Sunteți pe pagina 1din 116

IOLANDA MITITIUC

ANA MARIA LAZARESCU

DEFECTOLOGIE si
LOGOPEDIE – note de
curs

Editura Alfa

Iasi
2011
LOGOPEDIE
Copilul, acest candidat la umanitate, a cărui reuşită depinde
de zestrea ereditară cu care vine pe lume, dar şi de lumea în care
vine, de felul în care această lume va şti să-l primească, să-l
ocrotească şi să-l dirijeze, are de parcurs un drum lung şi uneori
foarte greu. Dacă în evoluţia lui nu a survenit ceva deosebit, trece
firesc de la o totală dependenţă faţă de mamă, în primele luni de
viaţă, la desprinderea treptată şi la lărgirea cercului interacţiunilor
cu ceilalţi. Învaţă să comunice, să coopereze, se îndreaptă spre
lumea reală, spre obiecte şi fenomene, acumulează experienţe,
învaţă conduite, există prin ceilalţi ca fiinţă socială. În acelaşi timp,
exigenţele sociale cer un om spiritual, evoluat şi acest lucru nu se
poate realiza în afara limbajului. De aici decurge necesitatea
studierii limbajului sub diverse aspecte, din multe puncte de
vedere.
În decursul anilor, limbajul a fost multilateral studiat şi s-a
acumulat un bogat material teoretic şi faptic şi aceasta pentru că
întregul progres spiritual e condiţionat în mare măsură de claritatea
exprimării, pentru că există o imensă varietate verbală dar şi o
multitudine de forme tulburate care trebuiesc corectate.
Încă din cele mai vechi timpuri au existat preocupări pentru
exprimarea corect-logică a ideilor, pentru cultivarea vocii, dar şi
pentru corectarea defectelor de vorbire. Isocrates, Demostene,
Cicero, deşi aveau unele defecte de vorbire, au reuşit să ajungă la
performanţe celebre, devenind cei mai mari oratori ai antichităţii.

2
În operele lui Plutarh, Herodot, Heraclid, Platon, Aristotel,
Hipocrat întâlnim de asemenea preocupări pentru formarea şi
dezvoltarea unei vorbiri cât mai corecte şi agreabile la membrii
societăţii antice. Pe lângă aspectul sonor, conţinutul sonor,
conţinutul logic al vorbirii, îi interesa şi influenţa tulburărilor de
vorbire asupra personalităţii copilului şi a relaţiilor în colectiv.
Preocupările legate de limbaj în general, dar şi de tulburările
acestuia, au continuat, uneori în condiţii foarte vitrege pentru
ştiinţă în general şi pentru logopedie în special. Un impuls deosebit
l-a dat cercetările lui Broca (1861) în domeniul afaziei motoare şi a
lui Wernicke (1871) pentru afazia senzorială, a lui Netcaciov cu
privire la tratamentul bâlbâielii, a lui Albert şi Herman Gutzman cu
privire la metodele corectării tulburărilor de vorbire, ale lui Emil
Fröschela etc.
În ultimele decenii, preocupările legate de studierea
limbajului tulburat au fost tot mai susuţinute, constituindu-se un
sistem unitar de terapie logopedică.
În ţara noastră, practica logopedică s-a legalizat în 1949 şi s-
a dezvoltat odată cu înfiinţarea cabinetelor logopedice în şcoli şi
policlinici, în 1957.

Obiectul, scopul şi sarcinile logopediei


Cuvântul logopedie vine de la grecescul logos care înseamnă
cuvânt şi paidea care înseamnă educaţie. Deci logopedia se ocupă
de educaţia vorbirii, iar în sens larg de studierea şi dezvoltarea
limbajului, de prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj.

3
Logopedia s-a constituit ca ştiinţă în prima decadă a
secolului XX, datorită necesităţilor practie şi teoretice de a sintetiza
cunoştinţele despre limbaj şi de a găsi procedee specifice educării
limbajului tulburat. S-au conturat şi perfecţionat astfel de
investigaţii psihologice ale limbajului, metode şi procedee de
corectare.
Treptat, aria preocupărilor logopediei s-a extins, fapt ce se
poate vedea şi din definiţiile mai mult sau mai puţin complexe date
de diverşi autori, în decursul anilor.
Astfel, Hvatţev defineşte logopedia ca „fiind o ştiinţă
pedagogică specială pentru prevenirea şi corectarea tulburărilor
de limbaj”. Sovak o defineşte ca fiind „ştiinţa despre fiziologia şi
patologia procesului de înţelegere, de comunicare, despre
prevenirea şi tratamentul pedagogico-corectiv a defectelor în
domeniul înţelegerii comunicării”.
Mai recent, E. Verza precizează că, logopedia se ocupă de
„prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj şi de
realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a
informaţiilor” şi că „logopedia contemporană îşi defineşte azi
menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj,
prevenirea şi studierea lor: ea are în vedere educarea şi
restabilirea echilibrului psihologic şi a dezvoltării unei integre
personalităţi, studierea comportamentului verbal şi a relaţiilor
acestuia cu personalitatea mamă”.
Problema apartenenţei logopediei a fost şi este încă
disputată. Unii specialişti susţin că este o ştiinţă medicală, alţii

4
consideră că aparţine ştiinţelor psiho-pedagogige, fiind o ramură a
psiho-pedagogiei speciale.
O serie de termeni folosiţi de logopedie (dislexie, disgrafie,
rinolalie, disartrie, afazie etc) sunt de provenienţă medicală dar
faptul că se ocupă de investigarea limbajului şi de corectarea
tulburărilor de limbaj, precum şi faptul că metodele şi procedeele
utilizate au un caracter psiho-pedagogic, ea trebuie considerată ca
aparţinând ştiinţelor psiho-pedagogice.
Logopedia s-a constituit mai târziu ca alte ştiinţe,
sprijinindu-se pe o serie de informaţii. Logopedia îşi defineşte
caracteristica de interdisciplinitate prin asimilarea informaţiilor de
natură anatomică, fiziologică şi psihofiziologică, biochimică,
sociologică, fonetică, fenologică şi psihopedagogică.
Dat fiind complexitatea fiinţei umane ca sistem bio-psiho-
social limbajul trebuie privit ca subsistem în cadrul sistemului
psihic numai subsistemul fundamental de elaborare şi comunicare a
gândirii, constituind actul de socializare a omului.
Limbajul a incitat opinii şi puncte de vedere particulare ale
diferiţilor specialişti din multiple descipline şi ştiinţe, însă nu se
poate spune că s-au lămurit toate aspectele psihologice şi
psihopedagogice ale limbajului normal, patologic sau tulburat.
La rândul ei, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe o
serie de informaţii. Şi în activitatea practică, dacă avem în vedere
etiologia şi complexitatea anumitor tulburări de limbaj, se impune
colaborarea dintre specialiştii mai multor domenii (psihologi,
lopopezi, medici).

5
Scopul şi sarcinile logopediei
Scopul logopediei este acela de a asigura, prin înlăturarea
tulburărilor de vorbire, dezvoltarea psihică generală normală a
persoanelor cu handicap verbal, formarea şi dezvoltarea pe măsura
capacităţilor lor, de stabilirea sau restabilirea de relaţii corecte cu
cei din anturaj.
Logopedia acordă atenţie în special copiilor deoarece
tulburările de vorbire au o frecvenţă mai mare, nu trebuie să se
consolideze şi să se agraveze, pentru că posibilităţile de corectare
sunt mult mai mari şi pentru că prin înlăturarea la timp a acestora
se preîntâmpină apariţia altor modificări psihice şi
comportamentale.
Pornind şi de la concepţia lui I.P. Pavlov, conform căreia
„Nimic nu rămâne imobil, numai cu condiţia de a se crea
condiţiile corespunzătoare”, în faţa logopediei stau o serie de
sarcini, mai importante fiind următoarele:
1. cunoaşterea şi prevenirea cauzelor care provoacă tulburări de
limbaj şi asigurarea unui climat favorabil dezvoltării
normale a limbajului.
2. studierea şi cunoaşterea simptomatologiei tulburărilor de
limbaj, a metodelor şi procedeelor de corectare
3. depistarea, examinarea persoanelor cu tulburări de limbaj,
începând cu vârsta preşcolară şi organizarea activităţilor în
funcţie de vârstă şi tulburare

6
4. corectarea tulburărilor de limbaj în paralel cu dezvoltarea
gândirii, cu personalitatea, activitatea lor şi formarea unei
atitudini normale faţă de propriul defect şi faţă de lumea din
jur.
5. elaborarea unui program terapeutic corect ţinând seama de
esenţa, cauzele, mecanismele şi dinamica tulburării

Vezi:
– „Evoluţia normală a limbajului”
– „Abateri de la evoluţia normală a limbajului”
– I. Mititiuc, T. Purle – Incursiune în universul copiilor
cu tulburări de limbaj, Ed. Pim, 2005, pag. 7-24.

Organele vorbirii
Aparatul vocal uman se compune din trei sisteme
fundamentale de organe. Primul sistem îl formează organele de
respiraţie, a căror funcţie în legătură cu limbajul constă în faptul că
ele sau curentul de aer ce formează vibraţia corzilor vocale,
vibraţiile pe care o produce unda sonoră. Din aceste organe fac
parte plămânii şi muşchii pe care-i pun în mişcare, în special
diafragmul, care atunci când se bolteşte în sus, în formă de cupolă,
apasă de jos asupra plămânilor şi produce diferite izbituri de
intensitate diferită, corespunzătoare silabelor pronunţate.
Tot din acest sistem de organe fac parte bronhiile şi traheea
pe care curentul de aer se duce către sistemul următor al organelor
vorbirii către laringe.

7
Laringele, fiind continuarea traheii, e format din patru
cartilaje. În spaţiul dintre aceste cartilaje sunt dispuse în cavitatea
orizontală coardele vocale, anume doi muşchi subţiri, elastici, pe
care aerul, ieşind din trahee, îi pune în mişcare vibratorie. Aşezarea
coardelor vocale permite, datorită mobilităţii cartilajelor de care
sunt fixate, să se producă mişcări de două feluri.
 Coardele vocale se pot întinde sau pot rămâne destinse
 Se pot alipi sau se pot îndepărta la capete în aşa fel încât
să formează între ele un spaţiu denumit glotă. Când
coardele vocale sunt întinse şi apropiate, adică glota este
închisă, atunci aerul pătrunzând între marginile coardelor
vocale îndreptate una spre cealaltă, le pune în mişcare
vibratorie, în urma cărui fapt se produce unda sonoră.
Când coardele vocale nu sunt suficient de apropiate,
datorită faptului că aerul trece fără a se freca prea mult de
marginile lor, se produc sunetele slabe, în şoaptă. Când
respiraţia e liberă şi nu e sonoră, coardele vocale sânt cu
totul destinse iar glota complet deschisă.
Al treilea sistem al organelor vorbirii e aşezat deasupra
laringelui. Acesta e format din cavitatea bucală şi nazală, care
reprezintă un fel de tub aşezat deasupra. Cavitatea bucală
reprezintă cel mai important rezonator al undelor sonore care apar
în laringe. Prin modificarea mărimii şi a formei cavităţii bucale se
formează sonoritatea definitivă a vocalelor.
Cavitatea bucală este de asemenea organul care crează
obstacole speciale pentru aerul respirat. Înlăturarea prin aer a

8
acestor obstacole produce acele sunete - zgomote care se numesc
consoane.
Cavitatea nazală îndeplineşte funcţia unui rezonator auxiliar,
către care trecerea poate fi sau deschisă sau închisă de către vălul
palatului adică de partea posterioară, mobilă a palatului. În primul
caz se produc sunete nazale, ca de ex. consoanele sonore ‘m-n’, iar
în al doilea caz, sunetele nazale.
În felul acesta, aparatul periferic al vorbirii este extrem de
complex, necesitând o coordonare extrem de fină a mai multor
mişcări care se produc simultan.
Deci vocea e rezultatul sunetului care se formează în
perimetrul laringelui datorită vibraţiei coardelor vocale, vibraţie
datorată coloanei de aer care e trimisă de contracţia muşchilor
expiratori şi de plămâni.
Cuvântul e produsul vocal. Vocea şi cuvântul se
concretizează din sinteza funcţiilor tuturor organelor care
colaborează şi conduc acest proces.
Coordonarea acestor mişcări este realizată de o serie de
centri nervoşi. Centrii nervoşi implicaţi în vorbire se găsesc situaţi
la diferite niveluri în S.N.C. dintre aceşti, scoarţa cerebrală este cea
mai evoluată parte a S.N.C. ea acoperă întreaga suprafaţă
exterioară a emisferelor cerebrale. La nivelul ei se realizează
mecanisme nervoase complexe, care asigură substratul psihic al
vorbirii. La dreptaci, mecanismele cerebrale implicate în limbaj
sunt strict localizate în emisferul stâng. La stângaci s-ar părea că nu
sunt strict localizate.

9
Din punct de vedere al limbajului interesează următoarele
aspecte:
 interesează porţiuni de scoarţă cu funcţie de recepţie

(centrii senzitivo-senzoriali)
 există porţiuni de scoarţă cu funcţie de comandă motorie

(centrii motori)
 există porţiuni de scoarţă cu rol de asociaţie ce fac

legătura între zona de cortex senzorial şi zona cu rol motor


Fiind o activitate reflexă-condiţionată pentru formarea şi
menţinerea limbajului sunt necesare impulsuri auditive şi vizuale
permanente.
Pentru realizarea lui, ca pentru orice reflex sunt necesari:
 Receptori vizuali şi auditivi (la orbi – pentru pipăit)

 Centrii nervoşi din S.N.C.

 Cale aferentă prin care impulsurile motorii sunt

transmise de la centrii nervoşi spre organele


efectuoare
 Efectorii – constituiţi din muşchii care participă la

realizarea limbajului scris şi vorbit auditiv şi vizual.


Receptorii implicaţi în limbaj sunt reprezentaţi de
segmentele de conducere ale analizatorilor auditiv şi vizual. Aceste
segmente sunt formate dintr-un lanţ de neuroni, conectaţi între ei
prin intermediul sinapselor. Un capăt al lanţului este conectat cu
receptorii. Începând de la receptori, neuronii urcă spre S.N.C. unde
fac staţii de diferite niveluri, atingând în final cortexul. Se ajunge

10
astfel la conştientizarea, memorizarea, utilizarea informaţiilor
înregistrate auditiv şi vizual.
Impulsurile auditive (cuvintele vorbite) ajung la cortexul
sensitiv auditiv. Impulsurile vizuale (cuvintele scrise) ajung la
cortexul senzitiv vizual. Aceste arii sunt conectate, prin legături
nervoase, cu o aceeaşi arie de asociaţie, care integrează impulsurile
primite. Trimite apoi, tot prin legături nervoase, concluziile, la
cortexul motor, care la rândul lui trimite impulsuri spre muşchii
implicaţi în vorbire şi spre cei folosiţi în scris.
Cortexul are şi rol de autocontrol al limbajului. Prin auz şi
văz e evaluată calitatea vorbirii, scrisului şi în conformitate cu
rezultatul evaluării, scoarţa cerebrală trimite impulsuri pentru
corectare.
În procesul învăţării vorbirii orale şi scrise, la omul normal
are loc o permanentă raportare a imaginilor auditive la imaginile
vizuale şi invers. La nevăzători are loc o raportare a imaginilor
auditive la imaginile tactile şi invers. La surdo-muţi, în curs de
demutizare, percepţia auditivă este suplinită de imaginile vizuale.

FRECVENŢA ŞI NECESITATEA CORECTĂRII


TULBURĂRILOR DE LIMBAJ
Până în prezent nu s-a elaborat o metodă comună pentru
depistarea tulburărilor de vorbire, dar au fost destule încercări de
cuprindere a tulburărilor de limbaj întâlnite în situaţii statistice.
Între datele statistice existente nu există o concordanţă şi e firesc să
fie aşa, deoarece studiile s-au făcut pe populaţii mai mult sau mai

11
puţin numeroase, după criterii diferite, în zone diferite, cu exigenţe
diferite etc. Toate însă pun în evidenţă o frecvenţă destul de mare a
tulburărilor de limbaj, mai ales la vârstele mici.
Făcând o trecere în revistă a tulburărilor de limbaj întâlnite
într-o serie de grădiniţe şi şcoli (clasele I-IV) şi cu care în parte s-a
lucrat în cadrul Centrului Logopedic Iaşi, se constată că frecvenţa
cea mai mare o înregistrează tulburările care afectează rostirea şi
mai puţine cele care afectează limbajul propriu-zis, tulburări în
special din sfera sindromului dismaturativ, determinate de o
întârziere uşoară în apariţia şi dezvoltarea vorbirii (dislalia de
evoluţie, bâlbâiala fiziologică, dislexia-disgrafia de evoluţie)
acestea fiind condiţionate de un ritm propriu de dezvoltare a
vorbirii prin factori afectivi şi sociali.
Cea mai mare răspândire o au pronunţările incorecte ale unor
sunete şi cuvinte, deformări, substituiri, nalizări ale unor sunete şi
cuvinte: aşa-zisa dislalie simplă sau polimorfă. Mai des întâlnite
sunt dislaliile funcţionale de evoluţie şi mai rar cele organice.
Având în vedere faptul că, dislaliile fiziologice dispar în jurul
vârstei de patru ani, când copilul îşi însuşeşte modelele pronunţiei
adulte, dislaliile întâlnite la clasele I-IV le considerăm în mare
parte patologice. Cele care însă dispar fără intervenţie logopedică,
ca urmare doar a deprinderii scris-cititului sau a creşterii condiţiilor
necesare însuşirii corecte a vorbirii, nu se încadrează în patologia
vorbirii. Aceşti copii fac să se ridice procentajul dislaliilor în
clasele I, ca apoi să se reducă considerabil în clasele II-IV. Astfel,

12
dintr-un total de 281 copii dislalici întâlniţi la clasele I-IV, un
număr de 230 au fost din clasa I şi numai 51 la clasele II-IV.
LA clasele II-IV, o mare parte a alterărilor de pronunţie intră
în sfera dislaliilor organice, cauzate de lezări structurale ale
organelor periferice sau centrale ale vorbirii. Dislaliile mecanice
provocate de malformaţiile organelor fonoarticulatorii periferice,
structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale (dizartrii de
diferite forme), bradilalii, precum şi cele determinate de un deficit
auditiv, sunt mult mai rare, întrunind un procentaj de aproximativ
0,1%.
Se întâlnesc cazuri în care tulburările dislalice se manifestă
simultan în diferite asocieri: fie cu dislexie-disgrafie, fie cu
bâlbâieli. Astfel, dintr-un număr de 629 copii logopaţi, 19
prezentau tulburări cuplate, majoritatea 11-dislalie-dislexie-
disgrafie, 1 caz cu dizartrie-dislexie-disgrafie, 2 cazuri cu rinolalie-
disfazie şi un caz cu bâlbâială-rinolalie.
Cele mai puţine cazuri, dar şi cele mai grave, neglijabile sub
aspect cantitativ, sunt cele cu tulburări ideaţionale ale limbajului,
tulburări de tip afazic.
La clasele II-IV, frecvenţa cea mai mare o înregistrează
tulburările limbajului scris, dislexiile-disgrafiile, care ating un
procentaj de cca 24%. Dislexiile-disgrafiile întâlnite, se prezintă
sub diferite forme şi intensităţi, de la simple greutăţi în citire şi
scriere, până la incapacitatea cunoaşterii literelor şi scrierii lor,
dislexii-disgrafii fie de natură afazică, greutăţile constând în
găsirea literelor, a cuvintelor, scrierea lor corectă, fie de natură

13
apraxică, erorile constând în executarea literelor. Frecvenţa cea mai
mare o înregistrează cele însoţite de caracteristici afazice.
Frecvenţei mari a dislexiilor-disgrafiilor i s-a acordat mai
multe explicaţii. Unii au atribuit-o tulburărilor de motricitate,
stângăciei contrariate, tulburărilor de vorbire etc. Din studiile
făcute asupra copiilor cu care s-a lucrat, s-a observat că nu există o
corelaţie absolută între tulburările de vorbire şi dislexie-disgrafie.
Astfel din cei 288 copii dislexo-grafici întâlniţi, numai 11 aveau
cuplajul dislalie-dislexie-disgrafie. Totuşi, există un raport între
forma vorbită şi cea scrisă, care se manifestă mai pregnant la
tulburările severe de limbaj şi la cei cu vorbire întârziată, greşelile
manifestându-se atât în forma vorbită cât şi în cea scrisă.
Proporţia elevilor care greşesc în transcrierea limbajului oral
în cel scris, e mult mai mare: 40-50%, dar nu toţi aceşti copii sunt
dislexici-disgrafici. Din punct de vedere psihopedagogic, multe
dintre greşelile scris-cititului ale şcolarului mic nu pot fi
considerate dislexii-disgrafii, deoarece ele se produc în limitele
evoluţiei normalului din cadrul şcolarizării. O parte dintre aceste
greşeli se produc datorită unui conflict care apare între
individualitatea receptivă modificată a copilului şi oscilaţia legilor
fonetice, care face să se producă greşeli numai la anumite cuvinte,
cu o structură fonologică dificilă în ceea ce priveşte analiza şi
sinteza. Acest fenomen a fost denumit de către C. Păunescu -
disfonografie (C. Păunescu – Disfonografiile).
O mare parte dintre greutăţile apărute la clasa I se datorează
unei imaturităţi şcolare. Analiza maturităţii-imaturităţii şcolare

14
trebuie să stea în atenţia mai multor specialişti, deoarece reprezintă
unul din criteriile fundamentale ale unei integrări şcolare adecvate.
Viitorul şcolar trebuie privit sub multe aspecte. Pe lângă
aspectul somatic, dezvoltarea psihică, fizică, aspecte legate de
unele abilităţi, aspecte intelectuale logice care să permită
memorarea, păstrarea şi reactualizarea, ei trebuie priviţi şi din
punct de vedere al sistemului neromotor şi al limbajului.
Sunt destui copii imaturi şcolari cu inabilităţi manuale, cu
mişcări ale mâinilor intens necoordonate sau cu o coordonare şi
precizie redusă, cu dezorganizări ale funcţiei vizual-motorie, cu
dominanţa lateralităţii nestabilizată, oscilantă, ezitantă, cu greutăţi
în organizarea şi percepţia temporală şi a relaţiilor spaţiale.
Datorită acestor particularităţi, elaborarea deprinderilor grafice este
îngreunată, fiind în formare sau prezintă chiar dislexii-disgrafii.
Aceşti copii prezintă întârzieri în sfera proceselor cognitive de tip
senzorial, care influenţează negativ acuitatea perceptivă şi
receptarea adecvată, în special a stimulilor vizuali şi auditivi.
Uneori nu pot percepe diferenţierea formelor grafice şi nu pot
stabili legături între simbolurile grafice.
Limbajul imaturilor şcolari are şi el o serie de particularităţi.
Relatarea evenimentelor, povestirilor, impresiilor, este adesea
incoerentă, inexpresivă. Uneori e nevoie să fie susţinută de
întrebări. Imposibilitatea verbalizării duce implicit şi la deficienţe
ale formulării noţiunilor. Mulţi prezintă şi tulburări de pronunţie.

