Sunteți pe pagina 1din 96

Cuprins......................................................................................

1
Capitolul 1. RESTRUCTURAREA SISTEMELOR BANCARE
ÎN ŢĂRILE ÎN TRANZIŢIE......................................3
1.1. Strategii de restructurare bancară şi costurile
restructurării sistemelor bancare.....................................5
1.1.1. Restructurare şi
recapitalizare..........................................5
1.1.2. Restructurare şi lichidare.......................6
1.2. Valorificarea creditelor neperformante şi rolul
Agenţiilor de Valorificare a Activelor Bancare în
procesul de restructurare................................................12
1.3. Rezultatele restructurării bancare şi gradul de
implementare a reformelor în domeniul bancar..........15
1.3.1. Calitatea activelor
bancare.................................................15
1.3.2. Adecvarea capitalului...........................16
1.3.3. Intermedierea financiară......................16
1.3.4. Eficienţa bancară..................................17
Capitolul 2. PRIVATIZAREA SECTORULUI BANCAR..........21
2.1. Considerente principale privind privatizarea. Obiective
şi metode...........................................................................21
2.2. Avantaje şi metode ale privatizării sectorului
bancar................................................................................26
2.2.1. Avantajele privatizării sectorului
bancar...................................................26
2.2.2. Metode de privatizare...........................26
2.3. Privatizarea bancară în ţările în tranziţie......................30
2.3.1. Consideraţii generale............................30
2.3.2. Situaţia privatizărilor bancare în ţările în
tranziţie.................................................36
Capitolul 3. REFORMA SISTEMULUI BANCAR DIN
ROMÂNIA. RESTRUCTURARE ŞI
PRIVATIZARE......................................................51
3.1. Restructurarea sistemului bancar din România...........51
3.2. Rezultatele restructurării sistemului bancar.................54
3.2.1. Evoluţia numărului de bănci.................54
3.2.2. Evoluţia structurii de proprietate a
sistemului bancar..................................56
3.2.3. Evoluţia capitalului bancar...................57
3.2.4. Evoluţia indicatorilor financiari şi de
prudenţă bancară...................................58
3.2.5. Evoluţia creditul
bancar....................................................59
1
3.2.6. Evoluţia grupurilor
bancare..................................................61
3.3. Privatizarea bancară în România...................................62
3.3.1. Aprecieri generale.................................62
3.3.2. Obiectivele privatizării. Cadrul general
de privatizare în România.....................66
3.3.3. Modalităţi de privatizare bancară în
România................................................67
3.3.4. Autorizarea, reglementarea şi
supravegherea activităţii bancare în
România. Limite în procesul de
privatizare.............................................70
3.3.5. Realizări ale procesului de privatizare în
perioada 200-2002................................75
3.3.6. Privatizarea BRD – Groupe Société
Générale................................................76
3.3.7. Privatizarea Banc Post..........................78
3.3.8. Privatizarea Băncii
Agricole.................................................81
3.3.9. Aspecte pozitive ale privatizării bancare
în România............................................82
CAPITOLUL 4. REZULTATELE ŞI PERSPECTIVELE
PROCESELOR DE REFORMĂ BANCARĂ.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI..........................84
BIBLIOGRAFIE........................................................................93

2
CAPITOLUL 1 RESTRUCTURAREA BANCARĂ ÎN ŢĂRILE
ÎN TRANZIŢIE

Construcţia unor sisteme bancare moderne şi competitive în aceste ţări a


debutat prin separarea activităţii băncii centrale de cea a băncilor comerciale. În
timp ce banca centrală are drept misiune fundamentală elaborarea politicii
monetare şi supravegherea prudenţială a băncilor comerciale pentru evitarea
riscului sistemic, băncile comerciale au drept scop, in principal, realizarea
intermedierii financiare şi gestionarea riscurilor generate de atragerea şi plasarea
resurselor. De asemenea, pentru asigurarea stabilităţii sistemelor bancare au fost
promovate, în aceste ţări, politici prudenţiale şi de supraveghere specifice1,
numai că lipsa de experienţă asociată cu gradul scăzut de capitalizare au limitat
efectele benefice ale implementării acestora.
Un sistem financiar robust, înzestrat cu instituţii financiare puternice,
este crucial pentru menţinerea stabilităţii în situaţii financiare instabile. Crizele
recente din Asia si Rusia, schimbările rapide ale produselor financiare în tările
dezvoltate sau construirea unor sisteme financiare unitare în ţările în tranziţie
din Europa Centrală şi de Est, toate acestea accentuează necesitatea şi
menţinerea unui cadru financiar puternic2.
În prezent, una din cele mai importante caracteristici ale sistemelor
bancare din ţările Europei Centrale şi de Est o reprezintă gradul ridicat de
implicare străină, sub forma reprezentanţelor şi filialelor. Aceasta se explică, pe
de o parte, prin faptul că legislaţiile bancare din aceste ţări au fost liberalizate,
iar pe de altă parte, prin oportunităţile de afaceri pe care sistemele bancare din
regiune le prezintă pentru băncile străine.

1
Tudorache Dumitru, Pîrjol Toader „Monedă, Bănci, Credit”, Editura Universitară, Bucureşti 2005, pag. 140
2
Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, „Noii economişti în România”, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003, pag. 389
2

3
Deşi măsurile de restructurare a sistemelor bancare au fost în linii mari
aceleaşi, totuşi demararea lor şi ritmul în care s-au aplicat au fost diferite de la o
ţară la alta datorită, în principal, a trei mari cauze1:
• caracteristicile fiecărui sistem bancar care au afectat decizia de a
restructura sau lichida băncile falimentare;
• volumul creditelor neperformante moştenite care a afectat calitatea
portofoliului de credite;
• maniera în care au fost concepute şi implementate strategiile procesului
de restructurare.
Este cunoscut faptul că falimentul unei bănci2 care detine o pondere
semnificativă din totalul activelor bancare reprezintă un risc major pentru orice
sistem bancar şi cu atât mai mult pentru unul aflat în plin proces de
restructurare. Interdependenţele specifice acestui domeniu şi percepţiile
sensibile care pot afecta încrederea depondenţilor pot antrena un efect de
contagiune, afectând sistemul bancar în ansamblu. Iată de ce procesul de
restructurare implementat în timp util este determinant pentru reducerea
riscului sistemic.
Băncile, datorită „calităţii lor de intermediar principal în relaţia
economii-investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică”3, reprezintă o
categorie aparte de instituţii financiare, care asigură lichiditate şi servicii de
plăţi, formează o modalitate de transmisie a politicii monetare şi exercită
disciplină financiară asupra debitorilor.
Prin bancă se înţelege „persoana juridică autorizată să desfăşoare, în
principal, activităţi de atragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi
în cont propriu”4.

1
Dardac Nicolae, „Restructurări şi privatizări bancare”, Catedra de Monedă ASE, Bucureşti, 2004, pag. 4
2 Dănilă Nicolae, „Privatizarea băncilor”, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 79
3
Şaguna Dan Grosu, Florescu Viorel, „Drept financiar şi fiscal”, Editura Ecologică, Bucureşti, 2000, pag. 191
4
Legea nr. 58/1998 publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 23.03.1998, cu modificările şi completările
ulterioare
2
3

4
1.1 Strategii de restructurare bancară şi costurile
restructurării sistemelor bancare

Strategia reprezintă un proces complex, care înmănunchează obiective,


activităţi şi decizii privind direcţia de orientare a eforturilor, căile de urmat,
politicile şi instrumentele folosite pentru realizarea unui ţel final, într-o perioadă
de timp determinată1.
În principal, două au fost strategiile utilizate de respectivele ţări pentru
transformarea sistemelor lor bancare şi funcţionarea lor pe principiile economiei
de piaţă:

♦ restructurare şi recapitalizare
♦ restructurare şi lichidare

Restructurarea şi recapitalizarea a fost utilizată cu precădere de către


ţările central şi est europene. Deoarece în aceste ţări activele băncilor cu capital
autohton deţineau ponderea cea mai mare în totalul activelor bancare, soluţia
recapitalizării2 a fost cea mai potrivită, eventuala lor lichidare antrenând costuri
foarte mari. În plus, băncile nou create, în majoritatea lor cu capital străin nu au
ridicat probleme deosebite de supraveghere şi în consecinţă nu au antrenat
costuri cu aceasta. Au fost, şi unele excepţii, în cazul Bulgariei şi României,
unde crizele bancare din anul 1996-1997, respectiv 19993, au determinat
autorităţile să procedeze la lichidarea lor sau la preluarea activelor lor de către
alte bănci (în cazul Bancorex-ului).
Restructurarea şi lichidarea a fost aplicată, îndeosebi, de ţările baltice şi
de cele membre ale CSI. În respectivele ţări sistemele de garantare a depozitelor
erau limitate sau inexistente şi drept urmare costurile antrenate de lichidarea
băncilor „bolnave” au fost reduse. În plus, băncile erau în majoritatea lor nou

1
Berea O. Aurel, „Strategie bancară”, Editura Expert, Bucureşti, 2001, pag. 59
2
Idem sursa 1, pag. 19
3
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 79

5
create şi cu o cotă mică de piaţă şi cu o situaţie financiară precară. În acest
context lichidarea a fost soluţia cea mai potrivită pentru asanarea sistemelor
bancare din respectivele ţări.
În procesul de reorientare a activităţii bancare o semnificaţie majoră o
are conturarea opţiunilor strategice în organizarea şi dezvoltarea unor bănci
puternice.
În literatura de specialitate se consideră aplicarea unei strategii
defensive1 în următoarele situaţii: o relativă instabilitate în plan economic şi
politic; un nivel relativ al inflaţiei de cca. 50-60% anual; o descreştere uşoară a
PIB de 4-5% anual sau o staţionare din punct de vedere al creşterii acestuia; o
activitate economică restrânsă a firmelor şi o lipsă de stabilitate în ceea ce
priveşte sistemul bancar.
Prin sistem bancar se înţelege „totalitatea instituţiilor cu funcţii de
bancă, care acţionează pe teritoriul unui stat, tehnicile şi operaţiunile bancare
dezvoltate de acestea precum şi ansamblul reglementărilor privitoare la comerţul
de bancă”2.
Strategia ofensivă3 se aplică, în condiţiile unui scenariu de piaţă, astfel:
atunci când se realizează o relativă stabilitate pe plan economic, financiar şi
politic; practicarea unei politici monetare de succes; o creştere a PIB de
minimum 4-5%; o descreştere însemnată a nivelului inflaţiei, care să reprezinte
nu mai mult de 15-20%; consolidarea sistemului bancar şi a componentelor sale;
întărirea economico-financiară şi a capacităţii de export a firmelor.
Indiferent de strategia folosită, restructurarea sistemelor bancare vizează,
în principal, trei aspecte, respectiv are trei componente:
a) restructurarea instituţională;
b) restructurarea financiară;
c) restructurarea operaţională.

1
Berea O. Aurel, op. cit., pag. 33
2
Gust Marius, „Management bancar”, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2003, pag. 49
3
Idem sursa 1
2

6
a) Restructurarea instituţională
Procesul de restructurare instituţională presupune stabilirea cadrului
legal şi de reglementare prudenţială, alinierea la standardele internaţionale de
contabilitate şi supraveghere bancară. Aplicarea acestor reglementări
instituţionale şi prudenţiale a permis în bună măsură o evaluare corectă a
creditelor neperformante şi a vulnerabilităţii sistemelor bancare din respectivele
ţări, efectele fiind benefice pentru toţi actorii pieţei bancare. Au avut loc
recapitalizări, fuziuni, lichidări etc., toate contribuind în cele din urmă, la o
consolidare a cadrului instituţional.
De exemplu, Ungaria a fost printre primele ţări care a introdus legea
bancară şi cea a falimentului şi un nou sistem contabil (1991) toate contribuind
la o mai bună clasificare a creditelor şi a constituirii provizioanelor, a
expunerilor mari etc.
b) Restructurarea financiară
Are ca obiectiv reinstaurarea viabilităţii financiare a sistemului bancar,
paralel cu dezvoltarea ofertei de produse şi servicii, cu accent pe măsurile ce
vizează îmbunătăţirea solvabilităţii şi profitabilităţii băncilor din sistem.
Caseta nr. 1
Selectarea celor mai adecvate instrumente de restructurare
financiară1 trebuia să se facă în funcţie de condiţiile legale, instituţionale şi de
piaţă specifice fiecărei ţări şi să răspundă unor cerinţe minime:
• să fie uşor de implementat şi să aibă în vedere caracterul limitat al
resurselor financiare;
• să combine eficient costurile pe termen scurt cu cele pe termen lung;
• să răspundă unei politici macroeconomice bazate pe creştere;
• să asigure o repartizare corectă a pierderilor generate de acest proces
între toţi cei implicaţi (acţionari, clienţi, banca centrală, guvern etc.);
• să antreneze o creştere a responsabilităţii managerilor în administrarea
băncii şi în limitarea acumulării de credite neperformante pe viitor etc.

1
Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 378

7
Instrumentele de restructurare se pot grupa în două categorii:

furnizarea de lichidităţi de către banca centrală către băncile din


sistem aflate în dificultate şi la dobânzi subvenţionate
Instrumente onorarea datoriilor întreprinderilor de stat de către guvern sau
administrative anularea acestora şi preluarea la datoria publică
swap-ul creditelor neperformante cu obligaţiuni1
credite pe termen lung
majorări de capital
emisiuni de obligaţiuni
Instrumente vânzări şi fuziuni
de piaţă
lichidări
reevaluări de active

c) Restructurarea operaţională
Are ca obiectiv reclădirea şi consolidarea încrederii deponenţilor în
sistemul bancar şi vizează, în principal, trei aspecte majore:
- îmbunătăţirea guvernanţei corporatiste;
- utilizarea celor mai performante metode de evaluare şi gestionare a
riscurilor;
- evoluarea riguroasă a costului creditelor.
Pentru atingerea acestui obiectiv, procesul de restructurare operaţională
s-a concretizat în: lichidarea sau închiderea băncilor neperformante; schimbarea
echipei manageriale şi privatizarea bancară.
Caseta nr. 2
Trei au fost principalele strategii de restructurare operaţională:
• recapitalizare şi privatizare;
• închiderea băncilor fără recapitalizare;
• privatizare prin vânzarea băncilor la investitori străini.

Ţările central şi est europene au adoptat strategia recapitalizării băncilor


ca o condiţie esenţială în vederea pregătirii pentru privatizare. S-a optat pentru
această alternativă pornindu-se de la principiul potrivit căruia mărimea băncii ar
1
Berea O. Aurel, op. cit., pag. 25

8
putea antrena prăbuşirea întregului sistem bancar în caz de faliment. Practica a
confirmat faptul că în ţările în care băncile cu probleme au fost menţinute în
sistem au antrenat costuri foarte mari pentru contribuabili (în cazul României).
Ţările din fostul spaţiu sovietic au optat pentru o altă strategie si anume
cea de închidere a băncilor insolvabile, fără a fi recapitalizate. În aceste ţări,
datorită gradului redus de intermediere nu s-au înregistrat crize majore, costurile
fiscale şi de restructurare fiind mult mai mici.
În ţările unde restructurarea operaţională a presupus privatizarea prin
vânzarea la investitori străini cu reputaţie internaţională s-a dovedit cea mai
bună strategie pentru îmbunătăţirea guvernanţei corporatiste şi a concurenţei,
pentru creşterea calităţii managementului.
Principalele greşeli care au antrenat costuri mari cu reforma sistemelor
bancare în respectivele ţări pot fi sintetizate astfel:
- în ce priveşte restructurarea instituţională: neiniţierea de măsuri de
reglementare şi supraveghere prudenţială înainte de începerea
intervenţiilor guvernamentale în toate ţările, cu excepţia Poloniei şi
Estoniei;
- în ce priveşte restructurarea financiară:
♦ recapitalizări repetate (Bulgaria, Cehia, Ungaria, România);
♦ injecţii de lichiditate ale băncilor centrale în băncile insolvabile
(Bulgaria, Estonia, Letonia, România);
♦ încercări de salvare a unor bănci considerate prea importante
pentru a da faliment (Ungaria, România);
♦ recapitalizări din surse private (Cehia);
- în ce priveşte restructurarea operaţională:
♦ neîmbunătăţirea managementului ca urmare a privatizării sau
restructurării (Bulgaria, Cehia, România);
♦ păstrarea echipelor manageriale ale băncilor care au primit sprijin
financiar guvernamental (Estonia, Lituania, România);

9
♦ necondiţionarea sprijinului guvernamental de realizarea
restructurării operaţionale (Ungaria).
Obiectivul fundamental al amplului proces de restructurare la care au
fost supuse sistemele bancare în aceste ţări l-a reprezentat păstrarea unui nivel
de încredere ridicat din partea deponenţilor.
Procesul de restructurare antrenează costuri şi generează venituri.
Costurile sunt legate în principal, de injectarea de lichidităţi către băncile aflate
în dificultate, de preluarea creditelor neperformante la datoria publică, de
neîndeplinirea standardelor de adecvare a capitalului şi de garantarea, eventual a
obligaţiilor asumate de băncile în cauză. Veniturile sunt reprezentate de
încasările obţinute ca rezultat al privatizării şi din recuperarea creditelor
neperformante. După deducerea acestor încasări din costurile brute rezultă
costurile nete. Odată evaluate costurile brute şi nete şi acceptate pierderile de
către cei implicaţi se pune problema repartizării lor cât mai echitabile, dar care,
în final sunt suportate de contribuabili.
Este cunoscut faptul că schemele de garantare a depozitelor1 au drept
scop să protejeze deponenţii împotriva pierderilor şi în consecinţă să menţină
încrederea publicului în sistemul bancar. În multe situaţii, însă, guvernele din
unele ţări au practicat dobânzi real negative şi au transferat în mod deliberat
aceste pierderi pe seama deponenţilor.
Costurile procesului de restructurare bancară ca pondere în PIB au
înregistrat valori diferite. Astfel, în unele ţări central şi est europene acestea au
reprezentat: 41,6% din PIB în Bulgaria; 25,4% din PIB în Cehia; 7,4% din PIB
în Polonia; 30,30% din PIB în Macedonia; 12,1% din PIB în Ungaria. În ţările
baltice aceste valori au fost mult mai mici (1,9% în Estonia; 2,7% în Letonia;
3,1% în Lituania)2.
Costurile restructurării se pot grupa în două categorii din punct de vedere
al acoperirii (suportării) lor şi anume:
a) costuri suportate de guvern şi banca centrală;
1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 10
2
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 10

10
b) costuri cu garantarea (asigurarea depozitelor).
a) costuri suportate de guvern şi banca centrală

În principal, costurile restructurării sunt generate de recapitalizarea


băncilor şi se referă la: preluarea creditelor neperformante la datoria publică în
contrapartidă cu titluri de stat emise şi puse la dispoziţia băncilor respective;
furnizarea de lichidităţi sau transfer de active imobiliare către băncile
comerciale; plata dobânzilor aferente titlurilor de stat emise şi aflate în
portofoliul băncilor; asumarea datoriilor companiilor de stat; oferirea de garanţii
la creditele interbancare etc. În perioada 1991-2000 aceste costuri preluate la
datoria publică s-au situat ca pondere în PIB, între 5 şi 27% în ţările central şi
est europene (cele mai mari), între 0,1 şi 18% pentru ţările CSI şi între 1 şi 3%
pentru ţările baltice.
b) costuri cu garantarea (asigurarea depozitelor)

Se ştie că schemele de garantare a depozitelor au un rol important în


menţinerea stabilităţii şi credibilităţii sistemelor bancare, scopul lor fiind acela
de a proteja deponenţii atunci când o bancă intră în faliment. Existenţa lor poate
reduce riscul de „fugă a depozitelor”, contribuind astfel, la funcţionarea
mecanismelor de creditare şi la ieşirea băncilor „bolnave” din sistem. O
problemă pe care o generează poate fi cea a hazardului moral, situaţie în care
băncile aflate la limita insolvabilităţii se pot angaja în activităţi riscante, iar
deponenţii, odată ce ştiu că sunt asiguraţi nu vor fi suficient de motivaţi în
selectarea băncilor şi în monitorizarea situaţiei financiare a acestora. Experienţa
însă, ne oferă suficiente posibilităţi de limitare a hazardului moral şi anume:
• limite maxime pentru asigurarea depozitelor;
• prime de risc bazate pe riscul băncilor;
• îmbunătăţirea guvernării corporatiste;
• promovarea transparenţei informaţiilor financiare;• promovarea unei
politici ferme în domeniul reglementării şi supravegherii, cu proceduri

11
flexibile care să permită închiderea rapidă a băncilor „bolnave”
minimizându-se astfel, costurile cu asigurarea depozitelor.

1.2 Valorificarea creditelor neperformante şi rolul AVAB în


procesul de restructurare

Valorificarea activelor neperformante este un proces care presupune


alegerea celei mai bune strategii în măsură să ofere stimulente pentru bănci în
gestionarea corectă a creditelor şi se sprijină pe reglementări eficiente privind
falimentul, gajul şi lichidarea băncilor „problemă”.
Strategiile de valorificare a creditelor neperformante sunt de două tipuri:
centralizată şi descentralizată.
În primul caz, cel al strategiei centralizate, costurile fiscale ale agenţiei
de valorificare a activelor bancare (AVAB) sunt, de regulă, operaţionale,
strategia centralizată fiind folosită cu precădere în Cehia şi Slovacia1.
Avantajele2 acestei strategii constau în principal în creditele recuperate
care reprezintă venituri ale statului, ruperea relaţiei „intime” dintre creditori şi
debitori în vederea iniţierii uneia profesionale şi înlăturarea rapidă a creditelor
neperformante pentru pregătirea băncilor în vederea privatizării. Dezavantajul
major constă în perpetuarea hazardului moral şi implicit a aceluiaşi
comportament inadecvat, deoarece băncile pot realiza un transfer nesfârşit al
creditelor neperformante către agenţia de valorificare.
În cel de al doilea caz, cel al strategiei descentralizate, costurile fiscale
indirecte sunt încasări pierdute pe care statul le-ar fi primit de la agenţia de
restructurare. Acest tip de strategie este larg folosit în Polonia. Totuşi, aceste
venituri pierdute depind de schemele de împărţire a încasărilor între bănci şi
Guvern. Schemele rezultate au ca obiectiv producerea stimulentelor puternice ca
banca să urmărească debitorii frauduloşi şi/sau să gestioneze orice gaj în mod
corespunzător. Indiferent de strategia utilizată, rata recuperării creditelor
neperformante s-a situat între 3% şi 17% (Polonia).

