Subiecte chimie anorganică

1.Importanţa electrolizei în elucidarea structurii atomului.

In 1833 enunţă Michael Faraday legea electrolizei, lege ce stă la baza electrochimiei. Tot el,
Faraday, este cel ce introduce termenii de ion, catod, anod, anion, cation, echivalent
electrochimic.
Descoperirea descompunerii substanţelor sub acţiunea curentului electric a demonstrat existenţa
unei strânse legături între atomi şi molecule datorită sarcinii electrice.

2.Enumeraţi proprietăţile razelor catodice obţinute la descărcările electrice în gaze

rarefiate.
Razele catodice au următoarele proprietăţi:
- se propagă în linie dreaptă, fapt dovedit prin umbra care apare la introducerea unui
obiect în calea lor;
- au energie cinetică (pun în mişcare o morişcă);
- au sarcină electrică negativă, pusă în evidenţă prin devierea lor în câmp magnetic şi
electric;
- natura razelor catodice nu se schimbă prin înlocuirea gazelor şi nici prin utilizarea altor
metale la catod;
- se deplasează cu viteze mari, de ordinul a 1,5 × 108 m/s.

3.Razele X
Razele X sunt vibraţii electro-magnetice cu lungime de undă mai mică, de 0,5–20 Å.

4.Precizaţi componenţa radiaţiilor emise de substanţele radioactive.

Radiaţiile emise sunt formate din:
a) raze a - cu o viteză de 1,4 – 2 × 107 m/s; sarcina electrică este de două ori mai mare şi de
semn contrar cu cea a electronului;
b) raze b - (din electroni) de aceeaşi natură cu razele catodice; au viteză foarte mare – 99 % din
viteza luminii; sarcina lor electrică este egală cu sarcina electronului;
c) raze g - radiaţii electromagnetice, de aceeaşi natură cu lumina, dar cu lungime de undă mult
mai mică şi care pătrund mai profund în materie.

5. Precizaţi cele trei concluzii rezultate din studiul elementelor radioactive.

* Radiaţia emisă de un element radioactiv este independentă de forma sub care se găseşte
elementul (starea de oxidare).
* Dezintegrarea radioactivă se produce de la sine şi nu poate fi întârziată sau accelerată prin
metode fizico-chimice obişnuite.
* Din elementul radioactiv, odată cu emiterea de radiaţii, se obţine un nou element chimic.

6. Descrieţi experimentul lui Rutherford de deviere a particulelor α.

7. Descrieţi modelul static al atomului elaborat de J.J. Thompson.
J.J. Thomson (1904) a elaborat primul model al atomului. El explica static aşezarea
electronilor: într-o masă pozitivă de dimensiunile atomului se află dispuşi electronii după
vârfurile unor figuri geometrice. Aşezarea lor este dictată de respingerea electrostatică dintre ei şi
de atragerea lor de către masa pozitivă în care se află. În modelul static, atomul era încă sferic, cu
masa aşezată uniform, în care se aflau şi electronii, a căror apartenenţă la atom fusese dovedită.
Natura exactă a sarcinii pozitive nu era clarificată, ea fiind împrăştiată omogen în volumul sferic
al atomului (asemănat cu un material vâscos de consistenţa jeleului).

8. Descrieţi pe scurt modelul dinamic al atomului (planetar), elaborat de Rutherford.

Pe baza cercetării difuziei particulelor a, Rutherford a ajuns la concluzia că structura atomului se
aseamănă cu structura sistemului solar.
Conform acestui model, atomii sunt constituiţi dintr-un nucleu central mic şi de densitate egală
cu 1012 g/cm3, încărcat cu electricitate pozitivă care conţine aproape întreaga masă a atomului.
Între electroni şi nucleu acţionează forţe de atracţie de natură coulombiană. Electronii se mişcă în
jurul nucleului pe orbite circulare sau eliptice, astfel încât forţa centrifugă să echilibreze atracţia
nucleului.

9. Enunţaţi cele două postulate ale lui Bohr.

I. Mişcarea electronilor în jurul nucleului nu se poate efectua pe orice orbite, ci numai pe
anumite orbite circulare stabile, numite staţionare sau permise, ce corespund unei anumite
energii determinate cinetic.

II. Trecerea electronilor de pe o orbită pe alta este însoţită de o variaţie a energiei lor, cu emisie
sau absorbţie de energie radiantă, după cum saltul se face spre interiorul sau exteriorul
atomului. Această energie este egală cu energia fotonului emis sau absorbit: Efinală - Einiţială =
hn

10. Enumeraţi tipurile, simetria şi numărul orbitalilor atomici.

Tipuri de orbitali
1. Orbitalii s
2. Orbitalii p
3. Orbitalii d
4. Orbitalii f
Numărul cuantic magnetic admite şapte valori (-3,-2,-1,0,+1,+2,+3), care determină şapte
orbitali. Existenţa a trei planuri nodale duce la apariţia a 8 lobi, orientaţi în spaţiu după colţurile
unui cub.

11. Explicaţi pe scurt (în tabel) regula lui Klecikovsky (regula sumei n + l) de completare a
straturilor electronice.
Electronii unui atom se vor plasa mai întâi în acei orbitali atomici care au energia cea mai joasă.
Această energie este determinată doar de numerele cuantice principal şi secundar. Orbitalii
aceluiaşi substrat, care au acelaşi n şi l au aceeaşi energie.
Ordinea succesiunii straturilor şi substraturilor se stabileşte conform sumei (n+l) minime.
Subnivelele energetice se dispun în ordinea crescătoare a valorii acestei sume.
Ordinea de completare a straturilor şi substraturilor va fi:
1s, 2s, 2p, 3s, 3p, 4s, 3d, 4p, 5s, 4d, 5p, 6s, 4f, 5d, 6p, 7s, 5f, 6d, 7p, 8s, 5g, 6f, 7d, 8p.

12. Explicaţi regula tablei de şah pentru completarea cu electroni a straturilor şi

substraturilor.
Pe o tablă imaginară se trec pe diagonală subnivelele s, apoi tot pe diagonală, spre stânga,
subnivelele p etc. Completarea cu electroni are loc în ordinea ce apare pe orizontală

13. Definiţi potenţialul de ionizare şi afinitatea pentru electroni.

Potentialul de ionizare
Definiţie: Cantitatea de energie consumată de un atom, ion sau moleculă izolată (în gaze)
pentru îndepărtarea unuia sau mai multor electroni şi de transformare în ioni pozitivi se numeşte
energie sau potenţial de ionizare, notat I (kJ/mol sau eV/atom).
Afinitatea pentru electroni
Definiţie: Energia degajată de un atom în procesul de acceptare a unui electron şi de
transformare în ion negativ se numeşte afinitate pentru electroni, notată cu A (kJ/mol sau
eV/atom).

