Cursuri Biofizica LP

UNIVERSITATEA "OVIDIUS" CONSTANŢA
FACULTATEA DE MEDICINĂ GENERALA
LUCRĂRI PRACTICE
BIOFIZICĂ MEDICALĂ
Teren Ovidiu
Petcu Lucian Cristian
Vasile Monica
-2009-
„Ovidius” University Press, 2009
Facultatea de Medicină
Disciplina Biofizică
Aleea Universitatii nr. 2
Constanţa
Romania
Tel/Fax: 0241-605000
Copyright©2004
Toate drepturile sunt rezervate Editurii Universităţii Constanţa
„Ovidius” University Press
2
Lucrări Practice de Biofizică Medicală
PREFAŢĂ
Cartea de Lucrări Practice de Biofizică Medicală se adresează

studenţilor Facultăţii de Medicină Generală din cadrul Universităţii
„Ovidius” Constanţa.
Conţinutul lucrărilor de laborator a fost adaptat cerinţelor
programelor analitice ale facultăţii cât şi la performanţa aparaturii
existente în dotarea laboratorului.
Tematica lucrărilor practice este în strânsă legătură cu
problemele teoretice predate la cursul de biofizică şi este orientată
spre a dezvolta abilităţile studentului de a utiliza aparatura de
laborator, a analiza şi interpreta rezultatele obţinute.
Lucrarea a fost astfel concepută încât să transmită atât
cunoştinţele teoretice necesare pentru înţelegerea lucrărilor
prezentate, cât şi descrierea tehnicilor de lucru şi a principiului de
funcţionare a aparaturii întâlnite în mod curent în acest domeniu.
Sperăm că în acest mod lucrarea va fi în acelaşi timp un
material de lucru cât şi un material de documentare. Forma actuală
a cărţii de lucrări practice a fost întocmită de colectivul Disciplinei
de Biofizică, al Catedrei de Fiziologie Normală şi Patologică din
cadrul Facultăţii de Medicină Generală, Constanţa.
Autorii
3
4
CUPRINS
Prelucrarea matematică a datelor experimentale 7

Microscopia de transmisie – microscopia de reflexie 17
Tehnici speciale de microscopie 22
Cromatografie şi electroforeză 31
Sedimentare şi centrifugare 42
Spectrofotometria de absorbţie în UV-VIS 49
Potenţiale de acţiune 57
Fenomene de transport 65
Determinarea coeficientului de vâscozitate a lichidelor 73
Determinarea coeficientului de tensiune superficială a lichidelor 79
Determinarea densităţii lichidelor 86
Determinarea concentraţiei unor soluţii prin indice de refracţie 91
Determinarea concentraţiei substanţelor optic active 98
Telecobaltoterapia 105
Bibliografie selectivă 122
5
6
Prelucrarea matematică a datelor experimentale
I. Noţiuni teoretice
A. Indicatori de tendinţă centrală
Indicatorii de tendinţă centrală sunt valori ce localizează într-un
fel oarecare mijlocul setului de date. Dintre indicatorii de tendinţă
centrală menţionăm:
Modul - valoarea care apare cel mai frecvent.
Un set de date poate fi non-modal (dacă toate valorile posibile au
aceeaşi frecvenţă), mono-modal (o singură valoare maximală), multi-
modal (cu mai multe valori ce apar cu aceeaşi frcvenţă maximală).
Mijlocul - media aritmetică a valorilor extreme ale setului de
date.
Mediana - valoarea ce împarte setul de date în două grupe egal
populate.
Pentru setul de date S={X1,..., Xn}, ordonat crescător, când
n=2k+1 (număr impar de date), mediana este Me=Xk+1. În cazul aceluiaşi
set dar pentru n=2k (număr par de date), mediana este:
X k  X k 1
Me 
2
Media - cele mai folosite sunt: media aritmetică (Xma),
geometrică (XG), armonică (XH) şi cuadratică (XQ). Se poate arăta uşor că
aceste medii se află în relaţia:
X H  X G  X ma  X Q
7
B. Indicatori de poziţie
Indicatorii de poziţie sunt folosiţi pentru localizarea unui anumit
subgrup de date în relaţie cu restul eşantionului. Se numesc -cuantile
acei indicatori ce împart eşantionul în părţi egal populate. Cele mai
utilizate sunt: cvartila (qk), decila şi percentila (pk), valori ce împart
datele în părţi conţinând o pătrime, o zecime, sau o sutime din elemente.
Să considerăm un set de date ordonat crescător unde L este
valoarea cea mai mică din set iar H valoarea cea mai mare.
Percentila de ordinul pk este valoarea numerică pentru care k%

din date sunt mai mici decât pk iar (100-k)% sunt mai mari. Se observă
că p50 = q2.
C. Indicatori de împrăştiere (dispersie)
Indicatorii de împrăştiere descriu variabilitatea datelor. Datele
grupate strâns au valori mici pentru indicatorii de dispersie, în timp ce
datele împrăştiate au valori mari.
Principalii indicatori de împrăştiere sunt: domeniul, varianţa,
deviaţia şi momentele.
Domeniul – reprezintă intervalul de valori al datelor.
=[Xmin, Xmax]
Uneori se indică lărgimea domeniului (amplitudinea împrăştierii):
8
x= Xmax - Xmin

Toate deviaţiile medii faţă de un indicator de tendinţă centrală
(media aritmetică, geometrică, cuadratică, armonică sau modul, mediana,
notate generic prin <x>) se definesc în acelaşi fel, ca medii ale diferenţei
între valoarea măsurată şi indicatorul respectiv.
Mai general este momentul centrat de ordin q, mq(x) faţă de
media x. În continuare vom analiza semnificaţia şi utilitatea unora dintre
momentele centrate:
- m1(x)=0, momentul centrat de ordinul 1, nu aduce nici o
informaţie, întrucât ia valoarea zero oricare ar fi distribuţia datelor; din
această cauză nu este folosit.
- m2(x) se numeşte varianţă (V); rădăcina pătrată a varianţei se
numeşte deviaţie pătratică, notată cu . Ambele mărimi arată
împrăştierea datelor.
Orice rezultat experimental trebuie prezentat prin media
aritmetică  deviaţia. Intervalul (<x>-, <x>+) se numeşte interval de
încredere sau confidenţă.
Întrucât în biologie şi medicină sunt în general puţine date de
procesat, trebuie să se înlocuiască varianţa V cu varianţa standard SV
şi deviaţia n cu deviaţie standard n-1 sau SD (se utilizează indicatorii
standard n-1 şi SV când n<30, adică setul are mai puţin de 30 de valori).
- m3(x) este numit înclinare sau oblicitate şi se utilizează la
definirea coeficientului de asimetrie, ac (numit în engleză skewness şi
notat SKEW)
9
m3
ac   SKEW ( x )
3
Funcţie de valorile acestui coeficient există trei tipuri de
distribuţii: cu înclinare pozitivă, nulă şi negativă, aşa cum reiese din
cazurile prezentate mai jos, unde Mo=modul, Me=mediana, <x>=media.
10
- m4(x) se numeşte exces şi arată cât de aplatizată este distribuţia.

Se foloseşte la definirea coeficientului de aplatizare sau boltire, 
(numit în engleză kurtosis, notat prin KURT):
m4
  3  KURT( x )
4
II. Parte experimentală

A. Determinarea intervalului de confidenţă
Să presupunem că în urma unui experiment se obţin „n” date
experimentale: x1, x2, ...., xn. Pentru acest set de date putem defini
următoarele valori:
x 1  ...  x n
- media aritmetică: X med 
n
- eroarea absolută:  i  x i  X med
- deviaţia standard:  n 1 
1
n 1

12  ...   2n 
Rezultatul determinărilor (R) în urma prelucrărilor statistice a
datelor, se prezintă sub forma:
11
R  X med   n 1
După efectuarea acestor calcule, putem trage concluzia că
valoarea reală X a mărimii cătuate se află în intervalul:
I  (X med   n 1 , X med   n 1 )
Acest interval se numeşte interval de confidenţă sau interval de
încredere.
Problemă: Pentru etalonarea unui colorimetru s-au realizat un
număr de n = 5 determinări, iar valorile transmisiei au fost următoarele:
50.2, 49.1, 49.6, 50.3, 48.9. Să se calculeze rezultatul determinărilor (R)
şi intervalul de confidenţă (I).
B. Reprezentarea grafică a datelor
Procesele fizice, chimice, biologice, etc., procese ce depind de
mai mulţi parametrii, pot fi reprezentate folosind un sistem de referinţă
format din două drepte concurente în plan, sau trei drepte concurente în
spaţiu, numite axe. Dacă axele sunt perpendiculare câte două, atunci
sistemul se numeşte rectangular.
Coordonatele (xa, ya) ale unui punct A într-un sitem rectangular
având originea O măsoară proiecţiile segmentului OA pe axă.
Figura 1.1. Legătura dintre sistemul de referinţă rectangular şi cel polar.

12
În practică se mai utilizează şi sistemul de coordonate polare. În

acest caz coordonatele punctului A se definesc prin mărimile: r = OA
(rază polară) şi unghiul φ dintre OA şi axa OX. Această reprezentare se
utilizează în momentul când funcţia reprezentată depinde de unghi.
Legătura între cele două sisteme de coordonate este următoarea:
x  r cos , y  r sin 
x
r  x 2  y 2 ,   arctg
y
Pentru ca reprezentarea grafică a datelor în coordonate
rectangulare să fie cât mai clară, se recomandă să se ţină cont de
următoatele indicaţii:
-asigurarea unei reprezentări grafice cât mai intuitive constă în
alegerea scării corespunzătoare atât pe scara absciselor cât şi pe scara
ordonatelor (atunci când valorile variabilelor x sau y încep de la un
număr oarecare, acest număr se recomandă să fie reprezentat cât mai
aproape de originea axei respective).
-indicaţiile de pe axele x şi y trebuie să fie cât mai simple, adică
cu cât mai puţine cifre (de regulă indicaţiile de pe axe nu trebuie să
conţină numere cu mai mult de două cifre; dacă numerele sunt mai mari
trebuie indicat un factor de multiplicare la sfârşitul axei alături de
unităţile de măsură).
-pe fiecare axă trebuie să se indice denumirea sau simbolul
mărimii reprezentate pe axa respectivă şi în mod obligatoriu unităţile de
măsură.
13
Să urmărim în continuare un exemplu simplu: presupunem că la

anumite intervale de timp măsurăm temperatura unui bolnav (datele
obţinute se regăsesc în tabelul de mai jos) şi dorim să reprezentăm grafic
acest proces: temperatura = f (timp).
Tabelul 1
Timp
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(ore)
Temp.
37,1 37,5 37,9 38 38,2 38,4 38,8 39 39,2 39,5
(C0)
Ţinând cont de precizările de mai sus se trasează graficul prin

puncte (dar fară a le uni), având grijă să reprezentăm numai zona de
interes (figura 1.2).
40
39,5
Tem peratura (grd C)
39
38,5
38
37,5
37
36,5
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Tim p (ore)
Figura 1.2. Reprezentarea grafică a datelor din tabelul 1.
Privind graficul de mai sus, ne putem pune următoarea întrebare:

care este valoarea de temperatură a pacientului la un moment de timp la
care nu a fost făcută măsurătoarea efectivă?
14
În această situaţie suntem nevoiţi să determinăm, pornind de la

datele noastre, „curba ce se potriveşte” cel mai bine cu punctele experi-
mentale. În cazul graficului reprezentat în figura 1.2, putem presupune o
dependenţă de tip liniar: y  a 0  a1x , unde coeficienţii a 0 , a1 sunt
necunoscute.
Cea mai simplă variantă de determinare a coeficienţilor, o oferă
programul de calcul tabelar Microsoft Excel.
După introducerea datelor în foaia de lucru şi trasarea graficului
se utilizează opţiunea Insert Trendline. Din fereastra de dialog (figura
1.3) se alege de la grupul Type tipul de Trend dorit (în cazul nostru
liniar), iar de la grupul Options se selectează Display Equation on Chart.
Rezultatul este prezentat în figura 1.4.
Figura 1.3. Fereastra de dialog „Format Trendline” a programului Microsoft Excel.
Facem menţiunea că utilizatorul este lăsat să aleagă, ţinând cont

de distribuţia punctelor, tipul funcţiei cu care urmează să fie făcută
fittarea: liniară, logaritmică, exponenţială, putere şi polinomială (până la
gradul 6).
15
40
39,5
Tem peratura (grd C)

y = 0,2521x + 36,973
39
38,5
38
37,5
37
36,5
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Tim p (ore)
Figura 1.4. Determinarea coeficienţilor a0 şi a1 cu ajutorul programului Microsoft Excel.
Revenind la exemplul nostru, rezultatul este:

y  36.973 0.2521x
Aşa cum se poate vedea din graficul prezentat în figura 1.4,
punctele experimentale sunt apropiate de dreapa trasată. În cazul în care
există puncte depărtate de dreptă, atunci în acea regiune putem avea o
altă dependenţa şi este necesar reluarea procedeului cu alegerea unui
trend adecvat.
Problemă: Să se reprezinte grafic datele din tabelul de mai jos
y=f(x) şi apoi utilizând programul Microsoft Excel să se traseze „curba
ce se potriveşte” cel mai bine cu punctele experimentale.
x 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
y 37.1 37.5 37.9 38.33 38.4 38.4 38.2 37.85 37.43 36.93
16
Microscopia de transmisie - Microscopia de reflexie
Microscopul reprezintă un instrument optic alcătuit dintr-un
ansamblu de dioptrii (sferici) şi centraţi ce are rolul de a forma imagini
mult mărite ale unor obiecte de dimensiuni mici.
Microscopul este alcătuit din :
- sistemul mecanic
- sistemul electric
- sistemul optic
Figura 2.1. Schema microscopului de transmisie şi de reflexie (sistemul optic).
Microscopia de transmisie: se foloseşte pentru preparate ce nu

au grosimi mai mari de un micron şi prezintă un contrast bun.
17
Microscopia de reflexie: se foloseşte pentru preparate ce nu

permit o transmisie eficientă a luminii. Obiectivul poate juca rol de
condensor sau poate exista un condensor special dispus coaxial cu
obiectivul.
Sistemul mecanic (principalele elemente componente):
-măsuţa microscopului prevăzută cu doi cavaleri (sau călăreţi) ce
asigură fixarea preparatului pe măsuţă.
-şuruburi de punere la punct a imaginii (macroviza pentru
acordul brut şi microviza pentru acordul fin).
-şuruburi de centrare a componentelor optice pe acelaşi ax.
-revolverul cu obiective şi diafragmele (fante circulare cu
diametrul variabil ce au rolul de a modifica fluxul de lumină pe preparat).
Sistemul optic (principalele elemente componente):
-condensorul – focalizează razele de lumină ce vin de la sursă, pe
preparat.
-obiectivul – format dintr-un ansamblu de lentile convergente ce
formează o imagine reală, mărită şi răsturnată.
-ocularul – format dintr-un ansamblu de lentile convergente ce
formează o imagine virtuală, mărită şi dreaptă.
Sistemul electric (principalele elemente componente):
-sursa de tensiune.
-aparate de măsură.
Mărimi caracteristice microscopului:
y2
 mărirea transversală:  
y1
18
unde: y2 = dimensiunea imaginii (perpendiculară pe axa optică)

y1 = dimensiunea obiectului (perpendicular pe axul optic)
tg 2
 grosismentul: G   G ob  G oc
tg1
unde: α2 = unghiul sub care se vede obiectul privit prin microscop,
α1 = unghiul sub care se vede obiectul atunci când este privit cu
ochiul liber şi situat la distanţa optimă de citire (0.25m pentru un
ochi normal),
Gob = grosismentul obiectivului, Goc = grosismentul ocularului.
1 2n sin 
 puterea separatore: P  
 1,22
unde: ε = distanţa dintre două puncte ale obiectului care pot fi separate,
n = indicele de refracţie dintre preparat şi obiectiv,
λ = lungimea de undă a radiaţiei utilizate,
α = unghiul dintre axa optică şi razele cele mai depărtate de axă
care mai pătrund în obiectiv.
Figura 2.2. Reprezentare schematică a elementelor prezentate mai sus.
19

A. Determinarea diametrului eritrocitelor
Materiale necesare:
 preparat
 microscop
 micrometru ocular
Mod de lucru: se aşează preparatul pe măsuţa microscopului şi se
pune la punct imaginea. Se înlocuieşte ocularul cu micrometul ocular. Se
localizează apoi o celulă (eritrocit) şi se determină diametrul în diviziuni
(figura 2.3).
.
Figura 2.3. Eritrocitele văzute la microscop prin micrometrul ocular.
Diametrul în microni se calculează cu ajutorul formulei:

1
 m   div 100 , unde ( G ob  40 )
G ob
Datele experimentale se trec în tabelul de mai jos.
No. div m med  n-1
1
....
Să se determine intervalul de confidenţă şi să se compare

rezultatul obţinut cu intervalul fiziologic admis în literatura de
specialitate pentru hematii.
20
B. Determinarea grosismentului obiectivului

Materiale necesare:
 microscop
 micrometru obiectiv
 micrometru ocular
Mod de lucru: se aşează micrometrul obiectiv pe măsuţa
microscopului şi se pune la punct imaginea. Se înlocuieşte ocularul cu
micrometul ocular. Se aliniază cele doua scale la stânga şi se caută
diviziuni ce coincid atât pe scala micrometrului obiectiv cât şi pe cea a
ocularului (figura 2.4).
Figura 2.4. Determinarea grosismentului obiectivului (n = numărul de diviziuni

pe micrometrul ocular, m = numărul de diviziuni pe micrometrul obiectiv).
Grosismentului obiectivului se calculează cu ajutorul formulei:

n
g ob   10
m
Datele experimentale se trec în tabelul de mai jos.
No. n m gob gmed n-1
1
......
Să se determine intervalul de confidenţă.
21
Tehnici speciale de microscopie
Această lucrare urmăreşte studierea metodelor de observare a

preparatelor ce nu pot fi vizualizate cu ajutorul microscopului în
transmisie sau în reflexie.
Metodele clasice de microscopie nu pot pune în evidenţă detaliile
preparatelor atunci când acestea au dimensiuni foarte mici (sub 1 m) sau
nu prezintă un contrast bun (detaliile au aceeaşi culoare ca şi restul
preparatului). În această situaţie, la dispoziţia observatorului stau
metodele de colorare a preparatului sau tehnicile speciale de microscopie.
Tehnicile de colorare (ce se vor studia în cadrul disciplinei de
Histologie) prezintă în anumite situaţii câteva dezavantaje: necesită o
cantitate mare de timp, manopera şi substanţe chimice; nu pot fi
observate celule sau organisme vii; imaginea obţinută diferă mai mult sau
mai puţin de structura reală.
Pentru înlăturarea acestor deficienţe pot fi utilizate tehnicile
speciale de microscopie. Dintre acestea amintim:
- Microscopia de imersie
- Microscopia în ultraviolet (UV)
- Microscopia de câmp întunecat
- Microscopia de polarizare
- Microscopia de fluorescenţă
22
- Microscopia de contrast de fază

- Microscopia electronică
1. Microscopia de imersie
Cele două tehnici de microscopie prezentate (transmisie şi
reflexie) nu permit o mărire mai mare de 1000 de ori deoarece apare
fenomenul de difracţie a luminii pe detaliile preparatului.
Pentru a permite observarea unor detalii mai fine una din soluţii
este introducerea între obiect şi obiectiv a unui lichid omogen,
transparent şi izotrop cu indice de refracţie cât mai mare, numit lichid de
imersie. De obicei, se utilizează ulei de cedru (n=1.3-1.5) sau compuşi
sintetici (n=1.3-1.6). În acest mod se poate creşte mărirea până la cca.
2000 de ori fără să apară fenomenul de difracţie. Un alt avantaj al
folosirii imersiei este mărirea luminozitatii imaginii:
2h
(1  )
E d h 

E0 n2 1
unde:
E - iluminarea imaginii cu lichid de imersie
E0 - iluminarea imaginii în absenţa lichidului
h - distanţa obiectiv-obiect
d - diametrul obiectivului
n - indicele de refracţie al lichidului de imersie
E=(1.2-4)·E0
În cazul utilizării tehnicii de imersie este necesar ca preparatul să
fie acoperit cu o lamelă pentru ca lichidul de imersie să nu modifice
23
structura acestuia. De asemenea, se utilizează obiective speciale (de

imersie) ce sunt inscripţionate ”Apo” caracterizate prin distanţă focală
mică, având totodată posibilitatea de a culisa, în scopul evitării
contactului brutal dintre obiectiv şi lamelă.
Au fost studiate aproape toate tipurile de bacterii. Performanţele
microscoapelor cu lumină vizibilă merg pana la mărimi de ordinul 2000-
3000 de ori (=0.25m).
2. Microscopia de ultraviolet
O altă modalitate de a creşte puterea separatoare este micşorarea
lungimii de undă a radiaţiei folosite până în domeniul ultraviolet UV
(6·10-10, 3.8·10-7)m. În acest mod s-au putut distinge obiecte de
dimensiuni de 0,15m, atingându-se o mărire de 6000-7000 de ori.
În cazul folosirii radiaţiei UV este necesar ca toate componentele
optice ale microscopului să fie realizate din cuartz deoarece sticla
comună este opacă la acest tip de radiaţii.
Imaginea finală va fi obţinută pe un ecran de proiecţie acoperit
cu o substanţa fluorescentă. În cazul folosirii radiaţiei UV este obligatorie
folosirea ochelarilor şi a ecranelor de protecţie deoarece retina este foarte
sensibilă în acest domeniu de lungimi de undă.
3. Microscopia de câmp întunecat

Tehnica de câmp întunecat este utilizată pentru observarea
preparatelor transparente şi se bazează pe împrăştierea luminii pe
detaliile preparatului. Orice neomogenitate din preparat va determina o
modificare a direcţiei razelor de lumină. Din punct de vedere constructiv
24
se utilizează un condensor special alcătuit dintr-o oglindă concavă şi una

convexă (figura 3.1) astfel încât doar razele de lumina împrăştiate pe
neomogenităţile preparatului să ajungă în obiectiv.
Figura 3.1. Microscopia de câmp întunecat.
Condensoarele de câmp întunecat oferă înclinări diferite razelor

de lumina trimise spre preparat. Când se doreşte observarea detaliilor
foarte fine, se folosesc condensoare ce produc înclinări mari fascicolului
incident, fiind necesar în acelaşi timp mărirea intensităţii luminoase,
deoarece fluxul de lumină ce pătrunde în obiectiv este foarte mic. Ataşate
la microscop, condensoarele de câmp întunecat trebuiesc centrate foarte
bine pe axul optic al microscopului, în caz contrar obţinându-se imagini
cu ”umbre”.
4. Microscopia de polarizare
Microscopia de polarizare se utilizează în evidenţierea şi
observarea substanţelor optic active ce se găsesc în preparat. Substanţele
optic active au proprietatea de a roti planul luminii polarizate.
25
Figura 3.2. Microscopia de polarizare.
Pentru utilizarea acestei tehnici este necesar să se ataşeze la

microscop un polarizor şi un analizor, ambele confecţionate din Spat de
Islanda, ce au proprietatea de a lăsa să treacă doar razele de lumină ce au
un anumit unghi de polarizare.
Aceasta tehnică se utilizează atât în microscopia de transmisie
cât şi în microscopia de reflexie. În cazul montării corecte a polarizorului
şi a analizorului doar razele de lumina ce străbat zonele din preparat ce
conţin substanţe optic active vor ajunge la observator.
5. Microscopia de fluorescenţă
Fluorescenţa este proprietatea anumitor substanţe de a emite
lumină (radiaţie vizibilă) atunci când sunt excitate cu radiaţie UV.
Deoarece multe substanţe de interes medical prezintă fluorescenţă (acizi
nucleici, proteine) această tehnică este foarte utilizată în practica de
laborator şi de cercetare medicală.
Fiecare substanţă ce prezintă fluorescenţă este caracterizată de o
lungime de undă de excitaţie (în UV) şi de o lungime de undă de emisie
26
(în vizibil), astfel încât tehnica poate nu doar pune în evidentă dar şi
identifica substanţele respective. În acest scop, se utilizează filtre optice
şi de UV pentru selectarea radiaţiei de excitaţie şi de emisie a substanţei
ce urmează a fi observată. Filtrele se dispun ca în figura 3.3.
Figura 3.3. Microscopia de fluorescenţă.
În cadrul acestei tehnici, pentru observarea substanţelor ce nu

prezintă fluorescenţă în mod direct, se utilizează ”markeri de fluore-
scenţă”, substanţe ce au următoarele proprietăţi:
- fluorescenţă intrinsecă
- aditivitate foarte mare
- deteriorează minim structura (substanţa) de care se fixează
Cele mai utilizate sunt substanţele din clasa flavinelor.
6. Microscopia de contrast de fază

Este o tehnică ce se utilizează în special pentru observarea
celulelor şi organismelor vii atunci când tehnicile de colorare nu pot fi
folosite. Metoda pune în evidenţă diferenţa de drum optic pe care o face
27
lumina trecând prin diferite zone ale preparatului (reamintim că drumul

optic este produsul dintre drumul geometric şi indicele de refracţie al
mediului pe care îl parcurge raza de lumină).
Deci această tehnică pune în evidenţă atât diferenţe de grosime
între diferitele zone ale preparatului cât şi diferenţe de indice de refracţie
între acestea. Sunt utilizate obiective speciale (inscripţionate Cf) care au
dispuse în planul focal o placa de fază, ce defazează lumina cu o
semilungime de unda (în + se numeşte contrast de fază pozitiv sau în –
contrast de fază negativ), şi un inel parţial absorbant.
De asemenea, condensorul prezintă o fanta inelară ce este
specifică fiecărui obiectiv folosit. Pentru punerea la punct a micros-
copului este necesar un ocular special cu ajutorul căruia se pot observa
simultan atât inelul parţial absorbant cât şi fanta inelară în scopul
suprapunerii acestor două imagini.

Materiale necesare:
1. Microscop de cercetare MC9
2. Microscop Biorom
3. Condensoare de câmp întunecat
4. Polarizor, analizor
5. Obiective de imersie
6. Obiective de contrast de fază
7. Lame cu diferite preparate
28
Modul de lucru:
A. Observarea nucleilor celulelor
-se aşează lama cu preparat pe masuţa microscopului şi se
fixează cu ajutorul călăreţilor;
-se aduce pe axul optic obiectivul x40 (sau x25) şi se localizează
zona cu preparat;
-se coboară măsuţa microscopului fără a deplasa preparatul;
-se aduce pe axul optic obiectivul Apo xl00;
-se aplică o picătură de lichid de imersie pe preparat (în dreptul
obiectivului);
-cu foarte mare atenţie se coboară obiectivul pâna ce se imer-
sează în lichid;
-privind prin ocular se pune la punct imaginea.
B. Determinarea depozitelor glucidice

-se montează la microscopul MC9 polarizorul şi analizorul;
-se fixează preparatul pe măsuţă;
-se pune la punct imaginea;
-se deplasează în plan orizontal preparatul pe măsuţă până când
se găseşte o zona liberă;
-se roteşte încet polarizorul până în momentul în care imaginea
este maxim de întunecată;
-se aduce din nou preparatul în câmpul vizual; zonele luminoase
reprezintă zonele în care se găsesc substanţe optic active.
29
C. Determinarea încărcăturii biologice a apei

-se montează la microscopul Biorom condensorul şi obiectivele
de contrast de fază;
-se înlocuieşte un ocular cu ocularul de punere la punct;
-din şuruburile de punere la punct se centrează sistemul astfel
încât inelul parţial absorbant din obiectiv să corespundă cu fanta inelară a
condensorului;
-se montează din nou ocularul microscopului;
-pe o lamă curată se pune o picătură de apă stătută (24h);
-se fixează lama la microscop şi se caută observarea germenilor
existenţi în apă atât prin tehnica de microscopie clasică cât şi prin cea de
contrast de fază.
30
Cromatografia si electroforeza
1. Cromatografia
Cromatografia reprezintă o tehnică de separare a componentelor
unui amestec, între două faze: una mobilă şi alta staţionară, ca urmare a
deplasării fazei mobile de-a lungul celei staţionare şi a antrenării compo-
nentelor amestecului în mişcare, cu viteze diferite, ocupând astfel poziţii
diferite de-a lungul fazei staţionare. În acest mod componentele sunt
separate şi apoi identificate.
În funcţie de natura fazelor se disting următoarele tipuri de
cromatografie:
Faza mobila Faza staţionara Denumire
lichid lichid lichid - lichid (LL)
lichid solid lichid - solid (LS)
gaz solid gaz - solid (GS)
gaz lichid gaz - lichid (GL)
Metodele de separare cromatografice se împart în:

- metode bazate pe afinitatea diferită a componenţilor (repartiţie
de fază, adsorbţie, absorbţie, schimb ionic, afinitate);
- metode bazate pe mărimea diferită a componenţilor (excluziune
sferică).
Din punct de vedere practic cele mai utilizate metode de
cromatografie sunt: cromatografia pe coloană, cromatografia pe hârtie,
cromatografia în strat subţire, gaz cromatografia.
31
Cromatografia pe coloană – Coloanele cromatografice sunt

confecţionate din sticlă. Pentru o bună rezoluţie se folosesc coloane lungi
dar în condiţiile în care se doreşte separarea unei cantităţi mari de
substanţe se folosesc coloane cu un diametru mai mare.
În interiorul coloanei se introduce faza staţionară ce trebuie, într-
o primă etapă, echilibrată cu solventul de lucru.
Amestecul ce urmează a fi separat se pipetează în partea
superioara a tubului.
Se conectează rezervorul cu solvent (faza mobilă) la coloană şi se
aşteaptă până ce are loc separarea.
Datorită deplasării fazei mobile de-a lungul celei staţionare are
loc antrenarea componentelor din amestec într-o mişcare descendentă, în
lungul coloanei astfel încât în timp vor ocupa poziţii diferite. Fracţiile
sunt colectate în tuburi şi apoi analizate.
Figura 4.1. Cromatografie pe coloană.
32
Cromatografia pe hârtie - reprezintă una din cele mai simple

metode de analiză. În această metodă faza fixă este reprezentată de o
suprafaţă de hârtie specială sau hârtie de filtru, iar faza mobilă (eluentul)
de un lichid ce se deplasează de-a lungul fazei fixe datorită forţelor de
adeziune şi forţelor gravitaţionale. Se împarte în: cromatografie pe hârtie
verticală (ascendentă sau descendentă) şi orizontală (Pfeiffer). În figura
4.2 se poate urmări diferenţa dintre aceste metode.
Figura 4.2. Cromatografie pe hârtie verticală ascendentă şi descendentă
Identificarea compuşilor izolaţi în timpul cromatografiei se face

fie cu ajutorul spoturilor martor, fie calculând timpul de reţinere al
fiecărui component separat (Rj), definit ca raportul dintre distanţa faţă de
linia de start pe care a migrat componentul respectiv (notată cu Xj) şi
distanţa pe care a migrat eluentul (notată cu Y):
Xj
Rj 
Y
Timpul de reţinere depinde de: natura fazei fixe, natura fazei
mobile, natura substanţei, temperatură; se găseşte tabelat pentru diferite
substraturi, eluenţi şi substanţe, de regulă pentru temperaturi de 200C.
33
2. Electroforeza
Reprezintă metoda de separare bazată pe migrarea sub influenţa
câmpului electric a substanţelor încărcate cu sarcină electrică.
Eletroforeza poate fi folosită atât în scop analitic (separarea
componenţilor şi dozarea lor), preparativ (obţinerea unor componenţi în
stare pură) dar şi ca metodă de studiu a proprietăţilor superficiale ale unor
celule sau organite celulare.
O particulă încărcata electric, când este dizolvată sau suspendată
într-un mediu lichid, sub influenţa unui câmp electric uniform, atinge o
viteză constantă de migrare. Speciile încărcate pozitiv se vor îndrepta
către catod, iar speciile încărcate negativ către anod. Viteza de migrare a
ambelor specii va fi determinată de forţele care acţionează asupra lor.
Aceste forte sunt:
- forţa de atracţie electroforetică: F1  Q  E
- forţa de frecare Stokes: F2  6      r  v
- forţa de frânare electroforetică: F3  Q      r   E
- forţa F4 datorata efectului de relaxare

Imediat după aplicarea câmpului electric, suma vectorială a
acestor patru forte este egală cu zero şi viteza electroforetică devine
constantă (figura 4.3). Neglijând efectul de relaxare şi ţinând cont de
direcţiile celor trei forte se obţine viteza electroforetică:
E
v
6
unde: - ε = permitivitatea absolută a mediului
- ξ = potenţialul electrocinetic
34
- E = intensitatea câmpului electric