1
Berea O. Aurel, op. cit., pag. 26
2
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 12

12
În Cehia, rata de recuperare a fost de numai 5% într-o perioadă de 7 ani.
Kazakstan, Kirghystan şi Lituania au folosit strategii asemănătoare în scopul
reducerii costurilor fiscale ale procesului de restructurare.
În timp ce strategia centralizată abordată de Ungaria a eşuat la scurt timp
după iniţiere, autorităţile au ales calea descentralizării prin solicitarea băncilor
să-şi creeze propriile departamente de recuperare a creditelor. Bulgaria a
promovat o strategie asemănătoare ca o precondiţie pentru a fi recapitalizate.
Estonia a obţinut rezultate bune prin separarea „băncii rele” care deţinea
creditele neperformante şi transformarea acesteia într-o agenţie de restructurare
cu un mandat limitat. Lituania a reuşit să se situeze la un nivel de recuperare de
5,2% după 4 ani de eforturi în îmbunătăţirea cadrului economic şi financiar.
În evoluţia sa istorică, creditul a cunoscut mai multe forme care, deşi au
apărut treptat în timp ca răspuns la diverse nevoi, au avut sau au şi perioade de
coexistenţă în viaţa economică a omenirii1. În prezent, o pondere importantă a
creditului este reprezentată de portofoliul creditelor neperformante2, moştenite
de sistemele bancare care aparţin, în special, economiilor ţărilor aflate în
tranziţie.
În cadrul procesului de restructurare administrarea creditelor
neperformante este esenţială.
Caseta nr. 3
S-au conturat, astfel, două strategii:
• una centralizată, caz în care gestionarea creditelor neperformante este
transferată la o entitate distinctă, numită agenţie de valorificare a
activelor bancare. Această strategie a fost aplicată în ţări ca Ungaria,
Cehia, Slovacia, Macedonia, Lituania, România.
• alta, descentralizată, situaţie în care administrarea creditelor
neperformante rămâne de competenţa băncii care a acordat credite
numai dacă aceasta are capacitatea să-şi îmbunătăţească raporturile de
credit cu clienţii debitori şi în consecinţă, să-şi recupereze sumele
restante. Această strategie a fost aplicată în ţări ca Bulgaria, Polonia,
Estonia.

1
Hoanţă Nicolae, „BANI&BĂNCI”, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag 119
2
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 14

13
Agenţiile de valorificare a activelor bancare sunt structurate în funcţie de
scopul urmărit în două categorii:
• agenţii de depozitare a activelor bancare;
• agenţii de restructurare a activelor bancare.

În primul caz, agenţiile respective au drept scop deposedarea acelor


active, care prin natura lor se pot transforma relativ uşor în lichidităţi şi care
provin ca rezultat al recapitalizării băncilor1. În categoria acestor active
includem pe cele care pot fi uşor titlurizate, cu condiţia ca acestea să fie bine
administrate pentru a-şi conserva valoarea. În caz contrar chiar şi debitorii buni
platnici vor fi în incapacitate de a rambursa împrumuturile, respectiv să-şi achite
datoriile la scadenţă.
În al doilea caz, agenţiile de restructurare2 au drept scop atât
restructurarea cât şi valorificarea creditelor neperformante (creanţelor)3
înregistrate de clienţii insolvabili înaintea vânzării acestora.
A doua strategie, cea descentralizată, separă banca în cauză în două
unităţi distincte, banca „bună”, care gestionează activele curente şi banca „rea”
care se constituie fie ca o divizie (sucursală) a băncii respective, fie ca entitate
distinctă administrată de agenţia de valorificare a activelor bancare. Se optează
pentru prima variantă în situaţia în care ofiţerul de credite care administrează
contul clientului care a înregistrat credite neperformante cunoaşte foarte bine
situaţia economică şi financiară a acestuia şi posibilităţile de redresare.

1.3 Rezultatele restructurării bancare şi gradul de


implementare a reformelor în domeniul bancar
Îmbunătăţirea calităţii portofoliilor de active este reflectată prin
următorii indicatori: scăderea ponderii creditelor neperformante în total credite;
reducerea volumului activelor restante şi îndoielnice în raport cu capitalurile
proprii şi activele totale ale societăţilor bancare şi ponderea capitalului în total
active. Reducerea ponderii împrumuturilor neperformante a fost rezultatul
1
Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 382
2
OUG nr. 51/1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor
3
Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag 382

14
transferării acestor împrumuturi la agenţiile de valorificare a activelor bancare şi
implicit a unor părţi importante din portofoliile băncilor cu probleme şi scoaterii
în afara bilanţului a creditelor şi dobânzilor aferente contractelor de credit cu
formula executorie. Expunerea ex-post a băncilor faţă de riscul de creditare este
reflectată în ponderea împrumuturilor neperformante în total împrumuturi. S-a
înregistrat un real progres în rezolvarea problemei creditelor neperformante;
nivelul acestora scăzând de la un maxim de 92% (Kyrgystan), 60% (Cehia) la o
medie de 8-10% în ţările central şi est europene şi chiar mai mică, în ţările foste
sovietice sau baltice (5-6%).
Creditele neperformante au scăzut mult în Letonia şi Estonia, dar s-au
menţinut la un nivel mai ridicat în Lituania.
De asemenea, şi ţările CSI şi-au îmbunătăţit acest indicator, excepţie
făcând Ucraina, ceea ce reflectă un proces lent de restructurare.
Conform reglementărilor de prudenţă bancară implementate, sistemele
bancare sunt adecvat capitalizate. Nivelul adecvării capitalului ilustrează
măsurile de recapitalizare a băncilor, prin injecţii de capital sau din alte surse,
precum şi majorarea capitalului minim obligatoriu impus de normele în vigoare.
Acolo unde injecţiile de capital nu s-au efectuat cu preponderenţă sistemele
bancare au marcat totuşi rezultate pozitive de restructurare (cazul ţărilor baltice).
Deşi indicatorul adecvării capitalului s-a situat la niveluri destul de mari în
Bulgaria (37%), Cehia (12%), Polonia (15%), Kazakstan (27%), această situaţie
trebuie privită cu anumite rezerve datorită regulilor de clasificare a activelor mai
puţin constrângătoare. De asemenea, trebuie amintit că sistemele bancare în
tranziţie nu au luat în mare măsură în considerare riscul de piaţă, care reprezintă
un element important în condiţiile unei pieţe bancare competitive.
Progrese s-au realizat şi în cazul intermedierii financiare, dar totuşi în
comparaţie cu ţările OECD aceasta este redusă. Intermedierea financiară este
ilustrată prin ponderea creditului în PIB, precum şi prin ponderea agregatului
monetar M2 în PIB. Dacă ţările OECD înregistrează niveluri de 80% şi respectiv
90% pentru indicatorii amintiţi mai sus, în ţările în tranziţie aceşti indicatori

15
arată o tendinţă fluctuantă în intervalul 10-30%. Recomandările FMI şi BERD
arată că ţările în tranziţie ar fi trebuit să înregistreze un nivel de cel puţin 30%
pentru ponderea creditului în PIB.
Marja de dobândă reprezintă principalul indicator al eficienţei bancare
şi în acelaşi timp indicatorul indirect al profitabilităţii băncilor. În ţările central
şi est europene precum şi în cele baltice, spread-ul a cunoscut valori
semnificative la începutul tranziţiei, dar a scăzut semnificativ în ultimii ani.
Trebuie subliniat, că deşi această situaţie reflectă o creştere a eficienţei bancare,
nivelul ţărilor OECD nu a fost atins. În schimb, ţările foste membre ale URSS au
păstrat o bună perioadă marjele de dobândă la niveluri mari, de aproximativ 20-
30%, care reflectă lipsa de concurenţă, slaba guvernanţă internă şi ineficienţă
ridicată1.
Totodată, ponderea în PIB a creditelor acordate de băncile centrale celor
comerciale a înregistrat o tendinţă constantă de scădere, înregistrând niveluri de
1-2% (în ţările baltice şi CSI) şi de 4-5% în ţările central şi est europene. Aceste
evoluţii reflectă de fapt, o îmbunătăţire a eficienţei activităţii bancare şi o
administrare mai bună a politicilor promovate de comunitatea bancară într-un
mediu economic bazat pe principiile pieţei.
Important este, alături de maniera în care au debutat reformele bancare,
şi măsura în care ele au fost implementate şi rezultatele obţinute. Se foloseşte în
acest scop metodologia BERD care a monitorizat ritmul şi stadiul acestor
reforme şi care atribuie calificative pe o scară de la 1 la 4, astfel:
• calificativ 1 arată un nivel redus al reformei, materializat doar prin
separarea activităţii băncii centrale de cea a băncilor comerciale;
• calificativ 2 arată că ţara respectivă are o monedă convertibilă la intern
şi că alocarea creditelor a fost liberalizată;
•calificativ 3 arată că ţara a adoptat norme de prudenţă bancară
reglementând procedura falimentului bancar2 şi stabilind constrângeri
bugetare tari;
1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 18
2
Dănilă Nicolae, Berea A. Octavian, „Managementul bancar”, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 156

16
• calificativ 4 indică atingerea standardelor instituţionale şi legislative
comune ţărilor europene dezvoltate, standarde cuprinse în Principiile
de Bază asupra Supravegherii şi Reglementării Bancare ale
Comitetului de la Basel.
Totodată, pentru a realiza un profit şi pentru a-şi putea continua
activitatea, băncile trebuie să-şi joace rolul de intermediari financiari în
economie. Pentru aceasta trebuie adoptate legi care să apere drepturile
creditorilor, să promoveze guvernanţa corporativă şi etica în afaceri. Nivelul
reformelor în aceste domenii este măsurat de BERD, la rândul său, pe o scară de
la 1 la 4+:
• calificativ 1 arată un nivel redus al reformei în ceea ce priveşte
constrângerile bugetare asupra firmelor şi adoptarea principiilor
guvernanţei corporative;
• calificativ 2 arată că s-au luat măsuri în privinţa eliminării subvenţiilor,
dar legile privind falimentul nu sunt funcţionale;
• calificativ 3 arată un nivel ridicat al reformei în ceea ce priveşte
constrângerile bugetare asupra firmelor, reglementarea falimentelor şi
adoptarea principiilor guvernanţei corporative;
• calificativ 4 indică atingerea standardelor instituţionale şi legislative
comune ţărilor dezvoltate.
O altă modalitate de măsurare a nivelului reformelor este ponderea
sectorului privat în ansamblul sectorului bancar.
Folosind criteriile amintite, BERD a clasificat ţările ce au întreprins
reforme în sectorul bancar în trei mari categorii:
• ţările Europei centrale şi ţările baltice (Croaţia, Cehia, Estonia,
Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria), unde
liberalizarea şi reformele din sectorul bancar au avut loc concomitent
cu retragerea statului din activitatea de furnizare directă a serviciilor
bancare şi cu privatizarea societăţilor comerciale. Abordarea folosită
de ţările menţionate mai sus s-a dovedit a fi cea mai bună, deoarece

17
statul a sprijinit liberalizarea ratelor de dobândă şi impunerea normelor
de prudenţă bancară, în aşa fel încât rolul băncilor private în economie
a crescut continuu paralel cu consolidarea cadrului instituţional şi
legislativ pe care se sprijină acordarea de împrumuturi către firme.
• ţările Europei de Sud-Est (Bulgaria şi România) au adoptat o
abordare similară în ceea ce priveşte reforma bancară, deşi ritmul
reformelor a fost mai lent iar atenţia acordată dezvoltării sectorului
privat şi privatizării societăţilor comerciale a fost mai redusă. Această
situaţie reflectă, într-o mare măsură, condiţiile dificile cu care cele
două ţări s-au confruntat la începutul perioadei de tranziţie,
manifestate prin alocarea neraţională a resurselor, dezechilibre la nivel
macroeconomic, centralism mai puternic. Sistemele bancare ale
acestor ţări au rămas, o bună perioadă, o sursă de subvenţionare a
companiilor ce întâmpinau dificultăţi în activitatea desfăşurată. Ca
urmare, ritmul reformelor în sistemul bancar a fost mult încetinit,
normele de prudenţialitate bancară nefiind respectate întotdeauna.
Aceste practici au culminat cu crizele bancare din Bulgaria (1977) şi
România (1999) care au avut ca urmare intensificarea ritmului
reformelor.
• ţările CSI unde statul s-a retras mult mai rapid din activitatea de
furnizare directă a serviciilor bancare decât în celelalte state foste
comuniste. Această tendinţă a confirmat dorinţa noilor guverne de a
îndepărta cât mai repede spectrul guvernării sovietice centrale prin
privatizarea rapidă a deţinerilor statului (aşa cum s-a întâmplat în
Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Kazahstan şi Ucraina şi, pe scară
mai redusă, în celelalte state ale CSI). Privatizarea rapidă a băncilor
existente şi proliferarea băncilor noi, fără impunerea unor reglementări
bancare stricte, a condus la apariţia unei categorii largi de bănci
neviabile, de dimensiuni reduse, având portofolii mari de credite
neperformante. Băncile privatizate au fost cumpărate de investitori

18
locali sau ruşi, achiziţionarea având la bază criterii politice. Auditul
internaţional nu este unanim acceptat în regiune1.
Analizând ansamblul economiilor naţionale din Europa Centrală şi de
Est, referitor la structurile sistemelor bancare din fiecare stat se pot desprinde
două concluzii: pe de o parte, ca numitor comun, se observă existenţa în toate
sistemele bancare moderne a două categorii de bănci – comerciale şi specializate
- , iar pe de altă parte, se disting particularităţi specifice fiecărui sistem bancar în
parte, determinate de contextul economic, politic şi social al ţărilor respective2.

CAPITOLUL 2 PRIVATIZAREA SECTORULUI BANCAR

2.1 Considerente generale privind privatizarea. Obiective şi metode


Privatizarea reprezintă procesul de transformare a proprietăţii
întreprinderilor de stat, respectiv de transfer din sectorul public către cel privat
1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 21
2
Berea A. Aurelian, „Modernizarea sistemului bancar”, Editura Expert, Bucureşti, 2003, pag. 19

19
al drepturilor asupra profiturilor reziduale care rezultă din activitatea
întreprinderii, corelat cu modificările de rigoare survenite în legislaţie. Efectul
imediat al privatizării este transferul monitorizării şi controlul managementului
firmei de la nivel guvernamental la cel al acţionarului1.
Caseta nr. 4
2
La modul general, principalele obiective ale privatizării sunt:
• îmbunătăţirea eficienţei prin creşterea competiţiei şi extinderea
posibilităţilor firmelor de a se împrumuta de pe piaţa de capital;
• reducerea necesarului de împrumut pentru sectorul public;
• atenuarea problemelor de plată ale sectorului public;
• diminuarea implicării guvernului în luarea deciziilor la nivelul
întreprinderilor;
• diversificarea structurii proprietăţii asupra activelor economice;
• încurajarea preluării acţiunilor de către salariaţi;
• redistribuirea venitului.

a) Crearea „adevăraţilor proprietari”


Principalul obiectiv economic al privatizării îl reprezintă crearea unor
deţinători viabili ai capitalului şi, prin urmare, îndreptarea obiectivelor
fundamentale ale proprietarilor întreprinderii spre o eficienţă sporită.
Crearea „adevăraţilor” proprietari nu este însă suficientă pentru a fi
siguri de schimbări în comportamentul managerilor. Acţionarii firmei trebuie să
aibă putere de decizie, iniţiativă şi să fie capabili să promoveze eficient
conducerea corporativă. În firmele mari, separarea proprietăţii de control duce la
nevoia de monitorizare şi stimulare a managerilor, astfel încât aceştia să
acţioneze în interesele firmei, deci conform intereselor acţionarilor. În cazul
proprietăţii private, managementul răspunde faţă de acţionari, deşi acţiunile sale
pot fi limitate de un organism de reglementare, în timp ce, în cazul proprietăţii
publice, managementul este monitorizat de către guvern.
b) Creearea instituţilor ce sprijină proprietatea privată
1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 57
2
Dănilă Nicolae, op. cit., pag. 15

20
Obiectivul principal în economiile în tranziţie nu este numai acela de a
schimba proprietatea sau conducerea, ci şi crearea unor instituţii ale unei
economii de piaţă private. Definiţiile drepturilor de proprietate, regulile şi
organismele de reglementare a proprietăţii private trebuie să fie create fie înainte
sau în timpul transferului drepturilor de proprietate către investitorii privaţi.
c) Realizarea unui proces de reformă sustenabilă
Transformarea proprietăţii şi crearea instituţiilor unei economii de piaţă
private cer timp. De aceea se impune ca aceste reforme să fie din punct de
vedere politic şi economic sustenabile şi să se dezvolte reciproc. Programele de
privatizare trebuie să ţină cont de interesele angajaţilor cât şi de distribuţia
puterii între aceştia, respectiv posibilitatea de a influenţa deciziilor în companie.
În Cehia promotorii privatizării în masă au încurajat marile bănci de stat
să creeze fonduri de investiţii, din nevoia de a păstra încrederea publicului în
program. Această măsură s-a dovedit a fi contraproductivă pe termen lung, dat
fiind nivelul ridicat de concentrare a puterii economice şi politice în mâinile a
câtorva bănci şi fonduri legate de guvern pe cale formală şi informală.
O privatizare foarte rapidă a fost forţată în Rusia, în mare parte fiind
bazată pe teoria conform căreia stoparea legăturilor cu statul este primordială.
Deşi multe aspecte ale acestor programe sunt impresionante, decizia iniţială
luată în vederea implementării rapide a produs serioase probleme în Rusia. În
contrast, programe lente de privatizare, cum au fost în Polonia şi Ungaria
implică riscul unei stagnări înainte de realizarea unui progres major.
Privatizările cele mai lente din Bulgaria, România, Belarus, Ucraina au implicat
cel mai mare risc de stagnare.
Orice strategie de privatizare – chiar dacă este rapidă sau lentă,
îndreptată către investitori autohtoni sau străni – are şanse mari de reuşită
într-un mediu cu constrângeri macroeconomice rigide, unde subvenţiile de la
guvern sunt limitate, inflaţia este controlată iar pieţele sunt în măsură să
exercite constrângeri asupra comportamentului managerial1.

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 60

21
Metode de privatizare
Întreprinderile de stat pot fi privatizate prin trei mari strategii generale:
deposedarea, delegarea şi dislocarea. Primele două strategii au un caracter
activ, în timp ce ultima este preponderent pasivă. Astfel, privatizarea
întreprinderilor, activelor şi activităţilor de stat se realizează prin:
a) Deposedare: reprezintă renunţarea la o întreprindere sau la un activ. Aceasta
presupune un act voluntar, pozitiv, direct al guvernului şi este în general o
opţiune care se desfăşoară integral, în acelaşi timp. Formele acestei metode sunt
următoarele:
- Deposedarea prin vânzare, care poate fi efectuată în cinci moduri:
♦ prin plasament privat, adică vânzarea întreprinderii sau activului
unui singur cumpărător prin negocierea vânzării.
♦ ofertă publică ce presupune emiterea şi vânzarea de acţiuni
(metodă utilizată în Marea Britanie şi SUA la vânzarea
întreprinderilor de stat).
♦ vânzare către conducerea firmei.
♦ vânzare către salariaţi, metodă utilizată în Marea Britanie.
♦ vânzare către utilizatorii sau clienţii întreprinderii.
- Deposedarea prin donaţii. Deposedarea nu impune neapărat vânzarea
unei întreprinderi. Se poate renunţa la aceasta în favoarea salariaţilor,
utilizatorilor, clienţilor sau chiar către public.
- Deposedarea prin lichidarea unei întreprinderi slab performante, adică
prin vânzarea activelor sale, dacă nu găseşte un cumpărător pentru a o
prelua ca activitate în desfăşurare şi dacă perspectivele sale de
eficientizare sunt neclare.
b) Delegare: reprezintă o a doua strategie de privatizare ce impune adoptarea de
către guvern a unui rol activ. Spre deosebire de deposedare, care este în general
o acţiune realizată în întregime la un moment dat, delegarea presupune un rol
activ continuu al guvernului. Atunci când privatizarea se realizează prin
delegare, guvernul încredinţează prerogativele sale sectorului privat pentru o

22
parte sau pentru întreaga activitate de producere a bunurilor şi serviciilor, dar, ca
şi în cazul oricărei delegări de autoritate, guvernul continuă să-şi asume
responsabilitatea de a supraveghea rezultatul operaţiunii şi, prin urmare, exercită
un rol permanent în desfăşurarea acesteia1. Această metodă presupune
următoarele forme:
- Delegarea prin contract. Statul poate privatiza o activitate încheind un
contract cu o organizaţie privată pentru derularea respectivei activităţi2.
Aceasta este cea mai obişnuită formă de privatizare în SUA.
- Delegarea prin franşiză. Franşiza reprezintă o altă metodă de
privatizare prin care statul acordă unei, organizaţii private, dreptul de a
vinde un serviciu sau un produs. Firma privată plăteşte de obicei
statului un comision3. Forme de franşiză:
♦ utilizarea domeniului public (concesionare) de către liniile
aeriene, posturile radio sau TV, companiile de taxi şi transport în
comun, companiile de utilităţi, în derularea activităţilor lor
comerciale.
♦ active publice (leasing): bunurile tangibile de stat sunt utilizate de
un chiriaş într-o activitate comercială.
- Delegarea prin alocaţii. În loc ca statul să deruleze o anumită
activitate, face aranjamentele necesare ca o entitate privată să o
deruleze şi acordă subvenţii.
- Delegarea prin voucher. Statul poate utiliza delegarea şi prin emiterea
de vouchere (cupoane) în favoarea unor beneficiari eligibili ai fostelor
servicii de stat. Beneficiarii îşi utilizează voucherele pentru a
achiziţiona servicii cum sunt învăţământul, sănătatea, asistenţă socială,
transport, etc.
- Delegarea prin mandat. Un mandat al guvernului impune unei agenţii
private să ofere servicii pe cheltuiala sa (de exemplu, ajutorul de

1
Dănilă Nicolae, op. cit., pag. 101
2
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 62
3
Idem sursa 1, pag. 102

23
şomaj). Angajatorii privaţi suportă pe costurile lor acest ajutor pentru
salariaţii lor.
Mandatul – ca si alocaţiile, voucherele, franşizele, şi contractele – poate
fi considerat o formă de privatizare numai atunci când conduce la diminuarea şi
nu la accentuarea rolului statului1.
c) Dislocare. Spre deosebire de primele două metode, care impun eforturi active
din partea guvernului, dislocarea este un proces ce comportă o dimensiune
pasivă, care are ca rezultat dislocarea mai mult sau mai puţin graduală a
proprietăţii de stat de proprietatea privată2. Forme de dislocare:
- Dislocarea prin ineficienţă. Atunci când publicul consideră că
serviciile oferite de stat sunt necorespunzătoare, iar sectorul privat identifică
cererea şi intervine pentru satisfacerea ei, această situaţie poate fi definită ca
dislocare prin ineficienţă.
- Dislocarea prin retragere. Dacă ineficienţa este involuntară, există şi
situaţia în care statul se poate retrage. Acesta poate închide întreprinderile
nerentabile sau poate încuraja expansiunea sectorului privat într-un anumit
domeniu prin restricţionarea sau chiar diminuarea dimensiunii şi resurselor
întreprinderilor de stat3.
- Dislocarea prin dereglementare. Întreprinderile de stat şi activităţile
guvernamentale există deoarece le-a fost acordat statut de monopol, iar
concurenţa sectorului privat este interzisă. Dereglementarea este o metodă de
privatizare dacă permite sectorului privat să provoace monopolul şi chiar să-l
înlocuiască.