14. Cum variază caracterul oxidant în grupe şi în perioade ? Care este cel mai oxidant
element ?

15. Definiţi numărul de oxidare (valenţa) şi prezentaţi numerele de oxidare ale elementelor
din grupele principale în funcţie de hidrogen, oxigen şi fluor.
Definiţie: Numărul de oxidare reprezintă numărul de sarcini electrice pozitive sauu negative
care se pot atribui unui atom într-o combinaţie, în funcţie de sarcinile electrice reale sau formale
ale atomilor cu care este combinat.
- fluorul (F) are numărul de oxidare (-1) în toate combinaţiile sale;
- oxigenul (O) are întotdeauna numărul de oxidare (-2) cu excepţia oxizilor de fluor în care
are numărul de oxidare (+2);
-hidrogenul are numărul de oxidare +1, cu excepția cazului în care formează hidruri metalice.

16. Enumeraţi caracteristicile legăturii ionice (ale compuşilor ionici).

Caracteristicile legăturii ionice
- se datorează forţelor de atracţie electrostatice dintre ioni;
- formează asociaţii deschise în care fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr mare de ioni
de semn contrar;
- formează agregate tridimensionale de ioni, cu reţele cristaline;
- formulele brute atribuite combinaţiilor ionice reprezintă raportul de combinare al ionilor şi nu
adevărata compoziţie a substanţei;
- legătura ionică nu este rigidă, dirijată în spaţiu, fapt ce permite dizolvarea în solvenţi polari;
- legătura ionică este o legătură puternică, având o energie de 20 - 200 kcal/mol .
17. Precizaţi etapele de formare a legăturii ionice. Exemplificaţi pentru CaCl2.

18. Explicaţi formarea legăturii covalente prin teoria electronică la compusul H2O.

19. Explicaţi formarea legăturii covalente prin teoria electronică la compusul HCN.

20. Definiţi şi clasificaţi orbitalii moleculari. Ce efect are prezenţa electronilor în orbitalii
moleculari de antilegătură ?
Cei doi orbitali moleculari formaţi (diferiţi prin energie şi stabilitate) reprezintă un orbital de
legătură, de energie joasă şi un orbital de antilegătură, de energie înaltă.
Orbitalii moleculari pot fi orbitali σ (sigma) şi orbitali π ( (pi).

21. Enumeraţi proprietăţile substanţelor covalente.

 în stare solidă, formează reţele de cristalizare atomică (diamant, grafit, sulf) sau reţele
moleculare; În cristalele moleculare, forţele de atracţie între molecule sunt foarte slabe,
de tip Van der Waals
 au puncte de topire şi fierbere coborâte;
 solubilitate
 substanţele formate din molecule nepolare sunt solubile în solvenţi nepolari
(hidrocarburi, derivaţi halogenaţi etc.); cele care sunt solubile în apă (cum ar fi
ureea, glucidele) formează soluţii de neelectroliţi (nu conduc curentul electric).
 substanţele covalente polare (acizi, amoniac) sunt solubile în solvenţi polari,
respectiv în apă, formând soluţii de electroliţi;
 unele substanţe covalente pot exista în două sau mai multe structuri moleculare sau
cristaline diferite (forme alotropice) : oxigenul (O2 şi ozon O3 ), sulful (rombic şi
monoclinic), fosforul (alb, roşu şi negru) arsenul (metalic şi galben), carbon (diamant –
cu reţea cubică; - grafit – care cristalizează stratificat în sistem hexagonal şi cărbune).

22. Definiţi legătura coordinativă şi daţi două exemple de compuşi astfel formaţi.
Legatura coordonativa: Reprezintă un caz particular al legăturii covalente şi se
deosebeşte de ea prin faptul că electronii puşi în comun provin numai de la unul din atomii care
posedă electroni neparticipanţi.
NH3 + HCl ↔ (NH4+ + Cl-) ionul de amoniu
H2O + HCl « (H3O+ + Cl-) ionul de hidroniu

23. Explicaţi caracteristica legăturii chimice existente între atomii metalelor.

24. Legături intermoleculare nespecifice: forţele de orientare.
Apar între molecule cu asimetrie electronică (polare) sau între ioni şi molecule polare. În
moleculele polare, centrul sarcinilor pozitive diferă de centrul sarcinilor negative.
Un dipol este reprezentat ca o elipsă cu semne diferite în cele două extremităţi . Putem
exprima valoarea momentului de dipol ca produs între sarcina dipolului şi distanţa dintre cele
două centre de sarcini. μ = e · d .
Forţele de orientare variază invers proporţional cu temperatura. La temperaturi mari,
agitaţia deranjează orientarea optimă
25. Legături intermoleculare nespecifice: forţele de inducţie.
Apar între moleculele polare şi nepolare. Moleculele nepolare pot dobândi un moment
dipol indus sub acţiunea câmpului electric al moleculei polare.
Momentul indus mi este proporţional cu câmpul inductiv:
mi = a×ei , unde a este polarizabilitatea sau deformabilitatea moleculei nepolare. Cele două
momente, indus şi inductiv (m = e×d) se atrag reciproc.

26. Legături intermoleculare nespecifice: forţele de dispersie (electrocinetice, London).

Acţionează între toate tipurile de molecule nepolare (H2, Cl2, CH4). Sunt cauzate de
deformări momentane ale învelişurilor electronice în raport cu nucleele.
Aceste fluctuaţii din înveliş duc la apariţia unor momente de dipol instantanee care induc
în moleculele vecine un dipol contrar şi astfel apar forţe de atracţie dipol - dipol. Aceste forţe se
manifestă doar la molecule din imediata apropiere

27. Legături intermoleculare nespecifice: forţele repulsive.

La distanţe foarte mici între molecule încep să se manifeste şi forţe repulsive între
învelişurile electronice ale moleculelor. Deoarece forţele repulsive cresc mai repede cu
micşorarea distanţei decât cele atractive, reuşesc să le echilibreze pe acestea din urmă şi din
această cauză moleculele se pot apropia unele de altele numai până la o anumită distanţă.
Această distanţă poate fi considerată drept suma razelor Van der Waals ale moleculelor,
fiind o distanţă de echilibru atunci când forţele repulsive le egalează pe cele atractive. Razele
Van der Waals sunt mai mari ca razele atomice şi se extind până în partea exterioară a regiunii
ocupate de electronii atomului .

28. Definiţi şi explicaţi apariţia legăturilor (punţilor) de hidrogen.

Legătura de hidrogen este o atracţie electrostatică de tip special şi se figurează printr-o
linie punctată:
¼X - H¼¼ X - H ¼¼ X - H ¼
Această legătură se explică prin capacitatea atomului de hidrogen, deja implicat într-o
legătură în cadrul unei molecule, de a forma o legătură slabă cu atomul electronegativ al altei
molecule vecine, legătură numită punte de hidrogen.
Explicaţie: hidrogenul este legat covalent de unul din atomii electronegativi. El se
deosebeşte de toţi ceilalţi atomi prin particularitatea că norul electronic din jurul său este foarte
subţire şi sarcina pozitivă a nucleului este ecranată doar de doi electroni.