15
Toate aceste aspecte ale imaturităţii şcolare fac să apară
deosebite greutăţi în însuşirea scris-cititului, cu aspecte comune
dislexo-disgrafie, dar care în mare parte nu sunt dislexii-disgrafii.
Tulburări de ritm (bâlbâieli, tahilalii, bradilalii) înregistrează
o frecvenţă destul de redusă – 0,7%, comparativ cu tulburările de
pronunţie – 7% şi dislexo-disgrafice –24%. Bradilaliile întâlnite,
însoţeau de obicei bradipsihiile şi unele forme de dizartrie.
Cunoaşterea statistică a copiilor cu tulburări ale limbajului
oral şi scris, precum şi raportul cantitativ şi calitativ dintre
diferitele forme de tulburări, este de mare importanţă, dacă se are
în vedere şi gradul diferit de repercutare asupra dezvoltării întregii
personalităţi a copilului. Încă din antichitate s-a observat că
tulburarea mecanismelor fonoarticulatorii pot produce la unii
conflicte de integrare socială, conflicte psihice destul de grave, care
tulbură personalitatea sau conflicte sociale care tulbură relaţiile în
colectiv.
Pornind de la aspectul bipolar al limbajului, de comunicare
şi înţelegere, adică de la această interdependenţă dintre gândire şi
limbaj, este firesc să nu le studiem una fără cealaltă, limbajul fiind
învelişul gândirii, iar gândirea fiind cea care pune ordine în limbaj.
Aceasta nu înseamnă că limbajul este legat numai de
gândire, că cel care nu vorbeşte nici nu gândeşte. Limbajul este
legat şi de condiţiile de mediu şi de o serie de factori
extraintelectuali.
Revenind la aspectul strict logopedic, se poate afirma că
tulburările apărute la nivelul limbajului sau a intelectului pot

16
produce modificări reciproce. Tulburările de limbaj severe
(afaziile) sunt însoţite şi de tulburări de evocare, generalizare, de
recepţie şi emisie, de interpretare a mesajului. La rândul lor,
oligofreniile sau psihozele împiedică dezvoltarea limbajului,
apărând dislogiile specifice.
Deci o parte din tulburările de vorbire sunt determinate de
deficitul intelectual dar ele şi pot influenţa într-o măsură oarecare
dezvoltarea intelectuală.
Tulburările de limbaj împiedică dezvoltarea unei gândiri
creatoare, flexibile, capabilă de abstractizări, generalizări, deoarece
acestea necesită un înalt nivel de dezvoltare a limbajului. Ele
influenţează dezvoltarea intelectuală, reuşita şcolară, integrarea
normală în colectiv, într-o măsură direct proporţonală cu gravitatea
lor în funcţie de specificul fiecăreia.
Astfel, unele tulburări de vorbire produc tulburări în sfera
intelectuală, altele în sfera personalităţii, altele însă numai
simulează tulburări patologice ale intelectului. Toate tulburările
însă produc, într-o măsură mai mare sau mai mică, modificări
psihice şi de comportament, greutăţi în procesul de integrare şi
adaptare, în orientarea spre anumite profesii.
La majoritatea tulburărilor de limbaj se constată tulburări
nevrotice şi reactive, sechele encefalopatice, maladia Dawn,
instabilitate psiho-motorie etc. Altele sunt determinate de afecţiuni
somatice cronice, cu răsunet negativ pe plan neuropsihic. E şi
firesc, în aceste condiţii, copiii să întâmpine greutăţi în procesul de
adaptare şi integrare.

17
La foarte mulţi copii logopaţi este tulburat atât procesul de
emisie cât şi cel de recepţie, deoarece vorbirea, la aceştia este
încărcată de o stare afectivă negativă. Teama de vorbire duce la o
stare de inhibiţie care perturbă procesul normal de recepţie şi
emisie.
Conştientizarea defectului, mai ales la cei cu intelect normal,
creează o stare de iritare, de irascibilitate. Pe măsura înaintării în
vârstă, manifestările psihice se accentuează, se instalează o stare de
oboseală fizică şi intelectuală, o hipersensibilitate afectivă,
ajungând până la refuzul de a vorbi, opoziţie, devieri de
comportament, lipsă de interes pentru activitatea şcolară. La unii
apar şi tulburări de ordin neurovegetativ: dereglări în perioadele de
somn, în raportul excitaţie-inhibiţie, oboseală excesivă etc. pot
ajunge până la nevroză sau psihoză.
Jena sau imposibilatea de a întreba sau răspunde la timp şi
corect duce la rămânerea în urmă la învăţătură şi la perturbarea
relaţiilor cu persoanele din anturaj.
În general, trăsăturile lor de personalitate sunt foarte
instabile şi dacă nu întrevăd posibilitatea corectării, pot apărea şi
tulburări comportamentale.
Se poate conchide deci, că tulburările de vorbire au
repercursiuni, uneori destul de grave, atât în domeniul învăţării cât
şi asupra întregii personalităţi, a adaptabilităţii lui sociale,
perturbându-i poziţia lui în cadrul colectivului, devenind adesea un
inadaptat.

18
Dacă vom porni de la funcţia de bază a limbajului, cea
cognitivă, de la faptul că 30% din relaţia umană e de natură
verbală, precum şi de la modificările pe care acestea le produc,
vom putea aprecia mai bine importanţa logopediei, care are nu
numai un rol corectiv, ci urmăreşte mai ales stimularea şi
dezvoltarea limbajului, prevenirea eşecului şcolar, la egalizarea
şanselor de instruire, de educaţie şi integrare, prin corectarea şi
compensarea tulburărilor de limbaj, pregătindu-i astfel pentru viaţă
şi activitatea socială.

ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII LOGOPEDICE


Terapia logopedică este o activitate complexă, desfăşurată pe
multiple planuri, individual sau pe grupe, în funcţie de etiologia
tulburării, gravitate şi vârstă.
Terapia logopedică începe cu înregistrarea cazului care se
realizează în urma perioadei de depistare a copiilor cu tulburări de
limbaj. Depistarea se face în perioada 15 sept. – 1 oct., când fiecare
logoped are obligaţia să examineze sumar toţi copiii din cca
logopedică fixată şi să evidenţieze deficienţele de limbaj întâlnite,
să le invite la cabinetul logopedic unde va avea loc o examinare
complexă, se va stabili un diagnostic, se vor forma grupele, la baza
cărora vor sta o serie de criterii (vârstă, deficienţă, gravitate,

19
trăsături de personalitate etc). Se va fixa un program de lucru,
fiecare copil fiind planificat de 2-5 ori pe săptămână, în funcţie de
gravitatea defectului.
Vor avea prioritate copiii mici, pentru ca tulburarea să nu se
transforme în deprindere, deprinderile deficitare înlăturându-se mai
greu într-un timp îndelungat. Nu sunt neglijaţi însă nici cei care au
ajuns la vârsta adolescenţei sau a pubertăţii, deoarece la aceştia
tulburările de limbaj pot produce modificări profunde de
personalitate.
Vârsta optimă pentru începerea terapiei logopedice este cea
mică, dar nu poate stabili o regulă generală. Ea va fi determinată de
tulburarea însăşi. Dacă sunt necesare intervenţii chirurgicale (palat
despicat) terapia logopedică va începe după rezolvarea
chirurgicală. Dacă e o dislalie fiziologică, terapia logopedică nu
este necesară. Dacă este un început de bâlbâială va trebui oprită
evoluţia.
Terapia logopedică se stabileşte în urma unei examinări
complexe pe baza căreia se stabileşte diagnosticul. Pentru o bună
reuşită trebuie creat un mediu de examinare propice şi stimulativ,
pentru ca logopatul să se poată exprima degajat, logopedul putând
sesiza astfel şi toate aspectele tulburării. E necesară o atmosferă
relaxantă, caldă, personalitatea logopedului şi atmosfera
cabinetului fiind de mare importanţă. Metoda de bază în examinare
este a convorbirii cu copilul şi familia, cu toţi factorii implicaţi în
educarea lui. Odată cu examinarea începe şi completarea fişei
logopedice, care va continua pe tot parcursul terapiei logopedice şi

20
va trebui să oglindească evoluţia copilului pe tot parcursul terapiei
logopedice.

EXAMINAREA COMPLEXĂ
Dacă tulburarea de limbaj este gravă, rezolvarea acesteia e
de resortul mai multor specialişti: medic, psiholog, asistent social,
familie, logoped etc.
Logopedul va fi cel care va efectua examinarea complexă
logopedică. Pe lângă studierea simptomelor, manifestărilor, va
urmări şi implicaţiile pe care acestea le au asupra dezvoltării
gândirii, personalităţii, proceselor cognitive, integrării în colectiv
etc. Orice tulburare de vorbire va trebui studiată în legătură cu
activitatea întregului organism, iar terapia logopedică va trebui să
se exercite nu asupra unui element izolat al vorbirii tulburate, ci
asupra întregului complex.
Importantă este examinarea nivelului de înţelegere a vorbirii,
care se realizează în funcţie de vârsta cronologică a copilului şi
eventuale deficienţe psihice. Materialul verbal şi ilustrat va trebui
bine selecţionat, adaptat posibilităţilor fiecărui copil. Se va începe
cu probe uşoare (să indice obiecte, să le denumească, să le
manevreze etc.), probele crescând treptat în dificultate. Se va
urmări şi gradul de înţelegere al propoziţiilor, frazelor.
Dacă se bănuieşte o acuitate auditivă scăzută, se va examina
auzul, se va recomanda examenul audiometric (o eventuală
protezare).

21
Odată cu înţelegerea vorbirii, se va observa şi modul în care
urmăreşte mişcarea buzelor (încordat), dacă întoarce capul după
locul unde vorbeşte logopedul, perceperea şi redarea cuvintelor etc.
Pentru edificare se folosesc probe de înţelegere rostite cu
glas oscilant în tărie. Dacă nu reacţionează la ce i se spune, se va
observa dacă nu aude sau înţelege. Dacă reacţionează la zgomote
va fi pus într-o poziţie din care să nu poată observa buzele
examinatorului, i se va şopti cuvinte de la diferite distanţe şi va fi
pus să le repete. Unii consideră că neînţelegerea vorbirii între 4-6
m ar indica o hipoacuzie uşoară, între 1-4 m o hipoacuzie de
gravitate medie, când nu aude de la 1m, hipoacuzia este gravă.
O altă etapă este examinarea vorbirii articulate care va
urmări atât articularea propriu-zisă, cât şi starea aparatului
articulator. În ce priveşte aparatul articulator, se va examina
integritatea funcţională şi organică a acestuia: simetria,
integritatea, mobilitatea şi forţa sistemului labio-comisural,
integritatea, forma, muşcătura aparatului dental, forma mandibulei,
forma arcurilor maxilarelor, existenţa prognatismelor la maxilare,
forma, mobilitatea, mărimea, fixarea, frenul limbii, mobilitatea
limbii, forma şi mărimea palatului moale, mobilitatea, integritatea,
mărimea, aşezarea omuşorului, inflamări acute sau cronice, devieri
de sept, malformaţii ale sistemului nazal.
În acest scop se vor folosi o serie de exerciţii de deplasare a
limbii, de ridicare şi coborâre a vălului, de mişcare a mandibulei,
buzelor, obrajilor etc.

22
Articularea propriu-zisă e bine să fie examinată în faţa
oglinzii cerându-i să pronunţe diferite sunete, prin imitaţie, apoi
cuvinte, propoziţii, observându-se dacă omite sunetul, îl
deformează sau înlocuieşte.
Se vor da cuvinte cu grupe de consoane sau de vocale.
Cuvintele trebuie să fie înţelese de copii, să fie însoţite de imagini
şi demonstraţii.
Se va trece apoi la examinarea vorbirii independente,
folosindu-se planşe cu imagini, povestiri ilustrate, alfabetul ilustrat
etc. I se va cere să comenteze imagini, să recite, să povestească, iar
logopedul va nota fiecare sunet deficitar, tipul tulburării constatate,
ritmul, melodicitatea vorbirii, respiraţia în timpul vorbirii, dacă
poate povesti, surprinde esenţialul, dacă respectă structura logică a
povestirii etc. Dacă tulburarea este simplă, acest examen este
suficient. Dacă este mai complexă, sunt necesare şi alte investigaţii
(coordonarea verbo-motorie, examinarea structurii gramaticale, a
vocabularului etc).

EXAMENUL LEXIC ŞI GRAFIC


Se efectuează atunci când este necesar, iar pentru presupuşii
dislexo-disgrafici, începând cu clasa a II-a. Se va nota dacă copilul
a prezentat o întârziere în dezvoltarea vorbirii, o dislalie,
întreruperi de şcolarizare, eventuale carenţe pedagogice,
bilingvism, lateralitate, orientare spaţială.
Trecând la examinarea propriu-zisă a scris-cititului, se vor
verifica literele, silabele, cuvintele, analiza şi sinteza lexică-grafică.

23
Ca procedee se pot folosi copierea, dictarea, autodictarea,
povestirea, citirea pe manual, pe text necunoscut, pe caiet etc.
Examinarea dezvoltării mintale se efectuează în anumite
cazuri folosindu-se ca probe desenul omuleţului, pomului, casei,
labirintului, comparare de noţiuni, completare a lacunelor etc.
Examenul personalităţii – este indicat în special la copiii
logonevrotici şi la cei cu tulburări de limbaj asociate cu tulburări de
comportament.
Deci, în înlăturarea tulburărilor de limbaj se va ţine seama de
esenţa defectului, de cauzele apariţiei lui, dar şi de terenul pe care a
apărut el şi se dezvoltă. De exemplu, în stabilirea terapiei
logopedice în dislalie, pe lângă simptomele exterioare, trebuie să se
ţină seama şi de mecanismele tulburării, pentru că sunt multe forme
de dislalie aparent asemănătoare, dar care sunt deosebite prin
natura lor. Ele pot apărea în urma unor tulburări de natură centrală
(creierul), fie periferice (organul auzului sau articulatar), în cazul
anomaliilor aparatului osteo-muscular de pronunţie sau datorită
insuficienţei în analiza fonetică a cuvintelor. Ele pot sau nu pot fi
însoţite de tulburări psihice, fiind necesare diferite metode pentru
înlăturarea lor. E necesară cunoaşterea particularităţilor
individuale, data apariţiei, forma şi gradul manifestării în diferite
stadii de evoluţie, starea auzului, a motricităţii, caracterul şi
aptitudinile lui.
Pe lângă morfologia organelor vorbirii trebuie luată în
considerare şi fiziologia lor.

24
De asemenea, trebuie stabilit şi raportul care există între
tulburarea respectivă şi implicaţiile acestora, consecinţele şi
influenţa lor asupra dezvoltării activităţii intelectuale, a proceselor
cognitive şi personalităţii copilului.
Toate acestea vor permite stabilirea unui diagnostic cât mai
exact, nu numai între diversele tulburări, ci şi în cadrul aceleeaşi
tulburări şi va determina instituirea unei terapii logopedice
multilaterale, eficiente.

DIAGNOSTICUL
Diagnosticul logopedic trebuie să reflecte toate implicaţiile
tulburării respective. Pe baza primelor impresii se va pune
provizoriu şi se va edifica în timp, cu adaosuri, corectări, reveniri,
pentru că pot apărea erori. Pe parcursul terapiei logopedice el va fi
infirmat sau confirmat, modificat, în funcţie de ce va dezvălui
cazul.
Erorile pot apărea pentru că în cadrul multor logopatii, care
deşi deosebite, la o privire superficială se pot confunda şi deci
terapia logopedică nu va fi cea indicată.
O bună cunoaştere a simptomelor diferitelor forme de
logopatii, un studiu amănunţit al dezvoltării psihice şi al
personalităţii fiecărui copil vor permite stabilirea unui diagnostic
exact, diferenţiat, nu numai între diverse tulburări ci şi în cadrul
aceleeaşi tulburări, ducând la instituirea unei terapii logopedice
mutilaterale, eficiente.

25
Când examinarea complexă a fost realizată corespunzător,
diagnosticul logopedic stabilit, se va începe terapia logopedică.

Terapia logopedică
Munca logopedică se va baza pe plasticitatea şi pe caracterul
compensator al activităţii corticale care asigură echilibrul dintre
organism şi mediul înconjurător, adaptarea la acesta. Cercetările
moderne au scos în aevidenţă faptul că întreg organismul uman
prezintă în rezerva sa numeroase mijloace de luptă împotriva
diferitelor tulburări. Restabilirea funcţiilor tulburate însă nu se
realizează spontan, automat, ci se dobândeşte treptat, pa bază de
exerciţiu susţinut, prin măsuri de reeducare. În privinţa copiilor
logopaţi cu deficite organice şi senzoriale, compensaţia priveşte şi
restructurări de dinamică corticală, precum şi restructurarea
raporturilor complexe dintre activitatea senzorială şi motorie.
Readaptarea e condiţionată nu numai de însuşirile biologice
înăscute, ci şi de influenţele factorilor externi, de educaţie,
raporturi sociale. Un rol hotărâtor revine motivaţiei.

Metodele şi procedeele logopedice


În corectarea tulburărilor de vorbire trebuie să se ţină seama
nu numai de factorii anatomici, ci şi de activitatea nervoasă
superioară, psihicul şi mediul social. De aceea metodele trebuie să
fie complexe, să se respecte o anumită succesiune, să se intervină şi
medicamentos acolo unde este cazul, fizioterapie şi psihoterapie.

26
Dacă tulburarea este uşoară, e necesară folosirea metodelor
specifice de formare a deprinderilor corecte de vorbire. Dacă
tulburarea este mai complexă, se va acţiona asupra întregului
organism, metodele vor fi mai complexe, se va lucra individual şi
pe o durată mai lungă. Unele necesită în timp şi un tratament
medicamentos pentru eliminarea sau slăbirea factorilor etiologici.
Medicamentele nu contribuie la corectarea propriu-zisă a
tulburărilor de vorbire, ci la restabilirea sau ameliorarea
echilibrului organic şi funcţional lezat, la creşterea pragului de
rezistenţă organică şi psihică în faţa diferiţilor factori. Rolul
principal în corectarea tulburărilor de vorbire revine logopediei,
medicaţia fiind un factor adjuvant.
Terapia logopedică este un proces complex, uneori de lungă
durată, care se desfăşoară pe etape, reuşita fiecărei etape
contribuind la succesul celorlalte.
În privinţa metodelor de corectare, literatura de specialitate
şi practica dovedeşte că nu se pot aplica metode general valabile în
toate tulburările şi cazurile. Terapia logopedică este strict
individualizată. Metoda da bază este imitaţia, dar cu toate că la
baza ei stă reflexul imitaţiei, care este cel mai simplu mecanism
fiziologic, ea nu este suficient de eficientă în toate cazurile,
deoarece implică o atenţie suficientă, interes, colaborare,
înţelegerea scopului activităţii ori o mare parte dintre copiii
logopaţi au o atenţie foarte labilă, cu o putere de concentrare
minimă, sunt refractari la început, nu sunt dispuşi să depună efort
susţinut şi de aceea această metodă trebuie susţinută de o serie de

27
alte metode şi procedee, menite să acţioneze nu numai asupra
vorbirii, ci asupra întregii personalităţi a copilului: să-i educe
conştiinţa, să-i îmbogăţească cunoştinţele, să contribuie la
dezvoltarea întregii activităţi intelectuale, să-i formeze o orientare
corectă asupra propriului defect şi faţă de cei din jur, să-i trezească
interesul şi dorinţa de a se corecta etc. Pentru aceasta, exerciţiile
trebuiesc bine selecţionate şi dozate, întreaga activitate să fie
interesantă şi să se desfăşoare într-o atmosferă de calm, voie bună
şi optimism, cu un material verbal şi ilustrat adecvat fiecărei
tulburări şi etape, procedeele mecanice să alterneze cu vorbirea vie,
să nu fie neglijat aspectul semantic al vorbirii, iar acolo unde este
necesar să se folosească şi măsuri speciale psihoterapice, pentru
înlăturarea eventualelor supraadăugiri nevrotice.
Psihoterapia logopedică.
Psihoterapia logopedică se stabileşte în funcţie de tulburarea
şi personalitatea logopatului. Dacă copilul înţelege vorbirea şi are o
gândire logică, se poate folosi cuvântul, deoarece el acţionează
direct asupra creierului. Explicându-i în ce constă tulburarea şi
care-i sunt şansele de corectare, capătă încredere în propriile-i
posibilităţi, contribuind el însuşi la corectare. Folosirea cuvântului
presupune un copil cu un anumit grad de maturitate intelectuală
pentru a înţelege argumentele ce i se aduc şi a reacţiona apoi
adecvat. La vârsta şcolară mică şi la cei cu tulburări grave de
limbaj, datorită posibilităţilor minime de înţelegere sau chiar a
neînţelegerii cuvântului, folosirea lui nu este foarte indicată. Nici

28
într-un caz nu se va folosi argumentarea logică care devine
plictisitoare şi este respinsă în general.
Mai indicată la această vârstă, datorită şi tendinţei de imitare
a copilului, este utilizarea procedeelor extralingvistice şi
combinarea cu procedee raţionale. Îndrumarea simplă,
impresionarea sugestivă, atitudinea afirmativă, fapta imediată, şi în
special conştiinţa progresului, vor avea un efect mult mai mare
decât reproşul, argumentarea, explicaţia teoretică. Un ton hotărât, o
mimică expresivă sunt mult mai indicate decât demonstraţiile
verbale. În selectarea procedeelor e bine să se ţină seama de
particularităţile fiecărui copil. Discuţiile să fie mai scurte, urmărind
obţinerea succeselor prin terapie logopedică. Succesul este cel mai
bun mijloc psihoterapeutic.
Psihoterapia trebuie extinsă şi asupra familiei pentru
iniţierea acestora cu particularităţile copilului, în scopul susţinerii
şi continuării exerciţiilor logopedice, creerii unui regim de viaţă
corespunzător, a evitării traumelor psihice, a integrării normale în
viaţa de familie şi în colectivitate.
Trebuie antrenate şi cadrele didactice, deoarece atât familia
cât şi şcoala au o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării vorbirii
copilului. Ele pot să-i stimuleze vorbirea şi să contribuie la
înlăturarea defectelor de vorbire sau le pot intensifica atunci când
nu au o atitudine corectă.
Nefiind avizaţi, părinţii, cadrele didactice îi pot suspecta de
rea voinţă, lene, etichetându-i adeseori ca oligofreni. În aceste
situaţii nu le pot asigura un climat favorabil dezvoltării vorbirii, vor

29
acţiona ca factori traumatizanţi şi vor contribui la apariţia şi fixarea
unor elemente negative în sfera neuro-psihică a copilului, care vor
complica tabloul şi vor accentua dezadaptarea acestora.
Sunt destul de multe cadre didactice şi părinţi care au o
atitudine afectivă negativă faţă de copiii cu tulburări de limbaj,
neţinând seama de faptul că ei nu sunt răspunzători de tulburarea
pe care o au, că succesul şcolar este asigurat nu numai de sănătatea
fizică şi dezvoltarea intelectuală, ci şi de o serie de alţi factori,
printre care şi normalitatea limbajului şi echilibrul emoţional.

