Lucrari P L

sâmbătă, 12 iulie 2014

Artroza pumnului si a mainii propriu zise

fiind sustinuță și de suprafaţa de proiecţie, enormă în raport cu dimensiunile
sale, din cortexul cerebral, care-i controlează activitatea. Mâna este un
adevărat receptor senzorial care permite palparea obiectelor și interpretarea
informațiilor vizuale. Articulațiile mâinii sunt reprezentate de articulațiile
carpometacarpiene (între oasele carpiene din rândul 2 și ultimile 4
metacarpiene), articulația carpometacarpiană a policelui și articulațiile
intermetacarpiene. Articulațiile degetelor sunt reprezentate de cele
metacarpofalagiene și interfalagiene proximale și distale II-V, respectiv
interfalangiană a policelui. Epidemiologie. Artroza mâinii este de 10 ori mai des
întalnită la femei, cu debut în decadele 4 și 5 de viață. Artroza reprezintă cea
mai frecventă afecțiune a aparatului locomotor, după vârsta de 35 de ani, 50%
din populație prezintă leziuni artrozice, iar după 55 ani afectarea este în
proporție de 80%. Clasificare. Din punct de vedere etiologic, artrozele se
clasifică în primare (idiopatice, primitive, fară cauză bine identificabilă) și
secundare (în care există un raport de dependenţă cu condiţiile sau stările
morbide care au favorizat iniţierea procesului degenerativ). Din punctul de
vedere al numărul articulațiilor implicate în procesul artrozic, acestea pot fi
monoarticulare sau poliarticulare. Artrozele secundare sunt mai frecvent
monoarticulare. II.Etiopatogenie-cauze, mecanism de producere, anatomie
patologică Prezenţa artrozei poate fi rezultatul unei serii numeroase de factori,
în parte de ordin general, în parte de ordin local, motiv pentru care artroza
trebuie considerată din perspectivă multifactorială. Vârsta debutului, sediul,
difuziunea şi evoluţia tabloului clinic artrozic depind de interacţiunea unor
factori care favorizează apariţia artrozei fie prin ruinarea eficienţei biologice a
cartilajului articular, fie printr-o suprasolicitare funcţională a articulaţiei. Se
pot distinge factori sistemici cu repercursiuni asupra majorităţii articulaţiilor
organismului şi factori locali cu repercursiuni asupra uneia sau numai câtorva
articulaţii. Factorii sistemici sunt reprezentați de : • vârsta (incidenţa
manifestărilor artrozice creşte în raport cu vârsta, ca urmare a leziunilor
mecanice şi eventualelor perturbări biochimice produse în timp, ce accentuează
probabilitatea apariţiei manifestărilor • factori genetici •organPLANUL
LUCRĂRII ARGUMENT PARTEA I I.GENERALITĂȚI • definiție • clasificare • date
epidemiologice II.ETIOPATOGENIE • cauze • mecanism de producere • anatomie
patologică III.CRITERII SUSȚINERE DIAGNOSTIC • examinare clinică • investigații
paraclinice IV. EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC V.TRATAMENT • profilactic • igieno-
dietetic • medicamentos • ortopedico-chirurgical PARTEA II I.PRINCIPIILE ȘI
OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFKT II.TRATAMENTUL PRIN HIDROTERMOTERAPIE
• tehnică • efecte III.TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE • tehnică • efecte
IV.TRATAMENTUL PRIN MASAJ • efectele fiziologice ale masajului • descrierea
anatomică a regiunii • tehnica masajului V.KINETOTERAPIA-tehnici de
mobilizare, programe de exerciţii recuperatorii VI.TERAPIA OCUPAȚIONALĂ
VII.TRATAMENTUL BALNEAR (ape minerale, nămoluri) ARGUMENT Lucrarea
”Recuperarea medicală în artroza pumnului și a mâinii propriu-zise”
sistematizează principiile de tratament fizical într-una dintre cele mai
frecvente patologii întâlnite după vârsta de 50 ani (artroza), cu localizare la un