29. Clasificaţi tipurile de reacţii cu transfer de electroni.

Reacţii cu transfer de electroni (redox):
A. reacţii de formare a1 - prin combinare;

B. reacţii de descompunere
C. reacţii de substituţie
D. reacţii de schimb.
a2 - prin adiţie;
b1 - electrochimică;
b2 - termică;
b3 - fotochimică;
c1 - în fază eterogenă;
c2 – în fază omogenă;

30. Scrieţi ecuaţia reacţiei redox între permanganat de potasiu şi acid sulfuric. Ce caracter are
permanganatul ?

31. Reacţii redox de formare prin combinare în cazul compuşilor ionici.

Are loc prin combinarea elementelor situate la intervale mari pe scara electronegativităţii
relative. Între aceşti atomi este posibil transferul electronilor astfel ca ei să-şi completeze
structura electronică a gazului rar cel mai apropiat.
Exemplu: metalele alcaline şi halogenii sau elementele grupei VIa.: NaCl, KCl, CaCl2, NaBr,
NaI , BaO, CaO etc.
Exemplu: Ca + Cl2 → CaCl2

32. Reacţii redox de formare prin combinare în cazul compuşilor covalenţi.

Compuşii covalenţi au molecule polare sau nepolare.
Din această categorie de reacţii fac parte:
 formarea hidrurilor covalente (HCl, H2O, NH3, H2S etc.);
 formarea oxizilor covalenţi (CO, CO2, NO2, SO2, (P2O3)2, (P2O5)2 etc.);
 formarea halogenurilor covalente (PCl3, PCl5, Al2I6, Al2Br6 etc.).

33. Reacţii redox de formare prin adiţie: obţinerea combinaţiilor complexe.

Unii produşi de reacţie rezultă în urma adiţiei unor radicali liberi (atomi liberi) la molecule.
Exemplu: H· + ·O=O· + ·H → H-O-O-H (H2O2)
Alte reacţii redox de acest gen au loc cu formare de combinaţii complexe:
2 Al + 2 NaOH + 6 H2O → 2 Na[Al(OH)4] + 3 H2
(tetrahidroxoaluminatul de sodiu)
În exces de NaOH, se obţine hexahidroxoaluminatul trisodic.:
2 Al + 6 NaOH + 6 H2O → 2 Na3[Al(OH)6] + 3 H2

2 Al0 - 6e- → 2 Al3+ │ 1

6 H+ + 6e- → 6 H0 │ 1

34. Reacţii redox de descompunere termică.

Exemplu: 2 HI (3600C) → H2 + I2
2 NH3 (7000C) → N2 + 3 H2
Exemplu: descompunerea cloratului de potasiu în perclorat de potasiu şi clorură de potasiu.
4 KClO3 → 3 KClO4 + KCl
Cl5+ - 2e- → Cl7+ │ 3
Cl5+ + 6e- → Cl¯ │ 1
Exemplu: descompunerea percloratului de potasiu în clorură de potasiu şi oxigen molecular.
KClO4 → KCl + 2 O2
Cl7+ + 8e → Cl¯ │ 1
O2- - 2e - → O0 │ 4

35. Reacţii redox de descompunere electro-chimică.

La trecerea curentului electric prin soluţiile sau topiturile electroliţilor au loc procese de
electroliză. Aceste procese sunt:
orientarea ionilor către electrozi;
transformarea ionilor în atomi sau molecule.
Exemplu: descompunerea electrochimică în topitura de NaCl.
În procesul de electroliză, reacţiile redox duc la neutralizarea ionilor Na+ şi Cl¯ şi transformarea
lor în atomi, respectiv molecule.
C (−) : 2 Na+ + 2e- → 2 Na
A (+) : 2 Cl¯ − 2e- → Cl2
2 (Na+ + Cl¯) → 2 Na + Cl2

36. Definiţi potenţialul de electrod şi scrieţi ecuaţia lui Nernst de calcul a acestuia.
Definiţie: Trecerea ionilor de metal în soluţie şi invers creează pe suprafaţa de separare o
diferenţă de potenţial numită potenţial de electrod.
Valoarea potenţialului de electrod este dată de relaţia lui Nernst:
  0 
R T
ln
 ox
n  F  red 

37. Reacţii redox de descompunere fotochimică.

Reacţiile chimice provocate de lumină se numesc fotochimice.
Moleculele ce absorb o cuantă de energie egală cu energia de disociere a unei legături chimice se
pot desface în atomi sau radicali liberi.
Exemple: reacţii de descompunere ale unor hidruri (NH3), hidracizi (HI, HCl, HBr), halogenuri
(AgBr, AgCl, AgI).

38. Reacţii redox de substituţie în fază eterogenă.

a) Metalele din grupa Ia şi IIa intră în reacţie cu apa. Reacţiile sunt de tip redox, de
substituire a hidrogenului cu atomi de metal.
2 Me + 2 H2O → 2 MeOH + H2
2 Me - 2e- → 2 Me+
2 H+ + 2e- → H2
b) Metalele reacţionează cu acizii şi sărurile lor:
2 Al + 6 HCl → 2 AlCl3 + 3 H2
c) Metalele substituie alte metale din sărurile acestora :
Cu + 2 AgNO3 → Cu(NO3)2 + 2 Ag

39. Reacţii redox de substituţie în fază omogenă.

Exemplu: Aluminotermia reprezintă reacţia de obţinere a unui metal printr-o înlocuire cu altul
cu potenţial de ionizare mai mic.
Fe2O3 + 2 Al → Al2O3 + 2 Fe
HgS + Fe → FeS + Hg

40. Reacţii redox de schimb.

Deşi reacţiile de schimb au loc în general fără modificarea numărului de oxidare, cazuri izolate
se încadrează în tipul reacţiilor cu transfer de electroni.
2 HgCl2 + SnCl2 → Hg2Cl2' + SnCl4
Hg2Cl2 + SnCl2 → 2 Hg + SnCl4

41.Enumeraţi câteva aplicaţii ale reacţiilor redox.

42.Definiţi acizii şi bazele conform teoriei transferului de protoni (Brönsted). Prezentaţi o

clasificare a acizilor şi bazelor din perspectiva acestei teorii.
Conform teoriei lui Brönsted, un acid este o specie chimică în stare să cedeze protoni, iar o bază
este specia chimică ce acceptă protoni.
Acizi - neutri: HCl, H2SO4, CH3COOH, H2O etc.
- cationici: H3O+, NH4+ etc.
- anionici: HSO4−, H2PO4−, HPO42− etc.
Baze - neutre: H2O, NH3
- anionice: Cl−, HSO4−, CH3COO−, HO−
- polianionice: SO42−, HPO42−, PO43− etc.

43.Definiţi amfoliţii (substanţele amfotere). Scrieţi reacţiile care demonstrează caracterul

amfoter al apei şi amoniacului.
Amfoliţi (substanţe amfotere)
Substanţele care se comportă ca acizi în reacţie cu bazele şi ca baze în reacţie cu acizii au
caracter amfiprotic.

44.Explicaţi caracterul amfoter al aminoacizilor.