Vezi: Examinarea şi diagnosticarea copilului cu tulburări


de limbaj. Elemente de diagnostic diferenţial.
I. Mititiuc, T. Purle – Incursiune în unuversul copiilor cu
tulburări de limbaj, Ed. Pim, 2005, pag. 58-90.

CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ


Vorbirea a apărut recent în ordine filogenetică, fiind foarte
fragilă la agresiuni patologice. Aceste agresiuni perturbă fie latura
„intelectuală” a vorbirii, formularea şi folosirea simbolurilor,
determinând apariţia unor tulburări de tip disfazic sau afazic, fie
latura „materială”, rostirea, determinând apariţia tulburărilor
fonoarticulatorii, de tip dizartric sau dislalic (C. Păunescu –
Logopedia). Varietatea tulburărilor de vorbire e practic
nedeterminată, deoarece ele apar de grade, intensităţi şi
contaminări diferite, întâlnindu-se prea puţine forme pure. De
aceea şi clasificarea lor este foarte dificilă.

30
În literatura de specialitate, găsim mai multe încercări de
clasificare ale tulburărilor de limbaj, în funcţie de o serie de criterii
(etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic etc.).
G. Păunescu individualizează trei categorii mari de
sindroame, din care primele afectează rostirea şi numai ultimul
limbajul şi vorbirea.
Primul este sindromul dismaturativ manifestat prin
întârzierea simplă în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, dislalia de
evoluţie, bâlbâiala fiziologică, dislexia-disgrafia de evoluţie.
Acestea sunt condiţionate fie de un ritm propriu de dezvoltare
(ereditar, congenital), fie de o frânare şi încetinire a ritmului
obişnuit de dezvoltare a vorbirii prin factori somatici sau prin
factori efectivi şi sociali.
A doua mare categorie e cea a sindroamelor extrinseci
limbajului şi a vorbirii: dislalia, disartria, disritmia (bâlbâiala,
tahilalia, bradilalia). Sindroamele extrinseci afectează rostirea prin
interesarea laturii instrumentale a limbajului, vorbirea rostită, fiind
condiţionată prin malformaţii periferice structurale, leziuni
periferice motorii sau senzoriale, leziuni subcorticale.
A treia categorie este a sindroamelor intrinseci limbajului şi
vorbirii, caracterizate printr-o simptomatologie de tip afazic,
comportând tulburarea elaborării ideaţionale a limbajului şi ea
grupează laolaltă sindromul disintegrativ sau disfazia şi sindromul
dezintegrativ sau afazia; afectarea limbajului şi vorbirii, cu vastele
lor implicaţii funcţionale e determinată de leziuni cortico-
subcorticale (C. Păunescu – Logopedia).

31
Mai recent, E. Verza, face o clasificare a tulburărilor de
limbaj, ţinând seama de mai multe criterii în acelaşi timp: anatomo-
fiziologic, lingvistic, etiologic şi psihologic. (E. Verza – Ce este
logopedia?).
E. Verza grupează tulburările de limbaj în şase categorii:
– tulburări de pronunţie (dislalie, rinolalie, dizartrie);
– tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâială,
logonevroză, tahilalie, bradilalie, aftongie, tulburări pe
bază de coree);
– tulburări de voce (afonie, disfonie, fonastenie);
– tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia şi
disgrafia-agrafia);
– tulburări polimorfe (afazia şi alalia);
– tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen,
electiv sau voluntar, întârziere în dezvoltarea generală
a vorbirii).

Clasificarea tulburărilor de limbaj este absolut


necesară, deoarece ea oferă o orientare corectă în cunoaşterea
principalelor tulburări de limbaj, în stabilirea unui diagnostic
diferenţial, corect, absolut necesar în conturarea unui program
terapeutic adecvat, precum şi în prognoza tulburărilor de
limbaj ale fiecărui copil în parte.

TULBURĂRI DE PRONUNŢIE
DISLALIA

32
dis – lipsă – deficienţă
lalie – vorbire, glas, voce
Însuşirea limbajului se realizează printr-un efort îndelungat.
La început, vorbirea copilului se dezvoltă pe baza unor activităţi
nesistematizate, pentru satisfacerea unor necesităţi imediate. Odată
cu înaintarea în vârstă, copilul trebuie să înţeleagă şi să răspundă
corect la o serie de solicitări, îmbogăţindu-şi treptat vorbirea
impresivă şi expresivă. Pronunţarea sunetelor se realizează pe bază
de imitaţie şi prin joc, apoi se realizează primele cuvinte,
propoziţii, fraze.
În această perioadă apar şi primele handicapuri vizibile de
vorbire care pot fi menţinute atât de influenţele educative, mediul
de viaţă, diferenţele din structura psiho-fizică a copiilor cât şi de
acţiunea unor factori nocivi.
La copii se întâlnesc relativ frecvent tulburări de pronunţie
constând în deformarea, substituirea, omiterea, inversarea unor
sunete în vorbirea spontană sau reprodusă. Această deficenţă se
numeşte dislalie.
Dacă este afectat un singur fonem sau grupă de articulare,
dislalia este simplă sau monomorfă. Dacă sunt afectate mai multe
grupe de foneme, dislalia este polimorfă. Dacă sunt afectate
majoritatea sunetelor, dislalia este generalizată. Dacă majoritatea
sunetelor sunt înlocuite prin sunetul „t” este vorba de tetism.
Precizarea modului greşit în care se face alteraţia se face
adăugând la denumirea defectului fonematic, locul greşit de

33
articulare. Ex sigmatism interdental, lateral, addentalect sau
rotacism celar, uvular, faringian, labial etc.
Alterările siflantelor, şuerătoarelor, africatelor, poartă
denumirea comună de sigmatisme.
Dislaliile de sunete poartă denumiri specifice, construite în
cazul alterării sau omiterii sunetului din numele grecesc al
fonemului afectat şi terminaţia „cism”. Cuvântului astfel format i
se adaugă „para” în cazul înlocuirilor. Ex.: betacism-
parabetacism.
Alterările vocalelor nu au denumiri specifice.
Grupurile consonantice pot fi alterate prin omiterea uneia
sau două din consoanele componente, deşi izolat pot fi pronunţate.
De asemenea diftongii, triftongii pot fi reduşi la un singur sunet
vocalic. Sunetele care apar primele în vorbirea copilului nu sunt
aşa des afectate şi chiar când sunt, se corectează mult mai uşor (a,
e, u, b, d, t, m), „R” apare mai târziu şi este frecvent afectat. De
asemenea sunetele „c, g, d, t, s, z, ş, j”.
Specific aşadar pentru dislalie este existenţa tulburărilor de
articulaţie sau de sonorizare, a unor foneme sau a combinaţiilor
dintre ele. Când nu intervin şi alte deficienţe, integritatea funcţiilor
limbajului se păstrează iar şansele corectării sunt mult mai mari. În
formele severe de dislalie polimorfă, tetism sau dislalie
generalizată, pe lângă dificultăţile de pronunţie, apar şi dificultăţi
în modul de organizare a cuvintelor în propoziţii, în respectarea
formelor gramaticale, în înţelegerea vorbirii celor din jur. Copiii
dislalici fac sistematic aceleaşi greşeli la anumite sunete, silabe,

34
cuvinte. Majoritatea înţeleg vorbirea celor din jur, stăpânesc
conţinutul cuvintelor dar nu-l pot reda corect sub aspectul fonetic.
Frecvenţa dislaliei este în funcţie de vârstă, nivel de
dezvoltare psihică, anturaj, condiţii de educaţie, condiţii
economice, particularităţi de limbă etc.
Dislalia poate fi periferică sau centrală.

DISLALIA PERIFERICĂ
Dislalia periferică este provocată de afecţiuni organice sau
funcţionale ale organelor periferice ale vorbirii şi constă în
imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete
(combinaţii de sunete).
Dislalia periferică poate fi organică sau funcţională.
Dislalia organică este determinată de anomalii organice care
împiedică funcţionalitatea normală a aparatului fonoarticulator.
Astfel:
– anomaliile labiale duc la incapacitatea reunirii buzelor
pentru articularea labialelor „p, b, m” şi labiodentalelor „f, v”;
– anomaliile de dezvoltare a maxilarelor, de structură şi
inervare a buzelor, progenia, prognaţia, împiedică aplicarea buzelor
una peste alta, dinţii rămân descoperiţi, dispare bariera pentru
coloana de aer şi labialele apar ca siflante;
– anomaliile dentale – anomalii de implantare, fie breşe,
fie apariţia unui al doilea şir de dinţi situaţi posterior faţă de şirul
principal, afectează rezonanţa sau schimbă locul de articulare a
linguodentalelor şi prepalatelor;

35
– modificările de structură ale limbii duc la schimbarea
locului de articulare a majorităţii sunetelor, deci la imposibilitatea
articulării unor sunete sau la articularea defectuoasă. Macroglosia,
microglosia, ankiloglosia prin fren lingual, împiedică vârful limbii
să atingă palatul sau incisivii. Paraliziile laterale linguale însoţite
de atrofia musculară, afectează foneme „d, t, l, s, z, ş, j, ţ, r”I.
– despicătura palatului dur duce la comunicarea cavităţii
bucale cu cea nazală, modificând spaţiul de rezonanţă;
– modificările de structură ale laringelui, anomaliile
coardelor vocale pot determina disfonii, timbru neplăcut, afectând
în special vocalele;
– lueta despicată, paretică, devierile osoase, deviaţiile de
sept nazal, duc la nazalizare sau răguşeală;
– surzenia periferică atrage o gamă foarte variată de
tulburări.
Dislalia funcţională este determinată de funcţionarea
defectuoasă a aparatului verbo-articulator. Atrofia sau neexersarea
muşchilor limbii, buzelor, vălului palatin, hipotonia generală a
musculaturii organelor fonoarticulatorii datorate subnutriţiei,
stărilor distrofice, endocrinopatiilor, determină o vorbire lentă,
slabă, foneme slab articulate şi pronunţate neclar, un traseu greşit
al aerului expirat, tulburări ale atenţiei auditive etc.

36
DISLALIA CENTRALĂ
Se mai numeşte şi de evoluţie, are un caracter dismaturativ,
regresează spontan, odată cu vârsta şi prin ajutor pedagogic sau
logopedic. Ea poate fi determinată de factori organici sau
funcţionali-psihogeni.
Factori organici:
- neurogeni – leziuni micro- sau macrosechelare care
devin o frână în procesul de maturizare fonoarticulatorie;
- somatogeni – afecţiuni grave sau repetate care întârzie
dezvoltarea somato-psihică;
- constituţionali – transmişi de la ascendenţi, în special pe
linie paternă.
Factori funcţionali-psihogeni:
- greşeli de educaţie, supraprotecţie;
- întreţinerea vorbirii dislalice pentru amuzament;
- opoziţionism la copiii lipsiţi de afecţiune, maltrataţi,
abandonaţi.
De obicei dislalia centrală este precedată de întârzierea în
apariţia şi dezvoltarea vorbirii, motorie, statica capului, corpului,
achiziţia mersului, controlul sfincterian etc.
Pe lângă dislalia de sunete apare dislalia de silabe (izolat
pronunţă sunetele corect dar în cuvânt le pronunţă greşit).
Dislalia centrală poate fi motorie (determinată de un deficit
motor, de tulburări paretice ale buzelor, vălului, vârfului limbii
care diminuează forţa musculară, precizia mişcărilor, coordonarea
activităţii muşchilor implicaţi în vorbire, tulburări de lateralizare,

37
de comportament şi afective) sau receptiv-senzorială (prin deficit
de auz fonetic sau prin deficit auditiv nesemnificativ).

Indicaţii terapeutice
Metodele şi procedeele folosite în corectarea dislaliei, ca şi a
celorlalte tulburări de vorbire, trebuie selectate şi adaptate
specificului fiecărei tulburări şi copil în parte.
Dacă dislalia este severă şi dacă sunt şi alte modificări,
senzoriale, neurologice, de motricitate, afective etc., atunci se
impune într-o primă etapă efectuarea unor exerciţii suplimentare:
- exerciţii de gimnastică şi miogimnastică a corpului în
scopul îmbunătăţirii motricităţii şi ritmicităţii generale, exerciţii de
gimnastică a organelor care participă la realizarea pronunţiei,
pentru educarea mişcărilor articulatorii, îmbunătăţirea motilităţii şi
a mişcărilot fonoarticulatorii;
- exerciţii de gimnastică respiratorie pentru dezvoltarea
capacităţii pulmonare, a echilibrului dintre inspir şi expir şi a unei
bune sincronizări între actul respirator şi vorbire;
- exerciţii pentru educarea auzului fonematic, a atenţiei
auditive pentru a putea identifica şi diferenţie sunetele, pentru a
recunoaşte locul şi rolul sunetului în cuvânt;
- educarea personalităţii, înlăturarea negativismului faţă de
vorbire şi a unor eventuale tulburări comportamentale. Se va
urmări redarea încrederii în propriile posibilităţi, crearea
convingerii că este o tulburare pasageră şi a încrederii în logoped.
Un rol deosebit revine psihoterapiei. Aceasta se face în funcţie de

38
etiologia şi simptomatologia dislaliei, vârstă, particularităţile
personalităţii, nivelul de dezvoltare intelectuală etc. Psihoterapia
trebuie extinsă şi la persoanele care se ocupă de educaţia
dislalicului pentru ca aceştia să aibă o atitudine corectă, să fie
receptivi, să contribuie activ la corectarea lor. Sub orice formă s-ar
face, ea trebuie să urmărească înlăturarea stărilor conflictuale, frica
de vorbire, să-l convingă că poate vorbi corect, că tulburarea sa
este pasageră.
După ce aceste exerciţii cu caracter general au fost făcute, se
trece la a doua categorie de metode şi procedee pentru formarea
deprinderii de a articula corect. Dacă este nevoie, o parte din aceste
exerciţii vor fi reluate.
La început se va încerca emiterea corectă a sunetelor pe bază
de onomatopee sau prin coarticulare. Dacă nu se reuşeşte se vor
face exerciţii speciale. În faţa oglinzii, logopedul va demonstra care
este poziţia limbii, buzelor, obrajilor, deschiderea gurii, actul
respirator, intensitatea vocei. Prin imitaţie se va cere şi copilului să
realizeze articularea corectă a sunetului. La nevoie este ajutat
mecanic.
După această etapă de articulare a sunetelor, urmează
pronunţarea sunetelor (mai întâi cele surde apoi cele sonore). Se
vor introduce apoi sunetele în silabe directe, indirecte, între vocale,
în cuvinte, la început între vocale, apoi asociat cu consoane,
ocupând diferite poziţii (iniţial, median, final). Cuvintele vor fi
introduse în propoziţii urmărindu-se consolidarea şi automatizarea
lor în vorbire. În acest scop se vor memora la început versuri sub

39
forma frământărilor de limbă, urmărind să predomine sunetul
impostat. Tot în această etapă a consolidării sunetelor, se vor folosi
mult povestirile, începând cu repovestirile, deoarece acestea sunt
mai uşoare. Prin ele se va urmări corectarea vorbirii sub aspect
articulator dar şi formarea deprinderiii de a se exprima în propoziţii
scurte, corecte sub aspect gramatical şi de a povesti cursiv şi logic.
Se va urmări exercitarea vorbirii sub toate aspectele (fonetic,
lexical, gramatical) exersând în acelaşi timp gândirea, memoria,
atenţia. La început e bine să se folosească povestiri ilustrate, pe
tablouri, care vor fi comentate pe rând şi apoi se va închega o
povestire scurtă, respectând succesiunea momentelor principale
înfăţişate prin ilustraţii.
Urmează apoi etapa de verificare a sunetelor impostate şi a
gradului de automatizare în vorbirea curentă. La baza acestei etape
vor sta tot povestirile, care vor fi însă mai ample, mai bogate în
conţinut şi care să ofere posibilităţi de interpretare, de apreciere
proprie. La clasele II-IV se pot folosi şi repovestiri după texte citite
de ei sau de logoped. Primele lecturi e bine să fie făcute pe texte
prelucrate.
Ultima etapă este introducerea sunetului în texte obişnuite, în
vorbirea curentă. Preocupaţi de conţinutul povestirii, de logica
vorbirii, sensul celor spuse, nu mai acordă sufiecientă atenţie
sunetului impostat, putându-se verifica astfel gradul de consolidare
a pronunţiei corecte. La nevoie se revine.
Pentru corectarea grupului de consoane unde pot să apară
eliminări sau schimbarea locului, datorate unei slabe capacităţi de

40
analiză sau de diferenţiere din zona verbo-motorie, se fac exerciţii
de analiză fonetică. Se despart cuvinte în silabe, se analizează
grupul deficitar, se analizează grupul de consoane, se articulează
sunetele separat pentru conştientizarea locului şi modului de
articulare, se articulează apoi pe silabe, prelungind primul sunet,
făcând astfel şi sinteza.

Vezi: „Program teraputic”, pag. 55-73.


I. Mitituc – Ghid practic pentru identificarea şi
terapia tulburărilor de limbaj, Ed. Cantes, 1999

DISARTRIA
În cazul afectării unuia din marile sisteme motorii
(piramidal, bulbar, extrapiramidal, cerebelos) avem de-a face cu
tulburări de articulaţie, de natură disartrică. La disartrici, tulburarea
motorie este generală şi motricitatea organelor fonoarticulatorii
îmbracă caracterul tulburării motorii generale: vorbire neclară,
confuză, disritmică, disfazică, cu rezonanţă nazală, monotonă etc.
La ei tulburarea pronunţiei ascultă de anumite legi, este stabilă şi
invariabilă. Una din caracteristicile acestei tulburări este
neconcordanţa dintre vorbirea impresivă, păstrată integral sau în
mare măsură şi cea expresivă, care este denaturată, uneori atât de
greu afectată încât nici nu poate fi înţeleasă. Deci disartria nu
afectează limbajul propriu-zis şi nici vorbirea în genere, ci numai
latura instrumentală.

41
Disartriile apar numai în cazuri de deficienţe survenite după
boli sau leziuni în diferite regiuni ale S.N.C. care afectează
conductibilitatea impulsurilor nervoase motrico-verbale spre
efectori, unde se realizează sunetele vorbirii.
Datorită tulburărilor de excitabilitate şi inductibilitate
motrică, disartricii întâmpină dificultăţi de comandă,
conductibilitate şi coordonare a mecanismelor neuro-musculare ale
vorbirii, dificultăţi ce se exteriorizează prin mişcări ale
musculaturii respiratorii, fonoarticulatorii, parţial sau total
inadecvate pronunţiei.
Tulburările de pronunţie ale disartricului nu sunt determinate
de inabilitatea de a imita sunetele vorbirii, ci de limitarea
mişcărilor muşchilor implicaţi în pronunţie. Dacă muşchii implicaţi
în vorbire sunt grav afectaţi, vorbirea este neinteligibilă.
Tulburărilor articulatorii li se adaugă şi tulburările respiratorii şi
din fonaţie, afectând împreună ritmul şi cursivitatea vorbirii.
Disartricul este conştient de dificultăţile pe care le are în
realizarea unor mişcări fonoarticulatorii şi cu toate că ştie ce
mişcări trebuie să facă, el nu le poate realiza.
Tipuri de disartrie
Disartria apare sub diverse forme cu o variabilitate
simptomatologică şi intensităţi diferite, determinate de o serie de
factori (etiologici, localizarea leziunii, sindromul neurologic în
care-s implicate tulburările disartrice etc.).
Cele mai multe cazuri de disartrie apar în perioada neverbală
dar poate să apară şi în perioada verbală (peste trei ani) şi la adulţi

42
şi bătrâni. În perioada preverbală, părinţii sesizează lipsa
gânguritului sau dispariţia lui bruscă. Vorbirea impresivă poate
atinge limitele normalului dar cea expresivă este grav afectată.
Dacă apare în perioada verbală, vorbirea impresivă nu este
afectată, înţelegerea vorbirii şi structura gramaticală sunt normale
dar pronunţarea este grav afectată.
După sistemul motric afectat apar patru tipuri caracteristice
de disartrie:
1. Disartrie corticală determinată de deficienţe ale scoarţei
cerebrale care participă la motricitatea vorbirii;
2. Disartrie subcorticală determinată de tulburări ale căilor
sistemului piramidal şi extrapiramidal;
3. Disartrie cerebeloasă determinată de tulburări ale căilor
cerebeloase;
4. Disartrie bulbară determinată de tulburări ale neuronilor
motori inferiori ai nervilor care interesează cavitatea bucală,
limba, faringele, laringele şi centrii care controlează
mişcările respiratorii.
Disartria corticală este relativ mai uşoară, cu o
reversibilitate mai rapidă. Disartricul prezintă tulburări de ritm şi
fluenţă (prea accelerat sau prea încetinit), tulburări articulatorii
caracterizate mai ales prin imprecizie.
Disartria subcorticală, determinată de lezări ale sistemelor
extrapiramidale care determină tulburări grave ale funcţiei
musculare, prin modificări ale tonusului musculaturii, hiperkinezii
etc., tulburări fonetice foarte variate: întârziere în dezvoltarea

43
vorbirii (vorbirea apare după 4-5 ani), articulare incorectă, repetă
părţi din cuvânt, vorbirea este foarte accelerată sau încetinită,
adinamică, monotonă, tulburări de voce (slabă, şoptită sau foarte
puternică, fonaţie scurtă, trebuind să inspire foarte des). Mimica şi
gesticulaţia este foarte săracă, neexpresivă (la cei cu hipofuncţie a
sistemului extrapiramidal) sau o dinamizare a mişcărilor organelor
de vorbire şi voce, neconcordanţa lor în mişcări, tahilalie (la cei cu
hiperfuncţia sistemului extrapiramidal).
Disartria cerebeloasă se caracterizează printr-o pronunţie
sacadată, persoana vorbeşte prea încet sau prea tare, neclar,
adeseori vorbirea este însoţită de strigăte spre sfârşitul cuvintelor,
sialoree.
Disartria bulbară, determinată de leziuni ale unor nervi
cranieni (facialul, glosofaringianul, vagul, hipoglosul) care tulbură
vorbirea fie în mod direct prin scoaterea din funcţie a muşchilor
care participă la producerea sunetelor, fie indirect, prin deformări
fizionomice, vorbirea fiind însoţită de gesturi dezagreabile, acestea
provocând deseori inhibiţii psihice. Tulburările de vorbire se
caracterizează printr-o articulaţie incorectă a sunetelor sau
imposibilitatea articulaţiei, voce instabilă care devine afonă,
monotonia vorbirii, fenomene nevrotice grave (instabilitate
emotivă, iritabilitate, plâns).
Diagnosticul disartriei este uneori greu de pus, disartria
putând apărea sub forma unor dislalii care cedează greu la
corectare.