segment indispensabil în relația om-mediu (mâna). Afecțiunea dispune de
întreaga gamă de proceduri fizicale, pe care, de-a lungul stagiilor de practică,
le-am aplicat pacienților, conform prescripției medicale, constatând efectele
de diminuare a simptomatologiei acestora. PARTEA I I.Generalităti- definiţie,
clasificare, date epidemiologice Definiție. Artroza face parte din grupul
reumatismului degenerativ, având următoarele sinonime: boala artrozică,
osteoartrita, artrita hipertrofică, artrita deformantă. Artrozele sunt afecțiuni
cronice care afectează articulațiile periferice și/sau vertebrale caracterizate
din punct de vedere morfopatologic prin leziuni degenerative ale cartilajului
hialin și osului subcondral, iar din punct de vedere clinic prin dureri, deformări
și limitarea mișcărilor la nivelul articular. Articulația pumnului (un complex
osteoarticular) reprezintă zona anatomică ce unește antebrațul cu segmentul
terminal al membrului superior, mâna. Articulația radiocarpiană se realizează
între fața articulară carpiană a radiusului, discul articular și oasele carpiene
(scafoid, semilunar și piramidal), între extremitatea distală a ulnei și oasele
carpiene nu este propriu-zis o articulație, fiind separate prin intermediul
discului articular al articulației radiocubitale distală. Articulațiile între oasele
carpului se numesc articulații intercarpiene (între oasele din același rând) și
articulația mediocarpiană (între cele 2 rânduri osoase). Mâna este cel mai
complicat segment de membru din organism, structura şi funcţia ei fiind perfect
adaptate activităţii umane, complexitatea acestui adevărat sexul-influenţa
sexului asupra apariţiei şi dezvoltării diverselor forme de artroză e dificil de
stabilit, deşi există diferenţe vizibile ale incidenţei şi gravităţii pentru anumite
forme de artroză la cele două sexe. • factorii vasculari – modificări ale
circulaţiei arteriale şi/sau venoase. Tulburările circulatorii ar putea fi
responsabile de apariţia şi agravarea unor forme particulare de artroză (de
exemplu maladia Kashin-Beck, artropatia degenerativă a articulaţiilor
interfalangiene şi a pumnului) • factori endocrini • factori metabolici • factori
climatici (frigul şi umiditatea crescută) pot favoriza exprimarea clinică a
simptomelor artrozice Factorii locali incriminaţi în procesul artrozic sunt: •
suprasolicitarea funcţională (artroza mâinii la culegătorii de bumbac) •
modificarea arhitecturii articulare ce poate fi congenitală sau dobândită (de
natură traumatică, infecţioasă specifică sau nespecifică ori inflamatoare) •
modificările dinamicii articulare (instabilitatea articulară prin laxitate
ligamentară determină suprasolicitări funcţionale în arii limitate ale cartilajului
articular, favorizând apariţia modificărilor de natură artrozică) În cazul
artrozelor primitive cauza nu este cunoscută, dar influentață de ereditate
(defecte calitative ale cartilajului articular ce determină artroza generalizată
prin degenerarea prematură a cartilajului) și vârstă (îmbătrânirea fiziologică
determină deshidratarea cartilajului și, consecutiv, rezistenţă scăzută şi
vulnerabilitate la agresiuni mecanice). În ceea ce privește cauzele artrozei
secundare, principalele condiții patologice în care apar sunt : • traumatisme
(sechele după fracturi la nivelul extremității inferioare a radiusului sau ulnei, la
nivelul carpian, metacarpian sau falangian, entorse ale pumnului neglijate
terapeutic, luxații, osteonecroze aseptice-boala Kienbock sau necroza aseptică
