DIALOG ORTODOX

ştiinţă şi credinţă

Dincolo de puterile
raţiunii omeneşti

Ştiinţă şi tehnologie
De aproape un secol, ştiinţa a depăşit graniţa lumii sensibile, pătrunzând
în microcosmos. Din datele acestui nou spaţiu explorat, au răsărit afirmaţii
care forţează regândirea întregului proiect ştiinţific al omenirii şi al metafi ­
zicilor întemeiate pe puterea raţiunii omeneşti. O serie de rezultate din câm­
pul hermeneuticii şi fenomenologiei s‑au adăugat acestui val de contestaţii,
punând în discuţie pretenţiile omeneşti de a cuprinde întreaga viaţă şi lume,
spaţiul credinţei şi al Revelaţiei, cu puterile raţiunii. Însă, în felul acesta,
dezbaterile dintre metafizică şi ştiinţe au ajuns în preajma teologiei.
În urmă cu trei secole, Leibniz a formulat o întrebare care a fost consi­
derată multă vreme o chestiune decisivă a metafizicii: De ce există ceva
mai curând decât nimic? În secolul al XX‑lea, un fizician a formulat o
întrebare înrudită, venind însă în urma descoperirilor din matematică şi
fizică în natură şi în Univers: cine are nevoie de complexitatea întregii lumi
mai degrabă decât simplitatea nimicului?1 În familia acestor întrebări cuprin­ 1 Heinz R. Paegels, Per­
fect Symmetry: The Search
zătoare ar putea fi inclusă şi afirmaţia lui Einstein, potrivit căruia în ştiinţă for the Beginning of Time,
cel mai greu de explicat este chiar inteligibilitatea universului. În legătură Bantam Books, 1985, p.
132.
cu această ultimă chestiune, şi un alt cosmolog, Michael Heller, laureat al
premiului Templeton, se întreabă2: 2 Michael Heller, Essays
on science and religion,
„De ce este lumea comprehensibilă?” Templeton Foundation
Press, 2003, p. 143.
S‑ar putea observa că aceste întrebări ţintesc, în fond, spre două interogaţii
aproape comune în spaţiul filosofic european:  Care sunt temeiurile fiinţei
şi ale raţionalităţii lumii?

O rădăcină comună
Chiar dacă metafizica şi epistemologia au deschis câte un vast teritoriu
de lucru pentru fiecare dintre aceste întrebări, construind concepte distincte
şi făcând digresiuni separate, cele două ţinte filosofice au totuşi ceva în
comun: ambele au crescut în lumina abordării raţionaliste a lumii.