Prin ionizare, aminoacidul formează un ion dipolar (amfion).
În mediu acid, amfionul se comportă ca o bază, acceptând un proton, iar în mediu bazic se
comportă ca un acid, donând un proton.

45.Definiţi gradul de ionizare şi precizaţi cum se împart electroliţii în funcţie de valorile

acestuia.
Fracţiunea de substanţă ionizată (transformată în ioni ce pot conduce curentul electric) reprezintă
gradul de ionizare al substanţei respective. El se notează cu µ şi se calculează astfel:
În funcţie de gradul de ionizare, electroliţii se împart în electroliţi tari, atunci când ionizarea
este totală şi µ = 1 (sau valori foarte apropiate) şi electroliţi slabi, la care gradul de ionizare
µ®0.

46.Deduceţi expresia constantei de aciditate Ka pentru o reacţie generală de ionizare a unui

acid sau pentru un caz particular.
CH   C A
3O

Ka  C HA

47.Deduceţi legea diluţiei a lui Ostwald în cazul ionizării unui acid.

  C   C  2C
Ka  
1     C  1   

48.Deduceţi expresia constantei de bazicitate (Kb) în reacţia de ionizare a amoniacului în

soluţie.
C NH   COH 
NH3 + H2O NH4+ + OH- Kb  4

C NH 3

49.Produsul ionic al apei.

Produsul ionic al apei se defineşte ca fiind produsul concentraţiilor ionilor apei sau produsul
activităţilor ionilor apei.

50.Exponent de hidrogen (pH): definiţie, expresie, aplicaţii.

Definiţie. Exponentul de hidrogen sau pH-ul este logaritmul zecimal cu semn schimbat al
concentraţiei ionilor de hidrogen (Sörensen, 1909).
1
pH   lg C H O   lg
3
CH O
3

Aplicatii:

multe reacţii biochimice se petrec în soluţii neutre, slab acide sau bazice;
pH-ul sângelui uman este de 7,36 la 250C;
lichidele din mediul intern al organismului sunt slab bazice, sucul gastric este puternic
acid (pH = 1,7) iar cel intestinal este bazic (pH @ 8);
dezvoltarea normală a plantelor nu poate avea loc decât la valori de pH slab acide, neutre
sau slab bazice. În cazul în care solul are o reacţie acidă sau bazică, i se corectează pH-ul
prin aplicare de amendamente.
51.Reacţii de neutralizare: definiţie, exemple, indicatori acido-bazici.
Definitie: Procesul de neutralizare are loc intre un acid si o baza rezultand o sare si apa.
Ex.: HCl + NaOH = NaCl + H2O
(H+ + Cl-) + (Na+ + OH-) = (Na+ + Cl-) + H2O

Un indicator este o substanţă organică ce poate exista în două forme: ca acid (simbol HIA) sau ca
baza sa conjugată (simbol IB-). Cele două forme se deosebesc prin culoarea lor.

52.Soluţii tampon: definiţie, exemple, raport de tamponare.

Soluţiile care îşi schimbă foarte puţin pH-ul atunci când li se adaugă (în cantităţi limitate)
un acid tare sau o bază tare se numesc soluţii tampon.
Ele sunt amestecuri echimoleculare formate dintr-un acid slab şi baza sa conjugată (sarea
acidului cu o bază tare) sau dintr-o bază slabă şi acidul său conjugat (sarea bazei cu un acid tare).
pH-ul soluţiei tampon depinde de raportul concentraţiilor acid/sare, numit raport de
tamponare. O soluţie are acţiune tampon atât timp cât acest raport nu este nici prea mic nici prea
mare şi se menţine între limitele 0,1 – 10, deci între (pKa -1) şi (pKa+1).
Exemple:
reacţiile catalizate de enzime au loc cu viteze remarcabile la un anumit pH, care este
menţinut constant de către soluţiile tampon din organismele vii;
în sânge, valoarea pH-ului este menţinută constantă prin acţiunea a două sisteme tampon:
fosfat monosodic – fosfat disodic şi acid carbonic – dicarbonat de sodiu;

53.Deduceţi expresia constantei de hidroliză, utilizând legea echilibrelor chimice şi relaţia

produsului ionic al apei în următorul caz:
A- + H2O ↔ HA + OH- - hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare.
Daţi un exemplu de astfel de sare.
C HA  COH 
Ke  C HA  COH 
C H 2O  C A dar CH2O = constantă K e  C H 2O  K h  C A

Exprimăm COH- în funcţie de Kw, (produsul ionic al apei): K w  C H O   COH 

3

C HA  K w C HA 1
Kh  
C A  C H O  C A  C H O  K a Kw
3 3 Kh 
Ka

Ke-constata de echilibru
Ka-constata de aciditate
Kh-constata de hidroliza

Exemplu: (2Na+ + CO32-) + 2H2O H2CO3 + 2(Na+ + OH-)

 54.Deduceţi expresia constantei de hidroliză, utilizând legea echilibrelor chimice şi relaţia
produsului ionic al apei în următorul caz:
Me+ + 2H2O ↔ MeOH + H3O+ - hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o
bază slabă. Daţi un exemplu de astfel de sare.
C MeOH  C H O 
Ke  3 CMeOH  C H O 
C Me   C H 2O
2 Considerând CH2O2 constantă, K e  C H O 2  K h  3

2
CMe 

Exprimând CH3O+ în funcţie de produsul ionic al apei,

Kw C K
CH O   K h  MeOH w
3
COH  CMe   COH 

C MeOH 1

Raportul C Me   COH  K b în care: Kb - constantă de bazicitate.

Kw
Kh 
Relaţia Kh devine Kb

Exemplu (NH4+NO3-) + 2H2O NH4OH + H3O+ + NO3-

55.Deduceţi expresia constantei de hidroliză în următorul caz:

Me+A- + 3H2O ↔ MeOH + HA + H 3O+ + OH- - hidroliza unei sări provenite dintr-un acid
slab şi o bază slabă. Daţi un exemplu de astfel de sare.

CMeOH  C H O  Kw '' C HA  C HO  Kw
Kh 
' 3
 Kh  
CMe  Kb C A Ka

2
' Kw ''
Kh  Kh  Kh 
K a  Kb

56.Ionii metalici hidrataţi şi acţiunea lor în sol.

Ionii metalici hidrataţi se formează la dizolvarea în apă a unor săruri feroase, de aluminiu, de
zinc.
În cazul acestor săruri, dizolvarea este însoţită şi de hidroliză:
(Al3+ + 3NO3-) + 6H2O [Al(H2O)6]3+ + 3NO3-
3+
Ionul [Al(H2O)6] se comportă în soluţie apoasă ca un acid:
[Al(H2O)6]3+ + H2O [Al(OH) (H2O)5]2+ + H3O+
Ionizarea continuă până în ultima treaptă de ionizare:
[Al(OH) (H2O)5]2+ + H2O [Al(OH)2(H2O)4]+ + H3O+
[Al(OH)2(H2O)4]+ + H2O [Al(OH)3(H2O)3]+ H3O+

57.Dizolvarea compuşilor ionici şi covalenţi.