a semilunarului, microtraumatisme profesionale în cazul muncitorilor manuali) •
inflamații (pusee inflamatorii repetate ce conduc la deformări și incongruențe
articulare în cazul poliartritei reumatoide-mâna fiind sediul cu predilecție
afectat în cadrul acestei boli, gutei cronice, altor artrite neinfecțioase sau
infecțioase) • boli metabolice (hemocromatoza, diabet) • tulburări de
dezvoltare (sinostoze, condrodisplazii) • boli hematologice (artropatia
hemofilică) • boli neurologice (neuropatii, tabes, siringomielie, sechele ale
infirmității motorii cerebrale) • boli endocrine (acromegalia, hipotiroidism,
hiperparatiroidism) • boala Paget (determină creșterea anormală a oaselor) •
depuneri de cristale la nivel articular (hidroxiapatita, pirofosfat de calciu) •
suprasolicitare profesională prin presiuni mecanice îndelungate (activități
manuale) Procesul artrozic rezultă din interacțiunea complexă a unor factori
genetici, extrinseci și intrinseci, astfel predispoziția genetică, traumatismele,
infecțiile, diversi factori biochimici, metabolici, mecanici, de mediu, dar și
vârsta contribuie la instalare a artrozei. În etiopatogenia artrozei sunt
vehiculate mai multe teorii: • teoria mecanică: exces de presiune exercitat pe
un cartilaj normal • teoria tisulară: cartilaj alterat biochimic, cu scăderea
rezistenței la presiuni mecanice normale • teoria asocierii factorilor mecanici
nocivi ce acționează pe un cartilaj alterat biochimic Mecanismul de producere a
artrozei prezintă 3 componente : degenerarea structurilor articulare, repararea
proliferativă și inflamația. Procesul patogenic de la nivelul cartilajului articular
cuprinde degradarea progresivă și repararea osului subcondral. Debutul
procesului e reprezentat de alterarea cantitativă și calitativă a metabolismului
condrocitelor (celulele țesutului cartilaginos), care vor sintetiza colagen de
calitate inferioară, proteoglicani de dimensiuni mici și enzime catabolice în
exces, ceeea ce va induce, pe de o parte, formarea unui cartilaj de calitate
inferioară, iar pe de altă parte, autodistrucția matricei cartilajului si afectarea
altor structuri articulare. După un anumit timp de la debut, apare reacția osului
subcondral, care devine foarte activ biologic și se vor produce osteocondensare,
hipervascularizație, stimularea osteoblaștilor cu formarea exostozelor la nivelul
suprafețelor articulare (nodulii Heberden localizați interfalangian distal și
nodulii Bouchard localizați interfalangian proximal). Anatomie patologică.
Primele modificări de la nivelul cartilajului articular constau în pierderea
aspectului neted și înmuierea sa (condromalacie), ulterior apar fisuri fine, dar
care se vor adânci până la nivelul osului subcondral și erodări cartilaginoase. La
nivelul osului subcondral modificările constau în: îngroșarea osoasă
(osteocondensarea sau osteoscleroza subcondrală), exostoza la interfața os-
cartilaj (nodulii artozici), apariția chisturilor subcondrale, prezența
osteoporozei periarticulare. La nivelul membranei sinoviale se dezvoltă o
reacție inflamatoare caracterizată prin proliferarea minimă a celulelor sinoviale
și o discretă infiltrarea limfoplasmocitară. La nivelul capsulei și ligamentelor
apar fibrozări, iar la nivel muscular apar retracturi și atrofii, toate acestea
ducând la apariția deformărilor articulare. III.Criterii de susținere a
diagnosticului-examinare clinică, investigații paraclinice Anamneza identifică
antecedentele personale patologice (traumatisme, diverse boli) cu identificarea