2.2 Avantaje şi metode ale privatizării sectorului bancar

Nevoia de aderare la Uniunea Europeană încurajează ţările să urmeze


directivele şi orientările UE, precum şi aşteptările Uniunii în anumite domenii de
reglementare şi în proiectarea strategiilor de privatizare.

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 63
2
Dănilă Nicolae, op. cit., pag. 107
3
Idem sursa 2, pag. 110

24
Caseta nr. 5
Principalele avantaje1 generate de privatizarea băncilor sunt următoarele:
• perfecţionarea managementului companiilor şi, în paralel, creşterea
eficienţei operaţiunilor bancare;
• autorităţile administrative nu mai sunt responsabile de managementul
băncilor şi astfel este înlăturată intervenţia în activitatea acestora;
• îmbunătăţirea calităţii şi extinderea gamei de servicii bancare, precum
şi îmbunătăţirea relaţiei cu clienţii, într-un mediu concurenţial;
• reducerea costurilor intermedierii financiare prin creşterea
productivităţii muncii, introducerea noilor tehnologii, dezvoltarea
managementului novator, perfecţionarea structurilor organizaţionale şi
potenţarea resurselor umane;
• accelerarea dezvoltării pieţei de capital prin creşterea capitalizării
bursei de valori şi a numărului de companii listate;
• implementarea modificărilor instituţionale menite să asigure evoluţia
graduală a sistemului bancar şi compatibilitatea acestuia cu cel din
economiile de piaţă dezvoltate.

În funcţie de tipul de investitori implicaţi în tranzacţie, pot fi identificate


următoarele modele de privatizare:
- există un investitor strategic activ;

- structura acţionariatului este dispersată:


• diferite variante ale programelor de privatizare în masă;
• cota dominantă a micilor investitori privaţi;
• structura mixtă a acţionariatului, cu un grup angajat de aşa-numiţi
investitori stabili.
Metodele folosite pentru privatizarea întreprinderilor mijlocii şi mari în
ţările Central şi Est Europene au fost următoarele:
a) Vânzarea către investitori strategici
Avantaje:
1
Dănilă Nicolae, op. cit., pag. 161

25
Un avantaj al investiţiilor mari ale băncilor străine este acela că redau
încrederea altor investitori determinându-i de a veni în ţara gazdă pentru a
investi. Alt avantaj al prezenţei puternice a băncilor străine şi al privatizării care
le atrage pe piaţa locală este acela că tot mai mulţi magnaţi internaţionali vor
aduce finanţare ieftină pe care o pot utiliza în creditarea economiei interne.
Succesul atragerii investitorilor strategici în procesul de privatizare a
băncilor depinde într-o mare măsură de riscul de ţară perceput.
Majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est au dorit privatizarea
prin intermediul vânzărilor întreprinderilor de stat. Deoarece pieţele de capital
erau nedezvoltate în economiile în tranziţie, majoritatea au sperat să vândă
companiile de stat în mod direct către mari investitori externi, în general
investitori strategici specializaţi în domeniile respective.
Dezavantaje:
• posibilitatea de efectuare a unor astfel de vânzări este îngreunată de
capitalul privat limitat (în special capital autohton), împreună cu slaba
calitate a informaţiilor ce fac ca cei ce deţin capital să le fie frică să-l
investească;
• incorectitudinea procesului în sine şi a distribuţiei drepturilor de
proprietate;
• abordarea tinde a fi costisitoare şi înceată, ca urmare a procesului de
evaluare şi negociere a contractelor pentru fiecare companie în parte şi
prin monitorizarea lor pentru a fi siguri că condiţiile contractuale sunt
îndeplinite de cumpărători;
• procesul este complicat şi îngreunat de dificultatea de plasare a valorii
firmelor ce urmează a fi oferite spre vânzare;
• vânzările au fost împiedicate în anumite ţări de puterea implicită sau
explicită a deţinătorilor de informaţii din interior care le-au blocat.
Ca o completare la vânzările directe, o altă formă de vânzare către
investitorii externi o reprezintă privatizarea prin Bursele de Valori a acţiunilor
firmelor.
b) Cumpărarea acţiunilor companiei de conducerea existentă şi de angajaţii
săi (Management-Employee BuyOuts – MEBO)
O a doua modalitate de privatizare presupune vânzarea cu discount sau
transferarea acţiunilor companiei în proprietatea managerilor sau angajaţilor săi.

26
Cea mai mare parte a economiilor în tranziţie au inclus într-o anumită măsură, în
programele lor de privatizare, cumpărarea de către manageri/angajaţi a
majorităţii acţiunilor întreprinderii (oferte MEBO). Majoritatea privatizărilor în
Polonia, de exemplu, s-au realizat prin oferte MEBO sub forma „privatizării prin
lichidare” din legea privatizării. MEBO a reprezentat, de asemenea, o modalitate
principală de privatizare în Croaţia, Georgia, Rusia, Slovenia şi România,
combinată în anumite cazuri cu programe de privatizare în masă („cuponiade”)1.
Avantaje:
• MEBO este o metodă relativ rapidă şi uşor de implementat din punct de
vedere politic şi tehnic;
• deţinerea companiei de către cei ce deţin informaţii din interior poate fi
mai echitabilă şi, în anumite condiţii mai eficientă decât deţinerea de
către cei cu informaţii externe; poate fi mai echitabilă deoarece
recompensează pe cei care muncesc şi poate fi mai eficientă deoarece
are posibilitatea să atenueze problemele „principal-agent” între
proprietari şi muncitori2.
Dezavantaje:
• preferinţa pentru deţinătorii de informaţii din interior inhibă şi chiar
elimină concurenţa în procesul de privatizare;
• deţinătorii de informaţii din interior în general nu sunt în stare să aducă
noi tehnologii şi capital în companie, iar unii manageri pot avea puţine
cunoştinţe cerute într-o economie de piaţă;
• dacă cei din interior deţin doar o parte din companie, pot surveni
conflicte de interese între proprietarii interni şi externi, ceea ce
seamănă cu probleme de „principal-agent”.
Cel mai mare cost al MEBO în economiile în tranziţie este acela că
blochează o schimbare viitoare a proprietăţii.
c) Accesul egal la Privatizarea prin Cupoane (Privatizarea „în masă”)

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 70
2
Idem sursa 1

27
Alături de vânzările către investitorii strategici şi transferarea acţiunilor
către deţinătorii de informaţii din interior, cea de-a treia metodă de privatizare ce
a fost implementată în ţările Central şi Est Europene o reprezintă privatizarea
prin cupoane sau privatizarea „în masă”. Această metodă a accesului egal la
privatizarea prin cupoane a fost folosită în Albania, Armenia, Bulgaria, Cehia,
Estonia, Kazakhstan, Lituania, Moldova, Mongolia, Polonia, România, Slovacia
şi Ucraina.
Avantaje:
Dacă este bine conturată, privatizarea prin cupoane poate şterge multe
din problemele metodelor diferitelor vânzări, cum ar fi inechitatea, lipsa
capitalului autohton şi dificultatea de evaluare monetară a activelor statului.
Dezavantaje:
Principala problemă a privatizării prin cupoane, pe lângă imposibilitatea
de a spori veniturile, este aceea a capacităţii îndoielnice de a dezvolta
„adevăraţi” proprietari cu intenţii adecvate pentru o conducere corporativă
eficientă şi cu acces la capital şi tehnologii pentru restructurare.
Există patru metode preferate de privatizare a băncilor: oferta închisă,
oferta deschisă (cu sau fără participare startegică străină), oferta publică
internaţională şi privatizarea prin cupoane.
Privatizările în masă din România (1991) şi din Polonia au recurs la
crearea de către guvern a unui număr prestabilit de intermediari fiananciari,
susţinuţi de managerii aleşi de consiliile de administraţie numite de guvern.
Acţiunile intermediarilor au fost apoi distribuite către populaţie, dar nu prin
licitaţii.
În fosta Cehoslovacie, cupoanele puteau fi investite fie în fonduri de
investiţii, fie în firme. În România (1991) şi în Polonia însă, investiţia directă în
firme nu era posibilă. În contrast, în 1995 în România investiţia în fonduri nu era
o opţiune. În Estonia, populaţia putea folosi cupoanele pentru a dobândi acţiuni
în firme sau să cumpere terenuri sau case în care să locuiască.

28
Privatizarea prin cupoane în Cehia a dus la o concentrare a proprietăţii şi
a puterii economice, deţinută de marile bănci, guvern şi câteva fonduri de
investiţii private.
2.3 Privatizarea bancară în ţările aflate în tranziţie
Privatizarea băncilor din ţările Central şi Est Europene s-a impus ca o
etapă necesară a procesului de tranziţie la economia de piaţă.
După paisprezece ani de tranziţie, creşterea economică nu a adus
modificările aşteptate în structura economiei acestor ţări. Ponderea industriei
este încă ridicată, iar consumul energetic este mai mare decât în ţările cu un
nivel comparabil al PIB pe locuitor. Evoluţia PIB pe locuitor în câteva din ţările
regiunii este prezentată în Graficul 2.1. Anul 1991 este anul de referinţă.
Grafic 2.1

1,6 Polonia
1,5
Slov enia
1,4
Ungaria
1,3
Slov acia
1,2
Cehia
1,1
Letonia
1
Romania
0,9
Estonia
0,8
0,7 Bulgaria

0,6 Lituania
Rusia
91

92

93

94

95

96

97

98

99

00

01

02
19
19

19

19

19

19

19

19

19

20

20

20

Ţările care au adoptat reforme instituţionale la începutul perioadei de


tranziţie, au în prezent un avantaj evident faţă de ţările care au trecut la reforme
structurale mai târziu.
Mai mult decât atât, decalajul acumulat de ţările rămase în urmă (cum ar
fi România şi Bulgaria) tinde să se adâncească, pe măsură ce reformele adoptate
la începutul anilor ’90 de ţări ca Ungaria, Cehia sau Polonia au început deja să
dea roade.

29
Reforma sistemelor bancare a urmărit, aşa cum s-a menţionat anterior,
două obiective1 distincte şi uneori chiar o combinare a acestora:
• crearea rapidă a unor bănci noi şi lichidarea celor vechi;
• reorganizarea vechilor bănci de stat prin procesul de privatizare.
În dezvoltarea strategiilor pentru realizarea privatizării bancare,
guvernele din ţările Central şi Est Europene au pornit de la analiza unor premise2
esenţiale în vederea aplicării unor reforme coerente.
Ungaria şi Polonia au sistemele financiare cele mai dezvoltate, cu o
concurenţă din ce în ce mai acerbă, Slovacia şi într-o măsură mai mică, iar Cehia
continuă să aibă sectoare bancare mai slabe. Slovenia are în continuare nevoie
să-şi privatizeze băncile mari de stat înainte de lichidarea structurii de oligopol a
sectorului bancar. Toate aceste ţări au nevoie de aprofundarea reformelor
bancare şi instituţionale, în mod particular în domeniul garanţiilor şi conducerii
corporative.
Aderarea la Uniunea Europeană a reprezentat un obiectiv important ce a
favorizat acceptarea participării străine ridicate la capitalul băncilor în Ungaria
şi la sfârşitul anilor ’90 în Polonia şi în Cehia. Cu excepţia Sloveniei, în toate
ţările, băncile locale sunt deţinute în majoritate de investitori strategici străini.
Aceştia controlează mai mult de 40% din capitalurile proprii în Ungaria, 52,8%
în Polonia şi 50,7% în Cehia.

Indicatori ai dezvoltării sectorului bancar


Tabel 2.1
Concentrarea Număr de Ponderea Credite Ponderea
sectorului bănci, din activelor bancare creditelor
bancar care bănci băncilor acordate neperformante Crize
Ţara (%, 1997) străine de stat în sectorul în total credite bancare
(1999) total ui public (%, 1999)
active (%)
(%, 1999)

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 78
2
Berea O. Aurel, op. cit., pag. 37

30
Cehia 74.5 42 (15) 23.2 21.8 31.4 1996-98
Estonia 84.5 7 7.9 7.8 3.1 -
Ungaria 67.4 39 (30) 9.1 39 2.8 1990-94
Letonia 53.1 23 8.5 29.5 6.3 1995-96
Lituania 69.7 13 41.9 34.9 11.9 1995
Polonia 42.3 77 (29) 25 50.3 14.5 1990, 1995
Slovenia 71.7 34 (4) 41.7 30.7 10.2 1996
Slovacia 84.5 25 (9) 50.7 40.5 40 1995
Bulgaria 86.7 28 (7) 66 62.7 12.9 1996-97
România 85 34 (11) 50.3 53 36.6 1995-97,99
Rusia 53.7 2376 (26) 41.9 53.1 13.1 1998
Ucraina 64.4 161 (12) 12.5 76.5 3.3 -
Instituţia care şi-a asumat un rol de semnalizator al oportunităţilor de
investiţii pe pieţele emergente a fost Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BERD)1. BERD s-a implicat încă de la început în patru mari direcţii
de investiţii:
• restructurările firmelor, incluzând restructurări bancare;
• sectorul privat, acordând credite firmelor private aflate în expansiune;
• infrastructura, colaborând cu administraţii locale din ţările în tranziţie
pentru realizarea unei infrastructuri la standardele Uniunii Europene;
• întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) şi sectorul financiar, oferind
facilităţi cum ar fi: datorie subordonată, facilităţi comerciale, datorii
convertibile etc.
Investiţiile din sistemele bancare s-au realizat, de obicei, în consorţiu,
format alături de Corporaţia Financiară Internaţională (IFC) şi grupuri
bancare mari, cum ar fi Nomura sau ABN Amro2. BERD a revândut majoritatea
participaţiilor sale în băncile din centrul şi estul Europei, păstrând câteva
pachete minoritare de acţiuni la cele mai performante bănci ale regiunii.
Deşi multe bănci au preluat pachete majoritare sau minoritare la băncile
din regiune, singurele care şi-au asumat riscul creării unei reţele complexe de
filiale şi sucursale au fost băncile austriece (Austria Creditanstalt, Raiffeisen,
Erste), ING Bank şi Citibank.
Bank Austria Creditanstalt (BC/CA Internaţional) a deschis
reprezentanţe în toate ţările regiunii, cu excepţia Bulgariei. Dar cele mai
1
www.ebrd.org
2
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 81

31
importante investiţii s-au materializat în cumpărarea pachetelor majoritare de
acţiuni la bănci mari din Polonia, Slovacia şi Ungaria. Banca a fost afectată de
greutăţile date de fuziunea dintre Creditanstalt şi Bank Austria, precum şi de
repercusiunile crizei din Rusia.
La rândul său, Raiffeisen Zentralbank (RZB) a cumpărat Banca
Agricolă din România, asigurându-şi o acoperire teritorială foarte bună.
Erste Bank şi-a început investiţiile în fostul bloc comunist prin
deschiderea de filiale în Cehia, Polonia şi Ungaria. A urmat intrarea pe pieţele
din Croaţia, România şi Slovacia.
Băncile olandeze ING Bank şi ABN Amro au reuşit să-şi creeze un
renume în regiune, construindu-şi o imagine de stabilitate şi profesionalism.
ING Barings a fost votată cinci ani la rând (între 1995 şi 2000) cea mai
bună bancă din Europa Centrală şi de Est pentru realizările sale în sectoarele
băncilor de investiţii şi al celor care oferă servicii firmelor (corporate banking).
Totodată, această bancă este singura care a pătruns în partea asiatică a Rusiei
(după 14 ani de la căderea regimurilor comuniste, ING fiind în continuare
singura bancă străină ce operează la Vladivostok).
Citibank a ales o implicare graduală în regiune. La început, banca
furniza servicii marilor concerne şi corporaţii ale căror interese le reprezintă.
Citibank a fost prima bancă străină care a operat pe pieţele Ungariei şi
Poloniei. În Polonia, spre deosebire de toate celelalte ţări ale regiunii, banca a
ales să ofere şi servicii de retail. Citibank este cel mai mare finanţator regional
de proiecte de investiţii „greenfield”, formând consorţii bancare alături de
Société Générale, ABN Amro sau Deutsche Bank în vederea susţinerii unor
proiecte de investiţii, cu precădere în Cehia.
Société Générale a adoptat o abordare sectorială pentru a intra pe pieţele
din Europa Centrală şi de Est. Sectoarele în care SG a investit sunt sectorul
bancar, telecomunicaţiile, tehnologia şi asistenţa medicală.
Consorţiul irlandez Allied Irish Banks (AIB) a cumpărat pachetul
majoritar de acţiuni la o bancă poloneză, preferând să nu-şi asume riscuri

32
excesive şi investind doar pe cea mai puternică şi stabilă piaţă bancară a
regiunii.
Deutsche Bank, cea mai mare bancă europeană, a fost învinsă de două
ori de AIB la licitaţiile de preluare a unor pachete de acţiuni importante la bănci
din Polonia.
Toate băncile străine care au investit în regiune s-au confruntat cu
probleme majore:
• instabilitatea pieţelor;
• cultura organizaţională diferită sau inexistentă;
• legislaţia bancară deficitară, ineficientă şi ambiguă;
• corupţia;
• îngrădirea intrării pe piaţă a băncilor străine, care este de două feluri:
♦ consimţită de stat;
♦ impusă de legislaţia ambiguă şi de mediul politic volatil.
• lipsa transparenţei în auditarea prealabilă a băncilor scoase la vânzare.
În general, pentru a fi viabilă ideea de privatizare, în ţările în tranziţie
trebuie să se acţioneze pentru lichidarea sau limitarea efectelor şi problemelor
majore menţionate anterior1.
În ţările Europei de Sud-Est, sistemul bancar local este caracterizat în
general de un număr mare de bănci din care unele domină piaţa. Activele
primelor cinci bănci din fiecare ţară reprezintă în jur de 60-87% din activele
totale ale sectorului bancar (Tabelul 1.2)2.

Sectorul bancar în Europa de Sud-Est la sfârşitul anului 1999

Tabel 2.2
Bosnia-
Indicatori Albania Herţegovina Bulgaria Croaţia Iugoslavia Macedonia România
Număr de
bănci 13 62 27 40 81 23 34
Bănci cu
capital 8 3 14 13 0 5 19
majoritar
străin
Active
1
Berea O. Aurel, op. cit., pag. 36
2
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 85

33
bancare totale 1,8 3,1 4,2 10,6 11 1,2 10
(mld. USD)
Activele
primelor cinci 87 - 63 62 60 71 67
bănci (% din
total active)
Credite
neperformant 51 - 12 10,3 40-90 43 52,2
e (% din total
credite)
Active ale
statului (%
din activele 81,6 77 48,9 39,6 >80 23,2 50,3
bancare
totale)
Credite
interne (% din 45,3 45 18,6 39,2 19,3 22,2 19,4
PIB)

Credite
acordate 3,6 3,6 14,6 22 19 11,3 10,5
întreprinderil
or (% din
PIB)
Total depozite
bancare (% 41,9 21,5 21,7 30 27 16,7 22,4
din PIB)
Acţiuni (%
din total 6,6 - - 11,2 <0 20,7 21,4
active)
Raportul de
solvabilitate 12 8 12 10 8 8 12
cerut (% din
total active)

România şi Bulgaria deţin o structură financiară marcată de dominaţia


băncilor din cauza slabei dezvoltări a pieţelor financiare, capitalizarea în raport
cu PIB fiind sub 5%. Prezenţa băncilor străine şi a investiţiilor străine este mai
scăzută decât în ţările avansate, deoarece băncile străine ezită să deţină
participaţii în ţările unde cadrul legal şi de reglementare este ineficace şi
instabil. Există încă câteva bănci de stat , dar majoritatea au fost deja privatizate.

Indicatori bancari în ţările Europei Centrale la nivelul anului 2000


Tabel 2.3
Indicatori Cehia Slovacia Ungaria Polonia Slovenia
Număr de bănci comerciale, din care: 42 21 33 75 25
- cu capital majoritar de stat: - număr 4 4 2 7 2
- ca % din activele bancare - - 40,3 23,4 40,3
- cu capital majoritar străin: - număr 18 10 5 48 5
- ca % din activele bancare - - 15,6 69,5 15,6
Ponderea deţinută de primele cinci
59,1 - - 46,7 62,5
mari bănci în totalul activelor
Active bancare totale ca % din PIB - 95,5 65,2 65,2 79,1

34
Credite neperformante (% din total
29,5 15,2 7,9 13,2 12,6
active)
Raportul de solvabilitate (% din total
14,9 12,5 13,9 12,4
active) 13,5
Pentru ca sistemul bancar să funcţioneze eficient este necesar ca
privatizarea bancară să reducă anticipările privind falimentul bancar în viitor şi
să ofere stimulentele potrivite pentru managerii băncilor de a minimiza riscurile.
♦) Ţările din Europa Centrală
Ungaria
Ungaria nu a optat pentru privatizarea în masă prin distribuirea
cupoanelor ca celelalte ţări.
Primul pas făcut de autorităţile maghiare a fost de a invita băncile străine
să intre pe piaţă cu scopul de a stimula concurenţa, invitaţie însoţită de o
reducere a taxelor aplicate asupra activităţii bancare. Al doilea pas a fost
privatizarea băncilor de stat prin vânzarea pachetelor de control câtorva
investitori strategici din străinătate.
Metoda preferată de autorităţile maghiare a fost cea a ofertei publice de
vânzare.
Ungaria este prima ţară care a trecut la privatizarea băncilor de stat şi,
totodată, este ţara cu politica cea mai laxă în materie de hazard moral, lucru
demonstrat de acumularea creditelor neperformante.
Principalele bănci maghiare supuse procesului de privatizare sunt:
• Banca Ungară de Comerţ Exterior (MKB), cumpărată de Bayerische
Landesbank Girozentrale (BLG) pentru 69 de milioane de dolari;
• Budapest Bank, achiziţionată de consorţiul format din BERD şi GE
Capital (GECC) pentru 87 de milioane de dolari;
• Orszagos Takarekpenztares Kereskedelmi Bank (OTP) – banca
naţională de economii – vândută pentru 302 milioane de dolari de către
guvernul maghiar, prin lansarea unei oferte publice de vânzare pe două
pieţe bursiere: Budapesta şi Luxembourg.