- η = coeficientul de vâscozitate
Mobilitatea electroforetică se defineşte ca raportul dintre viteză şi
intensitatea câmpului electric:
v

E
Datorită încărcării electrice nete de la suprafaţa particulelor
biologice, în acestă regiune se organizează, se structurează, un strat
dublu electric alcătuit dintr-o zonă compactă de grosime (a) şi una difuză,
în care pentru simplitate, suprafaţa de demarcare a particulei faţă de
mediu este considerată plană (figura 4.3).
Când particula este pusă în mişcare de către câmpul electric
aplicat, aceasta antrenează o dată cu ea un strat de lichid mai gros decât
cel compact, notat cu (b). Planul care se află la distanţa ba de particulă
se numeşte plan hidrodinamic de alunecare, iar potenţialul în acest plan
se numeşte potenţial electrocinetic (ξ). Valoarea potenţialului electro-
cinetic se poate determina indirect pe baza măsurării mobilitătii
electroforetice a particulei în câmp electric.
Figura 4.3. Forţele ce acţionează asupra unei particule încărcate cu sarcină electrică
suspendată într-un mediu lichid. Distribuţia ionilor în stratul dublu electric de la suprafaţa
unei particule scufundate într-un electrolit.
35
Metoda microscopică de electroforeză - acestă metodă este

singura tehnică disponibilă pentru determinarea vitezei electroforetice a
particulelor mari, cum ar fi celulele sanguine, microorganisme, particule
coloidale, etc. Se bazează pe observarea directă, la microscop a migrării
particulelor suspendate într-o soluţie tampon adecvată ca urmare a
aplicării unui câmp electric creat de un curent continuu.
Pentru această tehnică este necesară o celulă electroforetică
(figura 4.4), prevăzută cu doi electrozi, un sistem de umplere şi golire, ce
se poate introduce în câmpul unui microscop. Celula poate fi plană sau
cilindrică (capilară).
Figura 4.4. Electroforeza microscopică: cuva electroforetică folosită şi imaginea

observată la microscop prevăzut cu micrometru ocular.
Electroforeza la joasă tensiune – Este o metodă ce permite

separarea proteinelor plasmatice. Dispozitivul experimental folosit este
prezentat în figura 4.5.
Ca suport al electrolitului (al soluţiei tampon) se foloseşte atât
hârtie specială pentru electroforeză (de tip Whatman) cât şi membrane de
celuloză. Dintre avantajele utilizării membranelor de celuloză amintim, în
primul rând: rezoluţia mult mai bună şi un timp de migrare mai mic.
36
Figura 4.5. Electroforeza la joasă tensiune – dispozitiv experimental.
După separarea proteinelor urmează un procedeu de fixare şi

colorare. În primul rând, mediul suport este fixat prin introducere în
etanol, metanol sau acid, ori prin încălzire făcând astfel proteinele
insolubile.
Benzile sunt colorate cu ajutorul unor coloranţi specifici
proteinelor (albastru de brom fenol), se spală în mai multe băi cu acid
acetic 2% şi sunt trecute prin vapori de amoniac pentru regenerarea
colorantului (figura 4.6).
Figura 4.6. Electroforeza – mediul suport după procedeele de fixare şi colorare.
După aceste procedee benzile sunt scanate cu ajutorul unor

densitometre prin reflexie, transmisie sau combinate, ce permit trasarea
spectrelor caracteristice probelor oferind totodată cantitatea în g/100ml.
37
Electroforeza pe un mediu suport acetat de celuloză a serului

uman este prezentată în figura 4.7.
Figura 4.7. Electroforeza pe un mediu suport acetat de celuloză a serului uman.
Este cunoscut faptul că scăderea albuminelor survine de regulă în

toate disproteinemiile, fiind însă mai accentuată în cazul unui deficit în
aportul de proteine, în deficitul de sinteză (ciroză hepatică), sau în
pierderi de proteine (sindrom nefrotic, arsuri).
Creşterea α1, α2 – globulinelor se însoţeşte de regulă de o creştere
a fibrinogenului şi a glicoproteinelor şi de o accelerare a VSH-ului. O
creştere marcată a α2 – globulinelor se întâlneşte în sindromul nefrotic.
Modificările β – globulinelor au o importanţă mai redusă, dar
creşterea γ – globulinelor indică prezenţa unor inflamaţii cronice, sau
sugerează o proliferare reactivă sau tumorală a imunocitelor producătoare
de imunoglobuline. Scăderea γ – globulinelor survine în sindromul
nefrotic, malnutriţie.
Toate aceste modificări au ca rezultat forme diferite ale spectrlor
electroforegramelor analizate (figura 4.8).
38
Figura 4.8. Tipuri de disproteinemie: (A) Inflamaţie acută, (B) Inflamaţie cronică, (C)
Sindrom nefrotic, (D) Enteropatie exudativă, (E) Ciroză hepatică, (F) Mielom multiplu,
(G) Hipogamaglobulinemie.
Focalizarea izoelectrica (electrofocusing) - reprezintă o metodă

de separare a particulelor cu puncte izoelectrice diferite într-un gradient
de pH sub acţiunea unui câmp electric omogen.
Punctul izoelectric al unei particule (sau molecule) corespunde
valorii pH-ului la care sarcina electrica netă este nulă.
Dispozitivele de electrofocusing folosesc o coloana în care se
realizează un gradient natural de pH prin utilizarea unor amfoliţi
transportori cu următoarele proprietăţi: bună capacitate de tamponare şi
bună conductivitate la punctul izoelectric, masă moleculară mică,
solubilitate bună la punctul izoelectric, absorbţie mică a luminii peste
260nm, nu reacţionează chimic cu componenţii amestecului ce urmează a
fi descompus.
Cei mai utilizaţi sunt acizii poliaminopolicarboxilici având masa
moleculară între 300-1000D şi puncte izoelectrice situate în domeniul de
pH=3-10.
39

A. Separarea clorofilelor prin cromatografie pe hârtie
Materiale necesare: hârtie de cromatografie, vas de croma-
tografie, micropipete, benzen, eter etilic, ciclohexan, alcooletilic 98%,
apă distilată, stativ, mojar.
Mod de lucru: Se mojarează câteva frunze într-o soluţie de 80%
alcool etilic şi 20% apă după care se lasă într-un loc întunecat 30 min. Se
trasează foarte fin cu creionul linia de start pe hârtie şi cu ajutorul unei
micropipete se pun spoturile de substanţa (o cantitate de 0.1-1l având
grijă ca aceasta să nu se întindă).
Se pregăteşte într-un pahar Berzelius eluentul format din 50%
eter etilic, 40% ciclohexan, 8% benzen şi 2% apă, se agită bine şi apoi se
toarnă în vasul de cromatografie astfel încât să acopere fundul vasului cu
cel mult 2-3mm.
Se introduce hârtia de cromatografie fixată în stativ 1mm în
lichid. Se acoperă vasul şi se aşteaptă 45min după care se trece la
identificarea componentelor şi la calculul timpilor de reţinere pentru
fiecare component.
B. Determinarea vitezei electroforetice a eritrocitelor

Materiale necesare: cuvă de electroforeză, microscop Biorom,
suspensie de eritrocite, sursă de tensiune, soluţie izotonică, micrometru
ocular, cronometru.
Mod de lucru: Se conectează cuva de electroforeza la microscop
şi se umple cu soluţie izotonică după care se aşteaptă 1-5min până
40
eritrocitele difuzează în toată cuva. Se pune la punct imaginea astfel încât

să se observe cu micrometrul ocular o hematie. Se conectează sursa de
tensiune şi se măsoară timpul (t) în care o celulă se deplasează între două
repere ale micrometrului ocular (d). Datele se trec în tabelul de mai jos.
No. t(s) v (m/s) vmed(m/s) n-1

1
....
Figura 4.9. Imaginea observată prin micrometrul ocular

(după aplicarea câmpului electric hematiile se află în miscare cu viteză v)
Deoarece distanţa (d) văzută pe micrometrul ocular şi parcursă

de celulele în mişcare este în diviziuni, trebuie ca aceasta să fie
transformată în microni (m) pentru a putea fi calculată valoarea vitezei
de deplasare.
1
D  d 100 m
g ob
D m
v
t s
Să se calculeze intervalul de confidenţă şi să se compare valorile
obţinute cu cele din literatură.
m
v  (vmed  n 1, vmed  n 1 )
s
41
Sedimentarea si centrifugarea
1. Sedimentarea
Sedimentarea - Este o tehnică de separare ce se bazează pe
diferenţa de densitate dintre componentele amestecului. În practica
medicală se utilizează nu numai ca tehnică de separare dar şi ca o metoda de
analiză (VSH - viteza de sedimentare a sângelui).
Pentru o înţelegere mai bună a procesului se poate modela
comportarea unei hematii în câmp gravitaţional.
Să consideram o suspensie de particule sferice de rază R şi
densitate  aflate într-un lichid de densitate 0 (0). Asupra particulelor
acţionează următoarele forte:
4
- forţa de greutate: G  m  g    R3  g
3
4
- forţa Arhimedică: FA  m 0  g     R 3  0  g
3
- forţa de frecare cu moleculele lichidului - forţa de vâscozitate;
pentru particule sferice şi viteze mici de deplasare, forţa de vâscozitate
este dată de legea lui Stokes: FV  6      R  v
unde: v este viteza,  coeficientul de vâscozitate iar R raza particulei.

La echilibru dinamic rezultanta acestor forţe este nulă şi particula
coboară cu viteză constantă (figura 5.1).
42
Figura 5.1. Forţele ce acţionează asupra unei particule

de rază R şi densitate  aflată într-un lichid de densitate 0 (  0).
4 4
   R 3    g     R 3  0  g  6      R  v 
3 3
 R  g   0   1 (1)

2 2
v
9
L
Considerând v  unde L este spaţiul parcurs în mişcare
t
rectilinie şi uniformă iar t timpul de sedimentare, obţinem:
   L  R 2  g 1     0 
9 1
t
2
După cum se constată din relaţia (1) viteza de sedimentare
depinde atât de mărimea particulelor (R) cât şi de interacţiunea acestora
cu lichidul în care se află, prin coeficientul de vâscozitate .
Sedimentarea poate fi deci folosită nu numai ca tehnică de
separare a unor particule de interes dar şi ca metodă de cercetare în
vederea obţinerii unor informaţii legate de aceste particule.
De mare importanţă clinică este determinarea vitezei de
sedimentare a eritrocitelor. În tabelul următor sunt prezentate valorile
normale obţinute prin metoda Westergreen.
43
Subiect 1 ora 2 ore

barbat 2 - 8 mm 5 - 18 mm
femeie 4 - 10 mm 6 - 20 mm
nou - nascut 1 - 2 mm -
sugar 5 - 10 mm -
copil mic 7 - 12 mm -
2. Centrifugarea
Centrifugarea - reprezintă o tehnică de separare a componentelor
unui amestec cu densităţi diferite sub influenţa unui câmp centrifugal.
Deoarece viteza de sedimentare pentru particule de mărimea
hematiilor, sau mai mici, este deosebit de scăzută, este necesară o metodă
care să crească forţa activă (greutatea în cazul sedimentarii). Astfel, în
cazul centrifugării, rolul forţei de greutate îl joacă forţa centrifugă.
Figura 5.2. Forţele ce acţionează asupra unei particule

de raza R şi densitate  aflată într-un lichid de densitate 0 (  0).
16 3 3 2
Fcf  m  a c     R   x
3
Neglijând forţa de greutate şi considerând că migrarea duce la
creşterea razei traiectoriei circulare, avem următoarele relaţii:
Fa  Fv  Fcf
44
dx
Fv  6      R 
dt
16 3 3 2
Fa     R    0  x
3
dt      2  R  2    2    0  
9 1 dx
8 x
Prin integrare obţinem timpul necesar separării:
t c     (  R  )  2    0   ln f .
9 1 x
8 xi
Ultracentrifugarea - Pentru particule foarte mici cum ar fi
proteinele plasmatice sedimentarea prin centrifugarea obişnuită este
practic nerealizabilă din cauza fenomenelor de difuzie. Sunt necesare în
acest caz turaţii deosebit de mari 15000rot/min.
Ultracentrifugele ce realizează aceste turaţii trebuie să fie bine
stabilizate mecanic (pentru a evita fenomenul de „bătăi‟ care ar duce la
ruperea axului) şi bine termostatate (pentru a împiedica degradarea
termică).
Când sistemul este monodispers apare o limită netă de separaţie
între solvent şi particulele dispuse la fundul eprubetei.
Când sistemul este polidispers apar mai multe câmpuri şi este
necesară o ultracentrifugare fracţionată. Se centrifughează pe rând la
fiecare turaţie de interes şi se recoltează sau sedimentul sau super-
natantul.
45

A. Determinarea vitezei de sedimentare a eritrocitelor
(metoda Westergreen)
Materiale necesare:
-sânge venos, 1.6 ml, recoltat pe anticoagulantul citrat trisodic
3.8%, în cantitate de 0.4 ml;
-materiale pentru puncţie venoasă;
-eprubete de hemoliză;
-hemosedimentrul Westergren, alcătuit dintr-un stativ metalic
prevăzut cu pipete Westergren, de aproximativ 300mm lungime şi 2.5–
3mm diametru.
Mod de lucru:
-se aspiră cu seringa, în condiţii sterile, o cantitate de 0.4ml citrat
trisodic 3.8%;
-se puncţionează vena pacientului şi se aspiră sânge până la
diviziunea de 2ml;
-după omogenizare sângele se pune într-o eprubetă de hemoliză;
-se aspiră sângele în pipetele Westergren până la diviziunea zero;
-se fixează pipetele în stativ (într-o poziţie perfect verticală), apoi
se notează timpul (momentul se start) şi numele pacientului.
Citirea rezultatului se face la o oră şi/sau la două ore, valoarea
fiind dată de înălţimea coloanei de plasmă apărută în partea superioară a
tubului exprimată în mm, pe unitate de timp.
46
B. Centrifugarea sângelui
Materiale necesare:
- seringă şi ac pentru puncţie venoasă
- eprubete de hemoliză
- stativ
- pipete gradate
- citrat trisodic 3,8%
- balanţă de echilibrare
- ser fiziologic
- eprubete de centrifugare
Mod de lucru:
-se recoltează o cantitate de 5-6 ml sânge după metoda descrisă
anterior;
-se introduce în eprubeta de centrifugare 1ml citrat trisodic 3,8%,
4ml ser fiziologic şi 5ml sânge după care se asează eprubeta pe balanţa
de echilibrare;
-pe platanul opus se asează o eprubetă identică în care se
introduce apă distilată până la echilibrarea balanţei;
-se aşează cele două eprubete în centrifugă în poziţii diametral
opuse una faţă de alta, se închide capacul centrifugii şi se reglează la
2000rotatii/min, după care se centrifughează 2minute;
-se scoate eprubeta şi se masoară deplasarea frontului eritrocitar,
apoi se continuă centrifugarea.
47
Probleme:
1._Cunoscând valorile fiziologice ale coeficientului de vâscozitate
la bărbat ηB=0,047Kg/ms şi la femeie ηF=0,043Kg/ms, densitatea
eritrocitului ρ=1095Kg/m3 şi a plasmei ρo=1027Kg/m3 calculaţi din formula
vitezei de sedimentare cât ar trebui să fie raza eritrocitului presupus sferic.
2._Determinaţi viteza de sedimentare a unor particule de cretă
suspendate într-un lichid şi raza acestor particule presupuse sferice
cunoscând ρapa=1 g/cm3, ηapa=1.05 10-3Kg/ms, ρcreta=1,545 g/cm3.
3._Cunoscând raza particulei de cretă determinată anterior, evaluaţi
folosind modelul matematic al centrifugării, timpul de centrifugare pentru
aceste particule suspendate într-un mediu vâscos (glicerină). Se cunosc:
- ν=1000rot/min, (500rot/min)
- ηglicerina=13,93 10-3Kg/ms
- ρglicerina=1,26 g/cm3
- ln(x2/x1)=0,143
Verificaţi experimental rezultatul obţinut.
48
Spectrofotometria de absorbţie în ultraviolet şi vizibil
În această lucrare încercăm să prezentăm aplicaţiile spectro-
fotometriei în ultraviolet şi vizibil pentru substanţe în stare lichidă,
lichide pure, amestecuri şi în special soluţii. Spectrele urmărite sunt
spectre moleculere electronice la care structura de rotaţie nu mai apare iar
cea de vibraţie se manifestă numai în anumite cazuri printr-o structurare a
benzilor de absorbţie care, în general, sunt largi şi nerezolvate în linii.
Benzile de absorbţie din aceste domenii spectrale corespund
tranziţiilor de pe nivelul electronic fndamental pe cele mai joase nivele
electronice excitate, pentru care tranziţiile sunt permise conform legilor
de selecţie. În aceste condiţii tranziţiile electronice implică cele mai mari
variaţii de energie, iar frecvenţele cuantelor absorbite se situează atât în
domeniul vizibil cât şi de ultraviolet al spectrului.
La aceste tranziţii electronice participă electronii unor anumite
grupări structurale ale moleculelor numite cromofori. În cazul substan-
ţelor organice asemenea grupări structurale sunt reprezentate de legătura
simplă, dublă şi triplă, gruparea bazică, etc.
Interacţia cromoforilor între ei sau cu alte grupări atomice
provoacă importante modificari ale spectru1ui de absorbţie atribuit
cromoforului singur. În aceste condiţii pot apare următoarele efecte:
- efectul batocromic - de deplasare a maximului de absorbţie spre
lungimi de undă mai mari (deplasarea spre rosu),
49
- efectul hipsocromic - de deplasare a maximului de absorbţie spre

lungimi de undă mai mici (deplasarea spre albastru),
- efectul hipercromic - de creştere a intensităţii de absorbţie,
- efectul hipocromic - de descreştere a intensităţii de absorbţie.
Proprietăţile de absorbţie ale mediului pot fi caracterizate prin
mărimile: absorbanţă, trasmitanţă, extincţie, coeficient de extincţie.
Legea Bouguer-Lambert exprimă relaţia cantitativă dintre inten-
sitatea I, a luminii emergente, intensitatea I0, a luminii incidente,
grosimea x a substanţei absorbante şi natura substanţei.
Figura 6.1. Reprezentarea grafică a legii Bouguer-Lambert