factorilor cauzali ai artrozelor secundare și aprecierea statusului comorbid al
pacientului, antecedentele heredo-colaterale, potențiali factori de risc
(profesie, sporturi practicate), precum și istoria afecțiunii (descrierea
simptomelor şi semnelor bolii, de la debut, menţionarea factorilor favorizanţi
sau agravanţi). Inspecția mâinii este importantă pentru că aspectul ei are o
valoare semiologică deosebită, fiind o adevarată ”carte de vizită a unui pacient
reumatic”. Modificările caracteristice din artroză sunt reprezentate de nodulii
artrozici Heberden (descriși prima oara în 1802) și Bouchard (descriși în 1884),
deformările articulare cu devierea falagelor în plan orizontal și direcții diferite
generând ”degetele șerpuitoare”, chisturile gelatinoase situate pe fața dorsală
a bazei falangei distale. Alte modificări sunt caracteristice unor afecțiuni ce pot
genera artroza secundară. Astfel, tumefacțiile radiocarpiene,
metacarpofalangiene și interfalangiene proximale simetrice, degete în gât de
lebadă sau în butonieră, police în ”Z”, deviația cubitală a degetelor sunt
specifice poliartitei reumatoide, ulcerații la nivelul degetelor și osteoliza
falangelor sunt specifice sclerodermiei, hipertofia oaselor mâinii și îngroșarea
tegumentelor sunt specifice acromegaliei, degetele ’în cârnat’ specifice artritei
psoriazice, noduli și corzi dure, aderente la piele, în palmă sugerează boala
Dupuytren, atrofia eminenței tenare/hipotenare se regăsește în sindromul de
tunel carpian/canal Guyon, necroze cutanate ale extremității degetelor,
nodozităti subepidermice și erupție eritematoasă caracterizează poliarterita
nodoasă. Palparea diferențiază nodozitătile dure artrozice de tumefacțiile
fluctuente din artrite sau tumefacțiile localizate ale unor tenosinovite;
stabilește topografia durerilor și a tulburărilor de sensibilitate. Aprecierea
mobilității pumnului şi degetelor se poate face prin mișcări globale de flexie-
extensie a degetelor, împreunarea mâinilor ca pentru rugăciune, apropierea-
îndepărtarea degetelor, dar cel mai fidel, prin mobilizări analitice, constituind
astfel bilanțul articular care evaluează: • articulația radiocarpiană: flexia
palmară( 85 grade), dorsiflexia(activă 70 grade, pasivă 80-85 grade), abducția
(deviația radială 20-30 grade), adducția (deviatia cubitală 45-55 grade) •
articulațiile carpometacarpiene II-V prin studierea prizelor și diverselor tipuri
de prehensiune • articulația carpometacarpiană a policelui: flexia (10-15
grade), extensia (25-30 grade), abducția(60-70 grade) • articulațiile
metacarpofalangiene: flexia (90-100 grade), extensia (mai redusă decât flexia,
poate ajunge la 90 grade în caz de hiperlaxitatea articulară), abducția și
adducția (15-20 grade), rotații ale faalangelor în jurul axelor proprii de 45 grade
• articulația metacarpofalangiană a policelui: flexie 75 grade, extensie
inexistentă (deflectare), rotații de 45 grade • articulațiile interfalangiene II-V:
flexie de 100 grade interfalangian proximal, 90 grade interfalangian distal,
extensia posibilă doar interfalangian distal • articulația interfalangiană a
policelui: flexia 80-90 grade, extensia activă 10 grade, pasivă 20-25 grade
Bilanțul muscular apreciază forța de contracție (după scara 5-0) a mușchilor:
marele palmar (realizează flexia pumnului și abducția mâinii), cubitalul anterior
(realizează flexia pumnului și adducția mâinii), extensorul radial al carpului,
cubitalul posterior (realizează extensia pumnului), scurtul și lungul abductor al
policelui, lungul flexor și lungul extensor al policelui, opozantul policelui.