35
• Mezobank Budapest, bancă cu 60 de filiale pe teritoriul Ungariei,
cumpărată de Erste Bank pentru 65 de milioane de dolari, banca
redenumindu-se, ulterior, Erste Bank Hungary.
În Ungaria s-a considerat, în cazul băncilor mari MHB (Magyar Hitel
Bank) şi K and HB (Kulkereskedelmi and Hitel Bank), că nu sunt pregătite
pentru privatizare sau pentru a lucra cu parteneri strategici datorită volumului
însemnat de credite neperformante1.
Grafic 2.2

100% Persoane fizice şi instituţii


non-profit
80% Corporaţii financiare

60% Bănci şi instituţii de credit

40% Corporaţii nefinanciare

20% Instituţii ale statului

0% Banca Naţională a
2000 2001 2002 2003 Ungariei

În concluzie, Ungaria se confruntă, totuşi, cu un sistem bancar


supraaglomerat (overbanked system), având, la o populaţie de mai puţin de 10
milioane de locuitori, peste 40 de ţări.
Polonia
Sistemul bancar polonez este cel mai dezvoltat din regiune. Reforma
sistemului bancar polonez a demarat la sfârşitul anilor ’80 şi a urmărit spargerea
monopolului băncilor de stat (în număr de 9, desprinse din Banca Naţională
Poloneză NBP). Procesul de privatizare s-a declanşat în 1992.
În Polonia, guvernele au procedat, în cazul băncilor mari, la lansarea
unei oferte publice iniţiale de vânzare. Ultima vânzare la bursă a unui pachet de
acţiuni din capitalul băncii PKO BP, în 1998 – a fost un real succes. După 1996,
guvernele poloneze au hotărât vânzarea de pachete mari de acţiuni către
investitori strategici, această modalitate aducând statului polonez mai mult de
2,5 miliarde de dolari2.
1
Berea O. Aurel, op. cit., pag. 37
2
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 91

36
Structura capitalului băncilor poloneze este prezentată în Graficul 2.3.
Grafic 2.3

Membri ai
cooperativelor
Alţi investitori de credit Alte instituţii
polonezi 4,30% de stat 1,30%
9,10%
Persoane
fizice 9,60%

Trezoreria
statului
15,20% Investitori
străini 60,50%

Privatizarea Wielkopolski Bank Kredytowy (WBK) a început în 1993 prin


lansarea unei oferte publice de vânzare în urma căreia statul polonez a obţinut
6,5 milioane de dolari. Consorţiul irlandez Allied Irish Banks (AIB) a obţinut
pachetul majoritar de acţiuni în 1997 pentru 45 de milioane de dolari.
Cea mai mare sumă obţinută din privatizarea unei bănci prin oferta de
acţiuni la bursă din întreaga regiune central şi est europeană a fost de 470 de
milioane de dolari la bursele din Varşovia şi Londra pentru mai mult de jumătate
din acţiunile Bank Handlowy (Banca de Comerţ a Poloniei).
PKO BP, cea mai mare bancă de economii şi cea mai mare bancă
privatizată în Polonia, a fost disputată de Citibank şi UniCredito, consorţiul
format din cele două instituţii financiare plătind 1,1 miliarde de dolari pentru
mai mult de jumătate din acţiunile băncii.
BC/CA International a intrat în posesia a 233 de filiale şi sucursale în
urma cumpărării unei părţi din acţiunile celei de-a şasea bănci poloneze,
Powszechny Bank Kredytowy (PBK).
Cel de-al doilea program de privatizare lansat de guvern în 1998 s-a
bazat pe cedarea acţiunilor statului către investitori strategici şi renunţarea la
oferte publice de vânzare. Ca urmare, statul polonez a câştigat mai mult de 1,6
miliarde de dolari din privatizări bancare1.

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 93

37
Investiţiile străine în sistemul bancar polonez, cele mai mari din regiune,
provin din diferite ţări, cei mai importanţi investitori fiind prezentaţi în Graficul
2.4.
Grafic 2.4

Germania 1776,7

SUA 1388,2

Olanda 738

Irlanda 514,1

Belgia 460,1

Franţa 445,2

Portugalia 424,6

Suedia 344,3
332
Austria
Italia 126,6

Alte ţări 192,7

0 500 1000 1500 2000

Având cea mai mare piaţă a regiunii, cu peste 39 de milioane de


consumatori, Polonia continuă să aibă un grad de bancarizare sub cel european
şi chiar şi sub cel al regiunii.
Slovenia
Slovenia reprezintă o piaţă de dimensiuni mici, cu un număr de
aproximativ 2 milioane de consumatori. Ca urmare, sistemul bancar nu are un
număr ridicat de bănci. În plus, cea mai mare bancă a ţării, Nova Ljubljanska
(NLB), deţine aproape jumătate din piaţa slovenă. NLB include, pe lângă banca
ce are sediul în Ljubljana, şi alte cinci bănci regionale.
Privatizarea Nova Ljubljanska Banka (NLB) s-a realizat în mai multe
etape prin metoda vânzării către investitorii strategici. Principalii cumpărători ai
acţiunilor NLB sunt BERD şi KBC Bank din Belgia. Statul deţine şi el o parte
din acţiunile acestei bănci. Ca urmare a privatizării, conducerea băncii a fost
schimbată iar serviciile oferite s-au diversificat. O parte din acţiunile NLB au
fost cedate Fondurilor de Pensii şi Restituiri în schimbul acţiunilor deţinute de

38
aceasta la companii industriale mari. În NLB au fost reintegrate la sfârşitul
anului 2000, Pomurska Banka, Banka Velenje şi Dolenjska Banka1.
Cea de-a doua bancă a Sloveniei, din punctul de vedere al mărimii
acţiunilor, Nova Kreditna Banka Maribor (NKBM), s-a privatizat prin cedarea,
la început, a unei părţi din capital către Fondurile de Pensii şi Restituiri,
tranzacţie care a implicat şi transferul din capitalul Slovenska Investicijska
Banka (SIB).
Slovacia
Până în 1999, Slovacia nu a reuşit să privatizeze niciuna din cele trei
bănci mari – Vseobecna Uverova Banka (VUB), Slovenska Sporitelna şi BIB.
Primele două bănci s-au confruntat cu probleme mari în a-şi recupera sumele
contractate de firme mari, dar care s-au găsit în imposibilitatea de a returna
creditele. Privatizările au dus însă ponderea capitalului privat la 86%, aşa cum se
observă din Graficul 2.5.
Grafic 2.5

Capital
autohton
14%

Capital
străin 86%

Bank Austria Creditanstalt a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni de la


Tatra Bank iar RZB a cumpărat acţiuni tot la aceeaşi bancă. Înainte de
cumpărarea Băncii Agricole din România, Slovacia înregistra a treia investiţie
de capital a RZB (739 de milioane de dolari, după Ungaria şi Cehia şi înaintea
Poloniei)2.
Principalii investitori din Slovacia provin din Uniunea Europeană.
Structura investiţiilor este prezentată în Graficul 2.6.

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 95
2
Dardac Nicoale, op. cit., pag. 97

39
Grafic 2.6

Ungaria
Cipru 0,42%
5,52% SUA 4,55%
Cehia 9,61%

Uniunea
Europeană
79,90%

După schimbarea de regim din 1998, în luna mai a aceluiaşi an, Slovacia
a lansat, sub asistenţa Nomura, o emisiune de Eurobonduri, denominată în trei
valute: dolari americani, mărci germane şi yeni japonezi. Ca urmare, bănci ca
Nomura, ING, Erste Bank, Creditanstalt au investit peste 150 de milioane de
dolari în firme din Slovacia.
Cehia
Cehia este considerată una din ţările cu cele mai bune performanţe în
construirea unei economii de piaţă funcţionale.
Autorităţile cehe au aşteptat până în 1998 pentru a putea privatiza
băncile mari de stat. În mai puţin de patru ani, Cehia a reuşit să privatizeze
sistemul bancar, astfel încât, în 2002, 95% din capitalul băncilor cehe se afla în
posesia investitorilor străini1. Din acest punct de vedere, Cehia se situează
înaintea Ungariei – prima ţară care a demarat procesul de privatizare a băncilor
– şi înaintea Poloniei, ţara cu cel mai puternic sistem bancar din regiune.
Evoluţia structurii sistemului bancar ceh este prezentată în Graficul 2.7.

Grafic 2.7

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 99

40
55 Reprezentanţe ale
băncilor străine
50
45 Bănci cu capital
40 maj oritar străin
35 Bănci aflate sub
30 controlul special al
statului
25
Bănci cu capital
20 maj oritar ceh
15
Bănci de stat
10
5
0 Instituţii financiare de
89 90 91 92 93 94 95 96 97 98 99 00 01 02 03 stat

Prima bancă privatizată a fost Investicni a Postovni Banka (IPB),


vândută băncii Nomura pentru 178 de milioane de dolari în 1998.
Ceskoslovenska Obchodni Banka (CSOB) a fost privatizată în 1999,
pachetul majoritar de acţiuni fiind obţinut de KBC pentru 1,1 miliarde de
dolari1.
FMI a calculat că restructurarea băncilor cehe a costat 11,8 miliarde de
dolari (reprezentând 21% din PIB-ul realizat în 2002). Aceasta este cea mai
mare sumă plătită de oricare ţară din Europa Centrală şi de Est pentru
„curăţarea” sistemului bancar naţional.
Profitabilitatea băncilor cehe a crescut continuu în perioada 2000-2003,
după cum se observă şi din Graficul 2.8.
Grafic 2.8

Profit net

100000
Cheltuieli
80000
administrativ e şi
60000 salariale
40000 Profit brut din
20000 activ itatea bancară
0
2000 2001 2002 2003

Cehia continuă să aibă, în acest moment, unul dintre cele mai moderne şi
mai competitive sectoare bancare din regiune.
♦ Ţările Baltice

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 100

41
Estonia
În Estonia operează, în prezent, 7 instituţii de credit: AS Hansapank
(Hansabank), AS Eesti Ühispank (Union Bank of Estonia), AS Sampo Pank
(Sampo Bank), AS Eesti Krediidipank (Banca Estoniană de Credit), Tallinna
Äripanga AS (Banca de Afaceri din Tallin SRL) şi AS Preatoni Pank (Preatoni
Bank), precum şi Nordea Bank Finland Plc, filiala estoniană.
În cei 15 ani, Estonia a înregistrat progrese remarcabile pe perioada
tranziţiei şi reprezintă una dintre cele mai avansate ţări, din punctul de vedere al
progreselor economice înregistrate, din cadrul ţărilor noi membre ale Uniunii
Europene1.
Ponderea capitalului străin a crescut continuu, aşa cum se observă şi din
Graficul 2.9.

Grafic 2.9

100%
Alte instituţii şi persoane
estoniene
80%

Instituţii financiare
60% estoniene

40% Alte instituţii şi persoane


străine
20%
Instituţii financiare
0% străine
1998 1999 2000 2001 2002

Letonia
Sistemul bancar leton cuprinde 22 de bănci, 26 de uniuni de credit şi
filiala estonă a băncii finlandeze Nordea Bank Finland Plc. Alte două bănci
străine cu prezenţe importante sunt Dresdner Bank AG şi Nadra Bank. Statul
mai deţine integral Latvijas Hipotçku un Zemes Banka şi are acţiuni la Latvijas
Krâjbanka2. Băncile estoniene sunt deţinute de diverşi investitori străini,
structura acestora în anul 2002 fiind prezentată în Graficul 2.10.
Grafic 2.10

1
www.ebrd.org
2
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 104

42
Alţi
nerezidenţi Cetăţeni
Isle of Man SUA 3% 9% străini
7% nerezidenţi
32%

Germania
15% Estonia
Suedia 16%
18%

Lituania
Începând cu 1989 s-au adoptat legi care au permis apariţia şi dezvoltarea
băncilor comerciale private. Proximitatea geografică a ţărilor scandinave explică
interesul nordicilor în economiile baltice.
Astfel, Vilniaus Bankas a fuzionat cu Bankas Hermis, ambele bănci
având capital străin.
Banca de Economii Lituaniană a fost cumpărată de Hansabank, bancă cu
capital majoritar suedez, care, după privatizare, şi-a schimbat numele în
Hansabankas.
Banca Agricolă Lituaniană (Lietuvos Zemes Ukio Bankas) a fost
cumpărată de Norddeutsche Landesbank Girozentrale (Nord/LB) în 2002.
Băncile străine prezente prin filiale proprii şi prin deţineri de capital sunt
Kredyt Bank S.A. din Polonia, Nordea Bank PLC din Finlanda, Vereins und
Westbank AG din Germania, Raiffeisen Bank Polska S.A. din Polonia şi Akciju
Komercbanka Baltikums din Letonia1.
Graficul 2.11 prezintă evoluţia creditului agregat şi a celui destinat
sectorului privat din Lituania.

Grafic 2.11

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 105

43
12000
Volumul creditelor
10000 acordate sectorului
8000 priv at
6000
4000
Volumul creditelor din
2000
economia Lituaniei
0
92 93 94 95 96 97 98 99 00 01 02 03

În Lituania, mediul macroeconomic înregistrează, în general, tendinţe


favorabile, impactul cu Uniunea Europeană fiind unul pozitiv, în special asupra
comerţului şi a mediului de afaceri1.
♦ Ţările Europei de Sud-Est
Serbia şi Muntenegru
Sistemul bancar din Serbia şi Muntenegru a înregistrat o involuţie
firească, datorită războiului care a afectat spaţiul ex-iugoslav pentru aproape un
deceniu, şi a embargoului impus de Naţiunile Unite – la care s-a renunţat
definitiv de-abia în 2001.
În 2001, Banca Naţională a Iugoslaviei a adoptat reforme bancare
drastice, sub asistenţa FMI, a Băncii Mondiale şi a ţărilor care au contribuit cu
fonduri la refacerea postbelică a federaţiei.
În 2002 s-a adoptat o nouă cartă constituţională care transforma
Iugoslavia în Republica Serbia şi Muntenegru, cele două state ale federaţiei
având sisteme fiscale, monetare şi vamale diferite, dar păstrând politicile externă
şi de apărare comune. Banca Naţională a Iugoslaviei a devenit astfel Banca
Naţională a Serbiei.
Serbia
La mijlocul anului 2002 mai existau în sistemul bancar sârb doar 48 de
bănci. Între 2000-2002, banca centrală a emis opt licenţe de funcţionare noi
pentru Micro Finance Banka (deţinută de bănci germane şi olandeze, de BERD
şi de CFI), Alfa Banka (cu capital rusesc), HVB Banka (Germania/Austria),

1
www.ebrd.org

44
Banca Naţională a Greciei, Raiffeisen Jugoslavija (Austria), Delta Banka
(Cipru), Zepter Banca (Elveţia) şi Société Générale (Franţa).
În cadrul sistemului bancar sârb, băncile străine au câştigat o cotă de
piaţă din ce în ce mai mare, deţinând, la sfârşitul anului 2002, 13% din activele
sistemului bancar, aşa cum reiese din Graficul 2.12.
Grafic 2.12

Proprietate Proprietate
privată de stat 4%
capital
străin 13%

Proprietate
privată Proprietate
capital colectivă
autohton (socială)
21% 62%

Totuşi, în Serbia, spre deosebire de celelalte ţări ale regiunii, capitalul


privat autohton şi cel de stat deţin încă cea mai mare pondere.
Muntenegru
Banca Centrală (Centralna Banka Crne Gore) s-a concentrat asupra
reducerii inflaţiei şi asupra reglementării şi supravegherii sistemului bancar,
aceasta neavând autoritatea de a acorda credite pe termen scurt statului sau
băncilor comerciale. Cea mai mare bancă, Montenegrobanka, a fost preluată de
banca centrală în administrare iar după reorganizarea băncii, două treimi din
angajaţi (aproximativ 300 de persoane) au fost concediaţi1.
Sistemul bancar din Muntenegru cuprinde 11 bănci, dintre care două au
capital privat străin – Euromarket Bank este deţinută de Fondul de Dezvoltare
Economică Soros, iar acţionarul majoritar al Opportunity Bank este organizaţia
non-profit Opportunity International Canada.
Începând cu anul 1996, băncile off-shore au prosperat în Muntenegru,
sistemul bancar din Muntenegru fiind, în continuare, slab dezvoltat.
Bulgaria

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 109

45
Sistemul bancar din Bulgaria s-a confruntat cu probleme structurale
majore la începutul tranziţiei. La acel moment, două bănci (Bulbank – Banca de
Comerţ Exterior şi Dershavna Spestovna Kassa DSK – Banca de Economii a
Bulgariei) deţineau aproximativ jumătate din activele sistemului bancar
bulgăresc.
Instabilitatea macroeconomică, hiperinflaţia şi ineficienţa
managementului băncilor au provocat o criză bancară generalizată în 1997. Ca
urmare, 15 bănci au dat faliment, restul de 33 de bănci cuprinzând cele trei mari
bănci de stat din Bulgaria: Bulbank, Biochim Bank şi Banca de Economii a
Bulgariei, precum şi o serie de reprezentanţe ale unor bănci străine.
La inceputul anului 1997, statul deţinea şase bănci comerciale: Bulbank,
United Bulgarian Bank (UBB), Expressbank, Bulgarian PostBank, Hebros Bank
şi Biochim Commercial Bank. Acţionarul lor majoritar era Compania de
Consolidare Bancară (CCB).
Prima bancă din Bulgaria privatizată a fost United Bulgarian Bank,
acţiunile băncii fiind achiziţionate de BERD, Oppenheimer & Co şi de banca
bulgară de stat Bulbank.
Statul bulgar a obţinut 38 de milioane de dolari în urma privatizării
PostBank, ultima bancă propusă spre privatizare fiind Expressbank1.

Sistemul bancar bulgar este împărţit în trei grupuri de bănci:

• Grupul I – bănci ce oferă servicii firmelor mari;


• Grupul II – bănci ce oferă servicii firmelor mici şi mijlocii;
• Grupul III – bănci ce oferă servicii populaţiei.
Graficul 2.13 prezintă structura creditelor acordate de sistemul bancar
bulgar.

Grafic 2.13

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 112

46
Grupul III
523387
Grupul II
1467772

Grupul I
5635777

În prezent, mai multe bănci străine operează în Bulgaria.


Croaţia
Ca parte a fostei Iugoslavii, Croaţia a cunoscut o evoluţie diferită a
sistemului bancar faţă de celelalte ţări comuniste.
Băncile moştenite de la fosta Iugoslavie aveau, încă din anii ’70 - ’80,
relaţii cu bănci străine.
Două bănci erau constituite ca societăţi cu răspundere limitată (una fiind
Banca Croată de Credit pentru Reconstrucţie, HKBO), în timp ce celelalte erau
societăţi pe acţiuni.
În perioada 1998 – 2001, 30 de bănci au fost declarate în faliment sau în
curs de lichidare. Legea bancară din 2002 a impus reguli prudenţiale mult mai
exigente, ca urmare 5 bănci de stat au fost privatizate.
Evoluţia structurii sistemului bancar din Croaţia este prezentată în
Graficul 2.14.
Grafic 2.14

100% Bănci cu capital


priv at străin
80%

60% Bănci cu capital


priv at autohton
40%
Bănci de stat
20%

0%
1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

47
Croaţia a inceput negocierile de aderare cu Uniunea Europeană în martie
20051.
♦ Ţările aparţinând Comunităţii Statelor Independente (CSI)
Azerbaidjan
În 1995 s-a adoptat Programul Naţional de Privatizare pentru perioada
1995 – 1998. Consultanţa a fost oferită de Banca Mondială şi TACIS. Programul
prevedea privatizarea tuturor proprietăţilor statului – inclusiv a patru bănci mari
– mai puţin a clădirilor şi a terenurilor.
În prezent, investitorii străini au nevoie de aprobarea Parlamentului
pentru a intra pe piaţă, iar marea lor majoritate provin din Rusia.
Rusia
Cea mai puternică dinamică din prima jumătate a anilor ’90 a fost
înregistrată de sistemul bancar din Rusia. La începutul anului 1995, în Federaţia
Rusă existau aproximativ 5000 de bănci (fără a pune la socoteală băncile ruseşti
fondate în fostele republici sovietice).
În 1991, trei bănci au fost reorganizate ca societăţi pe acţiuni. Aceste
bănci erau Rossel’bank (fosta Agroprombank), Promstroybank şi
Mosbusinessbank (fosta Zhilsotsbank).
Cea mai mare bancă rusească este Sberbank of Russia, fosta Bancă de
Economii a URSS. Ea a fost reorganizată ca societate pe acţiuni.
Dintre băncile ruseşti, doar Sberbank şi Rossel’bank au reţele de
sucursale la nivel naţional.
În 2005, activitatea de investiţii a scăzut din cauza unor vacanţe de iarnă
mai lungi2.
Moldova
Sistemul bancar din Modova este slab dezvoltat. Băncile româneşti,
ruseşti şi BERD operează pe piaţă din Moldova. Pentru soluţionarea sarcinilor

1
www.ebrd.org
2
www.expert-grup.org

48
strategice de dezvoltare a economiei ţării este necesară mobilizarea resurselor
investiţionale şi financiare considerabile1.
Ucraina
A doua ţară ca suprafaţă din Europa după Rusia, Ucraina are o economie
ineficientă, bazată pe exploatarea şi prelucrarea petrolului, gazelor naturale,
minereurilor şi pe agricultură. Desprinderea din URSS nu a condus la
dezvoltarea unui sistem bancar propriu.
Bielorusia
Sistemul bancar bielorus este dependent de cel al Rusiei, reprezentanţele
băncilor ruseşti şi băncile cu capital rusesc realizând majoritatea operaţiunilor.
Transparenţa redusă din sistemul bancar bielorus îl face puţin atractiv pentru alţi
investitori2.

