. Un loc aparte îl
ocupă Sandro Botticelli (1445-1510), care
a lucrat pentru familia Medici din
Florența și pentru Vatican. Dintre cele
mai cunoscute opere ale sale sunt de
menționat "Nașterea lui Venus" (La
nascita di Vènere) (1482) și "Primăvara"
(1474).
Leonardo da Vinci, Doamna cu hermina, Muzeul
Czartoryski, Cracovia

Pictura în perioada de apogeu a

Renașterii …

În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-

1519) se întoarce la Florența, venind de
la Milano, unde pictase fresca Cina cea
de Taină pentru biserica Santa Maria delle
Grazie. În acest timp, Michelangelo
(1475-1564) lucrează la statuia de
marmură a lui "David", care avea să
devină semnul distinctiv al orașului
Florența.

Centrul de greutate al artei se mută la

Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care
încurajează realizarea unor proiecte
ambițioase înăuntrul și în afara
Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San
Pietro), este construit după planurile lui
Donato Bramante (1444-1514), în
"Capela Sixtină" Michelangelo pictează
plafonul și fundalul ("Judecata de Apoi").
Rafael Sanzio (1483-1520) decorează
camerele (Le Stanze di Raffaello) din
palatul Vaticanului - printre alte motive,
celebra "Școală din Atena", în care sunt
figurați diverși filozofi ai antichității.

Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai

însemnat reprezentant al Renașterii în
Veneția. El pictează și pentru Carol
Quintul, care îl numește pictor oficial al
curții regale spaniole.

Un alt reprezentant de seamă al picturii

din această perioadă a fost Correggio
(1489-1534), care a trăit cea mai mare
parte a vieții sale în Parma, unde a
realizat principalele sale opere (de
exemplu, frescele din biserica San
Giovanni Evangelista).
Michelangelo - Crearea lui Adam - Capela Sixtină,
Vatican

Manierismul …

Începând aprox.cu anul 1590, prevalează

arta manieristă cu diverse tendințe
stilistice, în care - în contrast cu
seninătatea clasică a perioadei
precedente - repertoriul formelor devine
exagerat, corpurile omenești apar
șerpuitoare și crispate (Figura
serpentinata), tablourile sunt încărcate cu
multe elemente decorative, anunțând
ivirea stilului "baroc".
Bazilica Sfântul Petru din Roma

Reprezentanți valoroși ai manierismului

sunt:

Pontormo (1494-1556), în Florența;

Rosso Fiorentino (1494-1540),
pictează palatul Fontainebleau din
apropierea Parisului;
Andrea Palladio (1508-1580), pictor și
arhitect din Vicenza, inițiază stilul
palladianist, care va influența
arhitectura engleză din sec. al XVIII-
lea;
Benvenuto Cellini (1500-1571),
miniaturist și sculptor din Florența,
realizează celebra sculptură în bronz
"Perseu cu capul meduzei", care se
găsește în Loggia dei Lanzi (Piazza
della Signoria);
Giorgio Vasari (1511-1576), pictor,
arhitect și biograf. A scris "Vite de' più
eccellenti architetti, scultori e pittori"
(1550);
Paolo Veronese (1528-1588), unul din
maeștrii școlii venețiene;
Tintoretto (1518-1594), cel mai
important reprezentant al
 manierismului venețian, realizează 56
de picturi murale pentru palatul "Scuola
di San Rocco" (Veneția).

Arhitectura Renașterii

Primăria din Poznań

În arhitectura Renașterii se pot deosebi

două tendințe:

O primă tendință este caracterizată

prin folosirea formelor de expresie ale
antichității. Aceasta se realizează în
jurul anului 1500, în perioada de
apogeu a Renașterii, prin construcțiile
clare și armonice ale lui Donato
Bramante, și se răspândește în tot
restul Italiei. Se folosesc ca elemente
de construcție coloanele, pilaștrii,
capitelurile, frontonul triunghiular,
arcadele, preluate din tratatul de
arhitectură al lui Vitruviu ("De
architectura", sec. I î.Hr.), la care se
adaugă cupolele (Domul din Florența,
Bazilica Sfântul Petru din Roma).
Fațadele sunt concepute ținându-se
seamă de simetrie și ordine. Arhitecții
sunt considerați artiști și aparțin
păturii cultivate a societății.
 A doua tendință, proprie mai ales
țărilor nordice, îmbină elementele
antice cu tradițiile stilului medieval, în
care predomină liniile verticale
combinate cu ogivele gotice. Se
adaugă ornamente și arabescuri (în
Spania). Maiștrii de construcții sunt
meseriași. Exemple: în Franța, aripa de
vest a palatului Luvru din Paris (1550-
1558), realizată de Pierre Lescot; în
Germania, castelul din Heidelberg și
primăria din Augsburg, construită de
Elias Holl.