44
ANATRIA
Dacă apar leziuni suplimentare în zonele corticale ale
limbajului şi vorbirii, disartriei i se adaugă elemente din seria
afazică, atrăgând o serie de modificări cu repercursiuni asupra
dezvoltării intelectuale şi a reuşitei şcolare.
Dacă este lezat sistemul elaborat pentru vorbire, apare o
variabilitate a fonemelor, în funcţie de asamblajul fonetic, de
condiţii afective, de evoluţia tulburării în timp etc.
În aceste cazuri sunt implicate deteriorări funcţionale mai
diferenţiate şi nu mai este vorba de disartrie ci de anatrie. La mulţi
anartritici articulaţia este imposibilă. Spre deosebire de disartrie,
anartria este o tulburare afazică. Ea implică debilitate generală şi se
lichidează foarte greu.

Indicaţii terapeutice în disartrie

Un prim obiectiv este dezvoltarea motricităţii generale şi a


aparatului fonoarticulator. Educarea mişcărilor motrico-articulatorii
este absolut necesară pentru ca organele vorbirii să devină capabile
de o funcţie normală. În funcţie de necesităţi se insistă şi se
selectează exerciţiile.
Un alt obiectiv este formarea respiraţiei verbale care la
disartrici este foarte superficială.
Pentru corectarea tulburărilor articulatorii se folosesc în
general aceleaşi metode ca şi la dislalie.

45
Exerciţiile pentru dezvoltarea auzului fonematic se fac
concomitent cu cele pentru dezvoltarea motricităţii generale şi a
aparatului fonoarticulator şi a pronunţiei.
Sunt absolut necesare şi exerciţiile pentru dezvoltarea
motricităţii mâinii.
Terapia logopedică este de lungă durată, necesitând exerciţii
sistematice, progresive, efectuate zilnic, ani de zile.
Terapia anartriei este în linii mari aceeaşi ca şi a
disfazicului sau în cazuri mai severe ca şi a afazicului.
RINOLALIA

rhino – nas
lalie – vorbire
Vorbire pe nas

Rinolalia se caracterizează prin tulburarea rezonanţei


sunetelor şi a vocei.
Rinolalia se produce prin mişcări asincronice ale organelor
de articulare. Laringele şi partea posterioară a limbii sunt coborâte,
trecerea în cavitatea nazală se lărgeşte, trecerea în cavitatea bucală
se îngustează, se amplifică rezonanţa nazală. Rinolalia este deci o
disfuncţie instrumentală a organelor de execuţie a actului vorbirii.
Tubul fonoarticulator se modifică fie datorită unei obstrucţii
nazale, fie unei comunicări între cavitatea bucală şi cea nazală,
amplificând sau reducând astfel rezonanţa nazală sau timbrul nazal.

46
Partea funcţională cea mai valoroasă, de necompensat a
organelor vorbirii este vălul palatului. Lungimea şi capacitatea
funcţională a palatului moale are un rol important în realizarea
vorbirii. El separă cavitatea bucală de cea nazală şi le reuneşte prin
mişcări rapide, suple şi precise, realizând istmul velo-faringian,
mecanism de închidere la nivelul faringelui. Din faringe, aerul
expirat este îndreptat spre cavitatea bucală sau spre cea nazală sau
spre amândouă, după cum vălul palatului închide sau nu una din
ele sau le lasă pe amândouă deschise.
Orice schimbare care apare la nivelul istmului velo-
faringian, modifică rezonanţa nazală, determinînd nazalizarea.
Nazalizarea nu este proporţională cu defectul velar, datorită
factorilor compensatori care par la vorbire.
Cu cât pierderea de aer nazal este mai mare cu atât vorbirea
este mai dislalică şi mai greu de înţeles.

Formele rinolaliei
În funcţie de direcţia pe care o ia unda expiratorie necesară
pronunţării sunetelor, rinolalia se împarte în:
- Rinolalia aperta sau deschisă, când unda espiratorie
necesară pronunţării sunetelor ia calea nazală şi pentru cele
nenazale;
- Rinolalia clausa sau închisă când unda expiratorie
necesară pronunţării nazale se scurge pe traectul bucal, calea
nazală fiind blocată.

47
- Rinolalia mixtă când unda expiratorie nu respectă
caracteristicile sunetelor scurgându-se când pe cale nazală când pe
cale bucală.
Dacă rinolalia este produsă de modificări organice, rinolalia
este organică. Dacă se datorează incapacităţii funcţionale a vălului
palatin şi a muşchilor faringo-nazali, neputând separa cele două
cavităţi, rinolalia este funcţională.
După operaţii de amigdale poate să apară rinolalia aperta sau
rinolalia clausa se poate transforma în rinolalia aperta.
Frecvenţa cea mai mare o au rinolaliile aperta datorate
despicăturilor labio-velo-palatine. În despicături fonaţia este cea
mai afectată fiind necesară intervenţia chirurgicală imediat ce
aceasta este posibilă, după care trebuie să urmeze procesul de
educare a vorbirii.
Rinolalia aperta organică mai poate fi produsă de
malformaţii la nivelul palatului. În toate aceste situaţii vălul
palatului nu poate separa cavitatea nazală de cea bucală şi nu poate
închide orificiul prin mişcări sincronice ducând la schimbarea
istmului velo-faringian şi schimbând rezonanţa. Ea se mai poate
datora unor comunicări buco-nazale după lues, difterie sau unor
orificii datorate pătrunderii unor corpi străini, pareze sau
hemipareze ale vălului sau luetei cauzate de sindromul pseudo-
bulbar, poate să apară în surdităţi sau hipoacuzii, oligofrenii,
mixedem, ca obicei vicios etc.
Rinolalia aperta funcţională este determinată de
incapacitatea sau motilitatea redusă a vălului palatului şi a

48
muşchilor faringo-nazali, care nu reuşesc să separe cele două
cavităţi, neexersării vălului palatului şi a muşchilor în urma
intervenţiei chirurgicale sau imitării vorbirii unor persoane
rinolalice.
În rinolalia aperta organică sunt afectate toate consoanele şi
vocalele. În rinolalia aperta funcţională aceste fenomene sunt mai
diminuate. Consoanele sunt afectate mai mult sub aspect calitativ
decât articulator, vocalele sunt şterse, vocea alterată.
În rinolalia clausa lipseşte rezonanţa nazală deoarece suflul
de aer nu poate parcurge cavitatea nazală datorită vegetaţiilor
adenoide, polipilor, deviaţiilor de sept, inflamaţiilor mucoasei
nazale, tumorilor nasului (rinolalia clausa organică) sau datorită
funcţionării defectuoase a muşchilor sau vălului palatin care nu
poate deschide traectul nazal în timpul pronunţării sunetelor
(rinolalia funcţională). Dacă sunt blocate narinele, sonoritatea lui
„m-n” este foarte ştearsă. Dacă este blocat naso-faringele, sunetele
„m-n” sunt omise sau „m” este înlocuit cu „b” şi „n” cu „d”.
În rinolalia mixtă se observă atât fenomene caracteristice
rinolaliei deschise cât şi celei închise, deoarece aceşti copii
prezintă anomalii de închidere cât şi de obstrucţie a căilor nazale.
Ea poate fi organică sau funcţională şi este determinată de
despicături congenitale, vegetaţii, deviaţii de sept, hipotonie velară
funcţională etc.
Caracteristic pentru aceştia este marea labilitate a sunetelor
afectate, putând pronunţa relativ bine într-o situaţie şi deforma,
substitui şi inversa în alte situaţii. Vocea este lipsită de forţă

49
scăzând în intensitate pe parcursul vorbirii şi are caracteristici
nazale.

Terapia rinolaliei
Terapia rinolaliei este complexă şi necesită colaborarea
chirurgilor, psihologului, logopedului, familiei.
În rinolalia organică, terapia este indicat să înceapă după
intervenţia chirurgicală, care să înlăture cauza tulburării de vorbire
(extirparea vegetaţiilor, rezolvarea deviaţiilor de sept, refacerea
părţilor despicate ale buzei, maxilarelor, palatului şi vălului etc.).
Obiectivul general al terapiei în rinolalie este înlăturarea
nazonanţei din vorbire prin formarea şi dezvoltarea respiraţiei
corecte, cu inspir nazal, expir bucal şi folosirea corectă a
mecanismului epiglotolaringian de închidere.
Terapia logopedică trebuie să înceapă cu o examinare şi
evaluare preterapeutică care va urmări:
1. Cunoaşterea capacităţii funcţionale a aparatului fonator şi
articulator. În acest scop se vor examina:
- funcţiile aparatului fonator (deglutiţie, respiraţie,
fonaţie) printr-o serie de procedee (înghiţirea salivei,
lichidelor, bolurilor alimentare, umflarea obrajilor,
sforăitul, suflatul asupra unui chibrit aprins cu nările
închise, umflarea balonului, gargara, cântatul);
- examinarea structurii organice şi a competenţei
funcţionale a organelor aparatului articulator
(constituţia organică şi tonicitatea buzelor, forma

50
limbii şi executarea la cerere a diferitelor mişcări cu
limba, conformaţia şi funcţionalitatea vălului palatin,
folosirea pereţilor interni ai obrajilor, starea
muşcăturii şi aşezarea dinţilor pe arcade.
2. Cunoaşterea particularităţilor articulatorii şi fonatorii. În
acest scop se va examina vorbirea articulată (emisia vocalelor şi a
consoanelor) cerându-i copilului să pronunţe cuvinte cu nasul
închis şi apoi deschis, notând felul emisie fiecărui sunet (clar,
deschis, închis, surd, nasonant, fără intensitate etc.), să denumească
imagini fără modelul oferit de logoped, să converseze, să recite
poezii etc.
3. Cunoaşterea nivelului de dezvoltare psihică prin efectuarea
unui examen psihologic (inteligenţă, memorie, atenţie, putere de
imitaţie, excitabilitate, nervozitate, echilibru etc).
Urmează stabilirea formei şi gradului rinolaliei, examinând
raportul dintre rezonatori printr-o serie de probe: se cere copilului
să închidă şi să deschidă pe rând nasul în timpul pronunţiei
vocalelor „I”, „A” şi a consoanelor „p, t, f, s”. Schimbarea vizibilă
de sonorizare a sunetelor indică nazalizarea deschisă. Se aplică în
faţa nasului o oglindă rece. Aburirea ei indică nazalizarea deschisă.
Se palpează aripile nasului pe cartilagii – perceperea senzaţiei de
vibraţie indică nazonanţa deschisă. Pentru nazonanţa închisă se va
cere copilului să pronunţe cuvinte bogate în sunete nazale (mama,
mâine, înainte, nani).
După această primă etapă de examinare, evaluare şi stabilire
a diagnosticului se trece la eliminarea nazonanţei din vorbire prin

51
stabilirea sau restabilirea funcţiilor normale ale aparatului
fonoarticulator. Obiectivul principal al acestei etape este
distrugerea stereotipului verbal defectuos şi instituirea unui nou
stereotip corect, realizabil prin:
A. Formarea elementelor constitutive ale actului fonator:
1. reeducarea respiraţiei
- formarea şi dezvoltarea respiraţiei nazale
- decondiţionarea obiceiului vicios al respiraţiei
orale (exerciţii de gimnastică respiratorie)
2. formarea şi dezvoltarea expirului oral prin formarea şi
dezvoltarea suflului bucal folosind toţi muşchii palatali şi
faringieni pentru închiderea sfincterului velo-feringian. Pentru
rinolalia închisă se va urmări îndreptarea corectă a fluxului de aer
verbo-motor pentru sunetele „m-n” prin cavitatea nazală;
3. antrenament muscular prin miogimnastică urmărind
creşterea funcţiei musculaturii (exerciţii pentru dezvoltarea
muşchilor velari, relaxarea muşchilor laringieni şi limpezirea
timbrului nazal (fredonarea unei melodii, bâzâitul, sforăitul,
gargara), exerciţii pentru întinderea şi exersarea palatului moale
(inspir şi expir în poziţia căscatului), exerciţii pentru mişcarea
conştientă a palatului moale (observarea mişcărilor vălului într-o
oglindă, pronunţând „a-a-a” cu gura larg deschisă, relaxând palatul
după fiecare sunet, masaj pe văl cu ajutorul unei sonde de masaj,
de la stânga la dreapta, în mişcări ritmice, ţinerea aerului sub
presiune în gură, umflând obrajii şi aruncând aerul cu explozie
printre buze, suflu bucal cu nasul închis deschizând treptat fosele

52
nazale, în aşa fel încât forţa curentului de aer respirat să menţină
direcţie bucală, emisia aerului pe cale bucală şi nazală alternativ),
exerciţii pentru coordonarea şi sincronizarea muşchilor vălului
palatin şi a muşchilor folosiţi pentru articulare în cadrul pronunţiei
consoanelor (pronunţarea consoanei „p) izolat, continuând cu alte
consoane explozive, singure, şoptit, din ce în ce mai repede,
continuând cu voce tare, integrarea consoanelor în grupuri de
vocale), exerciţii pentru mobilitatea buzelor, obrajilor, limbii;
4. formarea şi dezvoltarea auzului fonematic şi a atenţiei
auditive; exerciţii pentru sesizarea şi deosebirea pronunţiei
nazonante de cea nenazonantă, exerciţii pentru dezvoltarea atenţiei
auditive (reacţii faţă de ritm, de tonalitate, de timbru).
B. Educarea sistematică a vorbirii urmărind:
1. coordonarea şi sincronizarea mişcărilor vălului palatin
şi a muşchilor folosiţi în articularea sunetelor. În acest scop se va
reeduca fiecare sunet vocal şi consonant şi capacitatea de a folosi
fiecare sunet în poziţii şi combinaţii diferite. Se vor efectua:
exerciţii pentru însuşirea articulării corecte a tuturor vocalelor şi
consoanelor, pronunţând iniţial cu nasul astupat, apoi liber, prin
imitaţie în faţa oglinzii; exerciţii pentru inhibarea tipurilor greşit
dobândite prin elaborarea analitică a mişcărilor necesare articulării
corecte a sunetelor, asocierea mişcărilor musculare cu noi impresii
senzoriale, auditive, kinestezice, tactile, stabilizarea sau
automatizarea tipurilor motorii şi senzoriale nou dobîndite şi
folosirea lor corectă în vorbirea curentă, folosirea expirului bucal,
nazal, în funcţie de sunet, silabă, formarea tonalităţii pornind de la

53
vocalizare. Exerciţiile de articulaţie a sunetelor se eşalonează într-o
anumită ordine după uşurinţe de includere a vălului palatin în
pronunţie. La început sunetele care solicită o mai mică ridicare a
vălului palatin (vocalele şi consoanele „b, l, t, d, f, ş, j, ţ, z”).
Procedeele de corectare vor fi în linii mari aceleaşi ca şi la dislalie,
la început cu nasul închis. Dacă este posibil sunetele vor fi legate
de literele corespunzătore. Se vor efectua şi exerciţii pentru
corectarea expresivităţii feţei şi rezonanţei bucale prin emisie
intensă bucală, punând în activitate sincronă toate elementele
aparatului fonator. Pentru rinolalia închisă se vor efectua exerciţii
pentru elaborarea sunetelor „m-n” cu eliminarea aerului pe cale
nazală şi includerea lor în vorbirea obişnuită.
2. creşterea debitului în pronunţie de la sunete la cuvânt:
propoziţie, frază, prin:
- exerciţii de respiraţie în funcţie de cuvinte,
propoziţii, folosind la început vorbirea repetată, rostiri
rapide, la început cu pauze după fiecare cuvânt, apoi
tot mai rapide, eliminând treptat pauzele dar
respectând claritatea pronunţiei, citire, ritmică pe un
ton înalt, puternic, sacadat, silabisind şi bătând ritmul
cu mâna, citire curgătoare, cu încordarea întregului
aparat articulator, citire cu intensificarea treptată a
vocei de la şoaptă până la voce foarte puternică,
pentru fiecare silabă, cuvânt, rând, citire expresivă a
basmelor, versurilor.

54
3. introducerea vorbirii realizată corect în vorbirea
curentă; se va exersa vorbirea corectă folosind
recitările de versuri, povestirea expresivă, conversaţia,
interpretări de roluri etc.
Durata şi rezultatele terapiei logopedice depind de o serie de
factori: rezultatul anatomic al operaţiei, acuitatea auditivă, gradul
de dezvoltare mintală, vârsta la care începe terapia logopedică,
gradul de stabilizare a tipului defectuos neuro-muscular în vorbire,
personalitatea copilului şi mediul.

Terapia rinolaliei aperta la copiii operaţi


După refacerea chirurgicală a palatului se începe (sau se
continuă) terapia logopedică care va urmări:
- redirijarea curentului de aer;
- eliminarea:
a. exploziei glotice
b. grimaselor faciale
- formarea deprinderilor de pronunţie corectă a
sunetelor.
Intervenţia chirurgicală, chiar dacă este reuşită, nu este
suficientă pentru închiderea orificiului faringo-nazal la pronunţia
sunetelor. După operaţie, pronunţia se poate chiar înrăutăţi.
Funcţia verbală a palatului operat se restabileşte numai prin
exerciţii logopedice.
Rinolalicul trebuie să înveţe după operaţie cum să închidă
orificiul ce duce spre cavitatea nazală. În acest scop se fac:

55
- exerciţii de respiraţie
- exerciţii de suflare într-un instrument muzical. Actul
sub presiune în actul suflării este cel mai bun agent de masaj al
vălului şi contribuie la mişcarea şi pliabilitatea palatului moale.
Exerciţiile de dirijare a undei expiratorii se realizează la
început prin astuparea nasului. Apoi se trece la efectuarea lor
alternativă, cu nasul astupat şi fără, până când ele se realizează în
mod natural, fără să fie nevoie de astuparea nasului.
Pentru restabilirea funcţiei velare (formarea sfincterului
faringo-nazal) se aplică diferite forme de masaj ale vălului palatin
(sonda, spatula) cu acordul medicului. Foarte indicată este clătirea
zilnică a gurii şi a gâtului, dând capul înapoi, atât cât este necesar
ca apa să nu se scurgă pe nas.
Pentru activarea vălului palatin, creşterea mobilităţii se va
urmări:
- exersarea articulaţiei vocalelor (mai indicate decât
masajul), începând cu „a” (ridicarea vălului în
pronunţia vocalelor permite asocierea mişcării vălului
cu articulaţia sunetului);
- articulaţia sunetului;
a. închizând şi
b. deschizând alternativ nasul
După obţinerea mobilităţii satisfăcătoare a vălului palatin
este necesară separarea cavităţii:
a. bucale şi

56
b. nazale începând cu exerciţii de emitere a sunetelor
care nu au putut fi emise corect.
Pentru motricitatea buzei operate se vor face exerciţii de
supt, fluerat, rictus, mutarea cu degetele de la un capăt la altul (la
nevoie). Se vor face exerciţii şi pentru mobilitatea maxilarelor.
Pentru înlăturarea nazalităţii sunetelor se vor face exerciţii
sistematice pentru:
a. dezvoltarea atenţiei auditive şi
b. dezvoltarea auzului fonematice, deoarece se
obişnuieşte cu pronunţia lui rinolalică.
E indicată înregistrarea pe bandă: vorbirea rinolalică şi
vorbirea corectă şi va fi condus să sesizeze diferenţa.
Exerciţiile de articulaţie a sunetelor se eşalonează într-o
anumită ordine după uşurinţa de închidere a vălului palatului în
pronunţie. Se va începe cu sunetele care solicită o mai mică
ridicare a vălului palatului: „a, ă, e, o, u, i, î” apoi consoanele „p, t,
l, d, g”. Procedeele de corectare sunt aceleaşi ca şi la dislalie numai
că vor fi pronunţate la început cu nasul închis, apoi alternativ.
Sunetele vor fi introduse la început în silabe închise pentru că în
această poziţie vălul palatului se ridică mai puţin (ap, af, at, as).
Pentru înlăturarea grimaselor faciale se recomandă pronunţia în
şoaptă a cuvintelor şi propoziţiilor în faţa oglinzii. Dacă e posibil
se scriu literele, pronunţându-le cu o articulaţie bine conturată.
Prognosticul logopedic al rinolaliei deschise depinde de o
serie întreagă de factori:

57
- la preşcolari rezultatele sunt mai bune şi rapide ca la
şcolari, la şcolari mai rapide ca la adulţi;
- aplicarea unui tratament complex: multilateral, prin
logoped, familial;
- particularităţile rinolalei: cea funcţională se corectează
mai uşor decât cea organică.

Vezi: „Program terapeutic”, pag. 73-83.