1
www.mec.md
2
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 117

49
CAPITOLUL 3 REFORMA SISTEMULUI BANCAR DIN
ROMÂNIA:
RESTRUCTURARE ŞI PRIVATIZARE

3.1 Restructurarea sistemului bancar din România


În perioada economiei cu planificare centrală, sistemul bancar românesc
a fost organizat, în linii mari, conform modelului sovietic de monobancă. În
centrul sistemului, ce exista în serviciul statului român pentru a implementa
planul central şi a controla administrativ fluxurile de fonduri în economie, s-a
aflat Banca Naţională a României (BNR) care exercita atât funcţii de bancă de
emisiune cât şi unele funcţii de bancă comercială1. Practic, sistemul de tip
monobancă era alcătuit, alături de BNR, şi din patru bănci specializate (Banca
Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară,
Banca de Investiţii şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni)2.
Reforma sistemului bancar în România a început de facto în decembrie
1990 când sistemul monobancar specific economiei cu planificare centrală a fost
înlocuit cu un sistem organizat pe două niveluri: BNR şi băncile comerciale.
În aprilie 1991, Parlamentul României a adoptat Legea privind
activitatea bancară (Legea nr. 33/1991) şi Legea privind Statutul Băncii
Naţionale a României (Legea nr. 34/1991), modificate, ulterior, prin adoptarea
Legii nr. 58/1998 – Legea bancară şi a noii legi privind Statutul Băncii
Naţionale a României (Legea nr. 101/1998). O dată cu intrarea în vigoare a
acestor legi, cadrul legal privind autorizarea, reglementarea şi supravegherea
prudenţială a băncilor a fost lărgit şi îmbunătăţit. Tot în 1998 s-a reglementat şi
falimentul bancar (Legea nr. 83/1998), fapt ce a determinat întărirea disciplinei
de piaţă şi a încrederii deponenţilor în viabilitatea, şi soliditatea băncilor
româneşti.
În anii ce au urmat, cadrul legislativ care reglementează activitatea
bancară a fost perfecţionat, prin emiterea de ordonanţe de urgenţă, pentru a se

1
www.cerope.ro
2
www.bnro.ro

50
obţine un grad cât mai ridicat de compatibilitate cu reglementările similare
europene şi cele mai bune practici internaţionale1.
Anul 2003 a marcat un moment important pe linia armonizării depline a
legislaţiei bancare din ţara noastră cu cea din zona euro2.
Recapitalizarea a reprezentat, aşa cum am menţionat strategia principală,
utilizată îndeosebi de ţările central şi est europene şi implicit de autorităţile
române, pentru a reforma şi restructura sistemele lor bancare.
În ţara noastră, prima schemă de recapitalizare (1991) a constat într-un
swap de 150 mld. lei între bănci şi guvern3, din care:
• 100 mld. lei reprezentând credite neperformante, în principal moştenite
de la vechiul regim, au fost convertite în obligaţiuni de stat, cu
scadenţe pe 4 ani şi dobândă de 10%;
• 50 mld. lei reprezentând credite neperformante au fost convertite în
titluri de stat cu scadenţă pe 4 ani, dar la o dobândă egală cu rata medie
la pasivele bancare.
În acelaşi context, BNR a acordat credite băncilor din sistem la o rată
preferenţială de dobândă pentru a refinanţa creditele neperformante. Deşi,
scopul acestor refinanţări a fost acela de a elimina arieratele, totuşi lichidităţile
primite de la bănci nu au fost folosite cu această destinaţie, amplificându-se şi
mai mult volumul creditelor neperformante.
În urma auditului efectuat în 1992 de instituţiile internaţionale
specializate s-a stabilit suma de peste 500 mld. lei necesară pentru a aduce
valoarea netă a băncilor la zero, astfel încât să fie pregătite în vederea vânzării
lor la o valoare pozitivă.
A doua schemă de recapitalizare a fost introdusă după ce auditul
internaţional (1992) a stabilit suma reală necesară (500 mld. lei). Drept urmare,
statul a injectat lichidităţi în sumă de circa 70 mld. lei în cele trei bănci cu

1
www.cerope.ro
2
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 22
3
Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 391

51
capital de stat (BRD 44 mld. lei; Banca Agricolă 8 mld. lei şi BCR 18 mld. lei
din necesarul de peste 200 mld. lei).
Cea de-a treia schemă de recapitalizare s-a concretizat într-o
operaţiune de compensare având drept scop impunerea unei discipline fiscale
pentru întreprinderile cu pierderi, băncile acordând credite garantate de stat
companiilor care nu-şi puteau rambursa datoriile1.
A patra schemă de recapitalizare a băncilor cu capital de stat a avut loc
în 1997, când Bancorex şi Banca Agricolă au fost restructurate prin înlocuirea
creditelor neperformante cu titluri de stat, crescând astfel datoria publică cu
peste 1 mld. dolari. Deşi creditele neperformante au fost înregistrate în afara
bilanţului, totuşi nu s-a stabilit foarte clar cum vor fi ele valorificate. Un sprijin
esenţial în identificarea soluţiilor şi în derularea cu succes a procesului de
restructurare l-a constituit demararea acţiunii de preluare de la aceste bănci a
creditelor neperformante şi a activelor extrabilanţiere din aceeaşi categorie, prin
decizia de înfiinţare, la începutul anului 1999, a Agenţiei de Valorificare a
Activelor Bancare (AVAB)2. AVAB a preluat creditele neperformante de la
Bancorex şi Banca Agricolă. Costul fiscal al procesului de lichidare – fuziune al
Bancorex a reprezentat peste 4% din PIB, iar cel al restructurării Băncii
Agricole circa 2,7% din PIB. În ansamblu, intervenţia statului de-a lungul
perioadei de tranziţie a echivalat cu circa 10% din PIB3.
Pentru curăţarea portofoliilor de credite ale băncilor de cele
neperformante la noi au fost iniţiate, deci, măsuri repetate de recapitalizare, spre
deosebire de alte ţări unde problema acestor credite a fost soluţionată printr-o
singură recapitalizare. Odată, însă cu transferarea activelor neperformante la
AVAB, cu îmbunătăţirea disciplinei financiare, a întăririi supravegherii
prudenţiale, a îmbunătăţirii calităţii managementului şi a acţionariatului, situaţia
calităţii portofoliului de credite al băncilor s-a îmbunătăţit substanţial. Drept
urmare, după mai mulţi ani în care băncile au înregistrat un nivel record al

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 23
2
www.bnro.ro
3
www.cerope.ro

52
creditelor neperformante (peste 70% în total credite în 1998 după datele Băncii
Mondiale), în prezent nivelul acestora a ajuns la circa 4-5% în cazul companiilor
şi sub 1% în cazul persoanelor fizice.
3.2 Rezultatele restructurării sistemului bancar
În ceea ce priveşte structura sistemului bancar românesc, componenta
dominantă a sistemului financiar al ţării noastre, la data de 1 ianuarie 2005,
acesta cuprindea un număr de 39 de instituţii de credit, din care 32 erau bănci
persoane juridice române organizate ca societăţi pe acţiuni, 7 erau sucursale ale
unor bănci străine şi o reţea autorizată de cooperative de credit (CREDITCOOP)
(Tabelul 3.1). Numărul de bănci, după ce a atins un vârf de 45 în anul 1998, a
scăzut uşor în perioada următoare datorită unui număr de factori cum ar fi
lichidarea unor bănci insolvabile şi fuziunea unor entităţi bancare. Anul 2004,
reprezintă, din punctul de vedere al numărului de bănci care funcţionează în
sistem, o inversare a tendinţei de după 1998, anume o nouă creştere, dar de astă
dată este vorba de apariţia băncilor specializate (Raiffeisen Banca pentru
Locuinţe, Porsche Bank).
Numărul de bănci în România (1990 – 2005)
Tabel 3.1
1990 1994 1996 1998 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Instituţii de credit - total 12 27 40 45 41 41 39 39 40 40
1. Bănci persoane juridice române 7 20 31 36 33 33 31 30 32 33
1.1. Bănci de stat, din care: 5 7 7 7 4 3 3 3 2 2
-cu capital integral de stat 5 1 1 1 1 1 1 1 1 1
-cu capital majoritar de stat - 6 6 6 3 2 2 2 1 1
1.2. Bănci private, din care: 2 13 24 29 29 30 28 27 30 31
-cu capital majoritar românesc 2 8 14 13 8 6 4 6 7 7
-cu capital majoritar străin - 5 10 16 21 24 24 21 23 24
2. Sucursale ale băncilor străine 5 7 9 9 8 8 8 8 7 6
3. Reţele ale cooperaţiei de credit - - - - - - - 1 1 1
Sursa: Rapoarte anuale ale BNR
La sfârşitul anului 2002, mai existau două bănci cu capital majoritar de
stat (Banca Comercială Română şi Eximbank). Procesul de privatizare al primei
bănci s-a declanşat în octombrie 2003, atunci când 25% din acţiuni au fost
preluate de Banca Mondială (BIRD şi IFC)1. În 2005 însă, BCR, cea mai mare
bancă din România, a intrat în posesia austriecilor de la Erste Bank2. La rândul
ei, şi Eximbank a parcurs şi ea un proces de restructurare şi de transformare într-
1
www.ue.mae.ro
2
www.jurnalul.ro

53
o agenţie de garantare a exporturilor româneşti. Casa de Economii şi
Consemnaţiuni (CEC) ocupă o poziţie specială în cadrul sistemului, fiind
singura care este supusă dispoziţiilor unei legi proprii. În 2007 privatizarea CEC
este disputată de patru ofertanţi rămaşi în cursă, National Bank of Greece, EFG
Eurobank, OTP Bank şi Raiffeisen1.
Cele opt sucursale ale unor bănci străine (ING Bank, NV, Banca Italo-
Romena, Garanti Bank, National Bank of Greece, Banca Franco Română, MISR
Romanian Bank, Frankfurt Bukarest Bank şi Banca di Roma) reprezintă
aproximativ 7,5% din activele sistemului bancar. Numărul băncilor cu capital
integral sau majoritar privat s-a redus uşor faţă de maximul înregistrat în 1999 şi
2001 (30 bănci), datorită reducerii continue a numărului băncilor româneşti cu
capital integral sau majoritar privat (doar patru la sfârşitul anului 2002 – Banca
Transilvania, Banca de Credit şi Dezvoltare Romexterra, Banca Comercială
Carpatica şi Mindbank – faţă de 14 în 1996) – datorită falimentelor înregistrate
în perioada 1998-2000 (Banca Albina, Bankcoop, Banca Internaţională a
Religiilor). În paralel, o creştere spectaculoasă au înregistrat băncile private cu
capital integral sau majoritar străin. Dacă în 1993 exista o singură bancă cu
capital majoritar străin (Banca de Credit Industrial şi Comercial), în 2005
numărul acestora a crescut la 24.
Pentru prima dată după 1990 s-a înregistrat o reducere a numărului
băncilor cu capital de stat (de la şapte în 1998 la patru în 1999, ajungând la 2 în
2005), datorită, pe de o parte, fuziunii prin absorţie dintre BCR şi Bancorex, iar
pe de altă parte, privatizării unor bănci româneşti (BRD şi Banc Post) 2. În
aceeaşi perioadă, numărul băncilor cu capital integral sau majoritar autohton s-a
redus de la 13 la 11 – datorită falimentului Credit Bank şi a Băncii Albina şi
achiziţionării pachetului de control la Banca Românească de către Fondul
Româno-American pentru investiţii. Intr-un final, numărul băncilor cu capital
integral sau majoritar autohton a ajuns la 7 în 2005.

1
www.finanţare.ro
2
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 26

54
Odată cu autorizarea unei noi bănci, cu sediul la Sibiu – Banca
Carpatica, numărul băncilor cu capital majoritar străin a înregistrat o tendinţă
ascendentă, atingând pragul de 24 de bănci în 2005.
România – Distribuţia activelor bancare pe grupe de bănci (%)
Tabel 3.2
Tipul de bancă 1998 1999 2000 2001 2002 2004 2005
Bănci cu capital majoritar românesc, din care: 80,05 52,45 49,12 44,8 43,6 37,9 37,8
- cu capital majoritar de stat 71,02 46,77 46,10 41,8 40,4 6,9 6
- cu capital majoritar privat 9,03 5,68 3,02 3,0 3,2 31,0 31,8
Bănci cu capital majoritar străin 14,26 40,48 43,11 47,3 49,0 53,6 54,7
I. Total bănci comerciale 94,31 92,93 92,23 92,1 92,6 91,5 92,5
II. Sucursale ale băncilor străine 5,69 7,07 7,77 7,9 7,4 8,5 7,5
Bănci cu capital majoritar privat incluzând
sucursalele băncilor străine 28,98 53,23 53,90 58,2 59,6 93,1 94
Bănci cu capital majoritar străin incluzând
sucursalele băncilor străine 19,95 47,55 50,88 55,2 56,4 62,1 62,2
Total sistem bancar (I+II) 100 100 100 100 100 100 100

La sfârşitul anului 1998, cele 7 bănci cu capital integral sau majoritar de


stat deţineau mai mult de 70% din totalul activelor sectorului bancar. La data de
31.12.04, mai existau doar două bănci cu capital majoritar de stat, ce controlau
doar 7% din activele sistemului bancar (Tabelul 3.2).
Ca şi în alte ţări în tranziţie, băncile rămân în continuare cei mai
importanţi intermediari în România. La sfârşitul anului 2001, sistemul bancar
românesc deţinea mai mult de 67% din totalul sistemului financiar autohton
(Tabelul 3.3). În anii care au urmat sistemul bancar românesc a continuat să
domine sistemul financiar, cu menţiunea că, piaţa de capital a cunoscut creşteri
însemnate, ajungând în 2005 la o pondere de 30%, sistemul bancar scăzând la
59%.
Sistemul financiar românesc
Tabel 3.3
Pondere în PIB
Instituţii de intermediere financiară 2002 2003 2004 2005
Instituţii de credit (1) 31,19 30,76 36,59 44,76
Societăţi de asigurări (2) 1,51 1,78 1,90 2,21
Fonduri de investiţii (3) 0,09 0,09 0,21 0,17
Societăţi de investiţii financiare (4) 1,45 1,45 1,29 1,76
Societăţi de leasing (5) 1,48 1,81 2,97 3,63
Alte instituţii implicate în activitatea de finanţare de
natura creditului (6) 0,41 0,40 0,65 0,93
Total 36,13 36,29 43,61 53,46
Alte societăţi financiare
BVB (7) 6,05 6,17 13,86 19,52
RASDAQ (BER) (7) 4,03 4,01 3,24 2,86
Total sistem financiar românesc – pondere în PIB -
46,21 46,47 60,71 75,84
%
Sursa: BNR, CNVM, CSA, INS, UNOPC, ALB, ASLR, BVB, BER, UNCARS

55
Instituţiile financiare româneşti în anul 2005
Tabel 3.4
Tipul de instituţie financiară Nr. Instituţii
1. Instituţii de credit 40
2. Societăţi de asigurări 41
3. Fonduri de investiţii 23
4. Societăţi de investiţii financiare 5
5. Alte IFN implicate în activităţi de finanţare de natura creditului, din care:
Case de ajutor reciproc 3306
Case de amanet 1164
Societăţi de leasing financiar 278
Societăţi de credit de consum 23
Societăţi de credit ipotecar 4
Societăţi de microfinanţare 14
Societăţi de finanţare a tranzacţiilor comerciale 2
Societăţi implicate în operaţiuni de factoring, forfetare, scontare 3
Entităţi implicate în emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente inclusiv garantarea creditului 5
Alte entităţi de finanţare de natura creditului 2

Analizând evoluţia structurii de proprietate a sistemului bancar


românesc, observăm că în ultimii ani au avut loc modificări importante în
distribuţia activelor bancare, schimbări care sunt în mare măsură legate de cele
trei privatizări importante care au avut loc în această perioadă: BRD, Banc Post
şi Banca Agricolă (Tabelul 3.5).
Structura capitalului băncilor româneşti (%)
Tabel 3.5
Tipul de bancă 1998 1999 2000 2001 2002 2004 2005
1. Bănci cu capital majoritar românesc, din care: 64,2 58,3 46,2 39,4 35,1 30,7 31,1
1.1. cu capital majoritar de stat 52,2 41,1 38,4 34,6 29,9 25,9 12,0
1.2. cu capital privat 12,1 17,2 7,9 4,8 5,2 4,8 19,1
2. Bănci cu capital majoritar străin 24,3 38,2 46,6 55,6 57,8 63,2 61,9
I. Total bănci comerciale 88,5 96,4 92,8 95 92,9 93,9 93,0
II. Sucursale ale băncilor străine 11,5 3,6 7,2 5 7,1 6,1 7
Total sistem bancar (I+II) 100 100 100 100 100 100 100

Sursa: Banca Naţională a României


Sectorul bancar românesc se caracterizează printr-o prezenţă
semnificativă a investitorilor străini. La 31.12.04, băncile cu capital majoritar
străin operaţionale în România deţineau peste 60% din capitalul social şi peste
50% din activele sistemului bancar autohton. Dacă acestor bănci li se adaugă şi
sucursalele băncilor străine, atunci indicatorii de mai sus se vor cifra la nivelul
de cca. 70% şi respectiv 62%. Se mai observă o contribuţie modestă a
capitalului românesc la finanţarea sistemului bancar şi una marginală şi în
continuă scădere a celui de stat.
Dacă în urmă cu cinci ani, în cadrul participaţiilor străine la capitalul
bancar, ponderea cea mai ridicată era deţinută de investitori provenind [valori

56
recalculate pe total contribuţie a capitalului străin] din Grecia (21,85%), din
Turcia (14,64%), Franţa (13,98%), SUA (12,88%), Austria (8,13%), Olanda
(6,38%) etc. În prezent, situaţia pare mult schimbată în sensul deplasării
contribuţiilor la capital dinspre Orient spre Occidentul european, situaţie
explicată prin originea investitorilor implicaţi în privatizarea băncilor (Tabelul
3.6)
Provenienţa capitalului străin din băncile româneşti (%)
Tabel 3.6
Austria Grecia Italia Franţa Olanda Alte ţări Total
Dec.
3,2 8,5 0,4 6,8 3,1 18,4 40,4
2000
Dec.
21 6 1,1 3,4 8 13,7 53,2
2001
Dec.
24 8,2 2,7 5,7 3,5 11,7 55,8
2002
Dec.
21,5 11,1 4,6 5,9 4,5 10,6 58,2
2003
Dec.
24,6 10,1 8,4 5 5,9 16,6 70,6
2004
Dec.
21,8 12,4 5,8 5,6 8,2 15,1 68,9
2005
Mart.
20,9 14,7 5,9 5,4 7,9 15,4 70,2
2006

În concluzie, putem spune că principalele modificări în structura


proprietăţii bancare, în cursul ultimului deceniu, au fost determinate de
lichidarea BANCOREX şi de începerea procesului de privatizare la care se
adaugă falimentul unor bănci private cu o cotă de piaţă mai mică1 (Tabelul 3.7).
Bănci privatizate începând din 1999
Tabel 3.7
Bănci privatizate începând din 1999
Banca Anul Acţionari principali
privatizării Nume Participaţie de capital (%)
Privatizare prezent
Banc Post 1999 EFG Eurobank Ergasia 36,25 EFG Eurobank – 62,74
Banco Portugues do Investimento 17,00 CFI – 7,28
General Electric Corp. 8,75 BERD – 7,28
BRD 1999 Société Générale 51,00 SG – 58,32
BERD 4,99 BERD – 4,99
Banca 2001 Raiffeisen Zentralbank 93,36
Grup Raiffeisen – 99,49
Agricolă Fondul Româno-American de Investiţii 5,72
Banca 2002-2005 BERD, IFC Erste Bank – 62,5
25
Comercială SIF OLTENIA SIF OLTENIA – 6,12
6,12
Română SIF MUNTENIA SIF MUNTENIA – 6
6,0
SIF MOLDOVA SIF MOLDOVA – 6
6,0
SIF TRANSILVANIA SIF TRANSILVANIA – 6
6,0
SIF BANAT-CRIŞANA SIF BANAT-CRIŞANA – 6
6,0
Salariaţii – cca. 8%

La data de 1 ianuarie 2005, primele cinci instituţii bancare operaţionale


în România deţineau cca. 60% din activele totale şi depozitele sistemului bancar
(Graficul 3.1).

1
www.primet.ro

57
Graficul 3.1: Gradul de concentrare a sistemului bancar românesc
100
90
80
70
60
50 Activ e (%)
40 Depozite (%)
30
20
10
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

Tabelul 3.8 prezintă gradul de concentrare a pieţei bancare în funcţie de


cota de piaţă a primelor cinci, zece, cincisprezece bănci în totalul activelor şi
depozitelor sistemului bancar în perioada 2000 – 2004. Datele din tabel arată că
gradul de concentrare în industria bancară măsurat în funcţie de total active şi
depozite a cunoscut o creştere până în anul 2002, după care a început să
descrească, ceea ce reflectă o creştere a competiţiei.
Indicatori de concentrare (2000-2005) - %
Tabel 3.8
Anul Grupe de bănci‫٭‬ Active Depozite
31.12.2000 C5 61 61
C10 77 77
C15 83 82
31.12.2001 C5 65 67
C10 82 84
C15 89 90
31.12.2002 C5 66 68
C10 83 85
C15 90 91
31.12.2004 C5 59 60
C10 81 75
C15 90 89
31.12.2005 C5 60 52
C10 81 70
C15 92 85
Sursa: BNR, ‫٭‬C5 – ponderea primelor cinci bănci ca mărime, etc.
În conformitate cu reglementările de prudenţă bancară în vigoare,
sistemul bancar este adecvat capitalizat. La data de 31.12.2004, nivelul agregat
al indicatorului de solvabilitate era de 20,64%, fiind astfel cu mult peste limita
de 12% cerută de reglementările BNR sau minimul de 8% acceptat pe plan
internaţional. Creşterea puternică a indicatorului de solvabilitate până în 2002
reflectă în principal măsurile de recapitalizare a unor bănci cu capital de stat şi
majorarea capitalului minim obligatoriu impusă celorlalte bănci de către BNR.
Scăderea indicatorului începând cu 2003 este urmarea creşterii portofoliului de

58
credite al băncilor româneşti şi, implicit, a creditelor neperformante, pe de o
parte, iar, pe de altă parte, a faptului că dinamica creditelor a fost cu mult
superioară dinamicii înregistrate de capitalul propriu al băncilor.
Evoluţia ratei de solvabilitate (%)
Tabel 3.9
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Rata solvabilităţii 13,8 13,3 13,6 10,3 17,9 23,8 27,3 24,8 21,09 20,64 21,1

Analiştii apreciază că nivelele de solvabilitate prezentate în tabelul de


mai sus trebuiesc însă privite cu prudenţă, întrucât indicii de solvabilitate
raportaţi până în anul 2000 arătau un grad de adecvare a capitalului mai bun
decât era cazul. Aceasta se explică prin faptul că reglementările valabile până la
1 octombrie 2000, au condus la o provizionare insuficientă datorită unor reguli
de clasificare a activelor destul de laxe.
În privinţa riscului de credit existent, expunerea băncilor faţă de acesta
este surprinsă de ponderea împrumuturilor neperformante în portofoliile acestor
instituţii. În ultima perioadă, s-a înregistrat un progres însemnat în rezolvarea
problemei împrumuturilor neperformante, nivelul acestora scăzând de la un
maxim de 71,7% înregistrat în anul 1998 la cca. 7% în 2005 (Tabelul 3.10).
Începând cu anul 2003, în condiţiile relansării procesului de creditare şi a
introducerii unor noi norme privind clasificarea creditelor acordate de către
bănci, ponderea împrumuturilor neperformante este în creştere, fără însă să
ajungă la valori critice.
Evoluţia împrumuturilor neperformante (1994 – 2005)
- pondere în total expunere (credite) netă –
Tabel 3.10
Categoria 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Substandard 11,7 14,0 18,2 12,5 13,2 17,3 1,73 0,86 1,41 2,86 2,35 5,64
Îndoielnic 11,9 13,7 10,1 9,9 7,7 6,7 0,74 0,35 0,26 0,59 0,54 1,22
Pierdere 10,9 28,5 32,9 42,6 50,8 28,7 3,92 2,73 1,04 2,91 4,02 1,39
Total 34,5 56,2 61,2 65 71,7 52,7 6,39 3,94 2,71 6,36 6,91 8,25
Sursa: BNR
România a înregistrat o creştere a volumului activelor bancare, a
creditului intern, în general, a celui neguvernamental, în special. Cu toate
acestea ponderea activelor bancare în PIB, respectiv a creditelor şi a depozitelor

59
bancare plasează ţara noastră în anul 2002 pe ultimele locuri în ierarhia ţărilor
din Europa Centrală şi de Est (graficele 3.2 şi 3.3)1.