Muzica Renașterii
Muzica din timpul Renașterii corespunde
"vârstei de aur" a polifoniei. Genurile cele
mai frecvente sunt "messele",
"motettele", madrigalul și cântecele cu
acompaniament instrumental. Din punct
de vedere teoretic, importante sunt
scrierile compozitorului flamand
Johannes Tinctoris (1435-1511), în care
prezintă și susține tendințele înnoitoare
în muzică. Unul din cei mai importanți
compozitori ai acestei epoci este
Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-
1594), care cu a sa "Missa de Beata
Virgine" (1570) marchază trecerea spre
baroc. Se stabilesc contacte între
muzicienii de diverse naționalități, centrul
de atracție fiind, și în acest domeniu,
Italia. Astfel compozitorul spaniol Tomás
Luis De Victoria (1548-1611) este cel mai
important reprezentant al școlii de
muzică din Roma, în timp ce italianul
Andrea Gabrieli (1510-1586) conduce
"Die Münchner Hofkapelle". Cu Giovanni
Gabrieli (1553-1612) și Claudio
Monteverdi (1567-1643) se dezvoltă
muzica monodică și se face trecerea
către genul muzicii de operă.

Renașterea în diverse țări

europene

Hieronymus Bosch - Grădina plăcerilor 1503-1504,

Muzeul Prado, Madrid

Din Italia, Renașterea se răspândește și

în alte țări din Europa apuseană. Învățați,
artiști, negustori sau meseriași
călătoresc în orașele italiene și se întorc
în Franța, Flandra sau în zona hanseatică
nu numai cu noi cunoștințe, dar și cu un
alt gust în artă și în modul de viață.
Declinul feudalismului și centralizarea
puterii politice deschid calea
schimbărilor culturale, sociale și
economice. Spre deosebire de Italia,
unde se cultivă limbile latină și greacă, în
țările vest-europene, sub influența
protestantismului, se folosesc limbile
naționale, fapt care contribuie la
formarea noilor state naționale -
caracterizate printr-un limbaj unitar.

Franța …

François Rabelais - Gravură de Michel Lanne, 1630

Spiritul Renașterii italiene a pătruns în

Franța datorită unor personalități ca
Leonardo da Vinci și Benvenuto Cellini,
prezenți la curtea regelui Francisc I și
participanți la proiectarea decorării
palatului din Fontainebleau. Scriitorul
François Rabelais (1494-1553), călugăr
benedictin, autor al povestirilor "Horribles
et Épouvantables Faits et Prouesses du
très renommé Pantagruel" (1532) și "Vie
inestimable du grand Gargantua, père de
Pantagruel" (1534), întruchipează tipul
perfect al umanistului renascentist.
Joachim du Bellay (1522-1560)
redactează manifestul "Pleiadei", intitulat
"Défense et illustration de la langue
française".

Țările de Jos …

Pictorul flamand Jan van Eyck (ca.1390-

1441) este considerat întemeietorul
picturii RenașterIi în Flandra și în Olanda.
Rogier van der Weyden (1400-1464)
călătorește în Italia, unde este foarte
prețuit, influențând prin lucrările sale
școala de pictură din Ferrara. În tripticul
"Grădina plăcerilor", Hieronymus Bosch
(1450-1516) prezintă de o manieră
fantastică păcatele omenești, într-o lume
imaginară, supranaturală. Alți pictori din
această perioadă sunt: Hans Memling
(1433-1494), Dirk Bouts (1415-1475),
Hugo van der Goes (1440-1482). Printre
manieriști se numără Bernard van Orley
(1488-1541) și Jan van Scorel (1495-
1562).

Erasmus din Rotterdam (1466-1536), cel

mai important reprezentant al
umanismului de anvergură europeană, își
redactează majoritatea scrierilor în limba
latină.