I. Mititiuc – Ghid practic pentru identificarea şi
terapia tulburărilor de limbaj, Ed. Cantes, 1999

TULBURĂRILE LIMBAJULUI SCRIS


În procesul elaborării deprinderilor de scris-citit, la unii copii
apar o serie de dificultăţi. Cauzele sunt multiple şi dacă unele pot fi
depăşite de către învăţători, altele îi depăşesc, deoarece acestea se
înscriu în categoria tulburărilor limbajului scris.
Formarea deprinderilor de scris-citit depinde de o serie de
factori obiectivi şi subiectivi (dezvoltarea psihică generală, motrică
generală, nivelul de dezvoltare al vorbirii, motivaţie, interes,
metodologia predării cunoştinţelor, talentul pedagogoc al
învăţătorului etc).
Se consideră că la 6 ani, copilul are o dezvoltare biologică şi
intelectuală suficientă pentru a-şi putea însuşi scris-cititul.
Mecanismul scris-cititului se învaţă de către copiii foarte dotaţi în 3
luni, iar de către cei cu posibilităţi normale în 6-9 luni. Frecvenţa
eşecurilor este apreciată diferit. Nu toate eşecurile sunt de natură

58
patologică. Cele care au la bază cauze organice sunt apreciate ca
fiind în proporţie de 1,5-2%, iar cele determinate de factori psiho-
pedagogici de 6-30%.
Deoarece timpul necesar formării deprinderilor de scris-citi
diferă de la un copil la altul, fiind condiţionat de factorii precizaţi,
nu ne putem pronunţa asupra diagnosticului dislexie-disgrafie decât
după scurgerea timpului necesar formării deprinderilor respective
în condiţii de instruire adecvată. Un diagnostic corect se poate pune
uneori la sfârşitul clasei I-a dar mai sigur începând cu clasa a II-a,
când manifestările au un caracter constant şi tendinţa de a se
agrava. Ele nu sunt simple oscilaţii, datorate nestăpânirii suficiente
a scris-cititului, posibilităţilor limitate de analiză şi sinteză sau
deficitului de concentrare a atenţiei. Dislexia-disgrafia este o
incapacitate parţială şi persistentă a însuşirii scris-cititului, o
incapacitate de a edifica scheme motorii sau perceptive suficient de
diferenţiate, care să asigure identitatea grafemelor în scriere şi
identificarea lor în citire.
Nu este afectat de dislexie-disgrafie un copil care din diferite
cauze exterioare nu a învăţat sau nu învaţă să scrie şi să citească în
ritm cu colegii, ci acela care din condiţionări intrinseci nu poate
deprinde aceste tehnici.
Simptomele dislexiei-disgrafiei sunt multiple şi se exprimă
simultan sau succesiv în trei domenii diferite: auditiv, optic,
kinestezic - fiecare cu particularităţile lui.
MANIFESTĂRILE dislexo-disgrafice sunt foarte variate.
Dislexo-disgraficul întâmpină greutăţi de la început în relizarea

59
grafică a literei. Nu poate urmări şi nu poate respecta succesiunea
elementelor grafice ale literei, le inversează, deformează, rotesc
grafemele (scrierea în oglindă), alungesc unele grafeme în raport
cu altele, unele sunt prea mari, altele prea mici, unele prea
înghesuite, altele cu spaţii între ele. Uneori apare o înclinare prea
mare spre dreapta sau spre stânga (scrisul servil), o lipsă de
orientare în spaţiul paginii şi respectării proporţiilor etc. Au
dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic.
Aceştia stabilesc cu greu legătura fonem-grafem, întâmpină
greutăţi în realizarea proceselor de analiză şi sinteză, fac greu
trecerea de la analiză la sinteză, de la literalizare şi silabisire la
sinteza cuvântului. Aceştia nu pot scrie după dictare, scriu frecvent
alte litere (disgrafia specifică).
În disgrafia de evoluţie sunt frecvente confuziile care apar în
transcrierea unor forme asemănătoare din punct de vedere al
formelor sonore (f-v, t-d), datorită tulburărilor de percepţie
auditivă. Apar confuzii între sunetele cu punct de articulare
apropiat (ţ-ce-ci, r-l), confuzii între grafeme datorită asemănării lor
spaţiale (o-a, d-b, v-r, m-n), confuzii fonetice generale (dislexicul
citeşte aşa cum pronunţă), confuzii la nivelul cuvintelor ca urmare
a descifrării laborioase a literelor care formează cuvintele, a
dificultăţilor de integrare a literelor în cuvânt sau frază, a
neînţelegerii sensurilor cuvintelor sau propoziţiilor, confuzii
vizuale ale literelor simetrice (în raport cu axa verticală „b-d” sau
orizontală „u-n”) mai accentuate la literele simetrice („b-d-n”).
Caracteristice le sunt omisiunile şi substituirile. Ei omit litere,

60
elemente grafice, silabe, finale de cuvânt, grupuri consonantice,
diftongi, cuvinte (în general conjuncţii, prepoziţii, pronume).
Substituie litere, silabe, cuvinte, sar cuvinte sau rânduri întregi.
Toate acestea datorită slabei capacităţi de analiză optică a
cuvântului scris sau de analiză fonetică a celui auzit. Şirul de litere
sau de sunete din cuvinte este perceput ca o serie temporo-spaţială
indinstinctă, cuvântul ca un bloc ce nu se lasă sfărâmat în elemente.
Se mai pot datora unei slabe capacităţi de analiză şi sinteză. Apar şi
frecvente inversiuni de litere, silabe.
Citirea dislexicilor este în general fragmentară, uneori
extrem de lentă, alteori precipitată, cu multe ezitări în citirea
cuvintelor, cu pauze mari, citire fără sens, cuvintele uneori sunt
ghicite, alteori substituite, fără o justificare logică, uitate, repetate,
rânduri sărite, întoarceri repetate.
În disgrafia motrică scrisul este lizibil, foarte încetinit,
tulburări caligrafice, deformarea literelor.
În disgrafia de tip spaţial apare scrierea pe partea dreaptă a
paginii, imposibilitatea de a menţine linia dreaptă (scrierea în
diagonală descendentă sau ascendentă, scrierea ondulată),
separarea în părţi a cuvintelor.
În disgrafia lineară nu respectă rândurile, sar peste unele
spaţii lăsându-le libere.Disgrafia pură sau consecutivă, negată de
unii autori, apare pe fondul altei tulburări (alalie, afazie).
La disgrafici se mai întâlnesc contopiri şi comprimări de
cuvinte. Apar mai des în dictări, când copilul alungeşte linia de la
ultima grafemă unind-o cu prima grafemă a cuvântului următor.

61
Comprimările se produc prin citirea sau scrierea unei părţi din
cuvânt, prin suprimarea unor litere sau prin adăugarea unor litere la
un cuvânt din care s-au omis o serie de litere.
Majoritatea disgraficilor sunt şi disortografici, întâmpinând
mari greutăţi în învăţarea regulilor ortografice. Disortograficii
scriu, citesc, fără să respecte semnele de punctuaţie, uneori scriu cu
literă mare în interiorul cuvintelor, încep propoziţiile cu literă mică
sau folosesc semne de punctuaţie necunoscute.
Tulburările scrisului sunt mai frecvente decât ale cititului şi
determină mai multe greutăţi.
Debilul mintal prezintă aceleaşi manifestări dislexo-
disgrafice dar în proporţie mai ridicată, la acestea adăugându-se şi
unele greutăţi determinate de deficienţa mintală. Caracteristică le
este scrierea inegală, dezordonată, ruptă, orientare spaţio-temporală
deficitară, capacitate de analiză şi sinteză foarte redusă, mari
greutăţi în trecerea de la analiză la sinteză, multe retuşuri, ezitări
etc.

ETIOLOGIA DESLEXIEI-DISGRAFIEI
Precizarea etiologiei este greu de stabilit datorită
complexităţii tulburării şi a multiplelor cauze care acţionează şi
care sunt greu de pus în evidenţă.
Autorii de formaţie medicală insistă pe o etiologie
neurologică, considerând că este la nivelul patologiei cerebrale, fie
leziune, fie tulburare de maturizare sau disabilitate moştenită, chiar
unii recunosc şi o serie de factori psiho-pedagogici. Ei susţin că

62
pentru instalarea dislexiei-disgrafiei trebuie să existe o insuficientă
echipare organică, un deficit al mecanismelor perceptivo-motorii,
aducând ca argument faptul că în ciuda factorilor psiho-pedagogici
corespunzători, majoritatea copiilor deprind scris-cititul şi insistă
asupra substratului neurologic al tulburărilor lexico-grafice,
subliniind faptul că dislexia-disgrafia apare cel mai adesea ca
urmare a unei leziuni cerebrale, că această leziune este de cele mai
multe ori difuză şi că cele mai multe microsimptome sunt din seria
afazie-agnozie-apraxie, cele mai evidente din seria sechelelor
cerebrale cu manifestări sechelare cerebrale, în intelect, afectivitate
şi comportament.
În privinţa leziunilor cerebrale, care sunt de obicei precoce,
acţiunea factorului lezional este de obicei difuză. Sunt socotiţi
factori novici pentru S.N. următorii:
- perioada prenatală: alcoolismul, luesul, tuberculoza, boli
neurologice, organice, boli psihice, endocrinopatiile;
- perioada sarcinii: disgravidiile, traume fizice sau psihice,
iminenţa de avort, infecţiile gravidei, intoxicaţiile, tentative de
avort, o anumită medicaţie folosită în sarcină;
- perioada perinatală: postmaturitatea, excesul ponderal de
peste 4000 gr., operaţia cezariană, travaliul prelungit, suferinţa
fetală (perioada postnatală), bronhopneumonii, toxicoze, infecţii
repetate de căi aeriene, rujeola, varicela, encefalitele, meningite
înainte de 5 ani, traumatisme craniene.
Psihopedagogii consideră că autorii de formaţie medicală
insistă exagerat de mult pe o etiologie care are la bază deficienţe

63
ale creierului şi care ar trebui recunoscute în alexie-agrafie şi
numai parţial în dislexie-disgrafie.
În privinţa leziunilor organice, ei consideră că trebuie
prudenţă deoarece tulburările organice determină alte tulburări de
ordin primar iar tulburările lexico-grafice sunt manifestări
sechelare ale acestora şi că această etiologie trebuie recunoscută
pentru unele tulburări ale scris-cititului fără a fi unica cauză şi este
evidentă în cazurile grave de dislexie-disgrafie.
Emil Verza enumeră o serie de cauze care ar putea determina
tulburări ale scris-cititului şi anume:
- deficienţe de auz, văz, motricitate, dar vin cu precizarea
că în condiţii de educaţie specială ei îşi pot forma deprinderi de
scriere corectă;
- factori educaţionali nefavorabili, care dacă acţionează
asupra unor copii cu S.N. mai fragil sau cu o fragilitate afectiv-
voliţională pot determina dislexie-disgrafie;
- vârsta la care începe învăţarea scris-cititului, aceasta
influenţând mai mult durata de formare a abilităţilor şi viteza de
scriere şi citire;
- dezvoltarea intelectuală, aducând ca argument greutăţile
în formarea deprinderilor lexico-grafice şi frecvenţa dislexiei-
disgrafiei la debilul mintal şi interdependenţe limbaj-dezvoltarea
intelectuală;
- infantilismul manifestat în evoluţia proceselor psihice şi
psiho-fizice, referindu-se la formele uşoare de retard, fără să fie
vorba de debilitate mintală, ci doar de o întârziere şi care

64
influenţează înţelegerea şi asimilarea cunoştinţelor predate în
şcoală precum şi interesul pentru şcoală;
- dificultăţi de articulaţie şi handicapul la nivelul auzului
fonematic, acestea transpunându-se în scriere şi citire sau
îngreunând formarea deprinderilor de scris-citit prin lipsa
suportului de bază al bogăţiei lexico-semantice care să permită atât
receptarea, înţelegerea cât şi exprimarea corectă;
- factori materni, socio-economici şi locul ocupat de copil
în raport cu ceilalţi fraţi. Sunt implicate în această categorie
naşterile grele care produc leziuni la nivelul creierului, condiţiile
materiale, culturale în care se dezvoltă copilul şi care prin nivelul
scăzut sau lipsa de preocupare pentru dezvoltarea fizică şi psihică a
copilului contribuie la întârzierea formării deprinderilor lexico-
grafice;
- slaba dezvoltare a motricităţii sau a deficienţelor din plan
motric care duc la o serie de inabilităţi motrice sau tulburări ale
organizării spaţiale şi temporale;
- transmiterea ereditară;
- dispoziţii congenitale spre diferite handicapuri;
- stângăcie contrariată etc.
Cert este însă că la baza dislexiilor-disgrafiilor stă o
cauzalitate complexă, scrierea fiind „în totalitatea ei o sinteză
superioară a limbajului oral, a celui interior şi a modalităţii
grafice a acestora care transmit într-o formă specială nu numai un
conţinut de gândire informativ, ci şi un conţinut individual de
conştiinţă” (C. Păunescu).

65
Reiese clar din această definiţie că, pe lângă interacţiunea
celor trei analizatori, scrisul este strâns legat de limbajul oral şi de
gândire. De aici decurge şi bogata gamă de repercursiuni pe care o
atrage tulburarea limbajului scris asupra dezvoltării inteligenţei,
memoriei, însuşirii cunoştinţelor pedagogice şi stabilirii relaţiilor
sociale.
La majoritatea dislexo-disgraficilor se întâlnesc manifestări
sechelare în intelect, tulburări în funcţiile superioare ale limbajului,
deficit de abstractizare, generalizare, bradipsihia proceselor
intelectuale, fatigabilitate, deficit de concentrare.
Influenţa dislexiei-disgrafiei asupra dezvoltării intelectuale
trebuie privită însă cu mult discernământ. „Deficitul activităţii
intelectuale trebuie privit mai întâi în raport cu nivelul dezvoltării
mintale şi după aceea cu celelalte aspecte ale personalităţii, între
care şi sectorul defectelor de limbaj” (I. Străchinaru).
În ce priveşte randamentul şcolar al acestora, chiar la cei
bine dotaţi intelectual, se constată eşecuri mai mult sau mai puţin
grave, la unii mergând până la pierderea anului şcolar. Insuccesele
şcolare vor atrage o serie de modificări afective şi tulburări de
comportament care vor închide cercul vicios şi vor accentua
dislexia-disgrafia.

INDICAŢII TERAPEUTICE
Scrisul este o activitate foarte complexă, strâns legată de
buna funcţionare a celor trei analizatori: de limbajul oral, gândire,
personalitate etc. de aceea şi metodele şi procedeele trebuie să fie

66
foarte diversificate, folosindu-se în acelaşi timp metode
kinestezice, fonetice, fonomimice, de percepţie vizuală, lingvistice
etc.
În stabilirea programului terapeutic trebuie să se aibă în
vedere simptomatologia, diagnosticul diferenţial, dacă este cuplată
cu altă tulburare şi raportul dintre acestea, nivelul dezvoltării fizice,
motrice, al limbajului, vârsta, etiologia, nivelul percepţiilor
auditive şi vizual-kinestezice, orientarea spaţio-temporală etc.
Întreaga terapie logopedică va fi orientată spre formarea
deprinderilor corecte şi înlăturarea celor deficitare, pe stimularea
activităţii psihice şi dezvoltarea personalităţii.
De la început trebuie văzut în sfera căruia din cei trei
analizatori care participă la actul scrierii (optic, auditiv, kinestezic)
au apărut modificări. Dacă sunt modificări vizuale, copilul va fi
îndrumat către oftalmolog, dacă sunt tulburări auditive se vor folosi
metode specifice muncii cu hipoacuzii. Dacă sunt tulburări de
pronunţie care determină fenomene disgrafice, se corectează
pronunţia. Dacă vorbirea este neclară, se va insista pe realizarea
unei pronunţări şi diferenţieri articulatorii cât mai corecte, prin
însuşirea tuturor nuanţelor şi deosebirilor articulatorii a sunetelor
care se confundă, urmată de notarea lor în scris.
Vorbirea grăbită poate duce la omisiuni sau la schimbarea
locului literelor, silabelor, cuvintelor, la scrierea incompletă a
cuvintelor şi propoziţiilor. Cu aceştia se va lucra în paralel asupra
scrierii, vorbirii orale şi ritmicităţii generale.

67
Dacă sunt tulburări motorii sau se observă o insuficientă
dezvoltare a musculaturii degetelor şi mâinii, care împiedică
ţinerea corectă a creionului, alunecarea pe foaie, viteza scrierii,
corectitudinea grafică, ritmicitatea şi sincronizarea muşchilor
antrenaţi în actul scrierii, se vor face exerciţii pentru dezvoltarea
musculaturii degetelor şi a mâinii, cu scopul formării mişcărilor
fine ale degetelor.
Dacă se observă tulburări ale auzului fonematic, atenţiei
auditive, vizuale, verbale, a analizei auditive, tulburări care se
întâlnesc la majoritatea dislexo-disgraficilor, se vor face exerciţii
pentru educarea acestora, deoarece ele împiedică identificarea şi
diferenţierea sunetelor şi reprezentarea lor grafică.
Dacă sunt tulburări de orientare şi structurare spaţială
(nerespectarea succesiunii literelor în cuvinte, a cuvintelor în frază,
a succesiunii rândurilor, păstrării spaţiilor dintre rânduri, inversarea
literelor, dificultăţi de legare a grafemelor în scris) se vor face
exerciţii pentru dezvoltarea procesului de orientare, organizare şi
structurare spaţială. Se va lua apoi fiecare literă în parte (de mână
şi tipar), va fi prezentată, descompusă în elementele ei
componente, precizându-se şi direcţia de scriere, antrenând toţi
analizatorii. Se cere executarea literei (la nevoie i se poartă mâna)
verbalizând mereu pentru a-i atrage atenţia asupra succesiunii
elementelor componente ale literei respective, poziţia ocupată în
raport cu altele, sensul de trasare şi reprezentarea în spaţiul paginii,
respectarea distanţelor dintre grafeme etc. Acum se urmăreşte şi
formarea deprinderii de percepere corectă a legăturii dintre litere,

68
dintre sunete şi literă. Dacă întâmpină greutăţi în fixarea legăturii
dintre sunete şi literă se vor folosi cuvinte care să-l ajute la
reamintirea şi diferenţierea lor.
După ce scrierea corectă a literei a fost realizată, se fac
asocieri din două litere, apoi trei. Se face analiza şi sinteza lor,
indicând locul fiecărei litere, după care se scriu pe caiet, apoi se
citesc.
Scrierea silabelor formate din trei litere le ridică de obicei
greutăţi, de aceea se insistă pe analiza fonetică. Se trece apoi la
scrierea cuvintelor bisilabice, cu analiză prealabilă (silabe mobile),
apoi tri- şi polisilabice. Pentru sesizarea ordinii în succesiunea
sunetelor, respectiv a literelor şi silabelor, se folosesc procedee
variate. Se va exersa şi scrierea cuvintelor care conţin diftongi,
grupe de consoane, sunete sau silabe ce se repetă, grup de litere
(ce-ci, ge-gi, che-chi). Pentru înlăturarea disortografiilor, copiii
trebuie să fie învăţaţi să prindă sensurile şi să deosebească bine
cuvintele care se aseamănă din punct de vedere acustic dar nu şi
optic. Este indicat procedeul asocierii imaginilor cu regulile
gramaticale.
După ce scrierea cuvintelor nu mai ridică probleme
deosebite, se trece la scrierea şi citirea propoziţiilor, la început
simple, apoi mai dezvoltate, crescânde în dificultate.
În ultima etapă se urmăreşte automatizarea achiziţiilor. Şi
acum se pot şi trebuie folosite procedee foarte variate pentru
perfecţionarea abilităţilor de scris, evitarea oboselii şi plictiselii,

69
dezvoltarea gustului pentru scris-citit, stimularea motivaţiei,
dezinhibare, stimularea activităţii psihice etc.

Vezi: „Disgrafii consecutive”, pag. 178-210 – Iolanda


Mititiuc, Teodora Purle – „Incursiune în universul copiilor cu
tulburări de limbaj”, Ed. Pim, 2005
„Program terapeutic” – Iolanda Mititiuc – „Ghid
practic pentru identificarea şi terapia tulburărilor de limbaj”, Ed.
Cantes, 1999

ALEXIA
Este o formă de ganozie vizuală, caracterizată prin pierderea
capacităţii de a citi sau prin incapacitatea patologică congenitală
sau câştigată de a înţelege limbajul scris. Persoanele cu alexie nu
prezintă tulburări ale limbajului oral, pe care-l înţeleg. Vorbesc şi
înţeleg normal, scriu corect dar nu pot să citească, uită sensul
cuvintelor scrise.
Alexia este o consecinţă a unor leziuni cerebrale stângi sau a
insuficientei dezvoltări a sistemelor cerebrale, fiind o formă de
agnozie vizuală, însoţită de o tulburare a gândirii simbolice,
asociată cu unele forme de afazie (fiind de altfel un simptom al
acesteia) putând fi însoţită şi de agrafie.
Formele alexiei sunt numeroase:
- alexia verbală: incapacitatea de a citi cuvântul întreg, cu
excepţia celor uzuale, deşi recunoaşte literele şi poate să citească
cuvintele după ce citeşte fiecare literă în parte;

70
- alexia literală: incapacitatea de a sintetiza literele în
silabe;
- alexia frazei: incapacitatea de a citi un text, deşi
identifică literele sau citeşte unele cuvinte uzuale;
- alexia globală: incapacitatea sau pierderea totală a
capacităţii de a citi, deşi identifică literele;
- alexia agnozică: incapacitatea de a recunoaşte literele;
- alexia semantică: incapacitatea de a citi fraze lungi deşi
citeşte propoziţii scurte;
- alexia cu agrafie: incapacitate dublă manifestată atât în
actul lexic cât şi grafic;
- pseudoalexia: incapacitatea de a citi cu voce tare.

AGRAFIA
Agrafia constă în incapacitatea relativ totală de a învăţa
semnul grafic. Ea reprezintă incapacitatea de a comunica prin scris
sau pierderea totală a capacităţii de a scrie (poate fi înăscută sau
congenitală) independent de nivelul mintal sau de antecedente
şcolare. Această imposibilitate de a se exprima prin scris
corespunde unei amnezii specifice.
Se întâlneşte foarte rar la şcolari, mai ales în cazurile
profunde de disgrafie. Implică grave tulburări la nivelul structurilor
cerebrale.
Agrafia poate să apară în forme diferite şi în funcţie de
caracteristici ea poate fi optică, apraxică, kinestezică, pură etc.