Evaluarea funcțională a mâinii apreciază capacitatea de prehensiune și de
realizare a penselor interdigitale. Tabloul clinic al unui pacient cu artroză la
nivelul pumnului și mâinii, în stadiile incipiente, constă în manifestari clinice de
natură subiectivă: senzația de înțepeneală a articulațiilor și de fatigabilitate,
discretă durere, pe parcurs însă durerea rămâne principalul simptom,
adăugându-se modificările obiective în proporție variabilă. Artroza nu este o
suferință continuă, astfel că pot exista perioade asimptomatice. Tabloul clinic
cuprinde: • Durere cu caracter mecanic (apare la mișcare, se ameliorează la
repaus), de intensitate variabilă, declanșată după expunerea la frig și
umezeală, prezentă spontan, la palpare sau mobilizare. Durerea este cauzată
de microfracturile osului subcondral, inflamația membranei sinoviale,
contractura reflexă sau atrofiile musculare. • Redoare articulară matinală de
scurtă durată (5-30 minute) • Tumefacție articulară prezentă în artroza activă,
cu sinovită și revărsat articular (dar în cantitate mică) • Cracmente fine inițial,
grosiere pe parcursul evoluției bolii • Spasm al musculaturii adiacente, ulterior
retracturi sau atrofii musculare tenare, hipotenare, interosoase • Deformare
articulară (degete șerpuitoare, prezența nodulilor artozici) • Impotența
functională prin scăderea capacității de prehensiune și cea a realizarii penselor
interdigitale Explorări paraclinice: a) Explorările biologice nu relevă modificări
specifice, testele de rutină sunt normale, dar trebuie efectuate pentru
diagnosticul diferențial. Teste nespecifice de inflamaţie (în formele difuze sau
în cele cu importantă componentă flogistică sau degenerativă) pot fi prezente și
constau în: creşterea vitezei de sedimentare a hematiilor, creşterea alfa-2-
globulinelor serice, prezenţa proteinei C reactive b) Examenul radiologic
evidentiază semne radiologice primare reprezentate de îngustarea interliniului
articular, osteoscleroza subcondrală, chisturi osoase subcondrale și osteofite,
precum și semne secundare: osteoporoza paraarticulară (de inactivitate),
subluxații, dezaxări articulare. Semnele care reprezintă procesul degenerativ
sunt: îngustarea până la dispariție a spațiului articular prin pierderea
cartilajului, chisturi subcondrale, deformări.Semnele corespunzătoare etapei de
reparație sunt reprezentate de osteofitele marginale și osteoscleroza
subcondrală (condensare osoasă). Semne precoce de artroză sunt: reducerea
spaţiului articular (semn cauzat de subţierea cartilajului degenerat la ariile de
maximă solicitare, fenomen denumit şi „pensare ” articulară) și scleroza osului
subcondral (eburneizare, proces de osteocondensare propriu artrozei ce constă
în accentuarea radioopacităţii osoase în zonele în care începe să scadă acţiunea
de amortizare a cartilajului; osul, fiind supus unei stimulări mecanice majore,
se densifică) Semne ale artrozei avansate sunt: proliferare osteofitică, apariţia
în capetele osoase a ariilor radiotransparente ce corespund cavităţilor
pseudochistice sau geodelor, deformarea progresivă a capetelor articulare,
eventual subluxaţia, dezaxare articulară, în artroza erozivă a mâinilor), mai rar
fenomene erozive evidente. Alterarea anatomică este suficient de fidel
documentată de tabloul radiografic al articulaţiei interesate. În mod obişnuit se
disting patru grade de gravitate a procesului artrozic: • Gradul 1 – artroză
dubitabilă • Gradul 2 – artroză minimă • Gradul 3 – artroză moderată • Gradul 4
– artroză gravă c) Alte explorări (ultrasonografia, tomografia computerizată,
rezonanța magnetică nucleară) detectează afectarea precoce a osului
subcondral, osteonecroza aseptică a semilunarului (cel mai des) sau la nivelul
altor oase, anomalii ale părților moi și sunt necesare în elucidarea