Germania …

Arta germană era orientată în special

spre tradițiile stilului gotic. Konrad Witz
(ca.1400-1445) pictează peisaje sub
influența artei flamande. Cu opera lui
Albrecht Dürer (1471-1528), pictor,
desenator și gravor, se realizează
legătura cu arta Renașterii, după modelul
celei italiene. Ciclurile sale de gravuri în
lemn "Patimile" și "Viața Mariei" sunt
cunoscute în întreaga Europă. În special
compoziția sa "Cei patru Apostoli" (1526)
arată atașamentul la eleganța picturii
italiene și forța sa de exprimare. Dürer
întreprinde călătorii în Italia și în Țările de
Jos și întreține strânse legături cu artiștii
epocii. Contemporanul său Matthias
Grünewald (1480-1528) pictează încă în
stilul evului mediu.

Albrecht Dürer - "Adorația Sfintei Treimi", 1511 -

Kunsthistorisches Museum, Viena

În literatură sunt de menționat:

 Sebastian Brant (1457-1521), scriitor
alsacian, autor de poeme satirice;
Thomas Murner (1475-1537), scriitor și
predicator, traduce în versuri epopeea
"Aeneis" de Virgiliu;
Philipp Melanchthon (1497-1560),
autor al "Confesiunii din Augsburg"
(1530);
Sebastian Franck (1500-1543), scriitor
umanist și teosof, publică și o culegere
de proverbe.

Spania …
Regina Elisabeta I a Angliei - Gravură 1596, autor
anonim

Spania, abia eliberată de sub dominația

maură, se atașează cu întârziere
Renașterii europene. În secolul al XVI-lea,
pictorul oficial al curții regale spaniole
este Tiziano, deși el, personal, nu a fost
niciodată în Spania. Alonso Berruguete
(1450-1504), cel mai important pictor
spaniol din această perioadă, lucrează în
special în Valladolid. Reprezentant al
manierismului tardiv este El Greco (1541-
1614), un discipol al lui Tintoretto. În jurul
anului 1560 se construiește palatul "El
Escorial" în apropiere de Madrid,
important centru al Renașterii spaniole.

Anglia …

Încă înainte de epoca Renașterii, Anglia a

cunoscut o literatură înfloritoare,
reprezentată prin:

Geoffrey Chaucer (ca.1340-1400),

considerat "părintele poeziei engleze";
(John Dryden), autor, printre altele, al
"Povestirilor din Canterbury" (The
Canterbury Tales).
 William Langland (ca.1330-1400),
autor al poemului alegoric "Piers
Plowman".
Thomas Malory (1395-1471), autorul
primului roman în proză din literatura
engleză, bazat pe legenda regelui
Arthur și a "Cavalerilor Mesei Rotunde".

Sub denumirea, de altfel controversată,

de "Renaștere engleză" se înțelege
mișcarea culturală și artistică din Anglia
de la începutul secolului al XVI-lea până
la mijlocul celui de al XVII-lea, perioadă
pașnică de dezvoltare după sfârșitul
Războiului de 100 de ani și al Războiului
celor două roze. Această perioadă
include lunga domnie a reginei Elisabeta
I, de aceea mai este denumită "Epoca
Elisabetană". Reprezentanți de seamă ai
"Renașterii engleze" sunt:

Literatură …

Edmund Spenser (1552-1599), autor de

poeme pastorale și al unei epopei
alegorice "The Faerie Queen";
John Milton (1608-1674), scrie celebrul
poem pe teme biblice "Paradise Lost";
Christopher Marlowe (1564-1593),
poet dramatic;
William Shakespeare (1564-1616),
autor al unui mare număr de piese de
teatru, poeme și sonete;
 Thomas Morus (1478-1535), scriitor
umanist, autor al poemului "Utopia"
(1516). Ministru cancelar al regatului,
cade în dizgrație și este executat din
ordinul regelui Henric al VIII-lea;
Francis Bacon (1561-1626), filosof,
dezvoltă teoria cunoașterii empirice în
lucrarea "Novum Organum" (1620);
Ben Jonson (1572-1637), autor
dramatic.
Muzică …

Se cultivă, mai ales, genul madrigalului,

popularizat prin lucrarea "Musica
Transalpina", publicată, în 1588, de
Nicholas Yonge. Compozitori mai
însemnați sunt:
 Thomas Tallis (1505-1585), organist al
capelei regale din Londra, maestru al
contrapunctului, compune muzică
religioasă;
William Byrd (1543-1623), compozitor
de madrigale și piese instrumentale
adunate în colecția "Fitzwilliam Virginal
Book";
Thomas Morley (1557-1602), compune
madrigale și mottete, autor al unei
lucrări de teoria compoziției.