71
Terapia este îndelungată şi rezultatele, în cele mai multe
cazuri, sunt limitate.

TULBURĂRI DE RITM ŞI FLUENŢĂ

BÂLBÂIALA
Bâlbâiala este o tulburare de origine centrală, funcţională,
favorizată de o stare de receptivitate patologică a regiunilor care
participă la producerea vorbirii.
Bâlbâiala apare de obicei în urma unui şoc traumatic în sfera
emoţională sau intelectuală dar factorii declanşatori (spaima,
suprasolicitare intelectuală, conflicte interemisferice etc) indiferent
de intensitatea lor nu pot produce bâlbâiala dacă copilul nu are o
receptivitate specifică.
La copilul mic, bâlbâiala începe prin repetarea unor silabe,
apoi prin întinderea lor. Aceste aspecte pot fi întâlnite şi la copiii
normali. La început aceste dificultăţi nu sunt conştiente şi nu sunt
însoţite de anxietate. Cu timpul însă şi mai ales în urma
observaţiilor repetate ea se conştientizează şi atenţia copilului se
îndreaptă spre emiterea sunetelor greu de pronunţat, apărând
spasme ale musculaturii feţei asociate cu sincinezii şi grimase,
mişcări ale capului, ochilor, extremităţilor etc.
Deci la copiii bâlbâiţi, vorbirea este întreruptă în timpul
pronunţiei unor sunete sau cuvinte din cauza unor spasme care
produc repetarea unor silabe (bâlbâiala clonică). Uneori copilul nu

72
poate pronunţa primul sunet din cauza unor spasme foarte
puternice pe care cu greu le poate învinge (bâlbâiala tonică).
Spasmele pot fi de tip respirator, fonator, articulator.
Tulburările principale ale bâlbâielii apar în respiraţie, mişcările
palatului, laringelui, vălului, buzelor, tonalitate, fiind însoţite de o
serie de sincinezii şi modificări psihice. Cele mai evidente sunt
mişcările respiratorii spastice, care tulbură ritmul respirator sau
adeseori îl fac să piardă mult aer înainte de a începe să vorbească,
rămânându-i foarte puţin aer în plămâni care să fie utilizat în
vorbire. De aici apare necesitatea de a respira foarte des. La nivelul
laringelui apare o închidere exagerată, spastică, un tic al coardelor
vocale. La nivelul aparatului fonator, apar contracţii neregulate ale
vălului, buzelor, masticatorilor. Tonalitatea este de obicei
dizarmonică, monotonă. Frecvent atenţia se îndreaptă spre emiterea
unor sunete şi apare frica în faţa lor accentuând spasmele. La unii,
bâlbâiala este însoţită de mişcări convulsive ale feţei, mâinilor,
picioarelor, capului sau întregului corp.
Bâlbâiala se intensifică de obicei în faţa altor persoane. Când
este singur vorbeşte mult mai bine. În citire apare mult mai rar, în
cânt niciodată. Se bâlbâie şi în funcţie de impresia pe care o are
despre persoana cu care vorbeşte. Deci persoanele din jur
contribuie la accentuarea sau ameliorarea bâlbâielii. Dacă aceştia
acordă o atenţie deosebită, exteriorizată prin văicăreli sau o privesc
ca pe o nenorocire, teama copilului de vorbire creşte şi bâlbâiala se
intensifică.

73
Intensitatea bâlbâielii este oscilantă, alternând perioade de
intensitate maximă, cu perioade în care aproape dispare, în funcţie
şi de starea de sănătate a copilului. Se accentuează în special în
îmbolnăvirea sistemului nervos şi la schimbarea excitanţilor interni
şi externi care acţionează asupra organismului.
Bâlbâiala apare în jurul vârstei de 3-5 ani când începe să
utilizeze propoziţii mai dezvoltate şi când încep marile solicitări de
adaptare socială. Acum s-ar datora şi exigenţei prea mari a familiei
asupra modului în care copiii încep să se exprime, dar sunt şi alţi
factori.
Mai târziu, când funcţiile limbajului sunt deja consolidate,
bâlbâiala apare numai când influenţele factorilor perturbanţi sunt
extrem de mari. Se aproximează o frecvenţă la preşcolari de cca
1,30%, la clasa I-a cca 1%, la 15-18 ani sub 0,30% (mai frecventă
la băieţi), la adolescenţi are un caracter excepţional fiind în marea
lor majoritate o reactualizare a unor forme mai vechi, latente.

74
Apariţiei bîlbâielii la vârsta şcolară i s-a dat mai multe
explicaţii:
- prin reapariţia, reactivarea unei bâlbâieli apărută la vîrsta
preşcolară, care s-a estompat, dar datorită unor factori a reapărut;
- datorită unei mari întârzieri a limbajului pe care au avut-
o şi care nu le-a permis dezvoltarea unui vocabular satisfăcător şi a
unui ritm normal. Nu se pot exprima normal, se enervează, apar
reţineri în faţa unor sunete, silabe, cuvintele încep să se repete,
apare bâlbâiala;
- datorită unor conflicte afective, ca urmare a insucceselor
şcolare, în special la învăţătorii brutali, neînţelegători;
- datorită unei vorbiri prea rapide, aceştia fie că vor să
imite, fie că vor să-şi exprime gândurile mai repede din cauza
emoţiilor, se încurcă la unele sunete şi încep să se bâlbâie.
Deci vorbirea bâlbâitului este legată de starea S.N.,
dezvoltarea generală a vorbirii, personalitatea şi relaţiile cu cei din
jur.
La vârsta şcolară, bâlbâiala produce mari modificări ale
psihicului şi ale întregii personalităţi, datorită unor factori
obiectivi. Activitatea şcolară îl forţează să vorbească, iar conştiinţa
defectului îl face să trăiască momente grele. Atitudinea de
batjocură a colegilor şi a altor persoane îl umilesc, deprimă, îi
creşte tensiunea nervoasă, aceasta agravând bâlbâiala şi ducând la
momente de disperare. Apar tulburări de alimentaţie, de somn,
oboseală fizică, intelectuală, crize afective, ideea persecuţiei,

75
modificări neurovegetative (se înroşesc, îngălbenesc, transpiră),
modificări psihice (nervoşi, neliniştiţi, supărăcioşi, răi).
Odată cu dezvoltarea personalităţii, cu creşterea simţului
autocritic, al demnităţii, tensiunea nervoasă creşte şi poate ajunge
până la nevroze şi ideea sinuciderii.
La bâlbâiţi este tulburată nu numai ritmicitatea motrică, ci
uneori şi a gândirii. În general dinamica gândirii bâlbâitului
îmbracă caracteristicile vorbirii lui (ruptă, anevoioasă, cu pauze
inegale, repetări).

ETIOLOGIA BÂLBÂIELII
Originea acestei tulburări nu este pe deplin lămurită. De
obicei, cauzele sunt multiple şi sunt condiţionate de diverşi factori
ai mediului extern.
A. Factori somato-fiziologici:
- factori ereditari
- dominanţa cerebrală (impunerea mâinii drepte
ar duce la o competiţie în dominaţia celor două
emisfere şi ar apărea un conflict al impulsurilor
motoare de origine bilaterală);
- acţiuni neuro-endocrine (microleziuni cerebrale
care ar constitui substratul pe care se instalează
bâlbâiala. Alţii au legat-o de epilepsie şi de
afecţiuni endocrine);
- întârzieri în dezvoltarea psiho-fizică a copilului;
- întârzieri în dezvoltarea vorbirii.

76
B. Factori psiho-sociali:
Unii spun că au rol cauzal, alţii declanşator.
- stări de nevroză (ar fi un simptom al
perturbărilor emotive care împiedică adaptarea
normală fără a exista un substrat organic);
- imitaţia, bilingvismul, greşeli pedagogice (lipsa
de înţelegere);
- stările de stres (toate stările psiho-fizice,
afecţiuni grave somatogene, spaime, suprasolicitarea
nervoasă a copilului mic).
Realitatea este că bâlbâiala are o etiologie polimorfă, care
rezultă din interacţiunea mai multor factori. Incidenţa acestor
factori este atât de complexă, încât încercările de determinare a
ponderii unor factori etiologici izolat este imposibilă. Apare un
factor declanşator dar acţiunea acestuia ar fi fost redusă sau chiar
inexistentă în afara contextului altor factori care au sensibilizat
copiii spre disfluenţe verbale. Bâlbâiala are o etiologie polimorfă
dar nu unitară, una şi aceeaşi în toate cazurile. Oricare ar fi
etiologia bâlbâielii, instalarea definitivă a bâlbâielii ca şi evoluţia ei
ulterioară nu poate fi înţeleasă în afara condiţiilor de viaţă în care
este integrat copilul, determinate de mediul social şi natural.
Complexul bio-psiho-social explică etiologia bâlbâielii.
La majoritatea cazurilor, factorii psihologici deţin rolul
predominant. Toţi ceilalţi au caracter favorizant care predispun
copilul spre disfluenţe verbale sau slăbesc pragul de adaptare şi de

77
rezistenţă a organismului în faţa împrejurărilor psihotraumatizante,
chiar dacă intensitatea lor este minoră.
Bâlbâiala este o tulburare ce poate fi supusă reeducării dacă
se intervine într-un mod adecvat, mai înainte de fixarea prea
profundă a mecanismelor sale patologice.
Sub influenţa terapiei logopedice, ritmul întregii personalităţi
a copilului bâlbâit se ameliorează până la normalizarea lui,
permiţându-i o bună desfăşurare a activităţii şi o dezvoltare
armonioasă a personalităţii. Atitudinea greşită faţă de bâlbâială şi
tratament agravează sau anulează eficienţa terapiei logopedice.
În ultimele decenii se utilizează tot mai mult termenii de
bâlbâială primară şi secundară. Bâlbâiala primară presupune
simple prelungiri de sunete, simptome lipsite de efort, inconştiente.
Bâlbâiala secundară presupune conştientizarea defectului,
încercarea de a-l masca prin efort muscular.

Terapia bâlbâielii
Literatura de specialitate oferă numeroase procedee care au
oferit rezultate pozitive. Dar nu există un complex unitar de măsuri
care să fie eficient în toate cazurile, datorită complexităţii etiologiei
acestei tulburări. Pentru bâlbâială nu se va putea standardiza
vreodată un sistem unitar de măsuri. În funcţie de specificul
fiecărui caz, logopedul decide care sunt procedeele cele mai
indicate. Personalitatea logopedului şi relaţiile pe care le stabileşte
cu logopatul au o valoare mai mare decât metoda însăşi. Fie că se
vorbeşte de la vorbirea după metronom, vorbirea asociată, repetată,

78
pe silabe, masticarea aerului, toate au ca scop schimbarea ritmului
vorbirii. Factorul decisiv în terapia bâlbâielii este de a-l convinge
pe bâlbâit că poate să vorbească fluent, indiferent de mijloacele
adoptate. Totuşi este necesar ca el să treacă printr-o fază de
exerciţii menite să-i consolideze temeinic deprinderile noi de
vorbire. Oricare ar fi procedeele adoptate, esenţialul este să-i ofere
copilului posibilitatea de a se exprima fluent, fără întreruperi şi
sacade.
În faza incipientă, a bâlbâielii primare, terapia psiho-
logopedică se bazează pe formarea, consolidarea deprinderilor de
vorbire corectă evitând a-i face conştienţi de propria lor tulburare.
Spre deosebire de stadiile secundare, acum toate mijloacele de
influenţă a bâlbâielii se bazează pe abaterea atenţiei de la
dificultăţi, spre conţinutul şi elementele estetice ale comunicării.
Întregul tratament vizează trei obiective:
- reducerea intensităţii factorilor conflictuali care
întreţin bâlbâiala;
- călirea psiho-fiziologică pentru a-i creşte
rezistenţa la factorii de stres;
- exersarea vorbirii fluente prin exerciţii de
pronunţare ritmică, de reliefare a elementelor
prozodice din propoziţii cu variaţia intonaţiei,
accentului, intensităţii, tempoului.
În bâlbâiala secundară, conştientizarea propriei bâlbâieli
duce la un sentiment de jenă, la încercarea de mascare a
disfluenţelor. Apare o supraancodare a grupelor musculare care

79
participă la fonaţie şi care atrage după sine dereglări ale ritmului
respirator cu puternice blocaje tonice manifestate la începutul
primelor cuvinte.
Dacă la bâlbâiala primară se acţiona indirect, prin schimbări
în ambianţă, la bâlbâiala secundară, terapia este orientată spre un
control direct al blocajelor. Ei trebuie să fie conştienţi de
contribuţia propriilor eforturi. Cu cât vârsta este mai mare, cu atât
mijloacele de înlăturare a bâlbâielii devin mai complexe şi necesită
un timp cu mult mai prelung de aplicare. La nevrotici, accentul se
va pune pe psihoterapie.
Terapia bâlbâielii secundare vizează două obiective:
- modificarea atitudinii bâlbâitului faţă de propria
tulburare;
- de a-l învăţa să-şi reducă treptat simptomele, să
nu-şi mai întrerupă fluenţa verbală.
În mare, procedeele se bazează pe psihoterapie, restabilirea
ritmului respirator, restabilirea fluenţei verbale.
În perioada şcolară, terapia şi acţiunea de reeducare a
vorbirii trebuie să fie rezultatul colaborării: medic, familia,
învăţător, logoped, colectivul clasei. Lipsa unităţii dintre aceştia
zădărniceşte corectarea.
Medicul prin tratament medicamentos fortifică organismul,
S.N., reechilibrează funcţiile fundamentale.
Familia şi şcoala să stabilească şi să respecte un regim de
viaţă echilibrat, adaptat. Trebuie respectate cu stricteţe regulile de

80
igienă a somnului, odihna să alterneze cu activitatea (bine dozată),
să se educe permanent efortul intelectual.
Învăţătorul să fie şi el un psihoterapeut care permanent prin
instruire, învăţare, educaţie, să restabilească echilibrul activităţii
nervoase superioare şi în special cel afectiv care este cel mai
afectat.

Vezi: Program terapeutic, I. Mitituc – „Ghid practic pentru


identificarea şi terapia tulburărilor de limbaj”, Ed. Cantes, 1999
Studiu de caz: „Un tânăr logonevrotic”, I. Mitituc, T.
Purle – „Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj”
Ed. Pim, 2005, pag. 247

LOGONEVROZA
Logonevroza rămâne una din cele mai grave tulburări care
afectează posibilităţile de exprimare globală, independentă şi de
autorealizare a copiilor încă de la vârsta şcolară.
Termenii bâlbâială-logonevroză desemnează aceeaşi
tulburare de vorbire care indică un anumit stadiu, nivel de evoluţie
a acesteia.
Momentul conştientizării bâlbâielii şi trăirea conştientizării
ca atare în planul personalităţii, transformă bâlbâiala în
logonevroză.
Bâlbâiala este un fenomen mai mult de repetare a sunetelor,
silabelor, cuvintelor, iar logonevroza presupune pe lângă acestea,
modificarea atitudinii faţă de vorbire şi de mediul înconjurător în

81
general, prezenţa spasmelor, a grimaselor, a încordării şi anxietăţii
determinate de teama că va greşi în momentul vorbirii.
Deci logonevroza este o bâlbâială ajunsă la stadiul cronic,
când cel în cauză, conştientizând în mod acut deficienţa sa de
exprimare, ajunge să-şi accentueze această tulburare până la stadiul
instalării unei stări nevrotice. Îndreptarea atenţiei în mod continuu
asupra propriei articulări, dobândeşte un caracter patologic, care se
manifestă prin teama şi grija exagerată de exprimare. De aceea la
logonevroză se constată un cerc vicios.
Bâlbâiala evoluează deci spre stadiul de logonevroză când
bâlbâitul se preocupă constant de problemele sale de vorbire din
care decurge o simptomatică specifică: nevroza vorbirii.
Etiologia este comună pentru bâlbâială şi logonevroză.
Apariţia uneia sau alteia depinde de starea psiho-fiziologică a
individului, de felul cum trăieşte, în plan psihic, handicapul.

Terapia logonevrozei

Aspectul dificil al terapiei logopedice constă în faptul că de


multe ori o tehnică ajută într-un caz şi în altul nu. Terapeutul
trebuie deci să-şi aleagă metodele în funcţie de problemele
logonevroticului. Principiul general al terapiei este că influenţarea
copilului logonevrotic să se facă concomitent, sincronizat şi ritmic
pe toate coordonatele existenţei sale.
Psihoterapia are un rol deosebit. Ea are ca scop restabilirea
psihicului logonevroticului ce are loc prin:

82
- educarea personalităţii;
- educarea unei aprecieri corecte a propriului
defect şi al mediului social;
- influenţarea micromediului social.
Psihoterapia în logonevroză, vizează în primul rând
tulburările nevrotice subiacente, aceasta ducând la scăderea
intensităţii bâlbâielii şi la facilitarea unor metode şi procedee
specifice logopedice pentru corectarea bâlbâielii. Aceasta se
realizează prin folosirea terapiei de desensibilizare care are ca scop
desensibilizarea logonevroticului de frica momentului bâlbâielii, de
reducerea emoţiei negative.
De asemenea ea urmăreşte să formeze o atitudine pozitivă
faţă de comunicare şi faţă de sine însuşi ca vorbitor deoarece
pentru a putea comunica fără teamă şi anxietate, el trebuie să-şi
dezvolte o atitudine pozitivă faţă de sine însuşi ca vorbitor.

83
BRADILALIA
Bradilalicii vorbesc foarte încet, tărăgănat, abia deschid gura.
Pronunţă sunetele neclar, confuz, le articulează incomplet.
Vocalele sunt pronunţate tărăgănat, şters, consoanele sunt slab
articulate. Datorită acestora, dicţia este şi ea alterată.
Bradilalia apare în special la copiii extenuaţi din cauza unor
boli, a tulburării glandelor cu secreţie internă sau subnutriţi. În
general bradilalia este însoţită de bradipsihie, procesele de gândire
fiind şi ele foarte încetinite.
Pentru început este nevoie de un tratament medicamentos
care să întărească şi să stimuleze sistemul nervos. I se va eplica în
ce constă tulburarea vorbirii şi prin diferite exerciţii se va urmări
accelerarea ritmului şi realizarea unei articulări clare, precise, cu
forţa şi durata necesară. Este absolut necesară şi educarea voinţei
atenţiei, gândirii, memoriei etc.
Exerciţiile pentru remedierea acestui defect funcţional vor fi
efectuate zilnic, insistându-se pe exerciţiile de gimnastică
respiratorie, exerciţii pentru fortificarea musculaturii aparatului
fonorespirator, exerciţii specifice fiecărui sunet defect, exerciţii
pentru susţinerea finalurilor de cuvânt, exerciţii de împărţire a
cuvintelor în silabe cu pronunţarea clară, corectă, a fiecărei silabe,
exerciţii de citire cu ritm variat (lent, moderat, rapid, bine
articulat). Sunt absolut necesare exerciţiile de antrenare a efortului
aparatului fonoarticulator prin citirea cuvintelor cu grad de
dificultate, pentru tonifierea aparatului fonoarticulator.

84
Pentru accelerarea ritmului se poate folosi metronomul. Pe
baza bătăilor metronomului, ritmul vorbirii se accelerează treptat,
până se ajunge la o normalizare a acestuia.

TAHILALIA
Copiii tahilalici sunt cei care au un ritm verbal foarte rapid,
încât uneori nici nu pot fi urmăriţi. Vorbirea accelerată apare în
special la copiii nervoşi, excitaţi, fiind însoţită de mişcări ale
mâinilor, picioarelor, întregului corp.
Dacă nu este corectată la timp, tahilalia se poate transforma
în bâlbâială. La unii vorbirea este foarte rapidă dar corectă, fără
modificări acustice ale sunetelor sau deformări sintactice ale
propoziţiilor. La alţii însă, pe lângă ritmul accelerat apar şi alte
defecte. Deformează sunete, nu pot pronunţa complet, sar, se
încurcă, scurtează cuvintele, elimină prepoziţiile, pronunţă
cuvintele fără să respire până când termină tot aerul. Se încurcă în
timpul vorbirii, vorbirea este agramaticală, fac multe greşeli de
gen, timp, declinare, poziţie a cuvintelor. Au o atenţie foarte
instabilă, nu pot urmări vorbirea altora şi nici a lor.
După unii autori, vorbirea accelerată s-ar datora unei
dizarmonii între activitatea scoarţei cerebrale, care organizează
gândirea şi capacitatea organelor fonatoare de a o transmite prin
vorbire, fiind un conflict permanent între expresia gândită şi cea
vorbită.
Dacă nu sunt modificări acustice şi deformări sintactice,
metodele folosite în corectarea tahilaliei sunt în linii mari aceleaşi

85
cu cele folosite în corectarea bâlbâielii. Dacă sunt şi alte tulburări,
metodele se combină. Pentru că tahilalicii au un sistem nervos
fragil, se va acţiona la început asupra sistemului nervos, prin
tratament medicamentos. Se va educa puterea de stăpânire şi
control, înlăturându-se neastâmpărul. Paralel se va lucra asupra
vorbirii, formării unei vorbiri calme, liniştite, fluente.
Tahilalicii trebuie permanent urmăriţi şi prin exemplul
personal şi exerciţii să fie obişnuiţi să-şi regleze ritmul. Pentru
început este indicat introducerea ritmului marcat de bătaia
metronomului, mâinii sau piciorului, mişcările ritmice, cântul, în
general, tot ce cultivă şi ordonează mişcările.
Se vor folosi de asemenea citirea, recitarea, povestirea, în
ritm moderat şi accelerat, urmărind pronunţarea corectă a
sunetelor. Vocea va fi variată în intensitate, terminând cu voce
puternică. Se va folosi mult timp vorbirea reflectată.
Deoarece la mulţi este afectat şi ritmul gândirii, se va urmări
şi dezvoltarea gândirii logice.
Vorbirea accelerată este foarte persistentă şi trebuie
determinat copilul să se implice el însuşi puternic în biruirea
acestui defect..

AFTONGIA
Aftongia este un defect de vorbire neînţeles până în prezent.
În timpul vorbirii sau a încercărilor de a vorbi, în muşchiul limbii
apare un spasm de lungă durată, limba încordată sprijinindu-se pe o

86
parte sau alta a cavităţii bucale, vorbirea devenind astfel
imposibilă.
Pentru că a fost observată în special la bâlbâiţi, este
considerată ca fiind un simptom al bâlbâielii dar poate să apară şi
în afara ei.