94 Epifania • nr. 53, iunie – august 2020


3 Christos Yannaras, Hei­
degger şi Areopagitul,
Edi­tura Anastasia, 1996,
pp. 11‑32.
4 Ibidem, p. 14.
5 Michel Henry, Întru­
pare: o filosofie a trupu­
lui, Editura Deisis, Sibiu,
2003, p. 151.
6 Ibidem, p. 152.
Într‑o prezentare succintă a strădaniilor filosofice din spaţiul occidental,
Christos Yannaras observă că în perioada medievală, discursul teologic, ca
şi preocupările metafizice mai târzii ale lui Descartes, Spinoza sau Leibniz,
au fost cantonate fără excepţie în perimetrul strâmt al posibilităţilor oferite
de raţiunea umană3. Spinoza, de exemplu, va încerca să elaboreze o etică
fundamentată pe metoda geometrică. Lucrarea, apărută în 1677, va propune
supunerea, în chip absolut, a întregii realităţi controlului raţiunii4. Ceva mai
târziu, Leibnitz va afirma că „nu se întâmplă niciodată nimic fără o cauză
determinată”, adică ceva care să arate „raţiunea pentru care un lucru este
existent”. Fără principiul acesta al raţiunii, scria în 1710, nu s‑ar putea
dovedi existenţa lui Dumnezeu (Teodicee, partea I, &44), în timp ce fără
Dumnezeu nu am putea explica de ce anume lucrurile se petrec aşa şi nu altfel.
Dacă o întemeiere geometrică a eticii pare astăzi cel puţin nepotrivită,
totuşi argumentele raţionale ale lui Descartes, ce slujesc la dovedirea exis­
tenţei lui Dumnezeu, ar putea să pară inofensive, dacă nu chiar folositoare
în actul de credinţă. Ei bine, nu este chiar aşa. O evaluare atentă, făcută de
Martin Heidegger, a scos la iveală ideea că metafizica raţionalistă din spaţiul
european, înălţată pe premisa raţională a existenţei lui Dumnezeu, va uita
din ce în ce mai des de prezenţa Lui în lume. Sau, cum formulează Yannaras,
prin absolutizarea caracterului raţionalist al afirmării lui Dumnezeu, meta­
fizica europeană pregăteşte de fapt chiar terenul negării Lui raţionaliste.
Autoexilarea cercetătorului în universul abstract
al raţiunii
Trecerea aceasta de la întemeierea raţională a credinţei în existenţa lui
Dumnezeu la negarea raţională a existenţei Lui a fost grăbită de încrederea
în potenţialul matematicilor şi în rezultatele ştiinţelor naturii. Evident, aceste
eforturi au debutat cu aceeaşi încredere în raţiune. Michel Henry vorbeşte
despre o reducţie, o simplificare drastică în abordarea naturii, produsă în
spaţiul european de Galilei. El a aşezat în centrul preocupărilor ce vizează
cunoaşterea lumii matematica. Henry scrie însă că, prin această schimbare
de optică, datele actului percepţiei sunt înlocuite cu ceva nou. Ştiinţele pun
în locul lucrurilor familiare experienţelor noastre corpuri ştiinţifice descrise
precis de conceptele matematicii, slujind cumva ideea că toate calităţile
sensibile ale lucrurilor nu aparţin  esenţei5. Marea Carte a Universului, va
spune Galilei, poate fi citită doar de cei ce cunosc limbajul ei, al triun­
ghiurilor, cercurilor şi a altor figuri geometrice, fără de care
„e cu neputinţă să‑i înţelegem un singur cuvânt”6.
Dar, prin această abordare, spune Michel Henry, sunt îndepărtate din câmpul
cunoaşterii calităţile sensibile ale unui obiect şi impresiile noastre, ca fiind
irelevante în chestiunea esenţei. Prin prisma strâmtă a matematicilor, „scoţând”
Epifania • nr. 53, iunie – august 2020 95
în afară impresiile şi percepţiile omeneşti, reţinând doar calităţile fizice cu
descrierile lor matematice, lumea vieţii e pustiită. Cum să atingem, sau cum
ne deschidem acestei lumi „matematice”, golită de toţi stimulii? Cum să
„reînnodăm o relaţie cu realitatea cu care nu avem în aparenţă nici o relaţie?” 7 7 Ibidem, p. 157.

Materia percepută de simţurile noastre nu există

Progresul ştiinţelor a ocolit însă această chestiune. În atenţie au fost alte
teme de mare interes, cum ar fi structura intimă a materiei, care dă seama
de constituţia lucrurilor sau teoriile ştiinţifice în stare să explice apariţia şi
structura întregului Univers. În contrast poate cu ambiţiile acestea mari ale
ştiinţelor, descoperirile din ultimul secol au scos la iveală rezultate ce
limitează sever pretenţiile raţiunii.
Astăzi se ştie că atomii dintr‑un grăunte de nisip nu stau lipiţi unii de
alţii. Consistenţa lui nu e dată de aglomerarea lor compactă. Fizica arată
că atomii sunt entităţi diafane. Dacă mărim suficient de mult un atom, se
„vede” structura lui corpusculară: un nucleu este de 100.000 de ori mai
mic decât atomul, şi câţiva electronii, şi ei, cam la fel de mici. (Dacă nucleul
ar fi cât o înţepătură de ac pe suprafaţa unei foi de hârtie, atunci celălalt
„fragment” de atom – electronul – ar avea cam aceeaşi mărime!) Între ele
însă, e o prăpastie imensă! Ei sunt situaţi la o distanţă de 100.000 de ori
mai mare decât dimensiunile lor! Ca şi cum la 30 de metri distanţă de
înţepătura din foaia de hârtie ar fi o altă înţepătură – electronul! Cam aşa
arată un atom: fragmente minuscule de „materie”, despărţite de imense
„deşerturi” de vid cuantic!
Este greu de înţeles în ce constă materia pe care o sesizăm în lucrurile
sensibile, de vreme ce atomul este alcătuit dintr‑un nucleu şi câţiva electroni
atât de mici. Mai mult, se ştie că şi nucleul e format din alte particule care
nu sunt nici ele fragmente impenetrabile de materie. Protonii şi neutronii
sunt alcătuiţi din particule mai mici (quarcuri). Acum se ştie că mişcarea
minusculelor quarcuri contribuie la „materia” unui atom. Aproape 90% din
masa protonilor provine din energia de mişcare a quarcurilor, şi doar 10%
din masa propriu‑zisă a acestor mici constituenţi8. 8 v. Frank Wilczec, „In
search of symmetry lost”,
De partea cealaltă, la nivelul experienţei directe, se poate sesiza cu în rev. Nature, nr. 433,
uşurinţă că radiaţia luminoasă sau atracţia gravitaţională sunt altceva decât 20 ianuarie 2003, p. 243.
lucrurile cu întindere şi consistenţă din câmpul nostru senzorial. Lumina şi
gravitaţia par diafane; ne putem trece prin ele şi mâna, şi corpul. Chiar şi
în planul experienţei se poate sesiza că ele diferă de ceea ce simţurile
sesizează în lucrurile materiale. Mecanica cuantică însă ne dezvăluie că şi
în radiaţia luminoasă sau în atracţia gravitaţională, şi în lucrurile sensibile
există constituenţi fundamentali, cu structură duală, undă‑corpuscul. Struc­
tura aceasta duală e prezentă în întreaga „textură” a realităţii fizice, sugerând