diagnosticului diferențial. IV. Evoluție și prognostic Evoluția artrozelor este de
lungă durată, pe parcursul bolii perioadele de suferința pot alterna cu perioade
pauci/asimptomatice. Durerile și activările sunt de obicei episodice, iar
aspectul radiologic nu este obligatoriu să progreseze. Factorii care pot accelera
progresia bolii sunt: vârsta înaintată, afectarea artrozică generală sau
multiarticulară, hipotonia musculară, prezența de cristale în articulație,
prezența dezaxărilor articulare, neuropatii periferice. Evoluția lentă a
artrozelor presupune alternarea perioadelor de accentuare a leziunilor de uzură
însoțite clinic de perioade de intensificare a durerilor şi a impotenţei
funcţionale cu perioade lungi de acalmie, remisiunile fiind spontane sau
terapeutice. De cele mai multe ori nu există o corelație strânsă între evoluția
clinică și cea radiologică, ameliorarea modificărilor radiologice este rară, pe
când cea clinică se întâlnește într-un procent important. Prognosticul artrozei
pumnului şi a mâinii este favorabil, el determinând foarte rar compromiterea
totală a acestui segment de membru, dar mai puțin favorabil în cazul asocierii
cu boli care produc modificări accentuate ale aspectului mâinii pentru că
determină scăderea funcționalității acesteia, indispensabilă pentru activități
umane complexe. V. Tratament Tratamentul artrozelor are ca obiective
diminuarea durerii, impotenţei funcţionale şi a contracturii musculare, precum
şi prevenirea deformărilor şi a agravării degenerescenţei articulare. a)
Tratament profilactic. Prevenirea artrozei are la bază cunoaşterea factorilor de
risc și favorizanţi, astfel evitarea expunerii la frig și umezeală, modificarea
stilului de viață și a condițiilor de muncă, eventual schimbarea meseriei la cei
care practică intense activități manuale sau alternarea acestor activități cu
perioade de pauză, efectuarea de exerciții fizice care ameliorează mobilitatea
articulară şi previn atrofia prin inactivitate a musculaturii periarticulare sunt
câteva dintre atitudinile de profilaxie. b) Tratamentul igieno-dietetic constă
într-un regim alimentar hiposodat (mai ales în cazul tratamentului cu
antiinflamatoare), hipoproteic (în cazul gutei), protejarea articulațiilor prin
limitarea mobilității (controlată și de scurtă durată) în cazul artrozei activate.
c) Tratamentul medicamentos poate fi administrat sistemic, intraarticular sau
topic. În terapia sistemică se folosesc următoarele tipuri de medicamente: •
analgetice uzuale (acetaminofen) • analgetice pure (tramadolul, opioidele- se
folosesc pentru perioade scurte de timp și în cazul durerilor articulare foarte
mari ) • antiinflamatoare nesteroidiene (grup de medicamente neînrudite
chimic dar care au ca mecanism comun inhibarea enzimatică și controlul
mediatorilor chimici ce intervin într-o inflamație) se administrează cu prudența
având în vedere efectele adverse (în special cele digestive, dar și
cardiovasculare) • miorelaxante musculare pentru înlăturarea spasmului
musculaturii adiacente articulațiilor pumnului și mâinii (Mydocalm,
Clorzoxazona) • medicația patogenică reprezentată de medicamente
modificatoare de structură, singurele capabile să prevină distrucțiile articulare
și să refacă structura cartilajului d) Tratamentul ortopedochirurgical se impune
în cazul deformărilor articulare severe, constă în realizarea unor debridări,
înlocuiri cu grefe autologe de țesut cartilaginos, osteomii. PARTEA A II-A
Tratament recuperator B.F.K.T 1.Principiile şi obiectivele tratamentului
B.F.K.T. Fizioterapia este o ramură a medicinii care foloseşte în scop profilactic
și terapeu C • efect chimic- rezorbţia unor substanţe biologic active prin
tegument În timpul împachetării cu nămol sunt mobilizate depozitele sangvine,