Grafic 3.2

Grafic 3.3

După o perioadă de evoluţii contradictorii, volumul creditului


neguvernamental în România a cunoscut o revenire notabilă, aşa cum reiese şi
din graficul de mai jos, atingând în 2003 nivelul consemnat în 1991, însă, spre
deosebire de perioada de început a tranziţiei, când peste 90% din credit finanţa
sectorul public, în prezent trendul s-a inversat în favoarea sectorului privat
(peste 85%).
Grafic 3.4
1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 31

60
În termeni instituţionali, intermedierea financiară este, pentru România,
un proces eminamente bancar, deoarece băncile au deţinut şi deţin marea
majoritate a activelor financiare. Ţările dezvoltate, precum şi cele mai avansate
în procesul de tranziţie, consemnează valori ale activelor bancare sensibil mai
mari. Intermedierea financiară în România a rămas, de-a lungul întregii perioade
de tranziţie, deosebit de scăzută: masa monetară, ca procent în PIB, a variat în
aceşti ani între 20-30% (23% în anul 2000), ceea ce o plasează pe ultima poziţie
în rândul economiilor în tranziţie (Graficul 3.5)

Grafic 3.5
Elementul cel mai sensibil al intermedierii financiare şi monetizării îl
reprezintă nivelul creditului acordat sectorului întreprinderilor. Pe parcursul
anilor, critica unor reprezentanţi din sectorul real, regăsită frecvent şi în

61
discursul politic, s-a concentrat pe nivelul inadecvat al creditului furnizat
sectorului privat şi, în general, al creditului acordat firmelor.
Într-adevăr, creditarea sectorului întreprinderilor, inclusiv a sectorului
privat, este foarte scăzută (Graficul 3.6).

Grafic 3.6
Merită reţinut că, în ultimii ani ai secolului trecut, creditul către
subsectorul de stat al întreprinderilor s-a comprimat sensibil (reprezentând circa
3-4% din PIB), urmare îndeosebi restructurării şi privatizării mai pronunţate,
renunţării la creditele direcţionate şi subvenţionate şi întăririi supravegherii
bancare (Graficul 3.7).

Grafic 3.7
În prezent, creditul către sectorul întreprinderilor de stat este, în termeni
relativi, mai scăzut decât cel acordat sectorului privat (contribuţia sectorului de

62
stat la crearea PIB este de circa 40%, în timp ce creditul acordat acestui sector
reprezintă cel mult o treime din cel acordat sectorului privat).
În România, creditul neguvernamental este destinat atât finanţării
companiilor, cât şi a populaţiei.
• credite destinate companiilor – deşi structura acestor credite diferă de
la o bancă la alta, totuşi, la nivel agregat cele destinate finanţării industriei şi
serviciilor sunt preponderente (44%, respectiv 38%), dominante în cadrul
acestora fiind creditele de trezorerie; creditul acordat companiilor şi-a accelerat
ritmul lunar de creştere cu 2,3 puncte procentuale în lunile septembrie şi
octombrie, comparativ cu media primelor 8 luni ale anului 2005, îndeosebi pe
seama revigorării creditului pentru investiţii1.
• credite acordate populaţiei – modificările survenite în anii 2002-2003
în strategia majorităţii băncilor în sensul extinderii activităţii de retail
concomitent cu creşterea gradului de încredere a populaţiei în menţinerea
stabilităţii macroeconomice, au reprezentat doi factori decisivi care au condus
la o creştere accelerată a creditelor acordate populaţiei în această perioadă; dacă
la începutul anului 2005, componenta în lei a creditului acordat populaţiei era
dominantă, componenta în valută a recuperat aproape integral decalajul, astfel
încât în luna octombrie a aceluiaşi an cele două ponderi erau relativ egale2.
În anii recenţi, numărul conglomeratelor financiare a crescut
semnificativ în România. Aceste conglomerate îmbracă forma grupurilor
bancare ce cuprind, în principal, filiale bancare, societăţi de valori mobiliare şi
societăţi de leasing3. Structura acestor conglomerate este influenţată de cadrul de
reglementare existent ce nu permite băncilor să opereze direct pe piaţa de
capital. Totodată, legislaţia bancară prevede că operaţiunile de leasing financiar
vor fi desfăşurate de bănci prin societăţi distincte, constituite în acest scop. Prin
urmare, marile bănci comerciale şi-au înfiinţat societăţi de valori mobiliare

1
www.bnro.ro
2
Idem sursa 1
3
www.cerope.ro

63
(Tabelul 3.11) pentru a putea opera indirect pe pieţele de valori mobiliare şi sunt
acţionarii principali la o serie de societăţi de leasing.
Participaţii majoritare ale băncilor la societăţi de valori mobiliare
Tabel 3.11
Grupul Societăţi financiare deţinute
Grupul BCR Banca Comercială Română BCR Asset Management
BCR Leasing Anglo Romanian Bank
BCR Securities BCR Chişinău
BCR Asigurări
Grupul BRD-SG BRD Société Générale BRD Securities
BRD Sogelease BRD Finance Credite de Consum
ALD Automotive ASIBAN
BRD / SG Corporate Finance
Grupul Financiar BT Banca Transilvania BT Securities
BT Leasing BT Asigurări
BT Direct BT Asset Management SAI
Grupul Raiffeisen Romania Raiffeisen Bank Raiffeisen Investment
Raiffeisen Banca pentru Locuinţe Raiffeisen Capital and Investment
Raiffeisen Leasing
Sursa: BNR

3.3 Privatizarea bancară în România


După 1990, sistemul bancar românesc a inceput procesul de dezvoltare.
Băncile comerciale româneşti şi-au început operaţiunile cu portofolii relativ
specializate, reflectând gradul lor de concentrare de dinainte de 1989 în anumite
sectoare de activitate. Noile bănci cu capital privat românesc sau mixt au fost
autorizate să înceapă operaţiunile pe piaţă. Numărul de bănci, persoane juridice
române, a crescut de la 7 la 33 de bănci la sfârşitul anului 2005. În acelaşi timp,
6 filiale ale unor bănci străine de prestigiu operează în România.
Sistemul bancar românesc era dominat la sfârşitul anului 1997 de patru
mari bănci cu capital majoritar de stat: BCR, BRD, Banca Agricolă şi Bancorex.
Aceste patru bănci deţineau la acel moment 68% din activele totale ale
sistemului bancar. S-a impus astfel începerea procesului de privatizare a
băncilor cu capital majoritar de stat.
Gradul de bancarizare 2002
Tabel 3.12
Ţara Total instituţii de credit‫٭‬ Total instituţii la 1 mil. locuitori
Bulgaria 720 91
Cehia 1787 174
Polonia 9964 258
România‫٭٭‬ 3007 139
Slovacia 1047 195
Slovenia 809 407
Ungaria 3157 306
Zona Euro 178242 579
‫ )٭‬la nivel de unitate teritorială
‫ )٭٭‬date 2003

64
Băncile cu reţele teritoriale semnificative (aprilie 2006)
Tabel 3.13
Nr. crt. Banca Unităţi Nr. crt. Banca Unităţi Nr. crt. Banca Unităţi
1 CEC 1404 6 ING Bank 115 11 OTP 39
2 BCR 390 7 BC Ion Ţiriac 68 12 Carpatica 29
3 BRD 338 8 UNICREDIT 50 13 Citibank 20
4 B. Transilvania 238 9 Romexterra 41 14 RIB 20
5 Raiffeisen 219 10 Finansbank 39 15 Procredit 19
Sursa: presa financiar – bancară
La sfârşitul anului 2004, reţeaua teritorială a băncilor, persoane juridice
române, şi a sucursalelor băncilor străine operând în România se compunea din
3245 de unităţi [cifrele au în vedere luna decembrie 2004]. Analizată în
dinamică dimensiunea reţelei teritoriale a băncilor româneşti indică următoarea
evoluţie: o creştere a numărului unităţilor până în anul 1999, când s-a atins un
maxim de circa 3000 unităţi, după care falimentul unor bănci (Dacia Felix,
Credit Bank, Banca Albina, Bankcoop, Bancorex) sau intrarea altora într-un
amplu proces de reorganizare (Banca Agricolă) a făcut ca numărul unităţilor
teritoriale să se reducă la 2747 de unităţi în 2001. Începând cu anul 2002,
orientarea băncilor româneşti către clientela de retail, proces ce implică o reţea
de ghişee amplă, a făcut ca băncile româneşti, atât cele mari, dar şi cele mici ca
dimensiuni să penetreze numeroase zone cu potenţial bancar ridicat. Astfel,
începând cu 2002 dimensiunea reţelei teritoriale înregistrează o creştere
importantă, multe dintre unităţi fiind de dimensiuni modeste de 2-6 salariaţi.
Deşi în creştere reţeaua teritorială a sistemului bancar românesc este inegal
dezvoltată pe bănci dar şi în teritoriu. Astfel reţeaua cea mai mare aparţine CEC-
ului cu 1407 unităţi, într-un permanent regres după 1990, la mare distanţă
urmează: BCR cu 341 unităţi, BRD cu 235 unităţi, Raiffeisen Bank cu 206
unităţi, Banca Transilvania cu 177 unităţi, Banc Post cu 155 unităţi, Banca
Carpatica cu 93 de unităţi, ING România cu 69, Banca Ţiriac cu 63 etc.
Celelalte bănci au reţele de talie mică, nedepăşind numărul de 40 de unităţi.
Aşadar, gradul de bancarizare al României rămâne modest cu cca. 7000 de
locuitori pe un ghişeu, cu mult peste nivelul optim de 5 mii persoane (Tabelul
3.12).

65
Demararea procesului de privatizare a băncilor româneşti s-a produs într-
un context economico-financiar intern marcat de reduceri importante şi
succesive ale produsului intern brut şi de aplicarea unor politici financiare
restrictive, menite să determine scăderea inflaţiei şi crearea condiţiilor pentru o
macrostabilizare durabilă. Sistemul bancar românesc în ansamblul său şi unele
bănci comerciale (cu capital de stat sau privat), în particular, au simţit impactul
negativ al situaţiei generale a economiei, precum şi influenţele modificărilor
legislative survenite, de mare însemnătate pentru accelerarea reformei şi
privatizarea sistemului bancar: Legea bancară, Legea privind statutul BNR,
Legea privind falimentul băncilor şi legile specifice privind privatizarea băncilor
alese pentru prima etapă.
De asemenea, procesul de restructurare şi privatizare a băncilor
comerciale româneşti s-a desfăşurat în cadrul mai larg al schimbărilor şi
privatizărilor înregistrate în ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de Est.
Procesul de privatizare a principalelor bănci comerciale cu capital
majoritar de stat a început în 1998. Legea nr. 83/1997 privind privatizarea
băncilor în care statul este acţionar, a stabilit cadrul legal în ce priveşte
transformarea băncilor deţinute de stat în bănci cu capital privat1.
Restructurarea şi privatizarea sectorului bancar reprezintă unul dintre
obiectivele principale ale programului de reformă structurală cu FMI şi Banca
Mondială. Astfel, în vederea accelerării reformei în domeniul bancar, s-a
finalizat procesul de privatizare a unor bănci (Banca Română pentru Dezvoltare
şi Banc Post în primul trimestru al anului 1999 şi Banca Agricolă în aprilie
2001) împreună cu implementarea unui program rapid de „curăţare” de către
Banca Centrală între 1999-2002. De aceea au fost luate măsuri drastice, inclusiv
fuziunea celei mai mari bănci cu capital de stat, Bancorex, prin absorţia cu o altă
bancă importantă, Banca Comercială Română şi iniţierea procedurilor privind
falimentul pentru alte şase bănci private (Credit Bank, Banca Albina, Bankcoop,
Banca Internaţională a Religiilor, Banca Columna şi Banca Română de Scont).

1
www.referate.ro

66
Structura de proprietate a capitalului social şi a activelor nete a
înregistrat modificări ample. După privatizarea Banc Post, partea deţinută de
băncile cu capital majoritar de stat în total împrumuturi şi total active era de
aproximativ 50%. „Absorţia” Bancorex de către BCR şi pregătirea pentru
privatizare a Băncii Agricole s-au numărat printre cele mai importante
evenimente din sistemul bancar care au redus drastic ponderea capitalului de stat
în capitalul social al băncilor, de la peste 1/2 în 1998 la mai puţin de 1/3 în 2001,
dar, simultan, şi a capitalului autohton, de la aproape 2/3 în 1998 la 37,5% la
sfârşitul anului 2001 (de stat şi privat – cumulat).
Restructurarea sistemului bancar românesc între 1998-2002 constituie un
adevărat studiu pentru economiile în tranziţie. La începutul anului 2002, sectorul
privat deţinea aproape 57% din totalul activelor nete ale sistemului bancar
(inclusiv ponderea sucursalelor băncilor străine). Dar din cele 57 de procente,
doar 3 reprezentau ponderea capitalului privat autohton. În aceste condiţii,
strategia privatizării BCR a căpătat o importanţă deosebită. În 2002, ponderea sa
era de 32% din totalul activelor bancare. În cazul în care BCR ar fi preluată de
un consorţiu financiar internaţional, capitalul străin va controla aproape 90% din
activele sistemului bancar din România1.
BCR reprezintă ultima mare bancă de stat din Europa Centrală şi de Est
ce a fost privatizată. La începutul anului 2003, după două încercări nereuşite de
atragere a investitorilor strategici pentru BCR, Guvernul a decis începerea
privatizării acestei bănci prin vânzarea unui pachet de acţiuni minoritare de
control în bancă către BERD şi Corporaţia Financiară Internaţională, IFC.
Astfel, statul român a vândut, în noiembrie 2003, un pachet de 25% plus două
acţiuni ale BCR către Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi
International Finance Corporation, divizia de investiţii a Băncii Mondiale. În
prezent, pachetul majoritar de acţiuni al BCR a fost achiziţionat de austriecii de
la Erste Bank.

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 121

67
CEC s-a confruntat cu grave probleme în urma semnării contractului de
garantare cu Fondul de investiţii SOV Invest în 1999. Restructurarea CEC prin
privatizare reprezintă o prioritate a Guvernului. În acest sens, ING Barings
împreună cu Guvernul au realizat în 2001 auditul operaţional şi au iniţiat
proiectul de restructurare a băncii, finanţat din fonduri PHARE.
Deşi numărul instituţiilor bancare a crescut de şapte ori din 1991 şi până
în prezent, sectorul bancar românesc continuă să se caracterizeze printr-un grad
relativ ridicat de concentrare, ceea ce denotă un nivel încă scăzut de competiţie.
La începutul anului 2005, piaţa bancară era dominată de trei bănci care au apărut
din structura monobancară precedentă: Banca Comercială Română, Banca
Română pentru Dezvoltare, Raiffeisen Bank care împreună deţin aproape 50%
din totalul activelor şi depozitelor din sectorul bancar (de remarcat că, totuşi,
ponderea celor trei sectoare este în scădere, ca urmare a regresului BCR şi
BERD şi a ieşirii din competiţie a CEC-ului, care, totuşi, nu a putut fi înlocuită
integral de către Raiffeisen Bank). Urmare a absorţiei Bancorex, BCR a devenit
principala bancă românească cu o cotă de piaţă de aproape 27%, urmată de
BRD, ce deţine 13% din totalul activelor sistemului bancar, ambele bănci
aflându-se în regres faţă de anii anteriori. Raiffeisen Bank se situează pe locul al
treilea, fiind într-o creştere puternică, cu o cotă de piaţă de 9% (de trei ori mai
mare în raport cu situaţia de la începutul lui 2001, când a fost privatizată), ea
fiind cea care a luat locul deţinut cu câţiva ani în urmă de către CEC (Tabelul
3.14).
Cotele de piaţă ale primelor 15 bănci la 1 ianuarie 2006
Tabel 3.14
Nr. Banca Cota de piaţă (%)
Crt. Active Capitaluri proprii
1. BCR 26 22
2. BRD – SG 15 14
3. Raiffeisen Bank 9 8
4. Banc Post 5 5
5. HVB Bank 5 3
Subtotal 1 (primele 5) 60 52
6. ING Bank – sucursală 5 1
7. ALPHA Bank 4 6
8. CEC 4 4
9. B. TRANSILVANIA 4 4
10. ABN AMRO Bank 4 3
Subtotal 2 (primele 10) 81 70
11. BC Ion Ţiriac 3 3
12. CITIBANK 2 2
13. UNICREDIT 2 2

68
14. EXIMBANK 2 6
15. Citibank 2 2
Total (primele 15) 92 85

Caseta nr. 6. Reforma Sistemului Bancar Românesc


decembrie 1990 – începerea reformei de facto -
- actuala BNR, care preia responsabilitatea asupra
politicii monetare şi funcţiile de bancă centrală (emiterea
monedei efective, relaţii cu băncile comerciale, casier
Vechea BNR general al statului, funcţia valutară, centru de
supraveghere şi autorizare a băncilor din sistem)
- Banca Comercială Română, care preia funcţiile
comerciale (activitatea comercială, relaţiile cu clientela)
Bănci specializate - se transformă în bănci comerciale universale
aprilie 1991 – începerea reformei de jure – adoptarea primei legislaţii bancare
Legea privind activitatea bancară - încurajează dezvoltarea băncilor cu
(33/91) capital privat;
- permite intrarea pe piaţă a băncilor
străine;
- băncile comerciale sunt autorizate să
funcţioneze ca bănci universale, putând
Legea privind Statutul BNR (34/91) efectua o gamă largă de operaţiuni.
prima parte a anului 1998 – adoptarea celei de-a doua legislaţii bancare
Legea bancară (58/98)
Legea privind Statutul BNR (101/98)
Legea falimentului bancar (83/98)
anul 2001 – corecţii ale legislaţiei bancare
O.G. nr. 137/2001 - completează şi modifică Legea
bancară (58/98)
O.G. nr. 136/2001 - completează şi modifică Legea privind
Statutul BNR (101/98)
O.G. nr. 138/2001 - completează şi modifică Legea
falimentului bancar (83/98)
anul 2007 - cadrul legislativ care guvernează sistemul bancar
Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României – Legea nr. 312 din 28 iunie
2004;
Ordonanţa privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului – Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 99 din 6 decembrie 2006;
Legea pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este
acţionar – Legea nr. 83 din 21 mai 1997;
Reglementări privind falimentul instituţiilor de credit – Ordonanţa Guvernului nr.
10 din 22 ianuarie 2004 privind falimentul instituţiilor de credit, aprobată,
completată şi modificată prin Legea nr. 278 din 23 iunie 2004;
69
Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996, privind organizarea şi funcţionarea Fondului
de Garantare a Creditelor din Sistemul Bancar.
Sinteză a Reformei Sistemului Bancar Românesc
Urmând strategia guvernamentală, Autoritatea pentru Privatizare are ca
principale obiective1:
• vânzarea către sectorul privat, prin metodele prevăzute de lege, a
pachetelor de acţiuni deţinute de stat în societăţile comerciale;
• administrarea, în calitate de acţionar semnificativ sau majoritar, după
caz, a societăţilor comerciale aflate în portofoliu, la care statul deţine
acţiuni;
• controlul cu privire la modul în care sunt respectate clauzele din
contractele de privatizare, precum şi supravegherea societăţilor în
cauză în ceea ce priveşte gradul de realizare a performanţelor
economice şi financiare asumate prin contractul de privatizare;
• restructurarea societăţilor comerciale şi acordarea asistenţei financiare
necesare retehnologizării şi modernizării acestora;
• transferul, în condiţiile legii, către unele ministere şi autorităţi publice
locale a activităţii de administrare şi vânzare a acţiunilor deţinute de
Autoritatea pentru Privatizare în societăţile comerciale, în scopul
accelerării procesului de privatizare şi întăririi controlului în perioada
postprivatizare.
În vederea accelerării şi finalizării procesului de privatizare, trebuie
respectate următoarele principii:
a) asigurarea transparenţei procesului de privatizare;
b) formarea preţului de vânzare, în baza raportului dintre cerere şi
ofertă;
c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători;
d) reconsiderarea datoriilor societăţilor comerciale, în vederea sporirii
atractivităţii ofertei de privatizare.

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 123

70
Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului
(APAPS) este gestionar al participaţiei statului la capitalul unei bănci
comerciale.
Privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar se
poate realiza prin următoarele căi:
» majorarea capitalului social prin aport de capital privat, în numerar, în
baza unei oferte publice sau a unui plasament privat;
» vânzarea de acţiuni gestionate de Autoritatea pentru Privatizare şi
Administrarea Participaţiilor Statului, numai contra numerar, cu plata
integrală către:
♦ persoane fizice române;
♦ persoane fizice străine;
♦ persoane juridice române cu capital majoritar privat, inclusiv
societăţi de investiţii financiare;
♦ persoane juridice străine cu capital majoritar privat.
» combinarea primelor două modalităţi.
Acţiunile pot fi vândute prin intermediul următoarelor posibilităţi1:
• Licitaţie publică
Licitaţia publică poate fi organizată în două moduri: licitaţia cu strigare
şi licitaţia cu ofertă în plic.
Licitaţiile se organizează atunci când vânzarea se face pe baza ofertei de
vânzare. Preţul de pornire al licitaţiei este egal cu valoarea nominală a acţiunilor.
Pentru organizarea şi conducerea licitaţiei instituţia publică implicată numeşte o
comisie de licitaţie.
Pentru a participa la licitaţie, potenţialii cumpărători trebuie să
constituie, pe lângă documentele furnizate, o garanţie de participare
reprezentând un procent de până la 3% din preţul de deschidere anunţat şi să
plătească taxa de participare.