(X1/2 – grosimea de înjumătăţire).
Expresia legii Bouguer-Lambert se poate scrie:

I(x )  I0e kx
Prin definiţie transmitanţa (T), sau coeficientul de transmisie al
unei substanţe este dată de formula:
I
T(%)  100
I0
iar extincţia naturală En, este dată de relaţia:

1 I
E n  ln  ln 0  k n x
T I
50
unde kn reprezintă coeficientul natural de extincţie. Se poate arăta uşor că

0En.
Avantajul folosirii extincţiei este acela al proprietăţii de
aditivitate pe care o are această mărime: un amestec de mai multe soluţii
diluate având extincţiile E1,...,En se comportă ca o singură soluţie cu
extincţia globală E, dată de relaţia:
E  E1  ...  E n
Prin absorbanţă (A), sau coeficient de absorbţie se înţelege:
I0  I
A(%)  100
I0
În practică, deoarece logaritmii naturali sunt mai puţin comozi se
foloseşte o relaţie asemănătoare în care intervin, însă logaritmii zecimali:
I  I0 10 kx  I0  e E
unde k reprezintă coeficientul zecimal de extincţie iar E extincţia
zecimală sau densitatea optică.
Lege Beer – este valabilă numai pentru soluţii diluate şi
stabileşte o legătură matematică între extincţia E, concentraţia C a
substanţei şi coeficientul molar de extincţie care depinde de natura
substanţei şi de lungimea de undă.
E(, x)  ()  C  x
unde C se măsoară în mol/dm3.
În aceste condiţii legea Bouguer-Lambert-Beer se poate scrie:
I(, x)  I0 10( )C x
51
Curbele care dau dependenţă E=f(), T=f(), A=f(), =f() sau

f(), sunt cunoscute sub numele de spectre de absorbţie.Un exemplu de
astfel de spectru este reprezentat în figura 6.2.
Figura 6.2. Spectrul de absorbţie de tipul A=f().
Factorii care pot influenţa spectrul de absorbţie al unei substanţe:

a) natura solventului – nivelele energetice electronice ale molecu-
lelor în stare condensată pot fi modificate prin prezenţa
moleculelor solventului datorită interacţiilor ce apar.
b) concentraţia soluţiei şi temperatura – cu creşterea concentraţiei
apar asocieri moleculare care dau un spectru distinct de cel al
monomerului substanţei de studiat, temperatura favorizează
deplasarea echilibrului dintre concentraţiile de monomer şi dimer
iar temperaturile ridicate pot produce chiar transformări
ireversibile ale spectrelor de absorbţie.
c) valoarea pH-ului soluţiei – la valori diferite de pH, punctul
izosbestic apărut în spectru indică prezenţa în amestec a unor
52
specii moleculaare ce se transformă una într-alta într-o proporţie

depinzând de pH.
d) iradierea substanţelor – iradierea optică a probei poate conduce
la polimerizarea unei specii moleculare şi de aici modificări în
spectrul de absorbţie.
e) formarea de complecşi – cationii prezenţi în solvent pot duce la
formarea complecşilor şi deci influenţarea spectrului probei.
f) fluorescenţa – datorită fenomenului de fluorescenţă, intensitatea
radiaţiei reemise va duce la o valoare aparent mai mică a
absorbţiei probei decât cea reală.
g) fenomene de oxidare
h) probele nu sunt dizolvate total sau precipită ulterior
i) fenomene de hidroliză
Descrierea instalaţiei spectrofotometrice

Un spectrofotometru conţine o parte optică şi una electrică.
Componentele de bază ale părţii optice sunt: sursa, monocromatorul,
compartimentul probelor şi detectorul împreună cu sistemul de
înregistrare (figura 6.3).
Figura 6.3. Principalele componente ale unui spectrofotometru.
Spectrofotometrele se pot clasifica atât după sistemul dispersiv

cât şi după sistemul constructiv. Astfel, în funcţie de primul criteriu
53
există spectrofotometre cu prismă, spectrofotometre cu reţea, spectro-

fotometre mixte, iar în funcţie de al doilea criteriu spectrofotometre cu
monofascicul şi cu dublu fascicul.
Spectrofotometrul Camspec M330 are ca element dispersiv o
reţea de difracţie cu 1200 linii/mm şi este de tipul monofascicul. M330
poate trasa spectre UV-VIS în intervalul de lungimi de undă cuprins între
190-900nm, cu o acurateţe de 1nm. În absorbţie poate balea pe
intervalul -0.3 la 2.5Abs, iar în transmisie de la 0 la 200%. M330 poate fi
accesat fie direct utilizând tastatura acestuia, fie prin intermediul unui
calculator.

Trasarea spectrelor de absorbţie ale diferitelor tipuri de Hb
(A) Pentru obţinerea hemoglobinei:
 se centrifughează sângele uman la 5000 rot/min
 se îndepărtează supernatantul
 se suspendă celulele roşii în tampon izoton 0.9% NaCl.
 se centrifughează 10 min la 5000 rot/min (supernatantul trebuie
să fie cât mai limpede)
 se lizează globulele roşii astfel: se adaugă la un volum de
eritrocite 1.5 volume de apă şi 0.5 volume cloroform
 se îndepărtează cloroformul
 se foloseşte soluţia de hemoglobină pentru citire la spectro-
fotometru.
54
(B) Pentru obţinerea methemoglobinei (de culoare brună):

 se tratează o parte din soluţia de hemoglobină cu soluţie de
fericianură de potasiu 3%
(C) Pentru obţinerea hemoglobinei reduse:
 se adaugă la soluţia iniţială de hemoglobină ditionit de sodiu în
exces până la observarea culorii violete.
Mod de lucru: O posibilitate simplă şi rapidă de trasare a unui

spectru este utilizarea programului în varianta de lucru „Immediate mod”.
Acest mod permite scanarea probei între două lungimi de undă, mărirea
şi micşorarea unor zone prestabilite, deplasare cursorului în zonele dorite
obţinându-se valorile de absorbţie şi de lungime de undă, afişarea datelor
sub formă de tabel, derivatele 1-4 ale spectrului, salvare şi printare a
graficului.
Primul pas îl constituie selectarea tipului de grafic dorit absorbţie
sau transmisie; acest lucru făcându-se foarte uşor prin selectarea cu
ajutorul mouse-lui a butoanelor Abs sau %T.
Se selectează apoi Scan , pe ecran apărând o fereastră „Enter
scan wavelengths” pentru selectarea intervalului de lungimi de undă.
După introducerea datelor se apasă OK. Se aşteaptă câteva secunde până
spectofotometrul îşi atinge lungimea de undă de start. Fără probă în
compartimentul cuvelor sau de preferat cu o cuvă conţinând numai
solventul în care a fost preparată soluţia, se trasează zeroul prin apăsarea
butonului Set Zero.
55
După obţinerea zeroului şi primirea mesajului de confirmare se

trece la trasarea spectrului propriu-zis prin apăsarea butonului Start.
Folosind butonul ID se poate face o fişă de identitate a probei iar apăsând
butonul Disk graficul poate fi salvat pe disk în zona dorită. Butonul Data
permite listarea valorilor obţinute, Zoom(+-) mărire şi micşorare a unor
zone prestabilite iar Deriv trasarea derivatelor spectrului.
Se trasează spectrele de absorbţie ale diferitelor tipuri de hemo-
globină (A), (B), (C) preparate şi se compară cu datele din literatură.
Figura 6.4. Spectrele de absorbţie ale diferitelor tipuri de hemoglobină.
56
Potenţialul de acţiune
În starea normală (numită stare de repaus) membrana celulară
este polarizată, având faţa internă mai negativă decât cea externă. În mod
uzual se ia faţa internă drept referinţă.
Potenţialul de membrana, Vm numit potenţial de repaus, ia valori
de la minus câţiva milivolţi, pentru majoritatea celulelor, pana la –60mV
pentru axo1ema, –90mV pentru sarcolema si chiar –200mV pentru
membranele, celulelor din organul electric al peştelui torpila, Torpedo
californicum.
Figura 7.1 prezintă ceea ce se întâmplă când axolema este
excitată de un stimul electric depolarizant. Dacă depolarizarea depăşeste
o valoare critică (sau liminară), atunci membrana se depolarizează în
continuare din proprie iniţiativa (pana la 0mV) şi chiar se repolarizează
dar în sens contrar pana pe la +50mV. Apoi potenţialul iniţial este
restaurat.
Aceasta oscilaţie de tensiune de circa 120mV în amplitudine şi
1ms durată se numeşte potenţial de acţiune. Depolarizarea externă este
de fapt doar un declanşator (trigger) al fenomenului întrucât energia
răspunsului specific al membranei provine de la metabolismul celular şi
nu de la stimul.
57
Figura 7.1. Simularea potenţialului acţiune.
După potenţialul de acţiune apar o serie de oscilaţii mici şi lente,

numite postpotenţiale (pozitive şi negative, în funcţie de sensul depăşirii
potenţialului de repaus). În timpul potenţialului de acţiune, membrana
este complet inexcitabilă (perioada refractara absoluta). Pe durata
derulării postpotenţialelor, membrana este mai puţin excitabilă decât în
mod normal (perioada refractara relativa). Membrana are nevoie de
aproximativ zece durate ale potenţialului de acţiune, fără nici un stimul
pentru a-şi reface complet potenţialul de repaus şi excitabilitatea
anterioară.
Potenţialul de acţiune se propagă fară decrement (atenuare) în
lungul axonului sub forma aşa-numitului impuls nervos. Impulsul nervos
satisface legea totul-sau-nimic, ceea ce înseamnă că nici un fel de
excitaţie nu se transmite dacă stimulul are o valoare inferioară pragului
de excitabilitate, şi nici o modificare ca formă, amplitudine şi durată nu
apare dacă stimulul este superior pragului. Pragul depinde de ampli-
58
tudinea, durata, frecvenţa şi forma stimulului. Influenţa frecvenţei devine

importantă peste 1000Hz, când excitabilitatea descreşte rapid dacă
frecvenţa de stimulare creşte. La frecvenţe joase (sub 100Hz) nu se
observă nici o modificare a potenţialului de acţiune.
Un stimul cu o rampa mai lungă, dă posibilitatea membranei să
se acomodeze la excitaţie şi să îşi refacă (cel puţin parţial) starea
perturbată de depolarizare, deci să îşi scadă excitabilitatea. Scurtarea
timpului de stabilire a pulsului depolarizant lasă nemodificată capacitatea
de reacţie a membranei. În cele ce urmează se consideră numai pulsuri
rectangulare.
Pentru astfel de stimuli, caracteristicile de prag, adică intensitatea
liminară I (indiferent de natura pulsului: tensiune sau curent electric, şoc
mecanic, chimic, etc.) şi durata liminală t satisfac legea intensitate-
durată:
B
I( t )  A 
t
reprezentată grafic în figura 7.2. Legea este de tip hiperbolic şi are două
asimptote: una verticală şi una orizontală.
Figura 7.2. Legea intensitate-durata pentru un puls rectangular
59
Intensitatea minimă a unui stimul rectangular ce excită

membrana (având o durată infinită) se numeşte reobază (notată cu R).
B
lim I( t )  lim (A  )AR
t  t  t
Cea mai mică durată a unui puls rectangular, cu amplitudinea
egală cu dublul reobazei, care încă excită membrana, a fost denumit
cronaxie (). Cronaxia este cea mai utilizată mărime în caracterizarea
excitabilităţii unui ţesut. Cu cât este mai mică cronaxia, cu atât mai mare
este excitabilitatea membranei. O membrană mai excitabilă are nevoie de
mai puţină energie de stimulare.
Cronaxia poate fi determinată înlocuind valoarea intensităţii
I=2A (A=R) în legea intensitate-durată:
B
2R  R   B  R

Se poate rescrie acum legea prin înlocuirea constantelor A si B:
 
I ( t )  R 1  
 t
Reobaza şi cronaxia depind de acţiunea unor chimicale: hormoni,
toxine, anestezice etc., ce pot fi utilizate în scop medical, atât în
diagnostic cât şi în terapie. Uneori este necesară creşterea excitabilităţii,
alteori, din contră, este nevoie să fie scăzută. Din această cauză studiile
electrofiziologice ale efectelor unor liganzi asupra bioelectrogenezei
membranei sunt o practică curentă de peste un secol.
60
Au fost făcute numeroase încercări de explicare a potenţialului

de acţiune. Cea mai productivă pentru o lungă perioadă de timp (fapt
pentru care e considerată clasică) a fost Teoria ionică, propusă între
1949-1952 de doi cercetători britanici, laureaţi ai Premiului Nobel pentru
medicină în 1963, Hodgkin şi Huxley.
Considerând că:
- există blocanţi diferiţi pentru cele mai importante fluxuri ionice
”active” (TTX pentru Na+ şi TEA pentru K+),
- membrana celulară este un dielectric (izolator) ce separă două
medii conductive (citoplasma şi lichidul interstiţial sunt
electroliţi),
- axonul perfuzat cu soluţie salină izotonă, având aceleaşi
concentraţii de sodiu, potasiu şi clor ca şi axoplasma, are o
comportare electrică similară celui integral, deci impulsul nervos
este un fenomen de membrană,
Hodgkin şi Huxley au propus modelul electric al membranei prezentat în
figura 7.3 şi teoria aferenta lui.
Figura 7.3. Circuitul echivalent al unei porţiuni de membrană axonală

61
Citoplasma şi lichidul interstiţial, medii conductoare, sunt

reprezentate prin rezistori electrici conectaţi în serie. Membrana este
concepută ca fiind compusă din “celule” electrice independente.
Fiecare “celulă” conţine un condensator şi trei ramuri pentru
transportul selectiv al ionilor: una pentru sodiu, una pentru potasiu, şi una
de “scurgere” pentru toţi ceilalţi ioni la un loc.
Din cauza gradienţilor de activitate chimică a ionilor implicaţi
între cele două feţe ale membranei, fiecare ramură conţine o baterie
Nerst, a cărei forţă electromotoare ”E” este proporţională cu logaritmul
raportului activităţilor chimice.
Conductanţele ionice selective sunt reprezentate de rezistori, a
căror rezistenţă poate varia datorită unui puls de tensiune a membranei
sau/şi acţiunea unor liganzi.
Efectul TTX
Adăugarea de tetrodotoxină, TTX (o neurotoxină puternica
extrasă din ficatul şi ovarele unui peste din Marea Japoniei, Sphoeroides
rubripes, şi unii tritoni), în soluţia de imersie a axonului, blochează
transportul de sodiu şi nu are efecte directe notabile asupra transportului
de potasiu.
Figura 7.4 prezintă efectul TTX asupra probabilităţilor n, m, h, a
conductanţelor de sodiu şi potasiu, a potenţialului de acţiune. Toxina are
nevoie de ceva timp pentru a difuza în structură şi a da efect. Când
conductanţa maximă a sodiului scade sub o valoare critică, membrana nu
mai răspunde.
62
Figura 7.4. Efectul TTX.
Figura 7.5. Efectul cesiului asupra bioelectrogenezei membranei.
63
Efectul cesiului
Datorită competiţiei la legarea de componentele proteice ale
membranei cu ceilalţi cationi monovalenţi (în special cu ionii de K+)
prezenta cesiului în soluţia de imersie afectează dinamica probabilitatilor
n, m si h şi duce la o scădere semnificativă a conductanţei superficiale a
potasiului şi la o foarte mică creştere a conductanţei de sodiu. Aceste
schimbări modifică potenţialul de acţiune, crescându-i puţin durata după
cum se observa în figura 7.5.