Dizolvarea solidelor în lichide constă în desfacerea legăturilor chimice dintre particulele care
alcătuiesc substanţa solidă (proces endoterm) şi formarea de noi legături între ele şi particulele de
solvent (proces exoterm). Acest proces exoterm se numeşte solvatare, iar când solventul este
apa, hidratare.
Cristalele cu reţele ionice, cum sunt clorura de sodiu şi multe alte săruri, precum şi alţi compuşi
ionici se dizolvă în apă datorită solvatării ionilor lor cu moleculele de apă, formându-se legături
ion-dipol; fiecare ion se înconjoară cu un număr de dipoli orientaţi spre ion cu polul de semn
contrar acestuia.

58.Apa – dizolvant universal.

În natură, apa se află sub cele trei stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă.
în stare gazoasă, sub formă de vapori, apa se găseşte în atmosferă, în concentraţie
variabilă în funcţie de temperatură şi presiune;
în stare lichidă, apa formează hidrosfera (71 % din suprafaţa globului pământesc);
în stare solidă, apa se găseşte în gheţari, volumul lor din regiunea arctică şi antarctică
fiind de 2,9 · 107 km3.

59.Definiţi solubilitatea substanţelor solide şi enumeraţi câteva categorii de combinaţii

solubile şi insolubile.
Prin solubilitate sau grad de solubilitate se înţelege cantitatea maximă de substanţă care, la o
anumită temperatură, se poate dizolva într-o anumită cantitate de dizolvant.

60.Daţi zece exemple de hidruri ionice sau covalente.

61.Tipuri de combinaţii chimice: combinaţii binare.

Combinaţii binare
Definiţie. Hidrurile sunt combinaţiile atomului de hidrogen cu alte elemente ale sistemului
periodic.
Definiţie. Hidrurile sunt combinaţiile atomului de hidrogen cu alte elemente ale sistemului
periodic.
Definiţie. Oxizii sunt combinaţiile oxigenului cu metalele şi nemetalele.
Definiţie. Sulfurile sunt combinaţii ale sulfului cu metalele şi cu unele nemetale.

62.Solubilitatea substanţelor gazoase.

Solubilitatea unui gaz în lichid este proporţională cu presiunea sa parţială, conform legii lui
Henry:
xa = A · pa
unde xa = fracţia molară a gazului, pa = presiunea parţială a gazului deasupra soluţiei şi A =
constanta lui Henry.
O altă mărime care exprimă solubilitatea gazelor în lichide este coeficientul de absorbţie (sau
de solubilitate) , ce reprezintă cantitatea de gaz (la 00C şi 1 atm) care se dizolvă în condiţii date
într-un litru de lichid.

63.Tipuri de combinaţii chimice: combinaţii ternare.

Hidroxizii şi oxiacizii sunt combinaţii care conţin oxigen, hidrogen şi metal, respectiv nemetal.
Hidroxizii metalelor din grupele Ia şi IIa sunt baze puternice. Formulele brute ale combinaţiilor
ternare din perioada a III-a sunt prezentate în continuare:
NaOH ; Mg(OH)2 ; Al(OH)3 ; Si(OH)4 ; H3PO4 ; H2SO4 ; HClO4
baze oxiacizi

64.Tipuri de combinaţii chimice: combinaţii complexe.

Combinaţiile complexe se formează prin reacţia unor molecule cu alte molecule sau ioni. De
exemplu, ionii de halogen dau ioni complecşi cu multe halogenuri covalente:
BF3 + KF → K+[BF4]- fluoroborat de potasiu
AlF3 + 3 NaF → 3 Na+[AlF6]3- fluoroaluminat de sodiu

65.Combinaţiile metalelor şi nemetalelor: oxizii.

Oxizii
Elementele din grupele principale formează oxizi în starea maximă de oxidare (egală cu numărul
grupei din sistemul periodic). Formula generală a acestor oxizi este:
M2+O2- ; M2+O2- ; M23+O32- ; M4+O22- ; M25+O52- ; M6+O32- ; M27+O72-
structuri ionice structuri covalent-ionice structuri covalente

66.Combinaţiile metalelor şi nemetalelor: hidroxizii.

Ionul hidroxil (OH-) se formează prin pierderea unui proton din molecula de apă. În apă, ionul
hidroxil se află în cantitate foarte mică.
Soluţiile alcaline ale bazelor conţin ioni OH- în funcţie de tăria lor:
H2O + B « HO- + BH+
H2O + :NH3 « HO- + NH4+
Definiţie. Hidroxizii sunt compuşi care conţin gruparea HO- legată de atomul unui element.

67.Combinaţiile metalelor şi nemetalelor: sărurile.

Definiţie. Sunt compuşi chimici proveniţi din reacţia unui acid cu o bază.
Acizii di- şi poliprotici pot forma săruri acide şi neutre prin înlocuirea succesivă a protonilor cu
alţi cationi, de exemplu:
H2CO3 → HCO3- → CO32-
(acid carbonic) (dicarbonat, carbonat acid) (carbonat neutru)

68.Grupa Ia a sistemului periodic (metale alcaline): stare naturală şi proprietăţi fizice.

Stare naturală:
  Li – spodumen LiAl(SiO3)2
Na – halit (NaCl tehnic)
- salpetru de Chile (NaNO3 natural)
K – silvină (KCl natural)
- silvinită (KCl + NaCl)
- shönit (K2SO4×MgSO4×6 H2O)
Cs şi Rb se găsesc foarte rar, iar Fr se obţine din 22789Ac prin dezintegrare
Proprietăţi fizice
Metalele alcaline au consistenţă moale, pot fi tăiate cu cuţitul. În tăietură proaspătă au luciu alb-
argintiu, care dispare după scurtă vreme din cauza oxidării.
Densitatea este variabilă, crescând cu numărul atomic; sodiul şi potasiul plutesc pe apă, iar litiul
pe petrol.
Se dizolvă în amoniac lichid formând soluţii de culoare albastră.

69.Grupa Ia a sistemului periodic (metale alcaline): proprietăţi chimice şi importanţa

acestor elemente.
Proprietăţi chimice
Formează hidruri, halogenuri, diferiţi oxizi, hidroxizi şi combinaţii complexe.
Din cauza marii reactivităţi, metalele alcaline se păstrează în vase complet închise, sub un strat
de petrol cu ale cărui componente nu se combină.
Importanţă
Sodiul şi potasiul sunt elemente indispensabile organismelor vii; sodiul este necesar animalelor şi
potasiul plantelor. Sodiul este asimilat de plante numai atunci când se află în exces în mediul
înconjurător, cum este cazul la plantele marine.
Litiul joacă un rol important în creierul uman; carbonatul de litiu se foloseşte în tratamentul
stărilor maniaco-depresive.
Ionul K+ joacă un rol foarte important în fiziologia vegetală.
Sărurile de sodiu sunt folosite în industria fabricării produselor cloro-sodice.