Tipul de "Om al Renașterii"

Pentru marea masă a populației din
acele timpuri, înflorirea culturală și
artistică ce a caracterizat Renașterea nu
a produs nicio schimbare în modul de
viață sau de reprezentare a lumii.
Referindu-ne, însă, la numărul restrâns al
personalităților în diferite domenii de
creație, putem spune astăzi că noile
orizonturi spirituale și liberalizarea
moralei au creat un anumit tip de "Om al
Renașterii" ("Homo universalis
renascentista"), caracterizat prin
înțelegere ascuțită, deschisă oricărei idei,
simț deosebit al frumosului, dorință de
afirmare și renume, individualism cu
posibilități de dezvoltare multilaterală,
adversar al dogmelor și ideilor
preconcepute. În aspirația sa spre
universalitate, înlătură orice barieră care-i
stă în cale, se arată curajos în proiectele
sale și plin de forță în acțiune. Este
prieten și cunoscător al artelor, colindă -
fără dificultate - filosofia și literatura,
înlocuiește legile morale cu cele estetice.
"Omul Renașterii" este, în primul rând, un
umanist cu larg spirit de toleranță.

În contrast cu acesta, nu dispar fanaticii,

partizanii unei singure idei, care văd în
fiecare reprezentant al unei păreri
contrare, nu un adversar de idei, ci un
dușman personal ce trebuie anihilat.

Declinul Renașterii
Ca orice mișcare socio-culturală, și
Renașterea, după o perioadă de apogeu,
cunoaște un declin, în care ideile
înnoitoare lipsesc iar epigonii realizează,
în cel mai bun caz, lucrări de imitație.

Declinul Renașterii a fost favorizat și

accelerat de două împrejurări:

Decăderea politică și economică a

Italiei, începând deja în prima jumătate
a secolului al XVI-lea, bântuită de
războaie nesfârșite, ce au culminat cu
jefuirea Romei ("Sacco di Roma", 1527)
de către trupele de mercenari ale lui
Carol Quintul. Aceasta a dus la slăbirea
puterii și prestigiului papalității, la
decăderea orașelor-state, ca Florența
și Milano. Descoperirea unui nou drum
spre India, prin înconjurul Capului
Bunei Speranțe, slăbește substanțial
situația economică a Veneției și
Genovei.
Ca reacție la Reforma religioasă
inițiată în Germania de Martin Luther,
Biserica Catolică instituie
Contrareforma și tribunalele
inchizitoriale, adevărată lovitură de
grație împotriva libertății de gândire. În
urma Conciliului din Trient (1545-
1563), se alcătuiește o listă a cărților
interzise, considerate eretice în cazul
că vin în contradicție cu dogmele
bisericești ("Index librorum
prohibitorum", 1559). Galilei este
constrâns să-și abjure public
convingerea asupra rotației pământului
în jurul soarelui, nu fără a șopti pentru
 sine "eppur si muove&;;;quot;. Filosoful
Giordano Bruno (1548-1600), combate
teza aristoteliană, admisă oficial de
Biserică, a unui univers închis,
reprezintă un umanism panteist și va fi
ars pe rug ca eretic, în urma sentinței
tribunalului inchizitorial. La Geneva,
sub dominația lui Jean Calvin, teologul
și medicul spaniol Miguel Servet
(1511-1553), pentru faptul de a fi pus
sub semnul întrebării dogma Sfintei
Treimi, sfârșește în același fel,
condamnat pentru blasfemie, de data
aceasta de un tribunal protestant.

Ideile Renașterii nu pot fi însă înăbușite,

ele sunt apărate de oameni curajoși ca
Erasmus din Rotterdam, Francis Bacon
sau René Descartes (1596-1650),
filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-
1677), care își propun ca obiectiv
fundamental transmiterea unui mesaj
eliberator și purtător de bucuria pe care o
dă cunoașterea iar secolul al XVIII-lea va
relua spiritul Renașterii sub forma
iluminismului francez.