Utilizând programul de simulare din dotarea laboratorului de
biofizică să se determine valoarea reobazei, a cronaxiei, perioadei
refractare şi să se urmarească efectele TTX şi Cs. Comentaţi rezultatele
obţinute.
64
Fenomene de transport
1. Difuzia
Difuzia pasivă reprezintă fenomenul de transport pasiv, datorat
agitatiei termice, a unor particule din zonele de concentratie, densitate
mai ridicate, spre zonele cu valori mai mici ale acestor mărimi, printr-un
mediu suport omogen.
Fenomenul de difuzie pasivă este cel mai intens la gaze, unde
viteza termică este foarte mare şi cel mai lent în cazul solidelor, unde
moleculele (sau ionii) au poziţii relativ fixe în spaţiu.
Înainte de a prezenta legile difuziei, vom face unele precizări în
legatură cu anumiţi termeni folosiţi: flux şi gradient.
Fluxul reprezintă cantitatea de substanţă, sarcină, energie
transportată printr-o suprafaţă în unitatea de timp.
Prin gradient se întelege variaţia unei mărimi (concentraţie,
densitate, potenţial electric etc.) între două puncte ale spaţiului, raportată
la distanţa dintre cele două puncte.
În aceste condiţii definim difuzia ca cel mai general tip de
transport pasiv (spontan), produs de gradientul de concentraţie (pentru
gaze), sau de gradientul de activatate chimică (pentru materia conden-
sată).
Difuzia pasivă într-un mediu omogen se supune la două legi,
cunoscute sub numele de legile lui Fick:
65
(1) Cantitatea de substanţă difuzată printr-o suprafaţă , în

unitatea de timp este proporţională cu aria suprafeţei, cu gradientul de
concentraţie şi depinde de condiţiile de mediu. Factorul de proporţiona-
litate se notează cu D şi reprezintă coeficientul de difuzie.
dm dc
 D  S 
dt dx
m=masa de substanţă, S=supraţa de difuzie, D=coeficientul de difuzie,
dc
= gradientul de concentraţie, t = timpul.
dx
(2) Viteza de variaţie a concentraţiei este proporţională cu
variaţia spatială a gradientului de concentratie.
dc  2c   c 
 D  2  D   
dt x x  x 
Reprezentare grafică a variaţiei de concentratie cu distanţa (într-
un solvent) oferă o imagine a gradientului sub forma unei pante de-a
lungul căreia "coboară" solvitul.
Figura 8.1. Reprezentarea schematică şi grafică a dependenţei concentraţiei unui solvit

(molecule difuzante) care se injectează în partea stângă a unui solvent (faza omogenă).
66
Transportul de substanţă prin difuzie conduce la modificarea

concentraţiei în fiecare punct al spaţiului ocupat de ansamblul solvit-
solvent, în final ajungându-se la o egalizare a concentraţiei.
Figura 8.2. Distribuţia spaţială a concentraţiei la diferite momente de timp (t0t1t2...t)

după începerea procesului de difuzie, în urma contactului dintre solvit şi solvent.
Prima lege a lui Fick permite calcularea cantităţii de substanţa ce

strabate o membrana permeabilă:
m  P  S  c  t
unde: c = diferenţa de concentraţie, t = intervalul de timp.
Fie două vase de volume V1 si V2 despărţite de o membrană
semipermeabilă, ce conţin solvent, respectiv o soluţie de concentraţie C0
cunoscută.
În timpul difuziei lichidul din vasul V2 trece de la concentraţia C0
la concentraţia C2 (mai mica), iar în vasul V1 concentraţia creşte de la
C01(=0) la C1. Conform legii conservării masei se poate scrie relaţia:
V2  C0  V1  C1  V2  C2
din care explicitând variaţia masei:
m  C1  V1
se ajunge la coeficientul de permeabilitate al membranei:
67
C1  V1
P
 V  V2 
S   C0  1  C1   t
 V2 
Problema în aceasta situatie o reprezintă determinarea
concentraţiei C1. Pentru aceasta se foloseşte metoda conductometrică
deoarece pentru substanţele ionice, între anumite limite ale concentraţiei,
aceasta este proportională cu conductivitatea solutiei (σ).
Conductanţa este inverul rezistenţei şi se măsoară în -1 (mho):
1
G
R
2. Osmoza
În unele situaţii solvitul este împiedicat să difuzeze între
compatimente datorită existenţei unei membrane semipermeabile. În
această situaţie sistemul tinde spre o stare stationară (steady state) şi nu
spre o stare de echilibru, prin difuzia solventului prin membrană.
Osmoza duce la apariţia unei asimetrii a presiunii hidrostatice în
sistemul considerat. Diferenţa de presiune hidrostatică ce blochează
difuzia solvitului se numeşte presiune osmotică.
Figura 8.3. Procesul de osmoză.
68
Pentru soluţii diluate presiunea este dată de legea lui Van't Hoff:
V  nR T
unde:  = presiunea osmotică
n = numărul de moli de substanţă osmotic activă dizolvaţi
R = constanta universală a gazelor
T = temperatura absolută
În cazul soluţiilor de electroliţi se introduce un factor de corecţie (i)
dependent de gradul de disociere al electrolitului:
V  in R T

A. Determinarea concentraţiei unor soluţii ionice prin conductometrie
Materiale necesare:
- sursa de tensiune 12V cc
- punte Wheastone
- electrozi
- soluţii ionice de concentraţie cunoscută
Mod de lucru: Se realizează montajul experimental ca în figura
8.4. Se introduce prima soluţie până ce aceasta acoperă complet
electrozii, după care se apasă butonul (K) punţii; dacă acul deviază se va
ajusta valoarea rezistenţei până la atingerea echilibrului punţii. Valoarea
rezistenţei se introduce în tabelul de mai jos. Se procedează analog şi
pentru celelalte soluţii.
69
No. C (mol/l) R () G (-1)

1
....
Se trasează graficul conductanţă = f (concentraţie), iar cu ajutorul

metodei celor mai mici pătrate se trasează curba ce se potriveşte cel mai
bine datele experimentale (vezi prelucrarea matematică a datelor).
Figura 8.4. (1) sursă de tensiune, (2) punte Wheastone, (3) cuvă cu electrozi.
B. Determinarea coeficientului de permeabilitate al unei membrane

Materiale necesare:
- sursa de tensiune 12V cc
- punte Wheastone
- electrozi
- membrane sintetice
- vas de difuzie
- cronometru
Mod de lucru: Se realizează montajul experimental ca în figura
8.5. Se umple compartimentul din stânga al cuvei cu o soluţie concentrată
de NaCl iar cel din dreapta cu apă distilată. Se masoară conductanţa
70
soluţiei din cuva cu electrozi la fiecare 3 minute. Datele obtinute se trec

în tabelul de mai jos.
Figura 8.5. (1) sursă de tensiune, (2) punte Wheastone, (3) vas de difuzie.
No. t (min) R () G (-1) P (m/s)

1.
.....
Să se traseze garficele G = f(t) şi R = f(t).
C. Determinarea presiunii osmotice a unor soluţii

Materiale necesare:
- osmometru
- membrane semipermeabile
- soluţii de glucoză
- vas de 500ml
- apă distilată
Mod de lucru: Se montează la osmometru prima membrană, după
care se introduce în vasul cu apă distilată până când suprafaţa lichidului
din vas se află la diviziunea 0 a osmometrului. Se introduce prima soluţie
de analizat în osmometru tot pana la diviziunea 0. Dupa 5 minute se
măsoară diferenţa de nivel şi se calculează presiunea osmotică a
71
soluţiilor. Datele se trec în tabelul de mai jos. Se goleste osmometrul, se

spală cu apă distilată şi se reia procedeul pentru soluţiile următoare.
Figura 8.6. Determinarea presiunii osmotice cu ajutorul osmometrului.
No. Soluţia h (mm)  (atm)

1.
...
72
Determinarea coeficientului de vâscozitate a lichidelor biologice
Vâscozitatea este fenomenul de frecare internă ce apare în
sistemele lichide. Fenomenul de vâscozitate se manifestă în două
ipostaze: când o particulă se mişcă în raport cu un lichid staţionar –
vâscozitate statică şi când straturile adiacente de lichid se mişca unele în
raport cu altele – vâscozitate dinamica.
Vâscozitatea statică – face obiectul unei alte lucrări practice de
tehnici de separare (sedimentarea).
Vâscozitatea dinamică – În cazul lichidelor reale care curg se
constată că acest proces are loc în straturi subţiri vecine, moleculele din
acelaşi strat având aceeaşi viteză, în timp ce moleculele din straturile
vecine au viteze diferite.
Între moleculele straturilor vecine (ca şi între moleculele
aceluiaşi strat) se exercită forţe de atracţie, forte ce se opun deplasării
relative a acestor straturi, determinând apariţia unei frecări interne în
lichide numită vâscozitate.
Dacă în timpul curgerii straturile de lichid rămân paralele,
curgerea este cunoscută sub numele de curgere laminară. Pentru
curgerea laminară, forţa de vâscozitate este dată de legea lui Newton:
dv
Fv    S 
dx
unde:  = coeficientul de vâscozitate dinamica a lichidului
73
dv
= gradientul de viteză
dx
S = aria comună a celor doua straturi
Coeficientul de vâscozitate depinde de natura lichidului şi de
temperatură (scăzând cu creşterea temperaturii). Lichidele pentru care
este valabilă relaţia de mai sus se numesc lichide Newtoniene. Marea
majoritate a lichidelor de interes medical (lichidul cefalorahidian, plasma
sangvină, serul sangvin, urina) sunt lichide Newtoniene.
Vâscozitatea dinamică este un fenomen foarte important în
circulaţia sângelui.
Să consideram un vas de sânge de lungime L şi raza R la capetele
căruia acţionează o diferenţă, de presiune p=p1–p2>0 (unde p1 este
proiecţia presiunii sistolice până în acel teritoriu iar p2 rezistenţa
periferică). La peretele vasului aderă o peliculă fină de lichid ce rămâne
în repaus. Dacă diferenţa de presiune nu este foarte mare, atunci curgerea
are loc în pături cilindrice paralele, cu viteze din ce în ce mai mari de la
periferie spre axă (figura 9.1).
Figura 9.1. Curgerea unui fluid printr-un tub cilindric de lungime L şi raza R; p1, p2 sunt
presiunile ce acţionează la capetele tubului (p = p1 – p2>0)
Se poate determina în acest context fluxul  de sânge (volumul

ce trece în unitatea de timp) prin secţiunea transversală a vasului:
74
  R 4  (p1  p 2 )
 (1)
8  L
Pentru lichidele care curg în conducte se introduce aşa numitul
număr Reynolds:
vr
Re   

unde: r = raza conductei
 = densitatea fluidului
v = viteza de curgere
 = coeficientul de vâscozitate dinamică a lichidului
Pentru sângele din arterele mari există o valoare critică a
numărului Reynolds (ReCR) egală cu 1000. În funcţie de această valoare
există mai multe regimuri de curgere a sângelui :
a) pentru Re< 1000, curgerea este laminară
b) pentru 1000< Re<2000, curgerea este nestabilă
c) pentru Re > 2000, curgerea devine turbulentă (cu vârtejuri)
În sistemul cardiovascular uman, curgerea turbulentă poate să
apară în aorta, imediat deasupra valvulelor sigmoide, în perioada de
expulzie a sângelui (când viteza sângelui atinge cea mai mare valoare).
Această curgere turbulentă este caracterizată prin zgomote caracteristice.
Turbulenţa (consumatoare de energie) poate să apară şi în alte vase, în
stări patologice, când vâscozitatea sângelui este mult mai scăzută
(anemie, sau în cazul scăderii CO2 din sânge).
75
Vâscozitatea sângelui
Vâscozitatea sângelui, la temperatura de 37oC, este de
aproximativ 4 ori mai mare decât cea a apei, sângele fiind un lichid
nenewtonian. Mai mult, sângele nu constituie o fază omogenă, ci un
sistem dispers heterogen, mai precis, o suspensie de elemente figurate în
plasmă.
Tot lichidele nenewtoniene sunt şi soluţiile coloidale şi
macromoleculare, pentru care coeficientul de vâscozitate depinde de
concentraţia particulelor dispersate, conform legii lui Einstein:
η=ηd(1+KV)
unde: ηd = coeficientul de vâscozitate dinamică al mediului respectiv,
V = volumul fazei dispersate din unitatea de volum a suspensiei,
K = constantă ce depinde mărimea şi natura particulelor
dispersate (pentru proteine globulare K=4-10)

Determinarea coeficientului de vâscozitate a unor lichide
Principiul metodei: Determinarea vâscozităţii cu vâscozimetrul
Ostwald se bazează pe măsurarea timpului de scurgere a unui volum
determinat de lichid printr-un tub capilar etalonat sub acţiunea unei
diferenţe de presiune cunoscută.
Pornind de la relaţia (1) şi ţinând cont că diferenţa de presiune
este de tip hidrostatic p1-p2=gh se poate arăta că expresia coeficientului
de vâscozitate se poate scrie sub forma:
 = K··t
76
unde: K = o constantă ce depinde numai de vâscozimetrul utilizat.

Dacă un volum V de lichid al cărui coeficient de vâscozitate 
este necunoscut curge în timpul t printr-un tub capilar între doua repere şi
dacă acelaşi volum de apa V având coeficientul de vâscozitate cunoscut
0 parcurge aceeaşi distanţă în timpul to putem determina vâscozitatea
relativa a lichidului rel:
  t t
rel    d (2)
0 0  t o t0

unde: d  reprezintă densitatea relativă.
0
Dacă cunoaştem însă şi 0 se poate calcula vâscozitatea absolută

a lichidului .
Dispozitivul experimental:
Pentru determinarea vâscozităţii unor lichide se foloseşte
dispozitivul Ostwald. Acesta este confecţionat dintr-un tub de sticlă în
forma literei "U" având o ramură (A) cu un diametru de aproximativ 2cm
prevăzută cu un rezervor de 3ml capacitate şi respectiv o ramură (B)
având un diametru de aproximativ 0.8cm cu un rezervor de 2ml
capacitate situat în partea superioară. Acest rezervor este delimitat de
două tuburi capilare şi este prevăzut cu două repere R1 si R2.
Ramura (B) continuă cu sistemul de aspiraţie alcătuit dintr-un tub
de cauciuc, un tub de sticlă prevăzut cu un orificiu lateral şi o pompă de
cauciuc.
77
Figura 9.2. Vâscozimetrul Ostwald.
Mod de lucru:
Se introduce apa distilată în ramura A. Cu ajutorul sistemului de
aspiraţie se ridică apa în ramura B undeva deasupra reperului R1. Se
eliberează pompa iar în momentul când suprafaţa lichidului se află în
dreptul reperului R1 se porneşte cronometrul şi se măsoară intervalul de
timp necesar apei să curgă între R1 si R2.
Se înlocuieşte lichidul de referinţa (apă distilată) cu lichidul de
studiu şi se repetă procedeul prezentat mai sus. Pentru calcul
coeficientului de vâscozitate se va folosi relaţia (2).
Se vor efectua 15 determinări pentru fiecare lichid în parte iar
datele experimentale se vor introduce în tabelul de mai jos.
No tapa tapa mediu t lichid d rel rel med n-1