TULBURĂRI COREICE
La persoanele care prezintă astfel de tulburări, se produc
întreruperi spasmodice fără indicii speciale privind dificultatea
sunetelor care apare şi fără vreo legătură cu o împrejurare
exterioară.
Defectele în rostirea sunetelor sunt diverse în funcţie de
grupul de muşchi afectat de spasme:
- dacă afectează muşchii respiratori, vorbirea va fi
întreruptă de nişte gâfâieli scurte şi rapide, de
creşteri bruşte şi explozive ale volumului tonului;
- dacă spasmele au loc în laringe, sunetul devine
dintr-o dată surd sau invers;
- dacă spasmul apare la nivelul palatului, sunetul
este lipsit de precizie, sunetul oral devine nazal,
iar sunetele nazale devin tremurate şi nesigure.
Când copilul îşi dă seama de nesiguranţa rostirii sale, începe
să adopte o manieră şovăitoare în vorbire, care uneori seamănă cu
bâlbâiala.

87
Apare în special la copiii între 5-15 ani, mai ales la fete. Spre
deosebire de ticuri sunt repetate continuu sub aceeaşi formă,
mişcările coreice sunt diferite şi neregulate.

TULBURĂRI POLIMORFE

ALALIA
Alalos = fără vorbire, mut

Terminologia folosită în literatura de specialitate este foarte


diferită dar cu toate aceste diferenţe, toţi sunt de acord cu
conţinutul acestei forme.
Termenul a fost introdus din 1843, înlocuit apoi prin afazie
şi apoi delimitaţi.
Alalia este o tulburare gravă de vorbire determinată de
factori nocivi, care afectează mai mult sau mai puţin zona centrală
a vorbirii şi se caracterizează prin neputinţa alalicului de a vorbi şi
înţelege în totalitate sau suficient vorbirea altora, cu toate că
organele externe de recepţie sunt sănătoase şi insuficienţele
mentale nu sunt de tip oligofren.
Diagnosticul nu se poate pune înainte de trei ani (după 5
ani).
Simptomatologie.
Adeseori se menţine un mutism până la 5 ani şi chiar 8-11
ani. Copilul fie că tace, fie că scoate sunete nearticulate, gângurite
sau pronunţă unele sunete mai ales imitativ sau chiar cuvinte cu

88
structură simplă, cuvinte bi- şi trisilabice, în care domină vocalele
(3-6-12 cuvinte). Acestea sunt de obicei fără înţeles pentru
alţii.Alteori repetă automat unele cuvinte (ecolalie) neînţelegând
nici vorbirea lor proprie, nici a altora. Apar şi unele sunete simple
create spontan. În perioada în care le lipseşte vorbirea, folosesc
mult vorbirea prin mimică şi gesturi. Ulterior, aceasta fie că se
dezvoltă în urma creşterii intense a intelectului şi a greutăţilor
rămase în vorbirea prin cuvinte, fie că scade, cedând locul vorbirii
orale fiind frânată sub influenţă logopedică. Alalicii activi şi vioi
folosesc mai mult această vorbire decât cei pasivi. Ea este intens
folosită şi de alalicii hipoacuzici.
Înţelegerea limbajului.
Majoritatea alalicilor au posibilitatea înţelegerii celor
comunicate dar nu pot opera în plan verbal.
De obicei sunt înapoiaţi din punct de vedere fizic şi mintal,
dar înapoierea lor este diferită de a oligofrenilor. Odată cu
dezvoltarea vorbirii, înapoierea mintală de obicei dispare sau se
reduce brusc. Apare uneori şi însoţită de debilitate mintală, dar
diagnosticul de deficienţă mintală este greu de pus la alalie.
Imposibilitatea de a vorbi întârzie dezvoltarea mintală (nu capătă
cunoştinţe), crează suferinţe grele (inhibabilitate mărită,
irascibilitate, caracter închis). Aceasta duce la lipsa de a comunica
cu cei din jur, fiind necesară o atitudine foarte atentă şi plină de
răbdare. Înlăturarea supraadăugirilor psihice, a stării de inhibiţie
psihică este prima sarcină a logopediei, premisa cea mai necesară a
reuşitei.

89
Înfăţişarea alalicului este rigidă, cu mişcări nesincronizate,
echilibru scăzut, unele tulburări ale direcţiei de mers, tulburări
motorii, mimică fără expresivitate, gesturi multe, nesincronizate la
ce exprimă.
Etilogia alaliei.
Cauzele sunt foarte complexe şi greu de precizat. Ele pot fi
grupate în cauze generale, psihice, motorii.
Cauze generale:
- alcoolismul părinţilor, rudenia de sânge, tuberculoza
părinţilor, rahitismul;
Cauze psihice:
- lipsa imboldului în vorbire, teama patologică,
nedezvoltarea memoriei, tonus psihic scăzut;
Cauze motorii:
- întârzierea motoră, deficienţe generale ale motricităţii.
Se presupun mai multe cauze şi mecanisme funcţionale. În
general alalia este condiţionată de o serie de deficienţe care ţin de
slaba dezvoltare sau întârziere în dezvoltarea anumitor sisteme
generale cum sunt:
- un deficit în auzul fonematic (nu sesizează şi nu
diferenţiază bine sunetele);
- un deficit în percepţia vizuală (nu diferenţiază formele,
culorile);
- un deficit în funcţia de generalizare şi abstractizare;
- un deficit emoţional (inerţie, emotivitate, atenţie labilă,
lentoare, voinţă slabă).

90
Tipuri de alalie:
Se disting trei tipuri de alalie: motoră, senzorială, mixtă.

Alalia senzorială
Alalicul senzorial are sunetul păstrat dar nu înţelege vorbirea
prin cuvinte. Auzul fonematic este tulburat, atenţia şi memoria
pentru vorbirea orală este foarte slabă. Mai uşor ca cei motori,
repetă prin imitaţie sunetele şi cuvintele şi le pronunţă mai des. S-
au înregistrat şi cazuri când vorbirea a apărut pe neaşteptate, fără să
înţeleagă însă ce spun, ca apoi să dispară.
Diagnosticul este foarte dificil de pus, mai ales la preşcolari.
Forme pure sunt foarte rare. Adeseori se confundă cu hipoacuzia,
surditatea, oligofrenia, fiind necesară o observare îndelungată.

Alalia motoră
Alalicii motori încep să înţeleagă la timp vorbirea altora dar
ei nu vorbesc. Într-o măsură oarecare este atinsă şi înţelegerea, mai
ales cuvintele şi formulările mai complexe.
În afară de afecţiuni ale S.N. sunt şi alte cauze. Incapacitatea
de a întreba, cu el se vorbeşte foarte puţin, nu înţelege. Înţelegerea
vorbirii se aproximează că ar fi defectuoasă la cca 10%, scăzută la
cca 20% şi normală la cca 70%.
Deosebit de tulburată este imitarea motoare verbală. Nu pot
repeta cuvintele datorită imperfecţiunii analizatorului motor.
Diagnosticul alaliei motoare se bazează pe următoarele
simptome principale:

91
- imitarea vorbirii orale este foarte tulburată (inexistenţa
vorbirii articulate);
- mari greutăţi în îmbinările de sunete;
- vorbirea prin mimică şi gesturi este foarte dezvoltată
(gândirea verbală este suficient păstrată).

Alalia mixtă
În alalia mixtă lipseşte atât vorbirea impresivă cât şi
expresivă. Cauza este o vastă afecţiune a creierului care s-a extins
asupra zonelor verbale senzoriale şi motoare. Una din forme este
mai accentuată.

Indicaţii terapeutice
Deoarece la copilul alalic limbajul nu se dezvoltă spontan,
este necesară o activitate dirijată de învăţare a vorbirii, de lungă
durată şi foarte complexă, având ca scop elaborarea, organizarea,
dezvoltarea limbajului. Dacă în cazul celorlalte tulburări, limbajul
este deja elaborat, accentul activităţilor logopedice căzând pe
corectarea unui anumit aspect, la alalic se urmăreşte crearea
limbajului şi restructurarea pe această bază a întregii personalităţi.
La alalici trebuie să se urmărească întreaga dezvoltare psihică şi să
se aibă în vedere atât laturile deficitare ale limbajului cât şi
consecinţele nedezvoltării limbajului asupra activităţii psihice.
Procesul învăţării vorbirii se realizează treptat, în timp, parcurgând

92
mai multe etape, în funcţie de posibilităţi. Eficienţa este în funcţie
de multe aspecte obiective şi subiective (de gradul de întârziere,
vârstă, colaborarea cu medicul, familia, priceperea şi entuziasmul
logopedului). Diagnosticul complex se impune cu necesitate.
Munca logopedică trebuie dusă în paralel în două direcţii. În prima
etapă accentul se pune pe vorbirea orală. Învăţarea scrierii se
structurează pe vorbirea orală, dar contribuie la mai buna
memorare şi înţelegere a vorbirii.
Metodica educării vorbirii alalicului se elaborează în funcţie
de gradul şi forma alaliei. Efortul verbal va fi după puteri şi se va
mări treptat.
La alalicii senzoriali se va folosi mult mimica şi gestul
pentru uşurarea înţelesului. Cuvintele se vor lega de obiecte sau
acţiunile respective. Se va folosi mult şi citirea labială (ajută la
însuşirea articulaţiei şi înţelegerea conţinutului). Odată cu însuşirea
vocabularului se educă treptat şi structura gramaticală.
La alalicii motori, metodica instruirii se structurează pe
metodica vorbirii reflectate. Auzind mereu şi înţelegând vorbirea,
caută s-o imite. Corectarea sunetelor se face prin procedee
obişnuite. Se vor face exerciţii de dezvoltare a auzului fonematic, a
atenţiei auditive, exerciţii de gimnastică fonoarticulatorie generală
şi specifică sunetelor, se va urmări ca pe baza imitaţiei, repetării,
spontaneităţii, dirijării aparatului fonoarticulator să se obţină
pronunţia corectă a sunetelor şi stabilizarea lor.
Efectuând aceste exerciţii se crează premisele pentru
automatizarea mişcărilor, care la început sunt deseori nereuşite, dar

93
cu timpul se conturează, clarifică, precizează. Analiza şi sinteza
fonetică trebuie să fie însoţită de demonstraţii în faţa oglinzii,
cuvintele să fie dozate ca număr şi complexitate. Să nu se
urmărească memorarea unui număr foarte mare de cuvinte.
Însuşirea vocabularului să se facă activ, prin toate activităţile.
Deci dezvoltarea limbajului se realizează atâ prin exerciţii
special organizate cât şi prin verbalizarea permanentă. Activităţile
să fie interesante, să nu aibă caracter de obligativitate pentru că pot
duce foarte uşor la negativism.
Învăţarea scris-cititului este foarte anevoioasă.
Automatizarea mecanismelor motorii necesare scrierii se realizează
foarte greu.
În alalia mixtă măsurile şi metodele se combină, cu accentul
pe tulburarea mai accentuată şi cu sprijinul pe cea mai bine
păstrată.
Prognosticul este mai favorabil alaliei motorii. Cu cât este
mai mic şi ajutorul logopedic este mai bine condus, prognosticul
este mai favorabil. În general prognosticul este pe deplin favorabil.

Vezi „Examinarea alalicului”: I. Mititiuc, T. Purle –


„Incursiune în universul copilului cu tulburări de limbaj”, pag.
Vezi „Elemente de diagnostic diferenţial”: I. Mititiuc, T.
Purle – „Incursiune în universul copilului cu tulburări de limbaj”,
pag.

94
Vezi „Program terapeutic pentru corectarea alaliei”: I.
Mititiuc – „Ghid practic pentru identificarea şi terapia
tulburărilor de limbaj”, pag. 117-150
Vezi „Studii de caz”: I. Mititiuc – „Probleme
psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj”, Ed. Ankarom,
1996

95
AFAZIA
a = fără
phazis = vorbire
Afazia, „tulburare de natură central organică a vorbirii, în
diferitele ei aspecte, forme şi grade, de la o totală lipsă de
înţelegere a vorbirii sau a reproducerii ei, până la dificultăţi de
articulaţie, în înţelegerea nuanţelor mai subtile ale gândirii sau în
aducerea aminte a unor cuvinte şi expresii” este o tulburare destul
de severă.
Cauze.
Afazia este provocată de diferite tulburări organice (în
perioada vorbirii deja formate) ale sistemelor verbale ale creierului
mai ales la adulţi şi în special la bătrâni.
Afazia provine în urma arteriosclerozei vaselor sangvine şi a
hemoragiilor, tumorilor cerebrale, tulburărilor de nutriţie ale
creierului, traumatismelor craniene închise sau deschise.
Leziunile pot cuprinde zone limitate ale creierului sau
regiuni vaste ale creierului.
Substanţa cerebrală afectată este înlocuită printr-o cicatrice
şi prin urmare funcţia ei se pierde pentru totdeauna. Afară de
aceasta, leziunea de focar a substanţei cerebrale provoacă, mai ales
în cazul rănilor creierului, diferite modificări în jurul focarului,
câteodată la distanţe destul de mari (edeme, tulburări de articulaţie)
şi tulburări în funcţionarea normală a sectoarelor sănătoase ale
creierului care sunt în legătură cu focarul. În jurul focarului se
produce inhibarea sistemelor cerebrale. Gravitatea tulburărilor de

96
vorbire şi mentale este în funcţie de localizarea leziunii, calitatea
creierului determinată de vârstă, structură, diferenţele individuale
din structura lor, gradul de dezvoltare al personalităţii (cultură,
instrucţie).
La copii, afecţiunile au un caracter mai puţin persistent însă
mai difuz. Se tulbură în acelaşi timp atât sistemul motor, cât şi
senzorial al funcţiei verbale. Restabilirea se realizează mai rapid
din cauza unei labilităţi mai mari a creierului. Revenirea vorbirii la
afazici se desfăşoară pe un fond patologic, care se echilibrează doar
treptat. La început au dureri de cap, ameţeli, slăbirea şi excluderi
parţiale ale memoriei, fatigabilitate rapidă, degradare fizică şi
intelectuală.
Evoluţia tulburărilor afazice.
În primele ore, zile şi săptămâni după afectarea creierului,
afaziile se manifestă de cele mai multe ori sub formă de tulburări
vaste ale vorbirii, iradiate, totale, până la tulburarea profundă a
celor mai simple forme ale vorbirii. Afazicul nu înţelege şi nu
vorbeşte, reacţionează inert la tot ce-l înconjoară. Deseori însă, la
început se manifestă o tulburare mai mare a uneia din laturile
vorbirii (motoare sau senzorială, orală sau scrisă). Uneori se
restabileşte foarte curând, peste câteva ore, zile, săptămâni, mai
ales la tinerii traumatizaţi. De cele mai multe ori revenirea
evoluează lent şi treptat. Cele mai puternice sunt afaziile
determinate de traumatizarea zonelor verbale fundamentale
(frontale, temporale, parietale). La copii sunt mari posibilităţi de
compensare. Restabilirea verbală se realizează mai repede şi uneori

97
ajunge la normal, dar leziunea aduce modificări mai largi ale
psihicului, limitând dezvoltarea psihicului în ansamblu.
Se deosebesc două tipuri principale de afazie: motoare şi
senzorială.
Afazia motoare.
Indiciul principal al afaziei motoare este imposibilitatea
totală sau limitată a vorbirii expresive articulate, cu toată
integritatea vorbirii impresive. Afazicul motor aude şi înţelege
vorbirea, dar el nu vorbeşte deşi stăpâneşte funcţia motoare
elementară a organelor de vorbire (poate să mişte limba, buzele
etc). El nu poate articula, nu-şi poate aminti aceste mişcări deşi
mişcările organelor periferice sunt păstrate la el.
În cazul afaziei motoare se slăbeşte în mod însemnat întreaga
funcţie superioară a encefalului. Se adaptează mai greu la condiţiile
vieţii, îndeplineşte mai greu chiar şi acţiunile obişnuite, legate de
viaţa de toate zilele. În cazurile grave se constată o emotivitate
crescută, exagerată, explozii afective acute, emoţii chinuitoare. În
cazurile uşoare se constată o labilitate a excitaţiei nervoase,
tendinţa de epuizare rapidă, slăbiciune, irascibilitate, fatigabilitate,
dificultăţi de concentrare şi alte fenomene neurastenice.
Afazia senzorială.
Indiciul principal al acestei afazii este disocierea sunetului de
înţeles. Sunt păstrate frânturi de vorbire expresivă care au de obicei
caracter de cuvinte şi expresii introductive şi de înlocuire.
La început sunt frecvente denaturările de cuvinte prin
confundarea sunetelor sau silabelor asemănătoare din punct de

98
vedere acustic, prin intercalări sau omisiuni ale acestora. Nu înţeleg
sensul cuvintelor. Se constată de asemenea o pronunţată
contradicţie între vorbirea interioară şi cea orală. Spun ceea ce
gândesc şi fac, ştiu aceasta şi se enervează. În funcţie de gradul şi
localizarea leziunii cerebrale, manifestările vorbirii tulburate sunt
foarte variate:
- nu reacţionează deloc la vorbire, o recepţionează ca pe un
zgomot;
- deosebesc vorbirea de alte sunete;
- percepe vorbirea ca vorbire, dar nu înţelege;
- repetă voit un cuvânt fără să-l înţeleagă;
- înţelege cuvinte dacă de faţă sunt obiectele;
- unii nu recunosc nici limbajul gesturilor.
La ei este tulburată şi citirea şi întreg psihicul.
Restabilirea vorbirii la afazici se face numai atunci când
fenomenele acute ale bolii care a provocat afazia încetează şi
bolnavul se află într-o stare de linişte relativă. Dacă afazia este de
provenienţă pur mecanică, trebuie să se aştepte vindecarea
completă a rănii şi dispariţia durerilor de cap şi spasmele. Este
indicat ca terapia să înceapă cât mai repede. Primele exerciţii vor fi
scurte (câteva minute) ca să nu provoace oboseală şi complicaţii
ale creierului şi să fie făcute sub supravegherea medicului. Durata
activităţilor să fie de 30’-45’, cel puţin de trei ori pe săptămână însă
cu calculul individual al fatigabilităţii. De pregătit şi un material
verbal corespunzător. Metodica restabilirii vorbirii implică un vast
complex de procedee.

99
În terapia afaziei senzoriale, obiectivul principal este
consolidarea laturii semantice, de a fixa pentru fiecare cuvânt un
înţeles corespunzător, permanent şi stabil, cu toată forma lui
schimbătoare. Cuvintele să fie date în propoziţii, nu izolat şi în
forme schimbătoare. După însuşirea vocabularului se va urmări
înlăturarea agramatismelor, folosindu-se metoda raţionamentelor, a
însuşirii conştiente a sensurilor categoriilor gramaticale. Se va
urmări în continuare dezvoltarea generală a vorbirii, scrierea
(dictare, copiere creatoare, citire cu voce tare şi în gând, povestiri,
compuneri).
Afazia senzorială trece mai uşor şi uneori dispare fără o
muncă specială.
La afazicii motori, după ordin, mişcările se îndeplinesc mai
greu sau sunt imposibil de realizat. În condiţii naturale se
efectuează normal. La aceştia, toate articulaţiile se transformă în
mişcări conştiente, la început fără oglindă, apoi în faţa oglinzii.
Pentru formarea articulaţiilor necesare se porneşte de la acţiunile
directe păstrate. I se cere să observe în faţa oglinzii forma şi
consecvenţa fiecărei mişcări în parte. Dacă mişcările nu se pot
realiza se ajută de degete. În general se porneşte de la mişcările
păstrate şi se formează treptat articulaţiile sunetelor, începând cu
vocalele. Sunetul reprodus se consolidează şi se generalizează. Se
face legătura cu litera, după literă se pronunţă. Se trece apoi la
asocierea conştientă a sunetelor (vocalelor) cu demonstraţii,
ilustraţii. La fel se formează şi consoanele, începând cu articulaţii
mai simple, care se văd bine în oglindă şi care se pot pipăi (p, b, m,

100
n, v). Este inutil să-l obligăm să pronunţe sunetul după auz pentru
că structurile vechi sunt distruse (obţinem doar oboseală,
disperare). În procesul însuşirii cuvintelor se face analiza lor pentru
înţelegerea rolului semantic al fonemelor, mai ales a celor
opozante. Tot acum se înlătură şi confundarea persistentă şi
penibilă a articulaţiilor asemănătoare (t-d, l-r) printr-o analiză
amănunţită a deosebirilor lor fiziologice.
Deoarece în afazia motoare apar greutăţi în integrarea
sunetelor în silabe şi a silabelor în cuvinte, din cauza inerţiei
patologice a proceselor de articulaţie şi a dezintegrării vorbirii
interioare, care frânează comutarea de la un sunet la altul, se va
împrumuta silabelor un anumit înţeles (muuu = mugetul vacii). El
va pronunţa îmbinarea necesară, după care se va lega de înţelesul
corespunzător. Obligatorie este analiza fonetică semantică a
cuvintelor. Pentru că nu poate lega cuvintele în propoziţii, după
restabilirea cuvintelor trebuie să se formeze deprinderile de
alcătuire a propoziţiilor, care să cuprindă obligatoriu predicate,
eliminându-se stilul telegrafic. În acest scop se vor verbaliza
imagini, tablouri, acţiuni. Dacă se menţine stilul telegrafic, se vor
alcătui propoziţii după cuvinte de sprijin. Se va urmări şi la ei
eliminarea agramatismelor şi embolofraziilor.
O sarcină importantă a restabilirii vorbirii este şi
dezinhibarea vorbirii, adică reînvierea imaginii motoare
corespunzătoare a cuvintelor prin reproducerea imaginilor care-i
sunt bine cunoscute. Acestea trezesc interesul, provoacă amintiri
despre ceva drag, apropiat de viaţă şi profesie. Cerându-i să

101
denumească, cuvintele pot să apară spontan (30-40 la o şedinţă).
Tot pentru dezinhibare se va folosi numărarea directă, zilele
săptămânii, lunile anului, alfabetul, versuri învăţate înainte.
Prognostic
În cazurile uşoare, vorbirea se restabileşte pe deplin, uneori
spontan în 1-3 luni. În cazurile grele sunt necesari 2-3 ani şi de
obicei nu total. Vorbirea nouă se deosebeşte de cea veche prin
încetineală, caracter concret, stil primitiv, greutăţi în înţelegerea
vorbirii, agramatisme.