Interpretare istorică și
filosofică
Fiecare perioadă din istoria culturii a avut
propria ei viziune asupra Renașterii,
astfel:

iluminiștii (David Hume, Edward

Gibbon, Condorcet, D`Alembert,
Diderot, Voltaire), care se considerau
continuatorii idealurilor umaniste și
raționaliste ale secolelor XV și XVI,
vedeau Renașterea ca o mare epocă
de progres cultural, ce marchează
trecerea de la întuneric la lumină, de la
barbarie la civilizație, o trezire a
Occidentului din somnul dogmatic;
romanticii (Novalis, August Wilhelm
Schlegel, Heinse Meyer, Stendhal,
Madame de Staël, Victor Hugo, Byron,
Gioberti, Giusepe Mazzini) aveau o
viziune asupra Renașterii opusă celei
iluministe. La fel de diferit este văzută
semnificația rupturii cu evul mediu,
care este idealizat și privit ca o vârstă
de aur. Sunt admirate cavalerismul
medieval, ordinea, autoritatea și
credința religioasă. Stilul gotic este
privit ca suprema expresie a creației
artistice;
hegelianismul Hegel vede în Renaștere
un progres spiritual, o reînnoire a
culturii, după lunga noapte a Evului
mediu. Studierea operelor antice are
semnificația întoarcerii de la divin la
uman;
pozitivismul: la Hippolyte Taine,
Benedetto Croce, Bertrando Spaventa
ruptura dintre Renaștere și Evul mediu
e apreciată pozitiv. Renașterea este
epoca de aur a acestui mileniu, premisă
 a apariției supraomului, un om liber,
deschis tuturor experiențelor vieții.

Bibliografie
Bernard Berenson, The italian painters
of the Renaissance, Londra, 1962
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria
Europei, vol II, De la Imperiul Roman la
Europa (secoleleV – XIV), Iași, Editura
Institutul European, 1998, p. 101, 102
Mihai Berza, Funcțiunea regalității în
concepția carolingiană, în Revista
Fundațiilor Regale 11, nr.9, 1944,
p. 568.
Mihai Berza, Henri Pirenne și originile
evului mediu occidental, în Convorbiri
Literare, LXXI , 1-5 , 1983, p. 73.
Jacob Burckhardt, Die Kultur der
Renaissance in Italien, Basel, 1860
Jakob Burckhardt, Cultura Renașterii în
Italia, vol. I-II, Editura pentru Literatură,
BPT, București, 1969
Earle E. Cairus, Creștinismul de-a lungul
secolelor, p. 182.
Florentina Căzan, Renașterea
Carolingiană, în Studii și articole de
istorie (SAI), XXXV-XXXVI, București,
1977, p 16 - 17, 20 - 23
Andrei Cornea, Mentalități culturale și
forme artistice în epoca romano-
bizantină, București, Editura Meridiane,
1984, p. 21- 22.
Jean Delumeau, La civilisation de la
Renaissance, Flammarion, Paris, 1984
Ovidiu Drâmba, Istoria culturii și
civilizației, vol. 3, București, Editura
Științifică, 1990, p. 38 - 40, 46 - 48
Georges Duby, Arta și societatea. 980-
1420, vol. I, II, București, Editura
Meridiane, 1987, p. 15, 16.
Eiginhard, Vita Karoli Magni (Viața lui
Carol cel Mare), București, Editura
Vremea, 2001, p. 43.
Eugenio Garin, L'Umanesimo Italiano.
Filosofia e Vita Civile nel Rinascimento,
Bari, 1954
Georg Wilhelm Friedrich Hegel,
Prelegeri de istorie a filosofiei, Editura
Academiei, București, 1964
Paul Jaques, Biserică și cultură în
Occident în secolele IX- XII, vol I,
Sanctificarea ordinii temporale și
spirituale, București, Editura Meridiane,
1996, p. 157, 161, 164, 165, 168, 170,
181
Frédéric Lemerle, Yves Pauwels,
L'architecture à la Renaissance,
Flammarion, Paris, 2003
Ferdinand Lot, Les invasions
germaniques. La penetration mutuelle
du monde barbare et du monde romain,
Paris, Editura Payot, 1935, p. 161.
Radu Manolescu, Florentina Căzan,
Răzvan Theodorescu, Renașterea
 carolingiană, în Istoria Evului Mediu, vol
I, Europa Apuseană ( secolele V- XV),
coordonator Radu Manolescu,
București, 1993, p . 61.
Philippe Morel, L'art de la Renaissance
entre science et magie, Rennes, 2005
Volker Reinhardt, Die Renaissance in
Italien. Geschichte und Kultur, Beck,
München, 2002
Jeffery C. Smith, The Northern
Renaissance, Phaidon, Londra, 2006
Gheorghe Vlăduțescu, Filosofia
primelor secole creștine, București,
Editura Enciclopedică, 1995, p. 178 -
182.