70.Grupa IIa a sistemului periodic (metale alcalino-pământoase): stare naturală şi

proprietăţi fizice.
Stare naturală
Be beril Be3Al2(SiO3) 6
fenacit (Be2SiO4)
Mg magnezit (MgCO3)
dolomit (MgCO3 × CaCO3)
carnalit (MgCl2 × KCl × 6 H2O)
Ca calcar, marmură, cretă (CaCO3)
gips (CaSO4 × 2 H2O)
anhidrit (CaSO4)
fluorină (CaF2)
Sr celestină (SrSO4)
stronţianit (SrCO3)
Ba baritină (BaSO4)
Ra pehblendă (U3O8 – 0,14 g/t).
Proprietăţi fizice
Elementele din grupa IIa sunt metale cenuşii, cu excepţia magneziului care este alb-argintiu.
Din cauza razei mici, beriliul este un metal dur (duritate 6-7, zgârie sticla) iar celelalte au duritate
mică.
Densitatea lor este mai mare ca a apei, crescând cu creşterea numărului atomic.

71.Grupa IIa a sistemului periodic (metale alcalino-pământoase): proprietăţi chimice şi

importanţă.
Proprietăţi chimice
Ionii metalelor alcalino-pământoase formează complecşi chelatici cu diferiţi compuşi.
Ca exemplu, complexul cu acidul etilen-diamino-tetraacetic (M=Ca2+, Mg2+ etc.)
Această proprietate este folosită pentru îndepărtarea ionilor de Ca şi Mg din apele dure.
Importanţă
Beriliul - construirea de reactoare nucleare, absoarbe foarte puţin radiaţiile X;
Magneziul – aliaje;
- funcţionarea unor enzime (carboxilaza);
- rol foarte important în viaţa plantelor (în compoziţia clorofilei);
Calciul - în constituţia scheletului animalelor, sub influenţa vitaminei D;
- ionii de calciu au un rol important în coagularea sângelui şi răspunsul muscular;
- calciul este indispensabil pentru acţiunea fiziologică a unor enzime.

72.Grupa IIIa a sistemului periodic: stare naturală, proprietăţi chimice, importanţă.

Stare naturală
B - acid boric – în apele calde, izvoare termale
- borax natural (Na2B4O7 ∙ 10 H2O)
Al - criolită naturală (Na3[AlF6])
- bauxită (Al2O3)
-aluminosilicaţi (feldspaţi, zeoliţi)
Ga, In, Tl – în cantităţi foarte mici.

Proprietăţi chimice

2 M + 3 X2 ® 2 X2 – halogeni; Tl cu
MX3 iodul TlI3
4 M + 3 O2 ® 2 Temperaturi mari; Tl
M2O3 formează Tl2O
Temperaturi mari; Tl
2 M + 3 S ® M2S3 formează Tl2S
2 M + N2 ® 2 MN M = numai Al
Importanţă practică prezintă aluminiul, mai ales ca metal. Este mult folosit în industria
aeronautică, fiind uşor şi neprezentând fenomenul de coroziune.

73.Grupa IVa a sistemului periodic: proprietăţi chimice ale elementelor.

Proprietăţi chimice
Reacţii chimice Observaţii
X2 – halogeni;
M + 2 X2 ® MX4
Pb formează PbX2
Ge şi Sn la temperaturi mari;
M + O2 ® MO2
Pb formează PbO sau Pb3O4
C + O2 ®CO2 ;
CO2 + H2O « H2CO3
M + 2 H+ ® M2+ + H2 M = Sn şi Pb (reacţia cu acizii)

74.Grupa IVa a sistemului periodic: carbonul – stare naturală şi proprietăţi caracteristice.

Stare naturală
C - diamant – structură cubică, hibridizare sp3, duritate 10 (scara Mohs), cristale incolore,
roşii, albastre, verzi şi galbene; nu conduce curentul electric;
- grafit – foarte rar în stare pură (uneori impurităţile depăşesc 50%), masă solidă, neagră,
prezintă fenomen de clivaj (desprindere în foiţe subţiri); are structură hexagonală, hibridizare
sp2 ; duritatea pe o direcţie perpendiculară pe straturi = 6,5 iar pe direcţia straturilor = 0,5 ; are o
bună conductibilitate electrică.
Proprietati caracteristice
Carbonul se deosebeşte prin comportarea sa de restul elementelor din grupă. El este un
nemetal tipic, iar staniul şi plumbul sunt metale bine caracterizate (au proprietăţi de
semiconductori).
Carbonul hibridizează, la fel şi siliciul.
Carbonul este singurul element din grupa IV a capabil de a hibridiza sp2 şi sp, formând legături
duble (sP) şi triple (s2P).

75.Grupa Va a sistemului periodic: azotul - stare naturală şi proprietăţi chimice.

Stare naturală
N - liber – în natură, ca N2 – 76,8% (masă) sau 79,06% (volum)
- salpetru de Chile (NaNO3)
- salpetru de India (KNO3)
- în proteine
Proprietăţi chimice ale azotului şi compuşilor lui
Reacţii ale azotului
Reacţii chimice Observaţii
N2 + 6 Li ® 2 Li3N N3- se formează cu metalele active
N2 + 3 Mg ® Mg3N2
N2 + 3 H2 « 2 NH3 p = 200-600 atm, t = 400-6000C
N2 + O2 « 2 NO Reacţie endotermă

76.Grupa Va a sistemului periodic: proprietăţile chimice ale compuşilor cu azot.

Reacţii ale compuşilor cu azot
Reacţii chimice Observaţii
NH3 + H+ « NH4+ Baza NH3 în reacţie cu un acid
NH3 + LiCH3 ® LiNH2 + CH4 LiNH2 – amidură de litiu
+ -
NH4 + HO « NH3 + H2O
4 NH3 + 5 O2 ® 4 NO + 6 H2O
NH4NO3 ® N2 + 2 H2O + ½ O2
NH4NO3 ® N2O + 2 H2O Reacţie cu explozie
2NH3+ 3 CuO ® N2 + 3Cu + 3H2O
3Cu+8HNO3®2NO+3Cu(NO3)2+4H2O
2 NO + O2 « 2 NO2
NO + NO2 ® N2O3
2 NO2 « N2O4
2 NO2 + H2O ® HNO3 + HNO2
3 NO2 + H2O ® 2 HNO3 + NO
N2O5 + H2O ® 2 HNO3
4 HNO3 + P4O10 ® 2 N2O5 + 4 HPO3
S+ 6 HNO3 ® H2SO4+ 6 NO2+ 2 H2O
C+ 4 HNO3 ® CO2 + 4 NO2 + 2 H2O

77.Grupa Va a sistemului periodic: fosforul - stare naturală şi proprietăţi chimice.