(s) (s) (s) (Ns/m2) (Ns/m2) (Ns/m2)
1.
....
78
Determinarea coeficientului de tensiune superficială

a lichidelor biologice
_O substanţă lichidă este separată de atmosfera înconjurătoare
(în care se găsesc şi vaporii săi) printr-o pătură superficială. Moleculele
din pătura superficială se găsesc în condiţii care se deosebesc de cele din
interiorul lichidului astfel:
Figura 10.1. Moleculele din pătura superficială se găsesc în condiţii diferite dată de
moleculele din interiorul lichidului: (a1) moleculă situată în interiorul lichidului,
(a2) moleculă situată în stratul superficial.
- fiecare moleculă din interiorul lichidului este înconjurată

complet de moleculele lui. Corespunzător, forţele de interacţiune care se
manifestă între această moleculă şi moleculele vecine sunt repartizate
aproximativ simetric. Rezultanta acestor forţe este apropiată de zero şi
influenţează puţin mişcarea moleculelor în interiorul lichidului.
- moleculele de la suprafaţă se găsesc la limita de separare între
starea lichidă şi atmosfera înconjurătoare. Ele interacţionează
concomitent cu moleculele din cele două stări astfel încât rezultanta
forţelor de interacţiune este îndreptată spre interiorul lichidului.
79
Forţe de tensiune superficială apar ca rezultat macroscopic al

forţelor de interacţiune între moleculele lichidului. Forţele de tensiune
superficială sunt tangente la suprafaţa lichidului şi acţionează în sensul
micşorării ei.
Mărimea fizică care caracterizează lichidul din acest punct de
vedere se numeşte coeficient de tensiune superficială (). Acesta se poate
defini în două moduri:
- coeficientul de tensiune superficială este numeric egal cu
lucrul mecanic efectuat de forţele de tensiune superficială
pentru a mării suprafaţa lichidului cu o unitate:
W

S
sau
- coeficientul de tensiune superficială este numeric egal cu
forţa de tensiune superficială care se exercită asupra unităţii
de lungime:
F

l
_La suprafaţa de contact solid – lichid apar de asemenea forţe
de atracţie moleculară care au fost denumite forţe de adeziune. Din
experienţă se ştie că unele lichide udă pereţii solidelor cu care intră în
contact iar altele nu, aceasta depinzând de valorile forţelor de coeziune şi
de adeziune.
80
Figura 10.2. Forma pe care o ia o picătură de lichid, pentru un lichid care nu udă pereţii
vasului şi pentru un lichid care udă pereţii vasului.
Dacă forţele de coeziune Fc sunt mai mari decât forţele de

adeziune Fa atunci lichidul nu udă solidul cu care este în contact, unghiul
de racordare   (900,1800). Dacă forţele de coeziune Fc sunt mai mici
decât forţele de adeziune Fa atunci lichidul udă solidul cu care este în
contact iar   (00,900).
Valoarea unghiului  depinde de compoziţia chimică a solidului,
lichidului si gazului; de puritatea celor trei componenţi; de temperatură.
_Dacă turnăm un lichid într-un vas marginea suprafeţei
lichidului o să primească o formă determinantă. Se numeşte menisc
suprafaţa liberă curbată a unui lichid în vecinătatea unui corp solid.
Pentru un lichid care nu udă pereţii vasului suprafaţa meniscului este
convexă, iar pentru un lichid care udă pereţii vasului suprafaţa meniscului
este concavă.
Figura 10.3. Forma suprafeţei meniscului în cazul a două lichide:

mercur - suprafaţă convexă (stânga), apă - suprafaţă concavă (dreapta).
81
_În cazul unui tub capilar, ascensiunea capilară (h), adică

înălţimea la care urcă lichidul este dată de următoare relaţie:
2
h
g r
unde:  = este densitatea lichidului
 = coeficientul de tensiune superficială
r = raza capilarului
h = ascensiunea capilară
Figura 10.4. Lichid care urcă într-un tub capilar.
Determinarea coeficientului  pentru lichide biologice

A. Metoda stalagmometrică
Este o metodă dinamică de determinare a tensiunii superficiale a
unui lichid biologic constând în numărarea picaturilor ce se formează la
curgerea unui volum bine determinat de lichid printr-un orificiu capilar.
Pornind de la condiţia de desprindere a unei picături se poate determina
expresia coeficientului de tensiune superficială:
82
F = 2r   V
FG    2  r   g
G = m  g =   v  g n
Vg 
 
2r n

  K (1)
n
unde: K = constantă ce depinde de tipul stalagmometrului utilizat
ρ = densitatea lichidului
n = număr de picături
Dispozitivul experimental folosit (stalagmometrul) este prezentat
în figura 10.5. Este alcătuit dintr-un tub de sticlă prevăzut cu două
porţiuni capilare, una verticală (A) şi una orizontală (B), un tub vertical
(C) ce prezintă un rezervor de volum V şi un sistem de aspiraţie (D)
alcătuit dintr-un tub de cauciuc, un tub de sticlă prevăzut cu un orificiu
lateral şi o pară de cauciuc.
Figura 10.5. Dispozitivul experimental pentru determinarea coeficientului

de tensiune superficială (metoda stalagmometrică).
83
În cazul în care nu cunoaştem constanta K, pentru determinarea

lui  este necesar folosirea unui lichid de referinţă pentru care cunoaştem
0 şi 0. Astfel relaţia (1) de determinare a lui  devine:
n 0 l
l  0   (2)
n l 0
Mod de lucru:
Se aspiră lichidul de referinţa în stalagmometru până deasupra
diviziunii R2. Se lasă apoi să curgă liber lichidul şi se numără picăturile
ce se formează la curgerea acestuia între cele două repere R2 si R1. Se
înlocuieşte lichidul de referinţă (apă distilată) cu lichidul de studiu şi se
repetă procedeul prezentat mai sus. Pentru calcul coeficientului de
tensiune superficială se va folosi relaţia (2). Se vor efectua 15 determinări
pentru fiecare lichid în parte iar datele experimentale se vor introduce în
tabelul de mai jos.
No. n0 n0 mediu nl  mediu n-1 (SD)

1.
....
B. Metoda ascensiunii capilare

Este o metoda foarte simplă de determinate a coeficientului de
tensiune superficială ce se bazează pe faptul că ascensiunea capilară
(înălţimea la care urcă un lichid) pentru un tub capilar este dată de relaţia:
2
h
g r
84
Metoda presupune folosirea a două tuburi capilare de diametre

diferite D1 şi D2 pe care le imersăm într-un lichid (figura 10.6) al cărui
coeficient de tensiune superficiala dorim să-l determinăm.
Figura 10.6. Dispozitivul experimental pentru determinarea coeficientului

de tensiune superficială (metoda ascensiunii capilare)
Notând cu h1 si h2 înălţimile la care urcă lichidul în cele două

capilare şi considerând că D1 > D2 putem scrie următoarele relaţii:
4 4
h1  , h2 
  g  D1   g  D2
de unde, prin diferenţă, se obţine expresia coeficientului de tensiune
superficială:
(h 2  h1 )    g  D1  D 2
 (3)
4  (D1  D 2 )
Diametrele D1 si D2 respectiv diferenţa de nivel h2-h1, se vor
determina la un microscop prevăzut cu un micrometru ocular, mai întâi în
diviziuni, iar apoi folosind relaţiile de mai jos se vor face transformările
în microni (m):
1 1
h1, 2  h1diviziuni
,2  100 , D1, 2  D1diviziuni
,2  100
g ob1 g ob2
Cu valorile astfel determinate se calculează  din relaţia (3).
85
Determinarea densităţii lichidelor biologice

cu densimetrul şi picnometrul
Densitatea unei substanţe este o mărime fizică caracteristică
substanţei respective. Densitatea absolută se defineşte ca fiind masa
unităţii de volum.
m
 (1)
V
având ca unitate de măsură g/cm3 şi kg/m3.
Mărimile prin care se defineşte densitatea, respectiv masa şi
volumul, sunt dependente de presiune şi temperatură, aceşti factori
influenţând valoarea densităţii. De aceea, determinarea densităţii
corpurilor solide şi lichide se va face la temperatură constantă în tot
timpul determinării, iar pentru gaze trebuie respectată şi condiţia
menţinerii constante a presiunii.
Deoarece determinarea densităţii presupune măsurarea masei şi a
volumului, în practică se determină densitatea prin comparatie cu
densitatea unui corp de referinţă (densitatea relativă), de obicei apa
distilată pentru solide şi lichide şi aerul atmosferic uscat pentru gaze.
Astfel, densitatea relativă se defineşte ca fiind raportul dintre
densitatea ρ a unui corp şi ρ0 densitatea corpului de referintă:

d (2)
0
86
iar pentru volume egale ale corpului de studiat şi a celei de referintă,

relaţia devine:
m
d (3)
m0
Cele mai utilizate metode pentru determinarea densităţii
lichidelor sunt:
- cu densimetre
- cu picnometre
- cu balanta Mohr-Westphal
a) Determinarea densităţii cu densimetrul

Densimetrul numit şi plutitor liber sau areometru, fiind un
instrument bazat pe principiul plutirii corpurilor, este format dintr-un tub
de sticlă, având prevăzută la partea inferioară o umflătură unde se
introduce mercur sau alice de plumb pentru menţinerea sa în poziţie
verticală la introducerea în lichide. Citirea valorii densităţii relative se
face cu ajutorul unei scări gradate aflată pe tija densimetrului.
Se utilizează truse de densimetre gradate diferit pentru intervale
de densitate diferite. Lichidul de analizat se introduce într-un cilindru
uscat şi se aduce la temperatură constantă. Densimetrul perfect uscat se
introduce în lichid, iar măsurarea densităţii se face când densimetrul
ocupă o poziţie verticală fără să atingă pereţii vasului. Se citeşte gradaţia
de la nivelul meniscului lichidului. Pentru o precizie mai mare citirea se
repetă de mai multe ori şi se face media determinărilor.
87
b) Determinarea densităţii cu picnometrul

Picnometrele sunt vase de sticlă de diferite forme în funcţie de
tipul de determinare. Au capacitate cunoscută înscrisă pe vas, ca de altfel
şi temperatura de lucru.
În cadrul lucrării se va urmări determinarea:
- punctului zero al balanţei;
- masei picnometrului gol;
- masei picnometrului pentru soluţii date şi pentru apa distilată;
- densităţii relative

Mod de lucru:
A. Determinarea densităţii absolute a unui lichid biologic:
- se determină punctul zero al balanţei;
- înainte de folosire, se spală picnometrul cu apă distilată, se
clăteşte cu acetonă şi se şterge cu un tifon uscat;
- se cântăreşte picnometrul gol împreună cu dopul, valoarea
masei se notează cu m1;
- se umple picnometrul cu lichidul de studiu (soluţia 1);
- se închide picnometrul cu dopul rodat care este prevăzut cu un
canal capilar (sau tub lateral) prin care se elimină surplusul de lichid.
- se citeşte masa picnometrului cu soluţia 1, masa respectivă
notându-se cu m2.
88
Figura 11.1. Determinarea densităţii cu picnometrul.
Densitatea absolută se calculează cu formula:

m m 2  m1
  (4)
V V
unde: V = volumul picnometrului, în cm3 (scris pe vas)
ρaer = densitatea aerului în conditii normale (0.0012g/cm3)
- se procedează în mod asemănător, cu determinarea densitătii
soluţiei 2.
B. Determinarea densitătii relative a unui lichid biologic:
Densitatea relativă d este raportul dintre densitatea ρ a unui corp
şi densitatea ρo a lichidului de referintă - apă distilată:
 m 2  m1
d  (5)
0 m3  m1
unde: m3 = masa picnometrului cu apă distilată.
- se goleşte picnometrul şi se blochează balanţa.
Rezultatele experimentale se trec în tabelul de mai jos.
89
Masa
Soluţia picnometrului d
m1 m2 m3
1
2
Importanţa densimetriei în practica medicală

Determinarea densităţii lichidelor biologice are multe aplicaţii
clinice. De exemplu: determinarea densitătii urinii permite, alături de alte
metode, diagnosticarea unor afecţiuni renale.
Creşterea densitătii urinii peste 1.022 (valoarea normală este
cuprinsă între 1.015 şi 1.022), apare în nefropatii glomerulare
compensate; în cazul glicosuriei atinge 1.030 şi chiar mai mult.
Scăderea densităţii urinii apare în insuficienţa renală decom-
pensată, în nefropatii cu lezarea predominantă a tubilor distali (sub
1.010).
De menţionat şi variaţii fiziologice ale densităţii urinii:
- în raport excesiv de apă,
- în pierderi extrarenale de apă,
- în funcţie de vârsta pacientului.
Densitatea urinii se determină în urina colectată pe 24 de ore.
90
Determinarea concentraţiei unor soluţii prin indice de refracţie

Refractometrul Abbe
Prin refracţie se înţelege schimbarea direcţiei unei raze de lumină
la trecerea prin suprafaţa de separaţie a două medii transparente cu indici
de refracţie diferiţi.
Fie o rază de lumină care cade pe suprafaţa de separaţie a două
medii sub un unghi de incidenţă (i). Raza suferă fenomenul de refracţie
(figura 12.1) şi intră în al doilea mediu sub unghiul de refracţie (r). Între
cele două unghiuri există relaţia:
sin i n 2 v1
   n 21 (1)
sin r n1 v 2
unde:
v1 = viteza de propagare a luminii în mediul cu indice de refracţie n1
v2 = viteza de propagare a luminii în mediul cu indice de refracţie n2
n21 = indice de refractie relativ (al mediului 2 faţă de mediul 1)
Figura 12.1. Refracţia luminii (sursa de lumină se află în mediul n1)

Dacă n1 < n2 unghiul de incidenţă (i) este mai mare decât cel de refracţie (r).
91
Indicele de refracţie absolut este definit ca raportul dintre viteza

luminii în vid şi viteza luminii în mediul respectiv:
c
n (2)
v
Indicele de refracţie al unei substanţe depinde de o serie de
factori, cum ar fi: natura substanţei, lungimea de undă a luminii utilizate,
temperatură etc.
În cazul în care lumina trece dintr-un mediu optic mai dens într-
un mediu mai puţin dens (n1 > n2), din legea refracţiei se observă că i < r,
deci raza refractată se îndepărtează de normala dusă la suprafata de
separaţie în punctul de incidenţă.
În cazul în care lumina trece dintr-un mediu optic mai puţin dens
într-unul mai dens (n1 < n2), i > r, raza se apropie de normală.
Dacă raza de lumină cade normal (perpendicular) pe suprafaţa de
separaţie (i=0), ea trece nedeviată în al doilea mediu.
În cazul în care raza de lumină cade pe suprafaţa de separaţie a
două medii, al doilea având indicele de refracţie mai mic decât primul
pentru anumite valori ale unghiului de incidentă are loc reflexia totală a
razei după cum urmează (figura 12.2):
- dacă i = l caz în care raza de lumină se refractă sub un unghi r =
90°, fiind tangentă la suprafaţa de separaţie, valoarea unghiului limita (l)
este dată de relaţia:
sin l n n2
0
 2 sin l  (3)
sin 90 n1 n1
92
- dacă i > 1 raza de lumină suferă reflexie totală pe suprafaţa de

separaţie întorcându-se în mediul din care a venit.
Figura 12.2. Reflexia totală.
Unghiul limită se determină cu ajutorul refractometrului Abbe.

Cunoscând indicele de refracţie al aerului n1 = 1.0003, din formula (3) se
poate determina indicele de refracţie al substanţei de cercetat.
Refractometrul Abbe permite citirea directă a produsului n1·sin l.