96 Epifania • nr. 53, iunie – august 2020


9 v. Bernard Balan, art.
„Raţionalism”, în Dic­ţio­
nar de istoria şi filosofia
ştiinţelor, Lecourt, Domi­
nique (ed. coord.), Edi­
tura Polirom, Bucureşti,
2005, p. 1137.
că lucrurile şi câmpurile din universul fizic au o alcătuire deopotrivă
energetică şi discretă, de natură cuantică, ca şi cum ar fi „făcute” din
pacheţele mici de energie vibrantă. În fine, imaginea aceasta este scoasă la
lumină şi pe un alt drum, acela al teoriei relativităţii restrânse, care arată
că ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin materie este de fapt energie.
Fizica cuantică – un seism epistemologic
Aşadar, la întrebarea privind suportul ultim al lucrurilor, fizica afirmă
că nicăieri în abisul materiei nu găsim ceva de felul substanţei cu care
ne‑am obişnuit. Pentru fizicieni, materia este o ţesătură de energii, alcătuită
din particule cu o constituţie duală. Semnificativ aici însă este faptul că, la
scări din ce în ce mai mici, constituenţii ce alcătuiesc atomul sau radiaţia
luminoasă se comportă ca şi cum ar fi şi „unde”, şi „corpusculi”. Chestiunea
forţează consideraţii filosofice radicale, schimbări profunde în felul cum
sunt înţelese ştiinţa şi rolul ei în cunoaşterea lumii. Mai concret, rezultatele
mecanicii cuantice impun, de exemplu, afirmaţia că un electron nu se află
la un moment dat într‑un singur punct – cum ar fi cazul unui bob de materie –,
ci e „prezent” într‑o regiune de spaţiu, la fel ca sunetul unei coarde ce „umple”
încăperea unde este emis. „Locaţia” confuză a electronului rămâne „valabilă”
până când se intervine cu o măsurătoare a parametrilor. Dar, imediat după
intervenţie, electronul intră din nou în „regimul” poziţiei incerte. Ei bine,
mecanica cuantică a demonstrat fără echivoc: întreg microcosmosul este
stăpânit de un  principiu de incertitudine  (formulat de Heisenberg), ce
limitează, inevitabil, cunoaşterea precisă a parametrilor unui sistem cuantic.
Dacă ar fi să trasăm aici turnura produsă de aceste date ştiinţifice noi,
sunt de‑ajuns două puncte. În 1844, după succedarea proiectelor raţionaliste
de cunoaştere pomenite, Auguste Comte trasa, în  Discurs despre spiritul
pozitiv, „obligaţiile pozitiviste ale cunoaşterii raţionale”. Pentru a fi pozitivă,
scria el, o cunoaştere trebuie să fie reală, nu himerică,  utilă, nu zadar­
nică, sigură, nu incertă, precisă, nu vagă9. (S‑ar putea întrevedea aici unii
germeni ai crizei filosofice ce a umbrit gândirea europeană în ultimul secol:
cantonarea proiectelor metafizice în  lumea reală  şi sesizabilă prin sim­
ţuri, utilitarismul ştiinţelor – proliferarea ingineriilor, exploatarea exagerată
a resurselor prin tehnologii –, supralicitarea judecăţilor logice  pentru o
cunoaştere sigură, sau descalificarea ştiinţelor spiritului în raport cu cele
ale naturii, pentru precizia celor din urmă.)
Un secol mai târziu însă, ştiinţa a părăsit tărâmul lumii sensibile, intrând
în microcosmos. Departe de pragul simţurilor, unde, cum s‑a spus, nici mate­
matica nu poate „vedea” cu precizie. Din datele acestui spaţiu nou, au răsărit
afirmaţii care contrazic serios idealul lui Comte: legile fundamentale ale