Stare naturala
P (forme alotrope: P alb şi P roşu)
- în acizi nucleici, proteine
- apatite [Ca5(PO4)3X] , X = F-, Cl-, OH-
- fosforite [Ca10(PO4)6×CO3]×[Ca5(PO4)3OH]
- magnetită, struvită
- în păr, unghii, dinţi - se găseşte un amestec de apatită şi carbonat de apatită.
Reacţii chimice Observaţii
Reacţii ale fosforului, P4
P4 + 12 Na ® 4 Na3P Metalele active reduc P4 la P3-
P4 + 6 Mg ® 2 Mg3P2
P4 + 3 O2 ® P4O6 p = 200-600 atm, t = 400-6000C
P4 + 5 O2 ® P4O10 Reacţie endotermă
P4 + 6 X2 ® 4 PX3 X = F2, Cl2, Br2, I2
P4 + 10 X2 ® 4 PX5 X = F2, Cl2, Br2, I2

78.Grupa Va a sistemului periodic: proprietăţile chimice ale compuşilor cu fosfor.

Reacţii ale compuşilor cu fosfor
P3- + 3 H+ ® PH3 Hidrogen fosforat
PX3 + 3 H2O ® H3PO3 + 3 HX H3PO3 - acid fosforos; X-halogen
PX5 + H2O ® POX3 + 2 HX POX3 – oxihalogenură de fosfor
PX5 + 4 H2O ® H3PO4 + 5 HX
P4O6 + 6 H2O ® 4 H3PO3
P4O10 + 6 H2O ® 4 H3PO4
H3PO4 + HO-®H2PO4- , HPO42-, PO43-
2 H3PO4 ® H4P2O7 + H2O
H3PO4 ® HPO3 + H2O
n MH2PO4 ® (MPO3)n + n H2O
2 M2HPO4 ® M4P2O7 + H2O
Reacţie cu explozie
Se formează fosfaţi
H4P2O7 – acid pirofosforic
HPO3 – acid metafosforic
MH2PO4 – fosfat primar
M2HPO4 – fosfat secundar

79.Grupa VIa a sistemului periodic: oxigenul.

Este elementul cel mai răspândit: - în litosferă (47,3%), în hidrosferă (85,8%), în atmosferă
(23,2%-masă sau 20,9%-volum).
Oxigenul formează cu elementele vecine cu el în perioada 2 şi anume cu N şi C, duble legături.
Prin această proprietate, chimia oxigenului se deosebeşte mult de cea a sulfului, seleniului şi
telurului care nu formează legături duble.
Aproape toate elementele se combină cu oxigenul molecular formând oxizi. În afară de gazele
rare, numai halogenii şi metalele nobile nu reacţionează direct cu oxigenul.
Combinarea unui element cu oxigenul poartă numele de ardere. Aceste procese pot fi arderi vii,
când au loc cu degajare mare de căldură şi lumină şi pot fi oxidări sau arderi lente, care se petrec
la temperaturi joase şi cu viteză mică. Oxidările lente se petrec în organismele vii şi sunt
esenţiale pentru viaţa acestora.

80.Grupa VIa a sistemului periodic: apa – hidrura de oxigen.

Apa este una din cele mai răspândite substanţe în natură, mai ales în stare lichidă, formă în care
acoperă 2/3 din suprafaţa globului, alcătuind apele de suprafaţă.
Apa sub formă de precipitaţii completează apa râurilor din care o parte străbate straturile de
pământ formând apele freatice, iar o parte este pierdută prin evaporare.
În natură nu există apă chimic pură. Compoziţia chimică a acestei ape variază cu natura rocilor
cu care a fost în contact. Cel mai scăzut conţinut în substanţe minerale dizolvate îl are apa
izvoarelor de munte şi cea provenită din topirea gheţarilor.
Etapele cuprinse în purificarea apei sunt următoarele:
- sedimentarea - se face pentru depunerea prin decantare a impurităţilor; pentru separarea
particulelor fine se introduc coagulanţi cum ar fi sărurile de aluminiu, de fier, gelul de silice;
- filtrarea - se face trecând apele prin straturi de pietriş şi nisip, care reţin aproape toate
impurităţile;
- sterilizarea - are drept scop purificarea apei din punct de vedere biologic, adică îndepărtarea
completă a germenilor patogeni şi reducerea conţinutului în bacteria

81.Grupa VIa a sistemului periodic: sulful – stare naturală şi proprietăţi fizice.

Sulful
Se găseşte în cantităţi mari în natură, atât liber cât şi sub formă de combinaţii (sulfuri ale
metalelor tranziţionale şi sulfaţi).
pirita (FeS2) blenda (ZnS)
calcopirita (FeCuS2) galena (PbS)
gipsul (CaSO4×2H2O) barita (BaSO4).
Proprietăţi fizice
Este o substanţă solidă, cristalină, de culoare galbenă şi prezintă două forme alotropice: sulful
rombic şi sulful monoclinic. Ambele forme sunt solubile în sulfură de carbon şi alţi solvenţi
organici (benzen, petrol).
Sulful are în unii compuşi ai săi o tendinţă spre catenare, adică spre formare de lanţuri compuse
din doi sau mai mulţi atomi.

82.Grupa VIa a sistemului periodic: proprietăţile chimice ale sulfului şi ale compuşilor cu
sulf.
Proprietăţi chimice ale sulfului şi ale principalilor săi compuşi
Reacţii chimice Observaţii
Reacţiile sulfului elementar
M + S ® MS Se formează sulfuri S2-; M-metal activ
H2 + S « H2S
E + S ® ES2 E – C, Si, Ge
E + S ® ES E – Sn, Pb
S + O2 ® SO2
S + 3 F2 ® SF6
Reacţii ale compuşilor cu sulf
S2- + 2 H+ ® H2S H2S – reducător puternic
H2S + O2 ® S + H2O
2 H2S + 3 O2 ® 2 SO2 + 2H2O
2 SO2 + O2 ® 2 SO3 Oxidare catalitică
SO2 + H2O « H2SO3 H2SO3 – acid sulfuros
SO3 + H2O ® H2SO4

83.Grupa VIa a sistemului periodic: dioxidul de sulf şi acidul sulfuros.

Dioxidul de sulf şi acidul sulfuros
Dioxidul de sulf (SO2) se obţine prin arderea în aer a sulfului sau a sulfurilor metalice:
S + O2 ® SO2
4 FeS2 + 11 O2 ® 2 Fe2O3 + 8 SO2

Proprietăţi fizice şi chimice

SO2 este un gaz incolor, cu miros înecăcios, uşor lichefiabil prin comprimare. Dioxidul de sulf
lichid este un bun solvent pentru multe alte substanţe organice şi anorganice.
Cu oxidanţii puternici, dioxidul de sulf reacţionează ca un agent reducător:
SO2 + 2 HNO3 ® H2SO4 + 2 NO2
În soluţie apoasă, dioxidul de sulf formează în proporţie mică acidul sulfuros:
SO2 + H2O « H2SO3
Acidul sulfuros nu poate fi izolat din soluţia sa apoasă, căci la încălzire echilibrul reacţiei s-ar
deplasa spre stânga, SO2 părăsind soluţia.
Acidul sulfuros este un acid slab, diprotic, cea de-a doua treaptă de ionizare având loc numai la
diluţii foarte mari.