DISFAZIA
Disfazia este o tulburare globală a limbajului, manifestată
printr-o elaborare tardivă şi imperfectă a limbajului, afectând atât
exprimarea ideilor prin semne, cât şi înţelegerea lor. Este
considerată o deficienţă a vorbirii gândite (interioare).
Disfazia este o tulburare de tip afazic. Disfazicul prezintă o
dislalie polimorfă sau generalizată, articulaţia şi fonaţia copilului
mic.
Simptomele disfaziei se prezintă în grade şi combinaţii foarte
variate. Un procent ridicat de copii prezintă o disfazie primară
neidentificată cu dificultăţi articulatorii însoţite de greutăţi în
înţelegerea vorbirii, o judecată superficială, atribuită pe nedrept
deficienţei mintale. La cazurile grave şi emisia vocalelor este
imposibilă. Disfazia nu se prezintă sub forma unui simplu blocaj al
limbajului, ci este vorba de o dezintegrare a acestuia, de aceea este
o tulburare afazică asemănătoare cu afazia copilului.

102
La copilul disfazic, tulburările de limbaj se manifestă mai
mult prin lapsusuri, sărăcie verbală şi de vocabular, confuzii de
sens, incapacitatea de a organiza povestirea. Memorează greu
cuvintele dar puterea de evocare a acestora este foarte redusă.
Vorbirea rămâne mult timp agramată, cu o simplificare a sintezei şi
frazei. Abundă erori nesistematizate de gen, legătură, număr, timp.
Construcţia frazelor, prin lungime şi structură este mult întârziată.
Lipseşte adesea ordinea sintactică a cuvintelor, uneori fiind redusă
la o simplă însuşire de cuvinte. Adeseori lipsesc cuvinte
indispensabile pentru sens sau căutarea anxioasă a unui cuvânt pe
care-l cunoaşte dar momentan nu şi-l aduce aminte. Lectura şi
scrierea sunt şi ele masiv atinse. Memorează foarte greu şi evită
chiar să memoreze, dar se restabileşte odată cu restabilirea vorbirii.
Atenţia auditivă este şi ea foarte redusă. La unii se observă chiar o
incapacitate de a asculta, de a fi atenţi la ce aud, de a diferenţia
complexele sonore şi de a reacţiona la ele. Percepţiile acustice sunt
foarte inconstante şi nestatornice şi se înrăutăţesc în caz de boală,
oboseală, existenţa altor factori care-i abat atenţia.
Dacă nu se intervine la timp, adecvat, disfazia poate produce
modificări serioase pe planul pesonalităţii.Apare o atitudine
patologică faţă de vorbire odată cu conştientizarea handicapului de
limbaj.
La copilul disfazic se tulbură într-o măsură mai mare sau mai
mică întreg psihicul. Unele dintre aceste modificări sunt provocate
de tulburările de limbaj pe care le prezintă, altele se datorează
aceloraşi cauze care au produs tulburarea de limbaj.

103
Dacă se intervine la timp, se poate ajunge la o pronunţie
corectă, la formulări de propoziţii şi fraze corecte, legate într-un
text, la o scriere corectă, totuşi va persista foarte mult timp, uneori
toată viaţa un vocabular mai redus, un stil telegrafic, o vorbire
spontană mai săracă, greutăţi în integrarea noilor cunoştinţe, în
înţelegerea sensurilor etc.
Terapia disfazicului urmăreşte în linii mari aceleaşi obiective
ca şi terapia alalicului, surdo-mutului. Se folosesc aceleaşi metode
şi procedee dar individualizate şi adaptate posibilităţilor şi etapei în
care se află disfazicul respectiv. Trebuie să se ţină seama şi de
factorii afectivi, de climatul socio-afectiv familial, trezită dorinţa
de a vorbi, care de obicei nu există la aceşti copii. Evoluţia este
variabilă.

Vezi: „Studiu de caz”, pag. 266: I. Mititiuc – „Probleme


psihopedagogige la copilul cu tulburări de limbaj”, Ed. Ankarom,
1996

104
TULBURĂRI DE VOCE
Vocea normală se caracterizează prin tărie potrivită,
claritatea tonului, un diapazon potrivit vârstei şi sexului, un
vibrator uşor, o inflexiune constantă şi agreabilă a înălţimii şi forţei
în funcţie de înţelesul cuvintelor rostite.
Orice abatere de la acestea poate fi considerată un defect
vocal. Există totdeauna o cauză a acestora, fie organică, fie
funcţională. Cele organice pot fi la rândul lor congenitale sau
dobândite (malformaţii ale boltei palatine, ale palatului moale,
deformaţii ale dinţilor şi limbii, noduli pe coardele vocale, polipi,
deviaţii de sept, inflamaţii laringiene sau ale mucoasei nazale,
tumori ale faringelui etc.).
Printre cauzele funcţionale mai frecvente sunt: hipotonia
palatului moale, paralizii ale laringelui sau coardelor vocale,
folosirea incorectă a vocei. Pot să apară ca fenomene secundare în
hipoacuzii, disartrii, afazii, rinolalii etc.
Uneori au o cauză psihologică (boli psihice, şoc emotiv, stări
conflictuale, disconfort psihic etc.).
Transformările de la nivelul sistemului endocrin prin
schimbările funcţiei hipofizare şi modificările hormonilor sexuali
pot sta şi ele la baza unor tulburări ale vocei (mutaţia patologică,
vocea de „Falsetto” la bărbaţi).
AFONIA – DISFONIA
Se caracterizează prin lipsa totală sau parţială a vocei. Cel
mai frecvent este determinată de starea de funcţionare a coardelor
vocale în vorbire. Dacă vibrează insuficient, vocea poate fi

105
diminuată, şoptită, răguşită, monotonă, fără inflexiuni, surdă,
nazonantă, fiind vorba de o disfonie. Dacă e o totală neparticipare a
coardelor vocale în vorbire, vocea dispare complet. În timpul
vorbirii glota nu se închide deloc (afonia) sau se închide insuficient
(disfonia). Cauza poate fi organică (procese inflamatorii ale
laringelui, tumori, pareze musculare) sau funcţională (reacţii
psihogene, isterice, nevrotice care inhibă zonele centrale şi căile de
transmisie vocală), tulburări emotive, obiceiuri vocale nepotrivite.
În disfonia funcţională, spre deosebire de cea organică,
vocea apare în reacţii reflexe.
Limbajul este normal dezvoltat, dar apar tulburări psihice:
fatigabilitate, neatenţie, excitabilitate mărită, neîncredere etc.
Prognosticul afoniei şi disfoniei funcţionale este favorabil.
Se recomandă în primul rând înlăturarea cauzei care a dus la
apariţia tulburării, la nevoie şi tratament medicamentos pentru
echilibrarea sistemului nervos şi creşterea pragului de rezistenţă la
factori de stres, odihna completă a vocei, apoi reeducarea vocei,
pornind de la o voce şoptită, o fonaţie uşoară, evoluând treptat spre
o voce normală. De obicei este necesară şi psihoterapia care se va
face în paralel cu corectarea vocei.
Dacă cauza este organică, examenul laringoscopic este
absolut necesar şi în funcţie de rezultatele acestuia, se va acţiona în
continuare. Dacă coardele vocale arată o patologie activă, se
intervine chirurgical, intervenţia logopedică fiind contraindicată.
Dacă neregularităţile apar în urma folosirii greşite a vocei, se
recomandă pentru început odihna completă a vocei, după care se

106
încep exerciţii speciale. Sunt şi cazuri în care nici medicul şi nici
logopedul nu sunt de folos, în special atunci când neregularităţile
sunt permanente, iremediabile.
FONASTENIA-PSEUDOFONASTENIA
Fonastenia este o tulburare de voce de obicei funcţională.
Gradul tulburărilor fonastenice variază de la o neînsemnată
disfonie până la o afonie totală.
Fonastenia se caracterizează prin scăderea intensităţii vocei,
pierderea calităţilor muzicale, întreruperea şi rateul vocei, tremurul
şi obosirea rapidă a vocei.
Este determinată de folosirea incorectă şi abuzivă a vocei şi
de laringite.
Pseudofonastenia se întâlneşte în special la preşcolari având
drept cauze folosirea abuzivă a vocei şi stările emoţionale.
Este bine ca aceste tulburări să fie prevenite prin măsuri de
igienă şi de profilaxie a vocei. Dacă apar, se recomandă repaos
vocal şi terapie logopedică. De obicei dau recidive şi apar
modificări psihice (iritabilitate, irascibilitate, devin
necomunicativi). Tratamentul medical este ineficient.
RĂGUŞEALA
Se caracterizează printr-o voce îngroşată, până la pierderea
ei. Poate avea cauze organice (stenoză laringiană, apariţia unor
noduli pe coardele vocale, inflamări ale cordelor vocale, ale
laringelui sau ale căilor respiratorii) sau funcţionale, fiind
determinate de stări emoţionale puternice, de folosirea excesivă a

107
vocei sau de proasta dirijare a aerului din plămâni spre cavitatea
bucală.
Se recomandă tratament medicamentos, repaos vocal şi
exerciţii logopedice pentru restabilirea vocei.
MUTAŢIA PATOLOGICĂ
Apare la băieţi, aceştia având o voce bărbătească de la 8-11
ani sau întârzie schimbarea vocei, menţinându-se o voce hârâită, cu
oscilaţii rapide de la un ton la altul.
Mutaţia patologică apare în tulburările endocrine. Vocea de
„Falsetto” la bărbaţi.
Este persistenţa vocei subţiri din perioada prepubertală până
la adolescenţă sau mai târziu. Pot fi mai multe cauze: dezechilibru
sau nedezvoltare glandulară (scurtează coardele vocale), deficienţa
activităţii gonadelor, a hipofizei sau amândurora (coardele vocale
menţinându-se la lungimea lor din pubertate), abuzul de voce prin
cântec (băiatul este forţat să cânte soprană în timpul pubertăţii ceea
ce este foarte contraindicat).
În instruirea vocală, primul pas este psihoterapia, pentru a-i
dezvolta dorinţa reală de a-şi modifica vocea şi pentru a putea
suporta situaţia, jenantă pentru ei, pe care schimbarea vocei o
implică. Se poate merge până la schimbarea medicului pentru a nu
fi ţinta ironiilor în momentul încercărilor de schimbare.

ÎNTÂRZIERE ÎN DEZVOLTAREA LIMBAJULUI


Copiii cu asemenea tulburări nu reuşesc să atingă nivelul de
evoluţie al limbajului conform cu vârsta cronologică. Este

108
considerat cu întârziere în evoluţia limbajului copilul care până la
3 ani foloseşte un număr redus de cuvinte, aproape totdeauna
alterate ca pronunţie şi care nu formează încă propoziţii simple deşi
auzul este bun, organele fonoarticulatorii sunt normal constituite
iar dezvoltarea intelectuală este corespunzătoare vârstei
cronologice.
În evoluţia lor există de la început un decalaj faţă de cei
normali. Ei lalalizează puţin şi apoi evoluţia fonoarticulatorie este
stagnată. Chiar dacă monosilabele dublate apar la timp, urmează o
lungă perioadă de latenţă. Maturaţia neuromotorie generală şi
maturitatea generală este întârziată. Cuvintele apar după 2-3 ani,
simplificate, fonemele dificile lipsesc sau sunt înlocuite cu altele
simple, finalele se pierd, grupurile consonantice sunt reduse la
consoanele mai uşor de pronunţat. Propoziţiile întârzie să se
alcătuiască sau sunt simplificate sau reduse la treapta de cuvânt
propoziţie, lipsesc desinenţele, lipsesc cuvintele de legătură,
adverbele, pronumele, mai târziu cuvintele cu un grad sporit de
abstracţie.
Evoluţia limbajului continuă să fie dificilă, cu aspecte
caracteristice, menţinându-se un retard al limbajului şi la vârsta
şcolară, pe trei trepte: articulare, vocabular şi construcţii de
ansambluri verbale. Vocabularul este foarte redus, articularea, în
special a consoanelor şi grupurilor de consoane, incorectă, se
menţine o insuficientă discriminare fonetică, dificultăţi în analiza
sunetelor şi cuvintelor, în diferenţierea lor. Nu se pot exprima

109
corect, logic, în propoziţii şi fraze, greutăţile apărând atât sub
aspect lexical şi fonetic cât şi gramatical.
Examenul neurologic pune în evidenţă mai ales greutăţi în
realizarea mişcărilor fine ale degetelor, buzelor, limbii, mai rar ale
motricităţii generale.
Intelectul, în unele cazuri, este normal, alteori se asociază cu
un deficit de intelect care cu timpul se va confirma ca un intelect
liminar sau ca o debilitate mintală. La preşcolari, întârzierea în
dezvoltarea intelectuală poate fi o consecinţă a întârzierii în
dezvoltarea vorbirii.
Sub aspectul comportamentului şi sferei afective se constată
o inhibiţie emotivă caracteristică: timiditate şi lipsa îndemnului de
a comunica, opoziţionism, reactivitate mărită.
Etiologie.
Întârzierea în dezvoltarea limbajului poate avea o cauzalitate
foarte diferită. Sunt implicaţi factori neurogeni care determină o
leziune cerebrală micro- sau macrosechelară, factori somatogeni
care determină o întârziere globală a dezvoltării somato-
neuropsihice, factori psihogeni cum ar fi: abandonul sau lipsa de
îngrijire, stimulare, mediu nefavorabil dezvoltării vorbirii sau
greşeli de educaţie care generează opoziţia sau refuzul copilului de
a comunica etc. Factori constituţionali care sunt priviţi ca o
particularitate înnăscută, constituţională şi adeseori ereditară a
personalităţii psihosomatice şi care se caracterizează printr-o
inabilitate în domeniul verbului. De fapt prezenţa unui factor
constituţional-ereditar nu este exclusă în unele cazuri, întârzierea

110
simplă în apariţia şi dezvoltarea limbajului, slabul impuls de a
imita vorbirea mergând până la teama de a vorbi, se întâlnesc de
două ori mai frecvent la băieţi şi de două ori mai frecvent la taţii
acestora.
În terapia logopedică, metodele şi procedeele se vor aplica în
funcţie de etiopatogenia tulburării şi de individualitatea copilului.
Psihoterapia trebuie să preceadă şi să se exercite pe toată
perioada terapiei pentru stabilizarea sau restabilizarea echilibrului
neuropsihic sau afectiv al copilului asupra comunicării, pentru
deconflictualizare, pentru dezvoltarea interesului pentru
comunicare.
Modelul stimulării lingvistice este de mare importanţă:
permanenta comunicare verbală, încărcătura afectivă a vorbirii,
claritatea şi corectitudinea vorbirii, dialogul fără răspunsul
copilului (formulat de mamă), selectarea şi adoptarea cuvintelor,
noţiunilor sau construcţiilor stilistice care să fie accesibile, adaptate
nivelului de înţelegere. În acelaşi timp să fie îndepărtate modelele
cu efecte negative (bunici obosiţi, irascibili, persoane cu tulburări
caracteriale, nevroze, tulburări de limbaj). Se va evita
suprasolicitarea, frecventele schimbări de anturaje. Se va stimula
vorbirea printr-o varietate de tehnici, mijloace, forme de activitate,
vizând dezvoltarea şi organizarea limbajului sub toate aspectele
sale: înţelegere, vocabular, structură gramaticală, organizarea
comunicării.
Evoluţie şi prognostic.

111
Diferă în funcţie de forma clinică şi de etiologie. Cele care
însoţesc sechele encefalopatice, la vârsta preşcolară evoluează lent
dar către sfârşitul acestei perioade sunt evidente. Limitarea vorbirii
şi dislalia dispar după primul an de şcoală. Uneori este necesară
amânarea şcolarizării cu un an.
În formele somatice sau psihogene evoluţia este rapid
regresivă.
În general prognosticul este bun, întârzierea se lichidează cu
vârsta, de multe ori fără o simptomatologie reziduală. În general
către vârsta de 6-7 ani se face un salt şi este de reţinut
receptivitatea mărită la terapie logopedică şi medico-pedagogică la
această vârstă. Formele psihologice nu sunt însă totdeauna cele mai
simple şi terapia întâmpină uneori dificultăţi neprevăzute.

MUTISMUL
Mutismul constă în dispariţia limbajului existent, în afara
unei agresiuni cerebrale. Este vorba de instalarea unei inhibiţii
totale, în anumite condiţii, a capacităţii de exprimare verbală, deşi
copilul posedă limbajul datorită unei blocări emotive grave.
Apare mai frecvent la copii, la adult este vorba de o psihoză
generalizată. Rareori în cadrul unei nevroze la adult. Poate să apară
mai frecvent în cazurile de isterie gravă care face trecerea spre
psihoze.
La copil, mutismul este de cele mai multe ori voluntar şi
apare mai frecvent la copiii psihotici, la cei emotivi, labili,

112
nevrotici. Este declanşat de situaţii neplăcute şi traumatizante,
intrând în sfera reflexului de apărare.
Mutismul se manifestă prin refuzul total sau parţial de a
vorbi cu unele persoane sau cu toate. Această muţenie poate fi
temporară sau de lungă durată (câteva luni sau ani). Nu comunică
dar înţeleg vorbirea şi nu au deficienţe intelective. Menţinerea
muţeniei o perioadă mai îndelungată poate influenţa dezvoltarea
vocabularului, exprimarea logică-gramaticală, achiziţiile şcolare şi
sociale.
Sindromul este de cele mai multe ori psihogen dar aproape la
toate cazurile există şi un fundal organic (microsechelar, diminuare
a rezistenţei fizice sau neuropsihice a organismului).
Aceşti copii au un fond ereditar predispozant sau favorizant
sau prezintă microsechele encefalopatice. Pe acest fond, în urma unor
traumatisme psihoafective repetate (incidente în familie, greşeli
pedagogice, metode empirice folosite în scopul dezinhibării vorbirii)
s-a fixat mutismul.
Deci mutismul are un determinism complex, impunându-se
şi un tratament complex (psihoterapic, logopedic, pedagogic,
medical).
Terapia logopedică trebuie să urmărească dezinhibarea
corticală şi pentru aceasta este nevoie în primul rând să se elimine
factorii care au determinat şi faţă de care s-a fixat reacţia nevrotică.
La nevoie se va schimba şcoala, vor fi eliminate persoanele care au
provocat această reacţie, din preajma copilului, pentru a putea
modifica atitudinea afectivă şi mentală faţă de şcoală, membrii

113
familiei. Se va urmări şi echilibrarea neurofiziologică prin
tratament medicamentos, li se va acorda ajutor pedagogic masiv
pentru a înlătura un eventual handicap intelectual şi insucces
şcolar.
Deci mutismul are o complexă determinare psihosomatică şi
socială, necesitând o metodică complexă logopedică şi
psihopedagogică.
Vezi: „Studiu de caz”, pag. 280: I. Mititiuc – Probleme
psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Ed. Ankarom,
1996

Bibliografie
1. Albu Adriana, Albu C-tin, 2000 – Asistenţa
psihopedagogică şi medicală a copilului deficient fizic, Ed.
Polirom
2. Arcan P., Ciumăgeanu D., 1980 – Copilul deficient mintal,
Timişoara, Ed. Facla
3. Boşcaiu E., 1983 – Bâlbâiala - prevenire şi tratament.
E.D.P., Bucureşti
4. Dragomirescu V. – Psihosociologia comportamentului
deviant, Ed. Şt. şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
5. Manolache C. Gh., 1980 – Surdomutitatea – oligofrenie –
limbaj. Auzitori şi surdomuţi. Ed. Medicală, Bucureşti
6. Mititiuc Iolanda, 1996 – Probleme psihopedagogice la
copilul cu tulburări de limbaj. Ed. Ankarom

114
7. Mitituc Iolanda, 1999 – Ghid practic pentru identificarea şi
terapia tulburărilor de limbaj. Ed. Cantes
8. Mititiuc Iolanda, T. Purle, 2005 – Incursiune în universul
copiilor cu tulburări de limbaj, Ed. Pim, 2005
9. Păunescu C., 1976 – Introducere în logopedie, E.D.P.,
Bucureşti
10.Păunescu C., 1984 – Tulburări de limbaj la copil. Ed.
Medicală, Bucureşti
11.Păunescu C., Musu I., 19 – Psihopedagogie specială
integrată. Handicapul mintal. Handicapul intelectual
12.Păunescu C., Musu I., 1990 – Recuperarea medico-
pedagogică a copilului handicapat mintal. Ed. Medicală,
Bucureşti
13.Păunescu C., Toncescu N., Neagu M., Ludu F., Bârzea C.,
1976 – Nedezvoltarea vorbirii copilului. E.D.P. Bucureşti
14.Păunescu C. – Agresivitatea şi conduita umană, Ed. Tehnică,
Bucureşti 1990
15.Rozorea Anca, 1998 – Deficienţe de vedere, Ed. Pro-
Humanitate
16.Sima I., 1998 – Psihopedagogie specială. Studii şi cercetări
(vol. I-II) E.D.P., Bucureşti
17.Stănică I., Mariana Popa, Popovici D.V., Rozarea Anca,
Musu I., 1997 – Psihopedagogia specială – Deficienţe
senzoriale, Ed. Pro-Humanitate

115
18.Stănică I., Popa Mariana, 1994 – Elemente de
psihopedagogia deficienţilor de auz. Secretariatul de stat
pentru handicapaţi, Bucureşti
19.Stănică I., Ungar Elisabeta, Benescu C., 1983 – Probleme
metodice de tehnica vorbirii şi labiolecturii, E.D.P.,
Bucureşti
20.Străchinaru S – Devierile de conduită la copil, E.D.P.,
Bucureşti, 1959
21.Tobolcea Iolanda, 2000 – Orientări psihologice şi
logopedice în logonevroză. Ed. Axis, Iaşi
22.Verza E., 1987 – Metodologii contemporane în domeniul
defectologiei şi logopediei. Bucureşti
23.Verza E., 1973 – Conduita verbală a şcolarilor mici. E.D.P.
Bucureşti
24.Verza E., 1977 – Dislalia şi terapia ei. E.D.P. Bucureşti
25.Vlasova T.A., 1975 – Despre copiii cu abateri în dezvoltare.
E.D.P., Bucureşti
26.Vrăjmaş Ecaterina, Stănică Cornelia, 1994 – Terapia
tulburărilor de limbaj. Secretariatul de stat pentru
handicapaţi, Bucureşti
27.Zazzo Rene, 1979 – Debilităţile mintale. E.D.P., Bucureşti

116

S-ar putea să vă placă și