Epifania • nr. 53, iunie – august 2020 97
fenomenelor naturale sunt, în mod esenţial, probabiliste, şi nu deterministe,
cauzalitatea este, prin natura sa probabilistă, nu deterministă, certitudinea
nu este accesibilă în cunoaştere...10 10 v. Cornel Popa, Em­
pirismul probabilist, lo­
gica şi cunoaşterea ştiin­
Două voci critice avizate – fenomenologia ţifică, studiu introductiv
în Patrick Suppes, Meta­
şi hermeneutica fizica probabilistă, Edi­
tura Humanitas, Bucu­
reşti, 1990, p. 7.
Pe alt plan, hermeneutica şi fenomenologia argumentează că viaţa însăşi
nu poate fi cuprinsă prin raţiune. Hermeneutica susţine, de exemplu prin
voci autorizate ca şi cea a lui Gadamer, că adevărul nu aparţine exclusiv
ştiinţelor naturii. Pretinsa exclusivitate a ştiinţelor asupra adevărului este
doar o eroare de ordin cultural sau ideologic. Altfel, datele şi experienţele
provenite din artă sau literatură, din religie sau istorie, ar rămâne în afara
atenţiei. Dar înţelegerea lumii şi edificarea de sine nu pot ocoli datele de
ordin cultural, artistic, religios şi istoric, tocmai pentru că acestea cuprind
ceea ce scapă tuturor ştiinţelor, viaţa omului în întregul ei! Gândirea, plecând
de la ea însăşi, scrie Michel Henry, nu poate
„să avanseze spre viaţă, pentru a o descoperi şi a o cunoaşte”11. 11 Michel Henry, op. cit.,
p. 145.
Viaţa omului nu poate fi prinsă şi epuizată printr‑o mişcare a gândirii.
De aceea, nici hermeneutica, în felul unei filosofii a edificării12, nu constă 12 v. Ştefan Afloroaei,
Hans‑Georg Gadamer.
într‑un act raţional, ci solicită competenţe de ordin practic13. Viaţa însăşi În­ţelegere şi edificare de
se dovedeşte esenţială pentru înţelegerea vieţii omeneşti, iar a înţelege nu sine, Cuvânt înainte, în
vol. Moştenirea Europei,
se rezumă la judecăţile raţionale, ci mai amplu şi mai profund, presupune Editura Polirom, Iaşi,
un anumit fel de a fi, o anumită participare14. 1999, p. 13.
13 v. „Despre idealul filo­
sofiei practice”, în volu­
mul Elogiul teoriei..., p.
Microcosmosul – o lecţie de smerenie pentru 59.
raţiunea omului 14 v. Hans‑Georg Gada­
mer, Adevăr şi metodă,
Editura Teora, Bucureşti,
Aşadar, pe de o parte, elucidarea pe cale exclusiv raţională a problemei 2001, p. 13.
raţionalităţii lumii pare a fi un deziderat prea îndrăzneţ. Dovezile sunt
indicate de ştiinţă chiar în imediata noastră apropiere. „Micul” microcosmos,
cu care ne învecinăm în orice fir de praf, conţine o parte a lumii fizice care
nu poate fi descrisă în mod precis cu nici un fel de matematică! Vom putea
oare istovi, printr‑o abordare exclusiv raţională, chestiunea raţionalităţii
întregului Univers?
Pe de altă parte, temeiurile fiinţei sunt o sarcină încă şi mai istovitoare
pentru gândirea raţională, cu atât mai mult cu cât ea îşi îndreaptă intenţia
către Dumnezeu‑Creatorul. Potrivit teologiei ortodoxe, între Dumnezeu şi
întreaga Creaţie stă o prăpastie, între necreat şi creat. De aceea, Dumnezeu
depăşeşte capacitatea de cuprindere a intelectului şi a simţurilor omului, şi 15 Christos Yannaras,
depăşeşte şi orice corelaţie analogică cu orice este existent15. op. cit., p. 68.