Note
1. ^ p. XIII (Introduction) în "Handbook
to life in Renaissance Europe",
Sandra Sider, Facts On File 2005.
("The Renaissance began in northern
Italy in the latter 14th century,
culminating in England in the early
17th century.")
2. ^ a b c d p. 322 (capitol 12) în
"Western Civilization: Beyond
Boundaries", Sixth Edition. Authors:
Thomas F. X. Noble, Barry Strauss,
Duane J. Osheim, Kristen B.
Neuschel, Elinor A. Accampo, David
D. Roberts, William B. Cohen. 2011,
2008 Wadsworth, Cengage Learning.
3. ^ p. 408 în "A History of Western
Society Since 1300". John P. McKay
(University of Illinois at Urbana-
Champaign), Bennett D. Hill (Late of
Georgetown University), John Buckler
(University of Illinois at Urbana-
Champaign), Clare Haru Crowston
(University of Illinois at Urbana-
Champaign), Merry E. Wiesner-Hanks
(University of Wisconsin–
Milwaukee). Bedford/St. Martin’s
2008, Advanced Placement Edition,
Ninth Edition.
4. ^ MLA (Modern Language
Association) style: Gilmore, Myron P.
"Renaissance." Encyclopedia
Americana. Grolier Online, 2013.
Web. 13 June 2013.
5. ^ p. 310 în "Western Socieity - A Brief
History", Vol. 1 (From Antiquity to the
Enlightenment). Authors: John P.
McKay (University of Illinois at
Urbana-Champaign), Bennett D. Hill
(Late of Georgetown University),
John Buckler (University of Illinois at
Urbana-Champaign), Clare Haru
Crowston (University of Illinois at
Urbana-Champaign), Merry E.
Wiesner-Hanks (University of
Wisconsin–Milwaukee). 2010
Bedford/St. Martin’s.
. ^ Gilmore, Myron P. (Harvard
University). "Renaissance."
Encyclopedia Americana. Grolier
Online. (accessed 13 iunie 2013).
7. ^ "Dark Ages." Encyclopædia
Britannica. Encyclopædia Britannica
Online Academic Edition.
Encyclopædia Britannica Inc., 2013.
Web. 12 Jun. 2013.
. ^ p. 407 în "A History of Western
Society Since 1300". John P. McKay
(University of Illinois at Urbana-
Champaign), Bennett D. Hill (Late of
Georgetown University), John Buckler
(University of Illinois at Urbana-
Champaign), Clare Haru Crowston
(University of Illinois at Urbana-
Champaign), Merry E. Wiesner-Hanks
(University of Wisconsin–
Milwaukee). Bedford/St. Martin’s
2008, Advanced Placement Edition,
Ninth Edition.
 9. ^ "Late Antiquity: A.D. 267-700."
Author(s): Alison Frantz, Homer A.
Thompson and John Travlos. Source:
The Athenian Agora, Vol. 24, Late
Antiquity: A.D. 267-700 (1988), pp. ii-
ix+xi-xiii+xvxxi+1-141+143+145-156.
Published by: The American School
of Classical Studies at Athens.
Accessed: 14/06/2013 06:45.
10. ^ p. 142 în "Filozofia în Evul Mediu -
De La Începuturile Patristice Până La
Sfârșitul Secolului Al XIV-lea", Étienne
Gilson, Humanitas 1995."
11. ^ pp.173-174 în "Filozofia în Evul
Mediu - De La Începuturile Patristice
Până La Sfârșitul Secolului Al XIV-
lea", Étienne Gilson, Humanitas
1995." - "Toate mărturiile concordă în
această privință: în secolul al Vl-lea,
predarea literelor nu mai este decît o
ruină. Școlile romane au dispărut, iar
în ce privește școlile creștine, nici un
text, nici un fapt nu ne îndreptățește
să presupunem că ar fi predat
altceva, alături de elemente de
religie, decît cititul, scrisul și probabil
cîteva rudimente de latină
bisericească. Aceeași situație se
prelungește în secolul al VII-lea, cu
toate că, de data aceasta, trebuie să
