Andrei Stoica

Natura umana

Omul este o fiinţă contradictorie care poate simţi absenţa

obiectului iubit într-un mod mai intens şi mai viu decât
prezenţa sa. Teologia negativă ne învaţă despre un
Dumnezeu căruia nu-i percepem prezenţa imanentă, deşi
ea rezidă în profunzimile noastre.

Problema centrala a filosofiei o constituie intelegerea si explicarea fiintei

umane. Maxima socratica ( Cunoaste-te pe tine insuti!) si cele patru intrebari
kantiene, care circumscriu domeniul filosofiei, indica faptul ca reflectia asupra
umanului constituie nucleul demersului filosofic si sustin centralitatea
antropologiei in raport cu alte teme. Fara sa indeplineasca o conditie de
exhaustivitate, religia si stiintele particulare vizeaza omul unilateral, fara sa
releve sensul existentei umane, iar filosofia vizeaza noi trasaturi ale esentei
umane, prin interogatiile asupra naturii omului cautand sa afle care raspunsuri
rezista unei probe critice relativ la cunoasterea conditiei umane. Conditia de
comprehensiune asupra naturii umanului presupune conjugarea unor pozitii
conturate in istoria filosofiei. Astfel, Descartes considera ca trasatura esentiala a
omului o reprezinta cugetarea, pentru Bergson omul este o fiinta care fabrica
obiecte artificiale, pentru Blaga creatia culturala constituie distinctia ontologica a
omului, iar Pico della Mirandola sustine ca omul nu are trasaturi definitorii. Karl
Jaspers afirma ca “ Demnitatea omului este de a fi reprezentantul nedefinitului”,
demnitate pe care Kant o afirma in formula omului ca scop in sine, insistand
asupra faptului ca antropologia trebuie sa tina cont de perfectibilitatea umana,
ceea ce implica ideea pascaliana a tragismului conditiei umane. Blaise PASCAL
– “Cugetari” : omul este o trestie cugetatoare. “ Ce himera mai este si acest om?
… depozitar al adevarului; ingramadire de incertitudine si eroare; marire si
lepadatura a universului. [ …] Omul este asa de mare, incat maretia lui reiese si
din aceea ca el se stie nenorocit. […] astfel, toate nenorocirile omului dovedesc
maretia sa. Sunt niste nenorociri de mare senior, de rege deposedat… Omul nu
este decat… o trestie cugetatoare. […] Insa in cazul in care universul l-ar strivi,
omul ar fi inca mai nobil decat ceea ce-l ucide; pentru ca el stie ca moare; iar
avantajul pe care universul il are asupra lui, acset univers nu-l cunoaste. Adept al
jansenismului de la Port-Royal, Blaise Pascal marcheaza epoca sa prin natura si
aria preocuparilor sale.Considerat cel mai important antropolog crestin al
secolului al XVII-lea, Pascal asociaza sentimentul orgoliului ratiunii cu cel al
nimicniciei, provocat de infinitatea universului. Conceput ca proiect al unei
apologii a crestinismului, textul “Cugetarilor” constituie o interogatie pasionala
asupra conditiei umane, afirmand statutul ontologic contradictoriu al omului in
univers: in pofida imposibilitatii de a atinge absolutul, prin constiinta sa omul se
 superiorizeaza infinitatii oarbe a universului incapabil de a se cunoaste. Situarea
in intervalul ontologic limitat de neant si infinit face din om o fiinta contradictorie:
este tot in raport ci neantul, dar este nimic in raport cu infinitul. Omul posseda
facultatea de a rationa, ceea ce-l face maret, dar judecata sa este limitata, ceea
ce-l face sa se simta nenorocit. Aceasta nenorocire este insa dovada maretiei
sale, o nenorocire de de rege deposedat care are constiinta propriului destin
tragic. Metafora trestiei cugetatoare sugereaza ideea alcatuirii simultane de trup
si suflet: omul este un corp fragil al universului, dar este si spirit destinat sa
cunoasca adevarul, chiar daca nu-l va gasi pe deplin. Pascal considera omul o
mare enigma, pe care gandirea nu o poate descifra. Filosofii care s-au raportat la
om l-au privit unilateral, remarcand fie maretia, fie nenorocirea sa. Fiinta
mizerabila, incapabil de adevar absolut, omul se superiorizeaza prin raportare
constienta la infinitatea oarba a universului. Concluzia lui Pascal este legata de
necesitatea recunoasterii maretiei conditiei umane, deoarece partajul mizeriei si
grandorii, constitutiv naturii umane, are ca unic remediu credinta. Reflectia
pascaliana implica fundamentarea umanului pe propriile limite, astfel incat
conditia umana este pusa sub semnul tragicului. Convertit in angoasa
existentiala, rationamentul pascalian are ca dominanta superioritatea ontologica
a fiintarii umane. Ca si Descartes, Pascal afirma statutul principial al constiintei,
dar afirma augustinian primatul credintei si iubirea ca esenta a umanului. Dincolo
de Kierkegaard, care avea sa reitereze legaturile pascaliene dintre viata, credinta
si ratiune, existentialismul se revendica de la Pascal. Rene Descartes – “Meditatii
metafizice” : fiinta cugetatoare. “ Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru ce cugeta.
[…] unul ce se indoieste,intelege, afirma, neaga, vroieste, nu vroieste, totdeodata
imagineaza si simte; […] din simplul fapt ca stiu de existenta mea si … absolut
nimic altceva nu apartine firii sau esentei mele … inchei pe drept ca esenta mea
consta in aceea doar ca sunt fiinta cugetatoare. […] pe de o parte, am o idee
distincta si clara a mea insumi ca fiinta cugetatoare doar, neintinsa, iar pe de alta
parte, o idee distincta a corpului ca lucru intins doar, cugetator […] Dar nimic nu
ma invata mai lamurit natura decat ca am un trup, caruia I-e neplacut atunci cand
simte durere … prin urmare, nu trebuie sa ma indoiesc ca se afla ceva adevarat
aici.”