Descrierea dispozitivului experimental
Părţile componente ale refractometrului Abbe sunt prezentate în
figura 12.3.
1. Corpul prismei de măsurare care cuprinde:
- prisma de măsurare
- prisma de iluminare
Bazele celor două prisme închid între ele un volum mic în care se
introduce proba de cercetat. Corpul prismei are racorduri pentru
termostat, un termometru şi o oglindă de iluminat.
93
Figura 12.3. Refractometrul Abbe.
2. Luneta de punere la punct - privind prin ea se observă două

câmpuri inegal iluminate (figura 12.4).
Figura 12.4. Imaginea văzută prin lunetă.
3. Compensatorul - serveşte la înlăturarea haloului colorat care

apare la linia de separaţie a celor două câmpuri, iar cu ajutorul scalei 4 se
poate aprecia cifra de dispersie.
5. Tambur pentru rotirea corpului prismei;
6. Luneta de citire - este cuplată rigid cu luneta de punere la
punct şi indică valoarea indicelui de refracţie a probei.
Domeniul de măsurare al refractometrului Abbe cuprinde indici
între 1.3 si 1.7. Scala permite citirea indicelui de refractie păna la
zecimala a treia şi aprecierea celei de-a patra zecimale.
94
Mod de lucru - Verificarea aparatului:

- corpul refractometrului se roteşte înainte până în poziţia
extremă;
- cu ajutorul şurubului se deschide corpul prismei şi se aduce faţă
lucioasă în poziţie perfect orizontală;
- cele două feţe ale prismelor se degresează cu amestec de alcool-
eter;
- cu ajutorul unei pipete se pun 2-3 picături de apă distilată pe
faţa lucioasă;
- menţinând orizontalitatea prismei de măsurare se închide corpul
prismelor şi se readuce refractometrul în poziţia iniţială;
- privind prin luneta de citire (6) se roteste tamburul (5) păna la
capătul scalei (valoarea 1.3 a indicelui de refracţie);
- cu ajutorul oglinzii se realizează o iluminare uniformă şi
maximă a câmpului observat în luneta de măsurare;
- prin rotirea tamburului (5) se observă o întunecare a câmpului
de jos în sus; se continuă rotirea pănă când linia de demarcaţie
lumină/întuneric ajunge la intersecţia celor două fire perpendiculare;
- în această poziţie se citeşte în luneta (6) indicele de refractie al
apei distilate, care la temperatura de 20°C are valoarea de 1.3330;
- se repetă determinările de 3 ori, iar valorile citite se trec în
tabel, calculându-se media lor aritmetică.
95
Modificarea indicelui de refracţie în funcţie de concentraţie şi

temperatură. Construirea curbei de etalonare.
Scopul lucrării este de a studia dependenţa indicelui de refracţie
de concentraţie la diferite temperaturi (t0 = temperatura camerei; t1 =
37°C). Totodată se va construi curba de etalonare în vederea daterminării
concentraţiilor necunoscute ale unor soluţii.
A. Determinarea indicelui de refracţie în funcţie de concentraţie
la temperatura camerei
- după etalonarea aparatului cu apă distilata se degresează locaşul
probei cu amestec alcool-eter şi cu ajutorul unei pipete se pun două, trei
picături din soluţia 1 pe suprafaţa lucioasă a prismei;
- se citeşte indicele de refracţie ca la etalonare şi valoarea
acestuia se trece în tabel;
- determinările se repetă încă de două ori pentru soluţia dată.
Operaţia se repetă pentru toate soluţiile inclusiv pentru cele cu
concentraţie necunoscută (X1 şi X2).
B. Determinarea indicelui de refracţie în funcţie de concentraţie
la temperatura de 37°C
- în vederea aducerii şi menţinerii corpului prismelor la
temperatura de 37°C se pune în funcţiune termostatul Höppler;
- se repetă determinările de la punctul (A), având grijă ca în urma
umplerii spaţiului dintre prisme să se aştepte 3 minute pentru realizarea
echilibrului termic, după care se efectuează citirea indicelui de refracţie;
- pentru fiecare soluţie se execută câte 3 determinări, iar
rezultatele se trec în tabel.
96
După executarea determinărilor se şterg prismele cu amestec

alcool-eter, se lasă deschise până la uscare apoi aparatul se aduce în
poziţie de lucru.
Numărul determinărilor
C 1 2 3 Media σn-1
t0 t1 t0 t1 t0 t1 t0 t1
1
....
10
X1
X2
C. Construirea curbei de etalonare

Construirea curbei de etalonare se efectuează în felul următor:
Pentru o serie de soluţii de concentraţii cunoscute (în cazul
nostru 10 soluţii cu concentraţii diferite de alcool în apă) se determină
indicele de refracţie. După determinarea indicelui de refracţie cores-
punzător concentraţiilor cunoscute se trasează graficul: C = f(n).
După trasarea curbelor de etalonare (cu rezultatele obţinute la t0
şi la t1) se determină concentraţiile celor două soluţii X1 şi X2 cunoscând
indicele lor de refracţie.
97
Determinarea concentraţiei substanţelor optic active

prin metoda polarimetrică
Lumina, ca orice undă electromagnetică, constă dintr-un câmp
electric (E) şi un câmp magnetic (B). Cele două câmpuri oscilează în
fază, perpendicular pe direcţia de propagare (figura 13.1), fiind perpen-
diculare şi între ele. Lumina este o unda transversală.
Figura 13.1. În fiecare punct al spaţiului atins de o undă electromangetică,

vectorii E şi B, oscilează în fază, în direcţii normale pe direcţia de propagare.
S-a stabilit pe cale teoretică şi experimentală că acţiunile

luminoase (impresionarea retinei) se datoresc în exclusivitate vectorului
electric şi nu celui magnetic.
Lumina este emisă sub formă de unde electromagnetice de atomii
excitati ai sursei de lumină şi ca atare se poate afirma că fiecare atom
emite lumină polarizată. Datorită faptului că fiecare atom emite unde
electromagnetice de polarităti diferite, lumina emisă de multitudinea de
atomi este în ansamblu nepolarizată.
Lumina emisă deci, în acest mod nu are o direcţie preferenţială
de oscilatie şi poartă numele de lumină naturală. În lumină naturală
98
planul de oscilaţie al vectorului electric se deplasează de-a lungul

directiei de propagare cu viteza luminii (figura 13.2a). Dacă vectorul
electric are o singură direcţie de oscilaţie avem de a face cu lumină total
polarizată sau lumină liniar polarizată (figura 13.2b). Dacă vectorul
electric oscilează după mai multe direcţii (figura 13.2c) dar care sunt
cuprinse într-un anumit interval unghiular avem lumină parţialial
polarizată.
Figura 13.2. Diferenţa dintre lumina naturală, lumina total polarizată şi lumina parţial
polarizată din punctul de vedere al direcţiei de oscilaţie a vectorului câmp electric.
Lumina naturală poate fi polarizată prin reflexie, respectiv

refracţie (figura 13.3) sau prin dublă refracţie (figura 13.4).
Figura 13.3. Polarizarea prin reflexie, respectiv refracţie.
În lucrarea de faţă ne vom ocupa doar de polarizarea luminii prin

dublă refracţie, utilizând un cristal de spat de Islanda. Cristalul este tăiat
după una din diagonale, iar feţele astfel obţinute se lipesc cu balsam de
Canada. Ansamblul astfel obţinut poartă denumirea de nicol.
99
Figura 13.4. Polarizarea prin dublă refracţie.
Polarizarea luminii prin dublă refracţie generează două raze

polarizate, având planele de polarizare perpendiculare (figura 13.4):
- raza ordinară, care se supune legilor refractiei;
- raza extraordinară, care nu se supune legilor refractiei.
Balsamul de Canada are pentru raza extraordinară un indice de
refracţie foarte apropiat de cel al spatului de Islanda şi ca atare aceasta va
trece practic nedeviată prin nicol.
Raza ordinară, odată intrată în nicol suferă reflexie totală pe faţa
AB (pentru această rază balsamul de Canada are indicele de refractie
considerabil mai mic faţă de spatul de Islanda) şi este eliminată.
Unele substanţe (în majoritate organice), datorită prezenţei unuia
sau mai multor atomi de C asimetrici prezintă proprietatea de a roti
planul de polarizare a luminii incidente. Astfel de substante se numesc
substanţe optic active. Dacă planul de polarizare este rotit spre dreapta,
substanţa se numeşte dextrogiră (de exemplu: glucoza, lactoza, alanina,
progesteron etc). În cazul în care planul de polarizare este rotit spre
stânga, substanţa se numeşte levogiră (de exemplu: fructoza, serina,
colesterolul etc). Substanţele optic inactive nu rotesc planul de polarizare.
100
Unghiul de rotatie depinde de concentraţia substanţei, de

lungimea de undă a luminii folosite şi de lungimea stratului de substanţă
străbătut conform relaţiei:
100
c (1)
[]20
D l
unde:
c = concentraţia procentuală a substanţei (g la 100ml soluţie);
l = lungimea stratului de substanţă străbătut (l = 0.19014m);
α = unghiul de rotaţie determinat;
D = unghiul de rotaţie specifică dat de o coloană de lichid de lungine

[]20
l, de concentraţie 1g/ml, la temperatura de 20°C pe care cade o radiaţie
având lungimea de undă λ=589.2nm şi valoarea de 52.75° pentru glucoza
pură.
Descrierea aparatului: Polarimetrul circular "SM" (figura 13.5)
se compune din următoarele elemente:
- polarizor, care este un nicol pe care cade lumina provenită de la
o sursă de lumină; la ieşirea din polarizor se obtine lumină plan
polarizată;
- tub de sticlă în care se introduce soluţia de cercetat;
Figura 13.5. Schema polarimetrului circular.
101
- analizor, care este tot un nicol; în cazul în care planul de

vibraţie a luminii este paralel cu planul analizorului, lumina trece prin
analizor, deci în ocular luminozitatea este maximă; în cazul în care planul
de vibratie este perpendicular pe planul analizorului, în ocular
luminozitatea este minimă;
- vernier, constituit dintr-un inelar circular fix pe care sunt
înscrise unghiuri între 0 şi 360° şi o placă circulară legată solidar cu
analizorul, care poate fi rotită cu ajutorul unui dispozitiv de rotire fină şi
pe care sunt gravate două seturi de câte 20 de diviziuni începând cu 0 şi
terminând cu 10.
Citirea: în momentul în care diviziunea 0 de pe inelul exterior
coincide cu diviziunea 0 de pe una din scările gravate pe placa circulară
interioară, avem extinctie (luminozitate minimă) datorită poziţiei
perpendiculare a planului polarizorului faţă de cel al analizorului.
În momentul introducerii soluţiei de cercetat în tub, datorită
rotirii planului de polarizare se modifică luminozitatea câmpului vizual;
pentru a ajunge din nou la luminozitatea minimă initială, se roteşte
vernierul; unghiul obţinut care reprezintă unghiul de rotire a planului de
polarizare se citeşte în felul următor:
- gradele se citesc pe inelul exterior, diviziunea 0 de pe placa
interioară depăşeşte diviziunea 3 de pe inelul exterior, numărul de grade
va fi deci, egal cu 3;
- zecimalele de grad se citesc pe placa interioară; se caută acea
diviziune de pe placa interioară care se suprapune cu o diviziune de pe
inelul exterior; în exemplul nostru suprapunerea perfectă apare la
102
diviziunea 6.5 de pe placa interioară; deci unghiul de rotire va fi în cazul

nostru 3.65°.
- manşonul prevăzut la capăt cu un ocular, care permite obţinerea
unei imagini circulare clare prin deplasarea înainte înapoi.
În cadrul lucrării se va determina:
- α0 corespunzător tubului gol;
- α1 corespunzător tubului umplut cu soluţia numărul 1;
- se calculează unghiul de rotire a planului de polarizare;
- în mod asemănător se determină α2.
Figura 13.6. Imaginea văzută prin ocular în timpul determinărilor.
Mod de lucru:
- privind prin ocular se potriveşte sursa de lumină (dacă este
cazul) prin mişcarea stânga dreapta a suportului becului;
- pentru a obţine α0 se luczează cu tubul gol;
- prin rotirea plăcii interioare se observă o imagine divizată net în
trei cămpuri (o bandă întunecată mărginită de două câmpuri luminoase
(figura 13.6a); rotind în continuare se caută imaginea în care banda
luminoasă este mărginită de două cămpuri întunecate (figura 13.6b); între
cele două imagini extreme se caută obţinerea unui câmp cu luminozitate
uniformă şi minimă (figura 13.6c).
103
- se citeşte unghiul de rotire în modul descris mai sus; se

efectuează mai multe determinări cu tubul gol şi se calculează media
aritmetică a citirilor, notându-se cu α0med valoarea obţinută;
- se scoate tubul şi se umple cu soluţia de cercetat; se introduce
tubul plin cu soluţie în jgheab şi se acoperă cu capacul metalic;
- privind în ocular se observă că imaginea a devenit neuniform
iluminată; se roteşte placa interioară şi se obtine din nou un câmp de
luminozitate minimă şi uniformă (situat tot între cele două poziţii
extreme descrise mai sus); se citeşte unghiul de rotire şi se notează cu α1;
se repetă procedeul de mai multe ori;
- se calculează media aritmetică şi se notează cu α1med
- se calculează diferenţa: α = α1med – α0med
- se repetă operaţiile de mai sus şi pentru celelalte soluţii de
cercetat, iar rezultatele obţinute se trec în tabelul de mai jos;
- cu ajutorul formulei (1) se calculează concentraţia.
α0 α1 α2
Soluţia 1
Soluţia 2
Soluţia 3
Media (αi)
σn-1
α -
C -
104
Telecobaltoterapia
Radiaţia Cobalt-60 este considerată ca o radiaţie de energie mult
mai scăzută decât cea obţinută cu acceleratoare liniare. Fascicolul de
radiaţii al Cobalt-60 prezintă o serie de particularităţi de ordin calitativ,
geometric şi cantitativ.
1. Calitatea fascicolului
Izotopul radioactiv artificial Cobalt-60 se obţine prin reacţia
(n, γ), din elementul natural Cobalt-59.
27 Co  0 n  27 Co 
59 1 60
Dezintegrarea 60
27 Co are loc în cascadă: fiecare atom emite o
radiaţie beta cu energia E=0.31MeV şi doi fotoni gamma de 1.17 MeV şi
60
1.33MeV, trecând în elementul 28 Ni .
Figura 14.1. Schema de dezintegrare şi caracteristicile fizice ale radiaţiei Cobalt-60.
105
Radiaţia gamma emisă de cobalt-60 este de natură electro-

magnetică fiind constituită din fotoni transportori de energie şi poate fi
considerată monocromatică, cu o energie medie de 1.25MeV.
În aer, fascicolul de fotoni nu prezintă practic interacţiuni şi
energia pe care o transportă rămâne constantă, indiferent de distanţa de
sursă, repartizându-se uniform pe secţiunile sferice ale suprafeţelor de
unde crescânde.
Intensitatea fluxului de fotoni, respectiv energia repartizată pe
unitatea de suprafaţă este uniformă pe suprafaţa unei secţiuni sferice şi
scade proporţional cu pătratul distanţei faţă de sursa de emisie.
La impactul fascicolului cu un mediu material, acesta intră în
coliziune cu atomii mediului şi o parte din energia fotonilor este
progresiv transferată electronilor secundari generaţi în urma interac-
ţiunilor elementare. Interacţiunea fascicolului de fotoni cu mediul are ca
rezultat patru efecte mai importante:
1. modificarea traiectoriei fotonilor incidenţi, fără modificarea
energiei;
2. modificarea traiectoriei fotonilor cu cedare de energie sau efect
Compton;
3. dispariţia fotonilor: efectul fotoelectric şi generarea de perechi;
4. fascicolul, respectiv fotonii, trec fără nici o modificare.
Primele două mecanisme produc o împrăştiere a radiaţiei (sau
fenomenul de difuziune), iar efectul Compton, efectul fotoelectric şi
generarea de perechi sunt mecanisme prin care energia este cedată de
fascicolul şi absorbită de către mediu.
106
Ambele fenomene, absorbţia şi difuziunea, contribuie în mod

distinct la determinarea debitului dozei absorbite în mediul iradiat.
Absorbţia energiei se face prin intermediul electronilor mediului iradiant
puşi în mişcare de fotonii purtători de energie ai fascicolului prin cele trei
mecanisme: efect fotoelectric, efect Compton şi generare de perechi.
Efectul fotoelectric este important până la 0.5MeV şi constă în
expulzarea unui electron periferic de către un foton incident care, în
această interacţiune îşi cedează întreaga energie.
Efectul Compton sau fenomenul de difuziune inelastică este o
interacţiune prin care fotonul îşi cedează doar o parte din energie unui
electron care este expulzat de pe orbită, iar fotonul incident îşi continuă
parcursul, dar cu modificarea traiectoriei.
Generarea de perechi este prezentă pentru fotoni a căror energie
depăşeşte 1.05MeV, dar nu devine importantă decât pentru radiaţii de
circa 20MeV. Fotonul incident, trecând în apropierea nucleului, se
transformă într-un electron şi un pozitron, fiecare cu energia de
0.51MeV. Pozitronul este anihilat de un electron şi se produc 2 fotoni de
0.51MeV, numiţi radiaţie de anihilare.
Figura 14.2. a. Efect fotoelectric; b. Efect Compton; c. Formare de perechi electron

pozitron; e- = electron; e+ = pozitron; hυ = energia fotonului incident; hυ‟ = energia
fotonului împrăştiat prin efect Compton; hυ1 = hυ2 = energia fotonilor rezultaţi din
anihilarea unui electron cu un pozitron; θ = unghiul de împrăştiere.
107
Pentru domeniul de energie al cobaltului, efectul Compton este