84.Grupa VIa a sistemului periodic: trioxidul de sulf şi acidul sulfuric.

Trioxidul de sulf şi acidul sulfuric
Trioxidul de sulf se prepară prin oxidarea catalitică a dioxidului de sulf cu oxigen din aer.
2 SO2 + O2 ® 2 SO3
Proprietăţi fizice şi chimice
La temperatura obişnuită, SO3 este un lichid iar la temperatura de 16,80C se solidifică.
Din punct de vedere chimic este o substanţă foarte reactivă. Cu apa, reacţionează violent dând
acid sulfuric:
SO3 + H2O ® H2SO4
Acidul sulfuric este un acid diprotic care ionizează în două trepte de ionizare:
H2SO4 + H2O « H3O+ + HSO4-
HSO4- + H2O « H3O+ + SO42-

85.Grupa VIa a sistemului periodic: importanţa sulfului şi a compuşilor lui.

Importanţa sulfului şi a compuşilor săi
Sulful este o componentă nelipsită a proteinelor, substanţe ce se află în toate celulele vii. Intră în
componenţa unor vitamine, glicozizi (substanţe ce imprimă gustul caracteristic de iute – în
muştar, usturoi, hrean etc.)
Unele bacterii şi unele alge oxidează hidrogenul sulfurat, transformându-l în sulf, pe care îl
acumulează în celulele lor.
Dioxidul de sulf în concentraţie mare în aer este toxic. El este nociv şi pentru plante - se dizolvă
în apa de pe frunze şi se oxidează parţial dând acid sulfuric, care este puternic coroziv. Aceeaşi
acţiune corozivă o au gazele sulfuroase şi asupra statuilor din marmură.
Acidul sulfuric se fabrică în cantităţi foarte mari, fiind utilizat:
- la fabricarea îngrăşămintelor fosfatice; - în industria petrolului (la rafinare); - în industria
petrochimică (la obţinerea de alcooli din alchene); - în industria medicamentelor, la acumulatori
etc.

86.Grupa VIIa a sistemului periodic: hidracizii şi oxiacizii halogenaţi şi importanţa lor.

Hidracizi halogenaţi
Toţi halogenii reacţionează cu apa:
X2 + H2O « HOX + (H+ + X -)
Hidracizii halogenaţi sunt gaze incolore. În stare pură nu conduc curentul electric, dar în soluţie
apoasă sunt electroliţi puternici, cu excepţia acidului fluorhidric. Acesta prezintă proprietăţi
speciale datorită faptului că în stare anhidră formează asociaţii moleculare prin legături de
hidrogen.
Oxizi şi oxiacizii halogenaţi
Halogenii reacţionează cu oxigenul formând oxizi şi respectiv oxiacizi (exceptând fluorul) în
care au numere de oxidare pozitive.
În tabel sunt prezentaţi compuşii halogenilor cu oxigenul, respectiv oxizii şi oxiacizii
halogenilor.
Atât oxiacizii cât şi sărurile lor au un caracter puternic oxidant, dar au stabilitate mică şi nu
pot fi izolaţi din soluţie. Acidul hipocloros (apa de clor) şi hipocloritul de sodiu sunt mult folosiţi
în industria textilă ca decoloranţi. Clorura de var este un material care se foloseşte ca
dezinfectant şi decolorant.

87.Hidrogenul: proprietăţi, izotopi, importanţă.

Proprietăţi fizice
Hidrogenul este un gaz incolor, inodor, greu lichefiabil (al doilea după heliu). Are cea mai mare
viteză de difuzie şi cea mai mică densitate, fiind de 14,4 ori mai uşor decât aerul. Este foarte
puţin solubil în lichide. La temperaturi înalte este dizolvat în unele metale.
Proprietăţi chimice
Caracterul său chimic îi permite formarea de covalenţe puternice. Cu metalele active (grupa
metalelor alcaline şi alcalino-pământoase) formează combinaţii ionice.
Combinaţiile hidrogenului cu metalele şi nemetalele se numesc hidruri .
Importanţa hidrogenului
serveşte în cantităţi mari la prepararea amoniacului prin sinteză;
în reacţii de hidrogenare a legăturilor –C=C- din grăsimi (obţinerea margarinei din uleiuri
vegetale);
este folosit drept combustibil pentru rachetele spaţiale;
intră în constituţia tuturor substanţelor organice;
Izotopii hidrogenului
Hidrogenul are doi izotopi: 21H numit deuteriu (simbol D) şi tritiu 31H (simbol T).
Deuteriul se află răspândit în natură împreună cu hidrogenul, în raport de 1:6000. Deuteriul se
prepară prin electroliza apei acidulate. Deuteriul reacţionează cu hidrogenul formând hidrura de
deuteriu.
H2 + D2 ® 2 HD

88.Grupa VIIIa a sistemului periodic: proprietăţi şi importanţă.

Proprietăţi fizice
Gazele rare formează molecule monoatomice, sunt incolore şi inodore; punctele de topire şi de
fierbere sunt cu atât mai joase cu cât numărul atomic este mai mic. Heliul este cel mai greu
lichefiabil, punctul său de topire variind cu presiunea: (la presiune atmosferică, punctul de topire
al heliului se apropie de 0 K - zero absolut).
Proprietăţi chimice şi utilizări
Xenonul reacţionează cu fluorul sub influenţa descărcărilor electrice sau prin iradiere cu
ultraviolete, formând următoarele fluoruri:
Xe + F2 ® XeF2
Xe + 2 F2 ® XeF4
Xe + 3 F2 ® XeF6
Gazele rare sunt folosite în lămpile cu incandescenţă (reclame luminoase) şi ca mediu inert de
reacţie.

89.Elemente tranziţionale – caracteristici generale.

Elementele tranziţionale se plasează în grupele secundare ale sistemului periodic.
S-a considerat că ele fac trecerea (tranziţia) între metale şi nemetale. Pe măsură ce s-au cunoscut
proprietăţile fizice şi chimice ale acestor elemente, s-a constatat că ele nu au proprietăţi de
tranziţie ci sunt metale tipice.
Datorită particularităţilor lor, aceste elemente formează o clasă aparte.
Ele au o pondere deosebit de mare; dintre cele 112 elemente stabile cunoscute, 68 sunt
tranziţionale.

90.Elemente tranziţionale – utilizări.

Elementele tranziţionale d prezintă importanţă practică. Cele mai multe dintre ele sunt
folosite pentru obţinerea de oţeluri speciale, rezistente la coroziune.
Zincul, cromul, nichelul, elemente cu potenţiale mici de oxidare sunt folosite în
operaţiile de galvanizare. Metalele nobile (argintul, aurul, platina) sunt folosite în electronică
datorită marii lor conductibilităţi electrice. Mercurul este folosit la prepararea de amalgame cu
metalele active, în extracţia aurului.
Manganul, fierul, cobaltul, cuprul şi zincul sunt microelemente deosebit de importante;
ele sunt indispensabile dezvoltării plantelor şi animalelor, intrând în constituţia unor enzime şi
vitamine.