 semnalăm un text care atestă
supraviețuirea în acea epocă a
cîtorva vestigii ale strălucitului trecut
al culturii galo-romane.")
12. ^ pp. 218-219 în "Filozofia în Evul
Mediu - De La Începuturile Patristice
Până La Sfârșitul Secolului Al XIV-
lea", Étienne Gilson, Humanitas
1995."
13. ^ p.220 în "Filozofia în Evul Mediu -
De La Începuturile Patristice Până La
Sfârșitul Secolului Al XIV-lea", Étienne
Gilson, Humanitas 1995."
14. ^ p.219 în "Filozofia în Evul Mediu -
De La Începuturile Patristice Până La
Sfârșitul Secolului Al XIV-lea", Étienne
Gilson, Humanitas 1995."
15. ^ p. 208 în "Filozofia în Evul Mediu -
De La Începuturile Patristice Până La
Sfârșitul Secolului Al XIV-lea", Étienne
Gilson, Humanitas 1995."
1 . ^ "Story of Civilization" (Vol. 5
(Renaissance)), Will Durant, Mjf
Books 1993. - "Nu acele manuscrise
au eliberat minea și simțirea
Renașterii, ci secularismul apărut ca
rezultat al ridicării claselor medii
(urbane), și creșterea universităților,
a cunoașterii și filozofiei, ascuțirea
realistă a minților de către studiul
dreptului, lărgirea orizonturilor
intelectuale ca urmare a unei mai
bune cunoașteri a lumii. Punând la
îndoială dogmele bisericii,
nemaitemându-se de focurile iadului
și văzând clerul tot atât de epicurian
ca și mirenii, italianul cultivat s-a
eliberat de constrângerile
 intelectuale și etice, simțurile lui
începând să se bucure de toate
formele de frumusețe materializată
în femeie, bărbat și artă."
17. ^ p. 107 în "Did The Monks Preserve
The Latin Classics?" (Author(s):
William Birney. Source: The Monist,
Vol. 15, No. 1 (January, 1905), pp. 87-
108. Published by: Hegeler Institute.)
1 . ^ p. 103-104 în "Did The Monks
Preserve The Latin Classics?"
(Author(s): William Birney. Source:
The Monist, Vol. 15, No. 1 (January,
1905), pp. 87-108. Published by:
Hegeler Institute.)
19. ^ a b p. 105 în "Did The Monks
Preserve The Latin Classics?"
(Author(s): William Birney. Source:
The Monist, Vol. 15, No. 1 (January,
1905), pp. 87-108. Published by:
Hegeler Institute.)
20. ^ p. 108 în "Did The Monks Preserve
The Latin Classics?" (Author(s):
William Birney. Source: The Monist,
Vol. 15, No. 1 (January, 1905), pp. 87-
108. Published by: Hegeler Institute.)
21. ^ Horowitz, Maryanne Cline.
"Renaissance." New Dictionary of the
History of Ideas. Ed. Maryanne Cline
Horowitz. Vol. 5. Detroit: Charles
Scribner's Sons, 2005. pp. 2087-
2090. Gale Virtual Reference Library.
Web. 14 June 2013.
22. ^ Marquis, Claudia. "Renaissance."
Encyclopedia of Sex and Gender. Ed.
Fedwa Malti-Douglas. Vol. 4. Detroit:
Macmillan Reference USA, 2007. pp.
1257-1258. Gale Virtual Reference
Library. Web. 16 June 2013.

Lectură suplimentară
Clinamen. Cum a început Renașterea,
Stephen Greenblatt, Editura
 Humanitas, București, 2014 - fragment

Legături externe
Arhitectura Renașterii târzii în
Transilvania
fr Sculptura la Florența în secolul al

XV-lea
en Redescoperirea antichității clasice

en Renașterea în istoria artei

en Călătorie virtuală în Florența

Renașterii

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Renașterea&oldid=13503689
 Ultima modificare efectuată acum 8 zile de către 2A02:2F08:450B:4000:151E:166:32A7:D92F.

Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,

exceptând cazurile în care se specifică altfel.