preponderent şi un foton va produce circa 30 de coliziuni înainte de a-şi
ceda complet energia unui electron (prin efect fotoelectric). Electronii
rezultaţi prin cele trei mecanisme de mai sus sunt principalii agenţi prin
care se realizează absorbţia energiei şi ei sunt cei care declanşează toate
efectele fizice, fizico-chimice, biochimice şi biologice ale radiaţiilor.
Energia mare a radiaţiilor cobaltului îi conferă anumite
caracteristici fizice, cum sunt creşterea parcursului electronilor secundari,
diminuarea coeficienţilor de atenuare şi difuziune şi egalizarea
coeficienţilor masici de absorbţie în diferite medii biologice. Energia
iniţială a electronilor produşi prin interacţiunea fotonilor gamma ai
cobaltului cu materia, este mare şi direcţia lor de deplasare va fi apropiată
de cea a fascicolului incident.
Parcursul maxim al acestor electroni rapizi este de 5mm în apă
sau ţesuturi moi şi ei vor ceda treptat din energie, prin ionizări şi excitări,
până când vor intra în echilibru termic cu moleculele învecinate.
Importanţa ionizărilor şi excitărilor este mai mare la sfârşitul traiectoriei
unde viteza lor este mai redusă şi explică decalajul dintre locul
interacţiunii radiaţiei cu mediul şi locul în care se realizează absorbţia
maximă de energie.
Zona între suprafaţă şi profunzimea de 5mm este o zonă de
tranziţie în care fluxul electronilor secundari creşte progresiv până când
atinge valoarea maximă.
La 5mm profunzime se realizează un echilibru între electronii
aflaţi la sfârşitul traiectoriei şi electronii puşi în mişcare de radiaţia
108
incidentă. După această profunzime, intensitatea radiaţiei şi a ionizărilor

scade, datorită atenuării fascicolului şi sub influenţa scăderii debitului,
invers proporţional cu pătratul distanţei.
Doza într-un anumit punct în profunzimea mediului iradiat este
rezultatul radiaţiei absorbite în acel punct direct din fascicolul primar sau
radiaţia primară şi a radiaţiei difuzate produse în urma interacţiunii
radiaţiei cu mediul înconjurător sau volumul difuzant. Pe măsură ce
profunzimea creşte, contribuţia fascicolului primar scade, dar rămâne
întotdeauna superioară radiaţiei difuzate.
Fenomenul de difuziune (sau radiaţia difuzată) este dependent de
mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind energia radiaţiei incidente şi
volumul difuzant, delimitat de suprafaţa şi forma câmpului de iradiere şi
profunzimea lui.
Avantajele clinice ale radiaţiei cobaltului rezultă din carac-
teristicile fizice şi sunt comune tuturor radiaţiilor de mare energie.
2. Geometria fascicolului
Fascicolul de radiaţii este definit prin mai mulţi parametrii care
se utilizează în calcule dozimetrice:
a)_Distanţa F faţă de sursă, exprimată ca:
- distanţa sursă-piele (DSP), respectiv distanţa dintre planul
frontal al sursei şi suprafaţa de intrare în mediul iradiat, măsurată în axul
central al fascicolului;
- distanţa sursă-ax (DSA), care la aparatele cu montaj izocentric
corespunde distanţei dintre planul frontal şi axul de rotaţie.
109
b)_Câmpul de radiaţii corespunde suprafeţei de secţiune a

fascicolului, perpendiculară pe axul central. Câmpul se delimitează prin
colimare la distanţă faţă de sursă specifică aparatului. După cum se alege
ca distanţă de lucru, DSP sau DSA, respectiv distanţă sursă-piele sau
distanţă sursă-ax, se diferenţiază două aspecte:
- câmpul definit la nivelul dozei maxime, în cazul cobaltului sub
nivelul pielii la 0.5cm profunzime;
- câmpul definit în axul de rotaţie al aparatului, când coincide în
general cu centrul volumului tumoral.
3)_Profunzimea pm a dozei maxime Dm: pentru cobalt-60 cores-
punde punctului (P) situat pe axul central al fascicolului la 0.5cm
profunzime.
4)_Debitul dozei Dm la profunzime pm: valoarea care caracte-
rizează cantitativ un anumit fascicul definit geometric, măsurată în
fantom sau liber ”în aer”.
Figura 14.3. Parametrii geometrici ai fascicolului,

delimitarea geometrică a fascicolului.
110
3. Calculul timpului de expunere

● Calculul dozei absorbite în mediul iradiat se face cu relaţia:
D med A,DSP   Exp( DSP)  C  FRD A   f
unde:
- D med A,DSP  debitul dozei absorbite în mediul iradiat, pentru un
câmp de secţiune A, la distanţa DSP, exprimat în cGy/min

- Exp(DSP) = debitul sau expunerea măsurată în aer pentru un
câmp de 10x10cm2 la distanţa de referinţă DSP, exprimat în
R/min
- C = factorul collimator
- FRD(A) = factorul de retrodifuziune corespunzător radiaţiei
difuzate de mediu pentru câmpul pătrat echivalent de secţiune A
- f = factorul de conversie doză absorbită/doză expunere (cGy/R)
egal cu 0,957 pentru ţesutul muscular şi 0.922 pentru oase
● Calculul dozei adsorbite în axul fascicolului la profunzimea p

Doza absorbită în axul fascicolului poate fi determinată prin două
metode: folosind randamentul în profunzime (RP), când se lucrează cu
distanţa sursă-piele (DSP) fixă, sau folosind raportul ţesut aer (RTS)
când distanţa sursă-ax (DSA) este fixă şi distanţa sursă piele variabilă.
a) Calculul cu randamentul în profunzime: tehnica de iradiere
foloseşte o distanţă sursă-piele fixă, cu dimensiunile câmpului stabilite la
nivelul porţii de intrare. Astfel, debitul dozei adsorbite în axul
fascicolului la profunzimea p este:
D med A,DSP,p   D med A,DSP   RPA,DSP,p 
111
unde:
- D med A,DSP,p  = debitul dozei absorbite în mediu, pentru câmpul
de secţiune A, la distanţa DSP faţă de sursă şi profunzimea p,

exprimată în cGy/min
- D med A,DSP  = debitul dozei absorbite în aer pentru câmpul A şi
distanţa DSP
- RPA,DSP,p  = randamentul în profunzime pentru câmpul A,
distanţa DSP şi profunzimea p
Randamentul în profunzime (RP) este definit de raportul dintre

debitul dozei pentru câmpul de secţiune A, la distanţa DSP şi
profunzimea p, D(p,A,DSP), faţă de debitul dozei într-un punct de referinţă r,
D(r,A,DSP), în condiţii similare (câmp de secţiune A şi distanţă DSP).
Punctul de referinţă în cobaltoterapie corespunde dozei maxime 100% la
profunzimea de 5mm. Randamentul în profunzime se exprimă în
procente faţă de doza de referinţă:
D p,A,DSP 
RPp,A,DSP    100%
D r ,A,DSP 
Valorile randamentului în profunzime, a raportului ţesut-aer şi a

factorului de retrodifuziune sunt date pentru câmpuri pătrate. Valorile
respective pentru câmpurile dreptunghiulare, care sunt mai frecvent
folosite în radioterapie, sunt inferioare celor pătrate sau circulare de
aceeaşi suprafaţă, datorită contribuţiei mai reduse a radiaţiei difuzate de
periferia volumului la doză în axul central. Din acest motiv, înainte de a
utiliza tabelele din literatură, care se referă la o anumită suprafaţă a
112
câmpului, se face trecerea de la câmpul dreptunghiular folosit la câmpul

pătrat echivalent, aplicându-se formula:
2ab
l
a  b 
unde: l = latura câmpului pătrat echivalent;
a şi b = lungimea şi lărgimea câmpului dreptunghiular;
Timpul de expunere se obţine prin împărţirea dozei D pe care
dorim să o administrăm la D med A,DSP,p  :
D cGy
Timp expunere =
D med ( A ,DSP,p ) cGy
min
b) Calculul cu raportul ţesut-aer: tehnica de iradiere cu DSA
(DTS) fixă se utilizează la aparatele cu montaj izocentric, dimensiunea
câmpului de iradiere fiind luată în axul de iradiere sau centrul volumului
tumoral. Debitul dozei în punctul p se calculează după formula:
cGy
DA, DSA, p   Exp( DSA)  C  f  RTA( A, p)
min
unde:
- D A,DSA,p  = debitul dozei absorbite pentru câmpul de secţiune
A, la distanţă DSA şi profunzimea p, exprimat în cGy/min

- Exp(DSA) = expunerea pentru câmpul standard (10x10cm2) la
distanţa DSA, exprimată în R/min
- C = factorul colimator pentru câmpul pătrat echivalent de
secţiune A
- f = factorul de conversie doză absorbită/doză expunere
113
- RTA(A ,p) = raportul ţesut-aer pentru câmpul A la profunzimea p
Raportul ţesut-aer (RTA) a fost introdus de Johns în 1953 şi

reprezintă raportul dintre debitul dozei absorbite măsurat într-un anumit
punct p în ţesut şi debitul dozei absorbite măsurat în acelaşi punct în aer,
în condiţii de echilibru electronic şi condiţii similare de iradiere
D p, tesut,A
RT Ap,A,E  
D p,aer ,A
Timpul de expunere se obţine prin împărţirea dozei D pe care

dorim să o administrăm la D A,DSA,p  :
D cGy
Timpul de expunere =
D ( A ,DSA,p ) cGy
min
4. Instalaţia “Theratron Elite 100”

Theratron Elite 100 aflat în dotarea Spitalului Judeţean
Constanţa, este un aparat destinat radioterapiei oncologice, având urmă-
toarele componente majore: sursă radioactivă de Cobalt-60, suport în
mişcare GANTRY, partea staţionară (sistemele de alimentare electrică,
sistemul de aer comprimat care comandă mişcarea sursei, sistemele
electrice şi electronice de comandă şi control), cap rotativ, colimator
ajustabil, masa de tratament, pupitre suspendate de comandă (unul pentru
sistem şi altul pentru masa de tratament), pupitru central de comandă şi
control.
Sistemul Theratron Elite 100 poate funcţiona în următoarele
moduri: RT fixă, RT cinetică, RT rotativă, RT pe arc (pendulară).
114
Figura 14.4. Instalaţia “Theratron Elite 100” – schemă generală.

A._Valoarea debitului măsurat în aer pentru un câmp de
A=10x10cm2, DSP=80cm este de Exp(DSP)=100R/min. Să se calculeze
Dmed(A,DSP) pentru un câmp A=10x10cm2, A=6x12cm2, A=12x17cm2 când
DSP=80cm.
B._Să se calculeze debitul dozei Dmed(A,DSP) şi timpul de expunere
pentru D=250cGy, în cazul unui câmp de A=10x10cm2, DSP=80cm la
profunzimile p=10cm şi p=20cm.
C. Să se calculeze debitul dozei Dmed(A,DSA) şi timpul de expunere
pentru D=250cGy, în cazul unui câmp de A=10x10cm2, DSA=80cm, la
profunzimile p=10cm şi p=20cm. Se cunoaşte Exp(DSA)=100R/min.
- Factorul colimator: C10x10=1, C8x8=0.99, C14x14=1.02
- Factorul de conversie: f=0,957cGy/R (muşchi), f=0.922cGy/R (oase)
- Randamentul în profunzime, raportul ţesut aer şi echivalentul pătrat al
câmpurilor dreptunghiulare se găsesc date în tabelele 1-6.
115
Tabelul 1. Cobalt-60 DSP 50cm – Randament în profunzime (RP)
116
117
118
119
Tabelul 5. Cobalt-60 Raport ţesut aer (RTA)
120
Tabelul 6. Echivalentul pătrat al câmpurilor dreptunghiulare
121
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Dimoftache C., Herman S., Biofizică medicală, Ed. Cerma

Bucureşti, 1999
2. Dinu V., Truţia E., Biochimie Medicală, Ed. Medicală
Bucureşti, 1996
3. Gheorghe V., Popescu A., Introducere în bionică, Ed. Stiinţifică
Bucureşti, 1990
4. Ghilezan N., Cobaltoterapia, Editura Medicală, Bucureşti, 1983
5. Herman S., Aparatură medicală, Ed. Teora Bucureşti, 2000
6. Iacobaş A.D., Biofizică Moleculară, Vol I, Ed. Bucura Mond
Bucureşti, 1995
7. Iosif N., Îndreptar de lucări practice de biofizică, Ed. Eurobit,
Timişoara, 1993
8. Mărgineanu D., Biofizică, Ed. Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1980
9. Popescu A., Fundamentele biofizicii medicale., Ed. ALL.
Bucureşti, 1994
10. Petcu L.C., Biofizică medicală, Vol 1, Ed. Muntenia – Leda,
Constanţa, 2001
11. Turcu G., Biochimie - Bioenergetică, Ed. Universităţii
Bucureşti, 1984
12. Vasilescu V., Biofizică Medicală, Ed. Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1977
122

Cursuri Biofizica LP

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri Biofizica LP

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA "OVIDIUS" CONSTANŢA

FACULTATEA DE MEDICINĂ GENERALA

Cartea de Lucrări Practice de Biofizică Medicală se adresează

Prelucrarea matematică a datelor experimentale 7

Prelucrarea matematică a datelor experimentale

Percentila de ordinul pk este valoarea numerică pentru care k%

x= Xmax - Xmin

- m4(x) se numeşte exces şi arată cât de aplatizată este distribuţia.

II. Parte experimentală

Figura 1.1. Legătura dintre sistemul de referinţă rectangular şi cel polar.

În practică se mai utilizează şi sistemul de coordonate polare. În

Să urmărim în continuare un exemplu simplu: presupunem că la

Ţinând cont de precizările de mai sus se trasează graficul prin

Figura 1.2. Reprezentarea grafică a datelor din tabelul 1.

Privind graficul de mai sus, ne putem pune următoarea întrebare:

În această situaţie suntem nevoiţi să determinăm, pornind de la

Figura 1.3. Fereastra de dialog „Format Trendline” a programului Microsoft Excel.

Facem menţiunea că utilizatorul este lăsat să aleagă, ţinând cont

Tem peratura (grd C)

Figura 1.4. Determinarea coeficienţilor a0 şi a1 cu ajutorul programului Microsoft Excel.

Revenind la exemplul nostru, rezultatul este:

Microscopia de transmisie - Microscopia de reflexie

Figura 2.1. Schema microscopului de transmisie şi de reflexie (sistemul optic).

Microscopia de transmisie: se foloseşte pentru preparate ce nu

Microscopia de reflexie: se foloseşte pentru preparate ce nu

unde: y2 = dimensiunea imaginii (perpendiculară pe axa optică)

Figura 2.2. Reprezentare schematică a elementelor prezentate mai sus.

II. Parte experimentală

Diametrul în microni se calculează cu ajutorul formulei:

Să se determine intervalul de confidenţă şi să se compare

B. Determinarea grosismentului obiectivului

Figura 2.4. Determinarea grosismentului obiectivului (n = numărul de diviziuni

Grosismentului obiectivului se calculează cu ajutorul formulei:

Să se determine intervalul de confidenţă.

Tehnici speciale de microscopie

Această lucrare urmăreşte studierea metodelor de observare a

- Microscopia de contrast de fază

structura acestuia. De asemenea, se utilizează obiective speciale (de

3. Microscopia de câmp întunecat

se utilizează un condensor special alcătuit dintr-o oglindă concavă şi una

Figura 3.1. Microscopia de câmp întunecat.

Condensoarele de câmp întunecat oferă înclinări diferite razelor

Figura 3.2. Microscopia de polarizare.

Pentru utilizarea acestei tehnici este necesar să se ataşeze la

Figura 3.3. Microscopia de fluorescenţă.

În cadrul acestei tehnici, pentru observarea substanţelor ce nu

6. Microscopia de contrast de fază

lumina trecând prin diferite zone ale preparatului (reamintim că drumul

II. Parte experimentală

B. Determinarea depozitelor glucidice

C. Determinarea încărcăturii biologice a apei

Metodele de separare cromatografice se împart în:

Cromatografia pe coloană – Coloanele cromatografice sunt

Figura 4.1. Cromatografie pe coloană.

Cromatografia pe hârtie - reprezintă una din cele mai simple

Figura 4.2. Cromatografie pe hârtie verticală ascendentă şi descendentă

Identificarea compuşilor izolaţi în timpul cromatografiei se face

- forţa de frecare Stokes: F2  6      r  v

- forţa de frânare electroforetică: F3  Q      r   E

- forţa F4 datorata efectului de relaxare

- E = intensitatea câmpului electric

Metoda microscopică de electroforeză - acestă metodă este

Figura 4.4. Electroforeza microscopică: cuva electroforetică folosită şi imaginea