98 Epifania • nr. 53, iunie – august 2020


16 Alexei Nesteruk, Uni­
versul în comuniune. Către
o sinteză neopatristică a
teologiei şi ştiinţei, Edi­
tura Curtea Veche, Bucu­
reşti, 2009, p. 370.
17 Sf. Grigore Palama,
Cuvânt pentru cei ce se
liniştesc..., cap. 68, în
Filocalia, vol. 7, cap. 13,
p. 281.
18 Ibidem, nota 25, pp.
281‑282.
19 Marcu Ascetul, Des­
pre legea duhovnicească,
cap. 190, Filocalia, vol.
I, p. 252.
20 Pr. Constantin Co­man,
Erminia Duhului, Edi­tu­
ra Bizantină, Bucureşti,
2002, pp. 76‑77.
Întrebări legitime şi o mişcarea structurală
a minţii către sens
S‑ar putea spune că întrebările cu care am început rândurile de faţă,
legate de temeiurile fiinţei şi ale raţionalităţii lumii, sunt cumva inevitabile.
În mintea oricărui privitor, care observă frumuseţea şi armoniile lumii, şi
care resimte bogăţia extraordinară de care are parte trăind în ea, se nasc
firesc, inevitabil, întrebări care pun aceste aspecte în chestiune. De ce există
lumea, şi de ce este ea deschisă spre înţelegerea noastră? Aşa iese la iveală
situaţia extraordinară a omului, ascunsă adesea sub vălul vieţii cotidiene,
probând că el năzuieşte să cuprindă lumea, că are o minte ce gravitează în
jurul temeiurilor şi a finalităţii lucrurilor, presimţind că ele au un temei, un
sens şi o finalitate. Fizicianul Alexei Nesteruk vede în aceasta o teleologie
ascunsă a raţiunii, care provoacă o neîntreruptă „căutare cosmologică”, ca
„mod particular de împlinire a telosului”16 (adică a scopului ei).
Din perspectivă teologică, câtă vreme se bizuie doar pe raţiune, urcuşul minţii
omeneşti pe versantul cunoaşterii, de‑a lungul întregii istorii, generaţii la rând,
către o tot mai deplină înţelegere şi cuprindere a lumii şi vieţii, nu poate izbândi.
Sfântul Grigore Palama formulează un diagnostic simplu şi cuprinzător:
„Nu cel mult învăţat se apropie de Dumnezeu, ci acela care s‑a curăţit prin vir­
tute de patimi şi s‑a lipit prin rugăciune stăruitoare şi curată de Dumnezeu...” 17.
„...Cunoştinţa speculativă, la care se ajunge prin filosofie nu e cunoştinţa cea mai
proprie a lui Dumnezeu, deoarece producând în noi mândria, lipsa smereniei,
nu ne lasă să vedem cu adevărat realitatea noastră şi a lui Dumnezeu. Cei ce
se curăţesc au o vedere a lui Dumnezeu, care e o arvună a vederii depline. (...)
În vederea aceasta este o certitudine a prezenţei lui Dumnezeu”18.
Viaţa este mai cuprinzătoare decât raţiunea
În teologie deci, vita practica (viaţa practică) şi harul primit prin Sfintele
Taine sunt indispensabile cunoaşterii lui Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul
scrie că
„Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale şi că cei ce‑L caută pe El Îl găsesc
pe măsura împlinirii lor”19,
iar harul face posibilă înţelegerea realităţilor dumnezeieşti.
„Nu poate exista o vedere înţelegătoare decât în Duhul Sfânt” în care este
posibilă „înţelegerea deplină şi corectă de către om a adevăratului Dumnezeu,
a adevărului despre sine şi despre lume”20
ca operă a Lui, şi a vieţii lui în ea.
Preot Lector Univ. Dr. Sorin MIHALACHE, Iaşi
Epifania • nr. 53, iunie – august 2020 99