1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 125

71
Toate garanţiile vor fi restituite integral după nominalizarea
câştigătorului licitaţiei, cu excepţia celui care a câştigat licitaţia.
• Negociere
Vânzarea prin negociere se utilizează în cazul în care instituţia publică
implicată se adresează, prin publicarea unui anunţ de vânzare, investitorilor
strategici, în scopul obţinerii unor oferte de cumpărare, ori, în cazul în care, în
urma desfăşurării unei licitaţii cu ofertă în plic, instituţia publică implicată
constată că s-a depus o singură ofertă de cumpărare care obţine mai puţin de
50% din punctajul maxim determinat pe baza grilei de punctaj.
Pentru organizarea şi conducerea negocierii, precum şi pentru
examinarea şi evaluarea ofertelor, instituţia publică implicată numeşte o comisie
de negociere.
În vederea participării la negociere, instituţia publică implicată poate
solicita potenţialilor cumpărători să depună o garanţie de participare într-un
cuantum cuprins între 3% şi 20% din valoarea nominală a pachetului de acţiuni
scos la vânzare. Garanţia se depune în una dintre următoarele forme:
a) virament prin ordin de plată;
b) scrisoare de garanţie bancară emisă de o bancă română sau de o bancă
străină cu care o bancă română are relaţii de corespondenţă;
c) bilet la ordin avalizat de către o bancă comercială agreată de instituţia
publică implicată.
Garanţia de participare se restituie integral tuturor participanţilor, cu
excepţia ofertantului selectat pentru încheierea contractului de vânzare-
cumpărare, în termen de două zile lucrătoare de la data încheierii procesului-
verbal de selecţie.
• Oferta publică secundară de vânzare
Oferta publică de vânzare este propunerea formulată de instituţia publică
implicată (APAPS) printr-un prospect de ofertă publică de a vinde acţiunile
deţinute la o societate comercială, adresată publicului larg, cu condiţia
posibilităţii egale de receptare din partea a minimum 100 de persoane

72
nedeterminate. Oferta publică de vânzare este valabilă cel puţin 30 de zile şi cel
mult 180 de zile de la data publicării ei.
• Metode specifice pieţei de capital
Instituţiile publice implicate pot vinde acţiunile deţinute la societăţile
comerciale prin orice metode de tranzacţionare a valorilor mobiliare, cu
respectarea prevederilor legale în vigoare privind valorile mobiliare şi bursele de
valori şi a reglementărilor aplicabile, emise de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare şi de către alte instituţii abilitate.
Metodele de tranzacţionare folosite sunt:
a) vânzarea la ordin – este propunerea formulată de instituţia publică

implicată de a vinde acţiunile pe care le deţine la o societate


comercială;
b) vânzarea ca răspuns la o ofertă de cumpărare – este propunerea

formulată de instituţia publică implicată ca răspuns la o ofertă publică


de cumpărare autorizată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare,
lansată de un cumpărător;
c) licitaţii electronice pe piaţa de capital – prin acest tip de metodă,

instituţia publică implicată poate vinde acţiuni reprezentând, de


regulă, mai mult de 5% din capitalul social al unei societăţi
comerciale ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate sau urmează a fi
tranzacţionate pe piaţa de capital;
d) orice combinaţii ale metodelor de mai sus.
Pentru privatizarea fiecărei societăţi bancare se constituie prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea comună a Băncii Naţionale a României, Ministerului
Dezvoltării şi Prognozei, APAPS şi Ministerul Finanţelor publice, o comisie de
privatizare care răspunde de realizarea obiectivelor Legii privind privatizarea
societăţilor bancare şi de respectarea principiilor de transparenţă, rigoare şi
obiectivitate. Privatizarea acestor societăţi se va face pe baza unor rapoarte de
evaluare şi a studiilor de fezabilitate, întocmite de o firmă de specialitate, în
conformitate cu standardele internaţionale.

73
În acest context, Legea privind unele măsuri de accelerare a privatizării
se bazează pe următoarele principii1:
a) asigurarea transparenţei procesului de privatizare;
b) vânzarea la preţul de piaţă rezultat din raportul între cerere şi ofertă,
cu luarea în considerare a tuturor elementelor ce alcătuiesc oferta de
cumpărare;
c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători;
d) aplicarea unor programe de restructurare anterioare privatizării, cu
accent pe externalizarea unor activităţi şi / sau active, în special a
activelor cu caracter social;
e) reconsiderarea datoriilor societăţilor comerciale, în vederea sporirii
atractivităţii ofertei de privatizare;
f) instituirea administrării speciale în perioada de privatizare.
Un rol foarte important în cadrul procesului de reglementare şi
supraveghere a activităţii bancare în România îl are autoritatea de supraveghere
care elaborează cadrul legal în care pot acţiona băncile, mai exact limitele pe
care băncile comerciale, şi nu numai, nu le pot depăşi cu scopul de a ajunge în
mod rapid la un profit considerabil, dar cu un risc pe măsură2.
Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la
reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit3.
Banca Naţională a României este o instituţie de interes public creată ca
efect al unei Legi Organice, promulgată la 11/23 aprilie şi publicată în
Monitorul Oficial la 17/29 aprilie 18804.
Principalele atribuţii5 ale Băncii Naţionale a României sunt:
» elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de
schimb;

1
Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare
2
Dedu Vasile, „Gestiune bancară”, ediţia II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 260
3
Ordonanţa de Urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 1027 din 27 decembrie
2006, art. 4
4
Stoica Victor / Deaconu Petre, „Bani şi Credit”, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 511
5
Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României (Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 – Monitorul Oficial al
României nr. 582 din 30 iunie 2004)

74
» autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor
de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor
de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;
» emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe
teritoriul României;
» stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
» administrarea rezervelor internaţionale ale României.
Pentru autorizarea unei societăţi bancare trebuie îndeplinite o serie de
condiţii referitoare la1:
• mărimea capitalului social, care începând cu ianuarie 2004, este de
370 mld. lei şi care trebuie vărsat integral şi în numerar încă de la
înfiinţare;
• forma juridică de organizare, fiind permise doar bănci organizate ca
societăţi pe acţiuni;
• calitatea conducătorilor, administratorilor şi cenzorilor băncii.
Conducerea operativă a activităţii unei instituţii de credit trebuie să fie
asigurată de cel puţin două persoane2. Acestea trebuie să fie rezidente în
România, iar cel puţin una să fie cetăţean român. De asemenea, ambele persoane
trebuie să aibă cunoştinţe în domeniul economic şi juridic şi o anumită
experienţă în domeniul financiar-bancar.
• elaborarea unui studiu de fezabilitate;
• fondatorii şi acţionarii semnificativi au putere financiară, nu sunt
dependenţi de dividentele pe care banca le-ar oferi şi nu au suferit
condamnări penale;
• acţionarii semnificativi, care deţin mai mult de 5% din capitalul
social al băncii centrale trebuie să primească o aprobare prealabilă
din partea Băncii Naţionale a României.

1
Gust Marius, op. cit., pag. 161
2
Ordonanţa de Urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 1027 din 27 decembrie
2006, art. 13

75
Una dintre cele mai importante reguli stabilite de autorităţile naţionale de
reglementare şi supraveghere a activităţii bancare este reprezentată de norma
privind adecvarea capitalului. Această regulă, numită şi norma Cooke,
stabileşte că mărimea capitalului unei bănci trebuie să fie de cel puţin 8% în
raport cu activele bilanţiere şi extrabilanţiere, ponderate în funcţie de riscul
băncii. În aceste condiţii, fiecare instituţie de credit este responsabilă pentru
procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la profilul său de risc1.
BNR a elaborat o serie de norme necesare instituirii prudenţei în
sistemul bancar şi anume:
» nivelul minim de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul
fondurilor proprii şi totalul activelor şi elementelor bilanţului;
» expunerile mari – împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot
depăşi, cumulate, 20% din totalul fondurilor proprii ale băncii;
» nivelul minim de lichiditate – capacitatea băncii de a-şi acoperi din
activele lichide, obligaţiile exigibile pe termen scurt;
» valoarea totală a investiţiilor unei bănci în valori mobiliare – nu poate
depăşi nivelul de 100% din fondurile sale proprii, cu excepţia celor în
titluri de stat;
» limitele plasamentelor – investiţiile financiare şi participaţiile făcute de
o bancă în capitalul altor întreprinderi;
» extinderea reţelei de sucursale şi alte sedii secundare ale băncii;
» aprobarea de către BNR a înfiinţării, în străinătate, de către băncile
comerciale româneşti de reprezentanţe, sucursale sau filiale;
» interdicţia de a repartiza dividente dacă în urma acestei repartizări
banca înregistrează un raport de solvabilitate sub cel minim;
» expunerea valutară – la sfârşitul fiecărei zile lucrătoare, poziţia
valutară totală nu poate depăşi 10% din totalul fondurilor proprii ale
băncii;

1
Ordonanţa de Urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 1027 din 27 decembrie
2006, art. 149

76
» participarea unei societăţi bancare la capitalul social al societăţilor
nebancare;
» participarea unei societăţi bancare la capitalul altei bănci – până la
maxim 5% din capitalul acesteia, cu condiţia participării şi a unei
societăţi bancare;
» clasificarea împrumuturilor (creditelor) acordate – în funcţie de riscul
acestora, pe cinci categorii: „standard”, „în observaţie”, „substandard”,
„îndoielnic” şi „pierdere”;
» rezerva generală pentru riscul de credit şi provizioanele specifice de
risc;
» reguli privind pregătirea şi experienţa profesională;
» norme privind Registrul bancar – care prevăd ca acesta să fie ţinut în
sistem computerizat;
» reglementări referitoare la stabilirea regulilor privind ţinerea
contabilităţii şi întocmirea bilanţului contabil.
Autorităţile de reglementare bancară ale statelor au emis o legislaţie de
nivel secundar care se ocupă şi de regulile de evidenţă ale băncilor, de
stabilirea situaţiilor pe care acestea trebuie să le remită periodic organelor
de supraveghere.
Băncile româneşti trebuie să ţină permanent evidenţa contabilă, în
concordanţă cu prevederile legii contabilităţii şi ale reglementărilor specifice
date în aplicarea acesteia, şi să întocmească situaţii financiare pe care sunt
obligate să le publice.
Pe lângă obligaţiile menţionate mai sus, băncile au şi o serie de drepturi
permise de legislaţia din ţara noastră, printre ele numărându-se posibilitatea de
a-şi constitui provizioane pentru riscuri şi cheltuieli.
Banca Naţională a României, ca autoritate de reglementare şi
supraveghere, controlează băncile comerciale atât în varianta „off-site”, cât şi în
varianta „on-site”.

77
În sistemul bancar românesc, paralel cu activitatea de supraveghere,
există o serie de infrastructuri cu rol de protecţie a sistemului, care vin în
sprijinul supravegherii bancare. Aceste infrastructuri1 sunt:

• Fondul de Garantare a Depozitelor din sistemul bancar – are ca obiectiv


principal garantarea rambursării depozitelor constituite la instituţiile de
credit;
• Centrala Riscurilor Bancare – este specializată în colectarea, stocarea şi
centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei instituţii de credit
din sistemul bancar românesc faţă de acei debitori care au beneficiat de
credite şi/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma
limită de raportare sau care înregistrează întârzieri în efectuarea
plăţilor;
• ROMCARD – are ca obiect de activitate procesarea tranzacţiilor cu
carduri bancare.
Absorţia cu succes a reglementărilor în domeniul autorizării, controlului
şi supravegherii bancare emise de Uniunea Europeană, depinde de existenţa
unor condiţii2 prealabile, subliniate cu tărie chiar de forurile internaţionale de
reglementare şi care au o mare relevanţă şi pentru cazul României. Acestea sunt:
a) politici macroeconomice sănătoase şi durabile;
b) infrastructura publică dezvoltată;
c) disciplina de piaţă eficace;
d) proceduri corespunzătoare pentru rezolvarea eficientă a problemelor
băncilor;
e) mecanisme de protecţie sistemică.

Caseta nr. 7
1
www.arb.ro
2
www.cerope.ro

78
Programul de guvernare pe perioada 2001-2004, a avut, în domeniul
privatizării, următoarele obiective1:
» transparenţa şi corectitudinea procesului de privatizare;
» aplicarea de programe complexe de privatizare, cu asistenţă financiară
internaţională pentru societăţile mari, de importanţă deosebită pentru
economia naţională;
» elaborarea de programe specifice de privatizare pentru societăţile
comerciale situate în zone cu impact social major;
» elaborarea unor contracte de privatizare cu clauze care să asigure
modernizarea, dezvoltarea şi eficientizarea activităţii societăţilor în urma
privatizării;
» continuarea procesului de privatizare a sectorului bancar;
» utilizarea unui complex de metode de privatizare, cu accent pe
privatizarea prin piaţa de capital;
» majorări de capital în societăţile comerciale de importanţă deosebită,
urmând ca ponderea sectorului de stat în aceste societăţi să se reducă
substanţial în timp;
» urgentarea privatizării societăţilor comerciale aflate în curs de lichidare
în vederea reîntoarcerii acestora în circuitul economic.

În vederea realizării acestor obiective, în 2001-2002, s-a reuşit vânzarea


unui capital social de 17.898,53 mld. lei, ceea ce a contribuit semnificativ la
reducerea ponderii statului în economie.
Prin intensificarea eforturilor pentru privatizarea societăţilor bancare şi
de asigurare – reasigurare, au fost trecute în proprietate privată Banca Agricolă
şi Astra Bucureşti şi a fost vândut pachetul minoritar pe care statul îl mai deţinea
la Banc Post. Astfel, în ultimii doi ani, ponderea proprietăţii de stat gestionată de
Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului a scăzut
de la 15,43% la 8,47%.
♦ Privatizarea BRD – Groupe Société Générale
1
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 129-130

79
Banca Română pentru dezvoltare (BRD) a fost înfiinţată prin hotărâre de
Guvern în luna decembrie 19901.
Privatizarea Băncii Române pentru Dezvoltare s-a realizat în
conformitate cu prevederile Legii nr. 83/1997, cu modificările ulterioare şi a
normelor metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 428/1998, cu
modificările ulterioare.
În urma studiului de fezabilitate a privatizării şi a Raportului de evaluare
a BRD întocmit la 31.12.1997 de un consorţiu desemnat în urma unei selecţii de
oferte, BRD a fost estimată la o valoare de aproximativ 230 – 360 milioane
USD2.
Strategia de privatizare aprobată prin H.G. nr. 428/1998 a prevăzut două
etape:
• vânzarea pachetului de control către un investitor strategic, vânzarea
către salariaţii şi conducerea băncii şi către BERD sau CFI;
• vânzarea prin ofertă publică pe piaţa internă şi internaţională de capital
a acţiunilor rămase în proprietatea statului.
Finalizarea primei etape s-a realizat prin:
• semnarea contractului de vânzare-cumpărare a pachetului majoritar de
acţiuni al BRD între fostul FPS şi banca franceză Société Générale
Paris, la data de 14.12.1998;
• semnarea contractului de vânzare-cumpărare între fostul FPS şi
salariaţii şi conducerea BRD, la data de 29.01.1999, prin care au fost
vândute 1.622.040 acţiuni la valoarea nominală de 25000 lei/acţiune;
• semnarea contractului de vânzare-cumpărare între fostul FPS şi BERD,
la data de 24.11.1999, pentru un număr de 973.223 acţiuni, preţul de
vânzare al unei acţiuni fiind de 21,4 USD;
După parcurgerea primei etape, structura acţionariatului la sfârşitul
anului 1999 se prezenta astfel:

1
www.brd.ro
2
Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 395

80
aaaaaaaaaaa Structura acţionariatului Pondere în capitalul
BRD SG social
Grupul bancar Société 51%
Générale
Fondul Proprietăţii de Stat 9,87%
Salariaţii băncii 8,33%
SIF Oltenia 5,55%
SIF Muntenia 5,26%
SIF Transilvania 5%
SIF Moldova 5%
SIF Banat Crişana 5%
BERD 4,99%

Tabel 3.15 – Structura acţionariatului BRD SG Grafic 3.8 – Structura acţionariatului BRD SG

În cea de-a doua etapă, cele 9,87 procente deţinute de statul român au
fost introduse la bursă, prin ofertă publică pe piaţa internă1, din care 25,7% a
fost subscris, făcând posibilă ulterior listarea la BVB în 15 ianuarie 2000. Ca
rezultat, cotarea acţiunilor BRD la Bursă a mărit capitalizarea pieţei bursiere de
la 400 mil.USD la aproape 800 mil.USD. Vânzarea s-a realizat în două tranşe,
prima fiind destinată micilor investitori care au avut posibilitatea să cumpere
pachete de maximum 200.000 acţiuni. Cea de-a doua tranşă de acţiuni a fost
oferită marilor investitori de pe piaţa românească.
Pentru ca vânzarea acţiunilor să fie cât mai accesibilă, Adunarea
Generală a Acţionarilor a aprobat splitarea acţiunilor, respectiv divizarea unei
acţiuni în valoare de 25.000 lei în cinci acţiuni cu o valoare nominală de 5000
lei.
Succesul privatizării BRD a primit recunoaştere pe plan internaţional
prin premiul „Privatizarea anului 1998 din Europa Centrală şi de Est” acordat de
publicaţia „Privatisation International Magazine”.
Ca urmare a schimbărilor intervenite în structura acţionariatului, BRD –
Groupe Société Générale şi-a stabilit ca obiectiv strategic obţinerea primului loc
în ierarhia băncilor româneşti.
Creşterea numărului de clienţi ai băncii în perioada post-privatizare a
fost favorizată de absorţia sucursalei din România a Société Générale, care a
adus mari clienţi multinaţionali, precum şi de conjunctura de pe piaţa bancară

1
Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 396

81
(absorţia Bancorex de către BCR şi comprimarea activităţii Băncii Agricole ca
urmare a restructurării).
Începând cu anul 1999, BRD s-a impus progresiv şi pe piaţa de retail,
oferind o gamă diversă de produse şi servicii pentru populaţie.
Şi după privatizare, BRD a rămas în continuare o bancă pentru marile
corporaţii private, prin creşterea ponderii creditelor acordate societăţilor
comerciale private în totalul portofoliului. De asemenea, BRD-SG şi-a menţinut
poziţia importantă pe piaţa operaţiunilor de factoring de export, în anul 1998
fiind singura bancă din România, membră a Factors Chain International, care
oferea servicii de factoring internaţional firmelor exportatoare.
Activitatea BRD-SG adresată persoanelor fizice (retail banking) a
cunoscut o dezvoltare însemnată în perioada post-privatizare, fapt demonstrat de
creşterea ponderii activităţii de retail în total plasamente de la 2% la sfârşitul
anului 1998, la 3,8% la sfârşitul lui 1999.
După privatizare, BRD-SG a încheiat anul 1999 cu un profit brut de
1088,4 mld.lei, în creştere cu 69,8% faţă de anul precedent.
Pentru anul 2007, BRD estimează un profit în creştere cu minim 15%,
banca propunându-şi realizarea unor investiţii de circa 35 – 40 mil. Euro în
reţea, în dezvoltarea sistemului informatic, în carduri şi în pregătirea angajaţilor.
De asemenea, conducerea băncii preconizează o reducere a segmentului de
afaceri corporate în favoarea celui de servicii destinate persoanelor fizice şi a
operaţiunilor de pe piaţă1.
♦ Privatizarea Banc Post
Banc Post a fost înfiinţată în iulie 1991 ca societate pe acţiuni cu capital
de stat, prin preluarea unei părţi din activele companiei publice Rom Post
Telecom, fiind autorizată de BNR să funcţioneze ca bancă de tip universal,
comercial şi de economii.
Banc Post a fost una dintre băncile de stat cu o situaţie financiară bună.
La sfârşitul anului 1998, ea avea o reţea teritorială de 123 de sucursale precum şi

1
www.active.ro

82
centre în 2500 de oficii poştale, un profit brut de 165,2 miliarde lei şi un capital
social majorat de 2,5 ori.
Procesul de privatizare a băncii a demarat în anul 1997, odată cu
nominalizarea comisiei de privatizare. Strategia de privatizare a societăţii
bancare Banc Post SA a fost aprobată prin H.G. nr. 435/1998 iar etapele1
prevăzute au fost următoarele:
» vânzarea unui pachet de 63% din capitalul social;
» plasamentul privat de către investitorii instituţionali şi oferta publică de
vânzare pe piaţa internă de capital, care urma să aibă loc în 1999.
În vederea capitalizării băncii, Banc Post a beneficiat de la BERD de un
împrumut subordonat convertibil în valoare de 10 milioane USD pentru o
perioadă de 10 ani. Un alt împrumut tot de 10 milioane USD, acordat în aceleaşi
condiţii a fost semnat şi cu Corporaţia Financiară Internaţională (IFC).
În baza strategiei aprobate s-a realizat caietul de sarcini privind
participarea la prima etapă, şi totodată s-a publicat Anunţul de vânzare în presa
internă şi internaţională, în cadrul căruia, pentru o acţiune cu valoare nominală
de 1000 lei, preţul de ofertă2 a fost stabilit astfel:
» preţul propus de consultantul financiar: 1,52 – 1,66 USD/acţiune;
» preţul propus de comisie: 1,92 USD/acţiune;
» preţul de ofertă aprobat: 1,92 USD/acţiune.
Dintre ofertanţi, au câştigat General Electric Capital – preţul plătit pentru
pachetul de acţiuni de 35% din acţiunile Banc Post fiind de 42,8 milioane USD,
plătibili în rate până în 2002 – şi Banco Portugues de Investimento din
Portugalia care a achiziţionat 10% din acţiuni. Valoarea totală a investiţiei a fost
de 92,7 milioane USD.
Dacă la momentul perfectării tranzacţiei (aprilie 1999) GE Capital a avut
în vedere o creştere a participării sale în bancă prin noi achiziţii de acţiuni (scop
în care au fost purtate tratative cu SIF), ulterior, pe fondul creşterii deosebite a
costurilor operaţionale (generată de reglementările nou apărute pe piaţa bancară
1
Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 394
2
Idem sursa 1, pag. 395

83
şi de evoluţia de ansamblu a economiei şi a clienţilor băncii), compania a
renunţat la acţiunile rămase neachitate şi le-a cesionat EFG Eurobank Grecia.
Ulterior, prin acte adiţionale la contractul de vânzare-cumpărare, 26,25%
din acţiunile Banc Post deţinute de compania americană au fost cesionate astfel:
băncii elene EFG Eurobank, care a preluat 19,25% din acţiuni şi către Banco
Portugues de Investimento, care a preluat 7% din acţiuni.
Structura acţionariatului Banc Post la sfârşitul anului 1999 era
următoarea:
Structura acţionariatului Banc Post Pondere în
capitalul social
EFG Eurobank 19,25%
Banco Portugues de Investimento 17%
Fondul Proprietăţii de Stat 17%
General Electric Capital Corporation 8,75%
Salariaţii şi conducerea Banc Post 8%
SIF Banat Crişana 6%
SIF Moldova 6%
SIF Muntenia 6%
SIF Oltenia 6%
SIF Transilvania 6%

Tabel 3.16 – Structura acţionariatului Banc Post Grafic 3.9 – Structura acţionariatului Banc Post

În acest context, obiectivele strategice ale băncii pentru perioada imediat


următoare privatizării au vizat, în principal, păstrarea caracterului de bancă de
retail, dar şi dezvoltarea treptată a afacerilor cu clienţii săi tradiţionali din
categoria agenţilor economici şi pătrunderea pe noi segmente de piaţă.
Schimbările în acţionariatul băncii precum şi amânarea îndeplinirii
anumitor clauze din contractul de privatizare (în special legate de plata
acţiunilor şi programul de investiţii) au determinat neîndeplinirea obiectivelor
privind profitul şi indicatorii de profitabilitate în perioada imediat următoare
privatizării.
În ceea ce priveşte profitul brut, Banc Post a înregistrat în perioada
1997-1998 o scădere continuă a acestuia, rezultatul cel mai slab fiind în 1999
când banca a realizat numai 1,9 mld.lei (faţă de 165,2 mld.lei în 1998 şi 213,2
mld.lei în 1997), iar după plata impozitului pe profit şi a cheltuielilor
deductibile, s-au înregistrat pierderi de 41,2 mld.lei.
Deşi rata solvabilităţii s-a dublat în 1999 faţă de 1998, rata rentabilităţii
economice, rata rentabilităţii financiare şi rata profitului s-au situat pe un trend

84
descendent în primul an după privatizare. În prezent însă, indicatorii de
performanţă bancară urmează o evoluţie pozitivă.
♦ Privatizarea Băncii Agricole
Banca Agricolă reprezintă un exerciţiu interesant de analiză a unui
proces de restructurare şi privatizare în estul Europei1.
Situaţia financiară dificilă a Băncii Agricole a fost diagnosticată încă din
1996, când a intrat sub supravegherea BNR şi s-a pus pentru prima oară
problema privatizării acestei bănci.
Pentru depăşirea situaţiei critice determinată de acumularea unui volum
mare de credite neperformante şi a unui management defectuos precum şi
datorită efectelor politicilor de finanţare a agriculturii, începând cu anul 1997, s-
a decis demararea procesului de restructurare a băncii prin preluarea la datoria
publică a unor credite neperformante în valoare de 3375 miliarde lei. Ulterior,
prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.163 s-au fixat noi coordonate pentru
accelerarea procesului de restructurare şi privatizare a băncii.
În acest context, contracţia volumului activităţii desfăşurate (la sfârşitul
anului 1999, Banca Agricolă deţinea totuşi o cotă de piaţă de 4,2% din totalul
activelor bancare, 4,4% din totalul resurselor atrase în sistemul bancar şi avea
deschise 2,5 milioane de conturi) a impus măsuri de reducere a personalului
angajat şi de restructurare a reţelei teritoriale2.
În ceea ce priveşte restructurarea financiară, principalele demersuri au
avut în vedere recuperarea activelor neperformante şi transformarea unităţilor
teritoriale în centre de profit.
Procesul de privatizare a Băncii Agricole a fost finanţat de Comisia
Uniunii Europene din fonduri Phare.
Iniţial, investitorii interesaţi de Banca Agricolă au fost: Banca Agricolă a
Greciei, Fondul de Investiţii Româno – American, Rabo International Advisory
Services. La sfârşitul lunii august 2000, Banca Agricolă a Greciei s-a retras,

1
Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 397
2
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 139

85
locul său fiind luat de Fondul de Investiţii Regent Europe, dar datele
negocierilor de privatizare nu s-au schimbat.
În aprilie 2001, procesul de privatizare a Băncii Agricole s-a încheiat
prin vânzarea a 99% din acţiuni unui consorţiu format din Raiffeisen
Zentralbank şi Fondul de Investiţii Româno – American. Valoarea tranzacţiei s-a
ridicat la 52 de milioane de dolari1.

CAPITOLUL 4 REZULTATELE ŞI PERSPECTIVELE


PROCESELOR DE REFORMĂ BANCARĂ.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI

În ultimii ani, pieţele bancare din Europa Centrală şi de Est au fost


puternic influenţate de schimbările politice din regiune. Transformarea
sistemului bancar socialist s-a dovedit a fi dificilă. Au fost moştenite
împrumuturi acordate de aceste bănci într-o economie centralizată, nu pe baza
unor contracte comerciale, ci potrivit unor planuri politice. După căderea
comunismului, pieţele bancare din regiune au devenit vulnerabile.
1
www.finanţare.ro

86
Perioada de tranziţie a ţărilor central şi est europene a fost marcată de
practica apariţiei pe piaţă a unor firme fantomă. În consecinţă, multe dintre
aceste ţări au suferit din cauza unor crize bancare mai mult sau mai puţin grave
la sfârşitul secolului trecut, ceea ce a dus la aplicarea unor reforme drastice.
După câţiva ani de criză, sectorul bancar s-a stabilizat prin
implementarea unui set de măsuri care au inclus şi separarea băncilor comerciale
de banca centrală, liberalizarea dobânzilor, limpezirea condiţiilor de acordare a
creditelor, restructurarea şi privatizarea băncilor aflate în proprietatea statului,
deschiderea sistemului bancar către entităţi private şi străine într-un stadiu
incipient al procesului de tranziţie. O serie de investitori străini au devenit
acţionari majoritari la cele mai mari bănci din regiune. Procesul de integrare în
Uniunea Europeană a dus la un climat legislativ şi politic stabil, care a stimulat,
în egală măsură, creşterea economică a multor state central şi est europene1.
Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare măsură
similară cu cea a celorlalte economii din Europa Centrală şi de Est, totuşi, în
anumite privinţe era mai rigidă şi a avut un rol pasiv în economie. Sistemul
bancar românesc dinainte de reformă consta din Banca Naţională a României,
care juca rolul de Bancă Centrală cât şi comercială, şi din bănci specializate
pentru investiţii, comerţ exterior, agricultură şi economii2.
Un factor important în dinamica reformei sistemului bancar din România
– care o particularizează în rândul economiilor în tranziţie – îl reprezintă stocul
iniţial de probleme din sistem şi din economia reală. La debutul tranziţiei
sistemul bancar era marcat de eficienţă scăzută, inclusiv credite neperformante,
situaţie explicată prin subordonarea necondiţionată a politicii de creditare
obiectivelor legate de planul economic. Slăbiciunile organice din sectorul
întreprinderilor, manifestate acut spre finele anilor '80, şi-au pus inevitabil
pecetea asupra viabilităţii sistemului bancar3.

1
www.wall-street.ro
2
www.referate.ro
3
www.cerope.ro

87
România, datorită unei moşteniri dureroase de la regimul comunist şi a
unui mediu politic fragmentat, încă se confruntă cu probleme de management
economic. Progrese s-au făcut în multe domenii, dar încă există multe obstacole
de depăşit în vederea înscrierii pe un drum stabil şi credibil atât pentru
investitorii străini, cât şi pentru cei locali, şi într-un final, pentru cetăţenii
României. Legile bancare au fost ajustate în 1998 şi reglementări riguroase au
întărit soliditatea sistemului financiar. Disciplina de piaţă a devenit mai
puternică şi s-a concentrat pe acţiuni prompte care să fie aplicate băncilor care
nu îndeplinesc rezervele minime obligatorii şi pe încurajarea unei politici de
eliminare rapidă a băncilor neviabile1.
La finele anului 1990, când a avut loc demararea de facto a reformei
bancare din România, integrarea europeană a ţării noastre era încă un vis
îndepărtat. Însă ceea ce s-a reuşit să se infăptuiască în România după acea dată a
deschis drumul nostru către Uniunea Europeană, fapt ce a culminat cu integrarea
ţării noastre în structurile comunităţii europene, începând cu 1 ianuarie 2007.
Practic, sistemul de tip monobancă – alcătuit din Banca Naţională a României şi
patru bănci specializate (Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru
Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de Investiţii şi Casa de Economii şi
Consemnaţiuni) – a fost înlocuit cu un sistem structurat pe două niveluri.
Un palier a fost ocupat de banca centrală, care a devenit unicul organ de
conducere, iar cel de-al doilea palier a revenit băncilor comerciale, constituite ca
societăţi pe acţiuni.
Privind acum înapoi, distingem două mari etape2 în desfăşurarea
reformei bancare.
Prima etapă s-a derulat în perioada 1990-1997, interval de timp în care s-
au pus bazele sistemului bancar pe două niveluri, specific economiei de piaţă.
România a dobândit trei importante acte legislative: Legea bancară, Legea
privind Statutul BNR şi, către sfârşitul perioadei, Legea privind privatizarea
societăţilor bancare la care statul este acţionar.
1
Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 399
2
www.bnro.ro

88
În cea de-a doua etapă, ulterioară anului 1997, banca centrală a acţionat
pentru îmbunătăţirea legislaţiei bancare prin alinierea acesteia la standardele
europene. Totodată, a iniţiat un proces de asanare şi consolidare a sistemului
bancar. Un proces absolut necesar după problemele grave din anii 1998-1999,
când recesiunea economică a lovit puternic verigile slabe ale sistemului bancar.
Din punct de vedere al evoluţiei cantitative a sistemului bancar, prima
etapă s-a caracterizat printr-o extindere rapidă, numărul băncilor comerciale
crescând de aproape trei ori. Concomitent cu mărirea reţelei teritoriale şi cu
diversificarea operaţiunilor societăţilor bancare cu capital de stat, capitalul
privat, capitalul cooperatist şi cel mixt şi-au făcut tot mai mult simţită prezenţa,
în paralel cu continuarea procesului de integrare a sucursalelor băncilor străine
în activitatea bancară autohtonă. În privinţa structurii activelor, de exemplu,
sistemul bancar se caracteriza printr-o concentrare pronunţată, la nivelul
principalelor patru bănci de stat – Banca Agricolă, Banca Comercială Română
(BCR), Banca Română de Comerţ Exterior (Bancorex) şi Banca Română pentru
Dezvoltare (BRD).
Topul primelor cinci bănci în funcţie de active de pe piaţa bancară
românească la data de 31 decembrie 2005, respectiv 2006, este prezentat în
tabelul următor (Tabelul 4.0).
Tabel 4.0
Banca 2005 (%) 2006 (%)
BCR 25,7 26,2
BRD 15,00 16,3
Raiffeisen 10,60 8,0
HVB-Ţiriac1 - 5,1
Banca Transilvania 3,9 4,7

Sursa: Ziarul Financiar din 29 ianuarie 2007


În vederea asigurării unei baze economice sănătoase a sistemului bancar
şi a funcţionării sale pe criterii competitive, BNR a adoptat o politică de
autorizare prudentă, favorabilă înfiinţării unui număr relativ mici de bănci, dar
puternice, cu capital solid. Pentru a face faţă avalanşei de solicitări, BNR a
hotărât, încă din anul 1992, ca nivelul minim al capitalului social necesar

1
La sfârşitul lui august 2006, HVB a fuzionat cu Banca Ţiriac

89
autorizării unei bănci comerciale să fie cel puţin egal cu cel prevăzut de
standardele europene – 5 milioane ECU/euro.
Disfuncţionalităţile de ordin structural, consemnate la nivelul sectorului
real al economiei – cu deosebire gradul înalt de îndatorare a unui număr mare de
întreprinderi faţă de stat şi de furnizori şi declinul producţiei în intervalul 1997-
1999 – s-au reflectat în deteriorarea calităţii portofoliului de credite al băncilor.
Mai cu seamă al acelor bănci cu expuneri sectoriale mari. Sunt de notorietate
cazurile Băncii Agricole, Bancorex şi Băncii Columna.
În cea de-a doua etapă, direcţiile de acţiune pentru continuarea reformei
bancare au fost definite de două evenimente majore: criza bancară din anii 1998-
1999 şi invitaţia adresată României la Helsinki (decembrie 1999) de a începe
negocierile de aderare la Uniunea Europeană.
La începutul anului 1999, BNR a demarat un program de restructurare a
sistemului bancar, program destinat prevenirii riscului sistemic, care a vizat pe
lângă rezolvarea situaţiei băncilor „problemă”, îmbunătăţirea calităţii
supravegherii prudenţiale.
Principala ameninţare la adresa viabilităţii sistemului bancar o
reprezenta, la momentul 1998, funcţionarea defectuoasă a unor bănci de mari
dimensiuni, cu capital de stat (Bancorex şi Banca Agricolă).
Un sprijin esenţial în identificarea soluţiilor şi în derularea cu succes a
procesului de restructurare şi, ulterior, a celui de privatizare, l-a constituit
demararea acţiunii de preluare de la aceste bănci a creditelor neperformante şi a
activelor extrabilanţiere din aceeaşi categorie, prin decizia de înfiinţare, la
începutul anului 1999, a Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare (AVAB).
În final, operaţiunea de asanare a sistemului bancar a condus la
eliminarea entităţilor neviabile, ajungându-se în timp la o asumare adecvată a
funcţiei de intermediere.
Modificările legislative ulterioare noului pachet de legi bancare – Legea
bancară, Legea privind Statutul BNR şi Legea falimentului bancar, adoptate în

90
1998 – au creat premisele îmbunătăţirii cadrului normativ al unei supravegheri
eficiente.
După ce BRD, Banc Post şi Banca Agricolă au fost privatizate cu succes
prin preluarea pachetului majoritar de acţiuni de către instituţii financiare străine
cu reputaţie consolidată, capitalul străin a ajuns să deţină poziţia dominantă pe
piaţa bancară românească iar ponderea acestuia urmează un trend ascendent în
ultima perioadă, pe fondul încheierii, în 2005, a privatizării celei mai mari bănci
din România, Banca Comercială Română (BCR), care a intrat în posesia
austriecilor de la Erste Bank. Preţul oferit pe acţiune de către aceştia a fost de
7,65 euro, ceea ce înseamnă că valoarea totală a tranzacţiei a fost de 3,751
miliarde de euro1.
Singura bancă importantă din România al cărei proces de privatizare nu
s-a încheiat încă, este Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC). Statul vinde
unei instituţii financiar-bancare internaţionale sau unui consorţiu din care face
parte o instituţie financiar-bancară internaţională, 69,9% din acţiunile băncii.
Totodată este inclusă şi cota de 9,9% din acţiuni, care revine Fondului
Proprietatea2.
După retragerea băncii belgiano-franceză Dexia, privatizarea CEC va
continua cu ceilalţi patru ofertanţi rămaşi în cursă la momentul acesta, şi anume,
National Bank of Greece, EFG Eurobank, OTP Bank şi Raiffeisen. Câştigătorul
licitaţiei va fi anunţat la mijlocul lunii septembrie 2007, după depunerea
ofertelor financiare îmbunătăţite finale.
Aspectele pozitive ale privatizării bancare din România decurg în primul
rând din calitatea cumpărătorului, puterea lui financiară şi dimensiunea
pachetului de acţiuni achiziţionat. În acest sens, deşi în cazul băncilor analizate
privatizarea s-a realizat cu investitori strategici reprezentaţi de instituţii bancare
sau financiare de renume internaţional, există diferenţe importante, pe termen
scurt, între rezultatele obţinute3.

1
www.finanţare.ro
2
Idem sursa 1
3
Dardac Nicolae, op. cit., pag. 140

91
În cazul BRD este vorba de un investitor strategic activ care a
achiziţionat pachetul majoritar de acţiuni şi care s-a implicat imediat în
adaptarea şi perfecţionarea activităţii, în primul rând pe linia îmbunătăţirii
managementului şi a introducerii practicilor bancare moderne şi eficiente, dar şi
în ceea ce priveşte extinderea gamei de servicii bancare şi dezvoltarea sistemelor
tehnologice utilizate. Pe termen mediu, noul acţionar şi-a propus dezvoltarea
conceptului de management al clientelei.
De asemenea, urmărirea cu consecvenţă a obiectivelor stabilite
reprezintă o modalitate de familiarizare a pieţei bancare interne cu procedurile
existente pe piaţa internaţională.
Pentru a putea trage o concluzie pertinentă privind avantajele concrete
ale acestei metode de privatizare este necesar ca acţiunile demarate de noul
proprietar să aibă caracter de continuitate şi să se dovedească performante pe
termen mediu şi lung.
În ceea ce priveşte situaţia Banc Post, rezultatele mai slabe obţinute în
primul an de după privatizare au fost marcate de disiparea acţionariatului şi
schimbările succesive intervenite în structura acestuia, precum şi de
neîndeplinirea anumitor clauze din contractul de privatizare legate de programul
de investiţii.
De asemenea, un alt factor de frânare a dezvoltării băncilor, în general,
l-a constituit mediul economic şi financiar mai puţin favorabil. În prezent însă,
indicatorii de performanţă înregistraţi de băncile privatizate din România
urmează o evoluţie pozitivă.
Un alt aspect pozitiv îl constituie accentuarea concurenţei pe piaţa
bancară, pe fondul relativului avans al privatizării BRD şi al demarării, la
începutul anului 1999 a programului de restructurare a sistemului bancar. Acesta
a vizat în principal:
• rezolvarea situaţiei băncilor – cu problemă în funcţie de caz –
Bancorex, Banca Agricolă, Bankcoop, Dacia Felix, Credit Bank,

92
Banca Columna, Banca Internaţională a Religiilor şi Banca Română de
Scont – şi înfiinţarea AVAB;
• îmbunătăţirea calităţii supravegherii prudenţiale a băncilor, concretizată
în introducerea unui sistem de rating bancar şi avertizare timpurie
asupra tendinţelor negative din activitatea băncilor, îmbunătăţirea
cadrului legislativ şi de supraveghere;
• îmbunătăţirea funcţionării mecanismului de garantare a depozitelor.
Datorită procesului de regionalizare, tendinţele care se manifestă în
sistemul financiar european îşi pun amprenta şi asupra evoluţiei pieţei bancare
interne. Astfel, aşa cum pe plan european băncile mari vor să devină şi mai mari,
şi în România este în plină desfăşurare un proces de concentrare, prin achiziţii şi
fuziuni, cea mai recentă fiind cea dintre HVB Bank Romania şi Banca „Ion
Ţiriac”1. Concomitent, se înregistrează o tendinţă de specializare, ilustrată foarte
bine în domeniul finanţării IMM-urilor de ProCredit Bank, în domeniul locativ
de băncile pentru locuinţe create de Raiffeisen Bank şi HVB Bank, iar în
domeniul creditului pentru autoturisme de Porsche Bank.
De asemenea, conexiunea cu practicile bancare moderne, asigurată de
băncile cu capital străin, la care se adaugă creşterea exigenţei clienţilor au
condus la asimilarea rapidă şi la dezvoltarea unor servicii care implică
tehnologie avansată.
Se poate afirma că, datorită progreselor tehnice, România a reuşit să
depăşească relativ rapid etapa cecurilor şi a instrumentelor pe suport hârtie şi să
se înscrie în etapa instrumentelor procesate electronic, proces care în alte ţări a
durat câteva decenii. Astfel, dincolo de creşterea accelerată a numărului de
utilizatori şi a volumului de operaţiuni derulate prin mijloace electronice de
plată, care, în numai câţiva ani, au devenit din excepţie, regulă, în România
câştigă din ce în ce mai mult teren serviciile de internet banking, în linie cu
tendinţele de dezvoltare la nivel european şi chiar global, serviciile e-banking şi
e-finance.

1
www.bnro.ro

93
Totodată, apelul pe scară largă la tehnologia informaţiilor a permis
introducerea în România a unui nou concept – selfbanking – care, pe de o parte,
satisface cerinţele clienţilor privind flexibilizarea programului de lucru al
băncilor, iar pe de altă parte, le permite acestora reducerea costurilor
operaţionale.
O expresie a rolului tot mai important jucat de tehnologia informaţională
în dezvoltarea serviciilor bancare o constituie şi modernizarea Sistemului
Electronic de Plăţi (SEP), care va permite reducerea timpilor de decontare,
diminuarea costurilor cu comisioanele, interconectivitatea cu sistemul european
TARGET, precum şi creşterea siguranţei sistemului.
Influenţa procesului de regionalizare se reflectă şi prin tendinţa de
inovare a băncilor autohtone, concretizată în diversificarea continuă a gamei de
produse oferite clienţilor, fie prin deschiderea de filiale cu un profil distinct
(societăţi de asigurare, de brokeraj, de leasing), fie prin oferirea de produse noi
(credit imobiliar, credit pentru vacanţe, etc.).
Etapa cea mai dificilă de înfăptuit pe viitor o constituie accesul băncilor
comerciale în mediul rural, acolo unde locuieşte aproape jumătate din populaţia
României şi unde există două resurse abundente slab utilizate: transferurile
muncitorilor sezonieri români şi fondurile nerambursabile din partea UE.
Privind în viitor, dezvoltarea sistemului bancar românesc are câteva
direcţii previzibile şi altele în care evoluţiile pot fi mai puţin certe. Între cele
previzibile se înscriu reducerea semnificativă a costurilor cu intermedierea
bancară în domeniul transferurilor de plăţi, odată cu introducerea Sistemului
Electronic de Plăţi (SEP), şi în cel al depozitelor populaţiei.
De asemenea, o altă direcţie previzibilă pe viitor constă în măsurile
legate de rezervele minime obligatorii în lei. Lupta contra inflaţiei a trebuit dusă
cu diverse instrumente, pe care BNR le-a utilizat din plin, dar cu costuri mari.
Reducerea rezervelor minime obligatorii este un proces care a fost deja
declanşat, va continua în perioada următoare şi va avea ca efect atât reducerea
costurilor băncilor comerciale.

94
O altă tendinţă, care este evidentă şi care va continua o bună perioadă de
timp, pe măsura dezvoltării economiei româneşti, a creşterii concurenţei în
domeniul bancar, a apariţiei de noi produse bancare şi a remonetizării în
continuare a economiei, pe măsura scăderii inflaţiei, este creşterea ponderii
creditului neguvernamental în PIB.
În categoria evoluţiilor mai puţin certe se înscrie numărul de bănci care
vor funcţiona în România în perioada 2010-2012. Există opinii contradictorii
legate de acest aspect.
Pe de o parte, se spune că numărul băncilor se va reduce şi se
argumentează în acest sens că jumătate din băncile existente acum în România,
deţin mai puţin de 10% din active.
Pe de altă parte, cei care consideră că numărul băncilor nu va scădea, vin
cu argumentul că gradul de bancarizare (număr de locuitori ce revin la o unitate
bancară) este încă mic.
În privinţa numărului de bănci din România anilor 2012-2014 (când se
va adopta euro), acesta va fi rezultanţa unor procese complexe în care, nu în
ultimul rând, un rol important îl va juca atât concurenţa pe piaţa bancară, cât şi
politica marilor actori de pe piaţă privind dezvoltarea reţelelor lor teritoriale şi a
profilului de creditare. În viitor, calitatea serviciilor oferite de sistemul bancar
românesc va fi mai importantă decât numărul de bănci.
Astăzi, după mai bine de 15 ani de la căderea blocului comunist, reforma
financiară continuă să se confrunte cu o serie de provocări. Se apreciază faptul
că nu se poate atinge pe viitor nivelul de eficienţă şi performanţă dorit decât
dacă există întreg ansamblul de instituţii, structuri, proceduri, funcţii, pieţe şi
participanţi. Mai mult decât atât acest mecanism complex trebuie să fie ajustat în
funcţie de trăsăturile1 economiei actuale:
» internaţionalizarea fluxurilor comerciale şi financiar-valutare;
» stabilirea de alianţe geo-politice strategice;
» existenţa cât mai mare privind circulaţia şi viteza informaţiei;

1
Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 402

95
» reducerea accentuată a rolului statului din economie;
» caracterul fiduciar al sistemelor monetare.
În particular, atenţie deosebită trebuie acordată directivelor Uniunii
Europene care subliniază că stabilitatea pieţelor financiare trebuie să fie
asigurată printr-o supraveghere eficientă de către autorităţi competente.
Decizii noi vor trebui luate pentru a întări disciplina financiară, pentru a
îmbunătăţii instrumentele de management a riscurilor bancare, de a contura o
agenţie de valorificare a activelor bancare eficientă şi de a creşte credibilitatea
într-un sistem bancar sănătos în România.
În momentul de faţă, România a devenit stat membru al Uniunii
Europene dar problematica privatizării nu este pe deplin clarificată. Deşi
România se află acum printre ţările cu cele mai ridicate fluxuri de investiţii
străine, procesul de privatizare încă nu s-a încheiat1.

1
www.cnp.ro

96