producându-se intensificarea circulaţiei în anumite teritorii. Ungerile
(oncțiunile) cu nămol: bolnavul, complet dezbrăcat, stă câteva minute la soare
până se încălzește tegumentul, apoi se unge cu nămol proaspăt, complet sau
parțial. Se expune din nou timp de 20-60 minute, până când începe nămolul să
se usuce. În acest interval de timp va purta o compresă rece pe frunte, iar
capul îi va fi protejat de soare cu o pălărie sau umbrelă. După aceea va efectua
o scurtă baie în lac sau în mare, se va șterge, se va îmbrăca şi se va odihni la
umbră sau într-o cameră, aproximativ o oră. Modul de acțiune: ungerile cu
nămol au la bază alternarea elementului termic și reacția vasculară la această
alternare, iar în al doilea rând acțiunea specifică a substanțelor conținute în
nămol și resorbite în organism. Dintre procedurile umede de termoterapie se
folosesc: Compresele sunt cele mai simple şi mai răspândite proceduri de
hidroterapie. Ele se realizează cu aju¬torul unor bucăţi de pânză, variate ca
formă şi dimensiune, înmuiate în apă la diferite temperaturi. Pentru ca efectele
compreselor să fie bune, trebuie să se țină seama, în tehnica de aplicare a
acestora, de o serie de reguli generale : • Compresa trebuie să fie intim
aplicată pe tegumente şi să nu permită pătrunderea aerului • Umiditatea
trebuie sa fie corespunzătoare felului com¬presei: cele reci şi calde vor fi
semistoarse, în aşa fel ca apa să nu se scurgă spontan pe tegument, cele
stimulante vor fi stoarse bine, astfel ca să se evite umezirea compresei de
acoperire • Compresele uscate de acoperire trebuie să depăşească compresele
subiacente cu 1—2 cm • Compresele nu trebuie să fie prea strânse pentru a nu
jena circulaţia prin compresiuni venoase la nivelul extremi¬tăţilor. • Dacă cele
stimulante nu se încălzesc după 10— 15 minute sau aplicarea lor provoacă
frisoane, se întrerup, putând să fie aplicate din nou pe aceeaşi regiune numai
după fricţionarea sau perierea acesteia. • Compresele nu se aplică decât pe
tegument sănătos, deoarece umezeala şi aplicaţiile repetate ar putea să
pro¬voace maceraţii, favorizând pătrunderea microbilor piogeni, în cazul unor
piodermite existente Compresele calde sunt totdeauna acoperite pentru a li se
menţine tempe-ratura. Compresele se schimbă din 5 în 5 minute. Durata totală
de aplicare este de minimum 20 de minute şi de maximum 60—90 de minute.
Modul de acţiune a compreselor calde se datoarează următoarelor proprietăți:
antispastice, analgezice, hiperemiante, resorbtive. Comprese longhete.
Materiale necesare: 2-4 comprese lungi de 1 m şi late de 5 cm. Tehnica de
aplicare: se înfăşoară fiecare deget în parte şi antebraţul cu compresa umedă,
bine stoarsă, în aşa fel ca palma să rămână complet liberă. În cazul compresei
stimulante, peste compresa umedă se aplică una uscată..Cele stimulante au
efect de activare a circulaţiei. Compresele cu aburi se realizează cu ajutorul
următoarelor elemente: două bucăți de flanelă, o bucată pânză simplă sau un
prosop, o pânza impermeabilă, o găleată cu apă, la temperatura de 60-70°. Se
plasează la nivelul mâinii și pumnului o flanelă uscată peste care se aplică o
bucată de pânză sau prosopul înmuiat în apă fierbinte şi bine stors, iar peste
aceasta se aplică cealaltă flanelă. Totul se acoperă cu pânza impermeabilă sau
se aplică un termofor. Durata totală a procedurii este de minim 20 de minute şi
de maximum 60 de minute. Modul de acțiune: resorbtiv, analgezic, antispastic
Compresele reci au rol antiinflamator, antialgic și se utilizează în cazul
artrozelor activate. Constau în aplicarea unor bucăți de pânză înmuiate în apă
rece, cu schimbarea lor din 5 în 5 minute, pentru menținerea aceleiași
temperaturi, durata totală a procedurii fiind de 20-60 minute. Celsius, iar
durata împachetării este între 20-40 minute. Nămolul are mai multe efecte: •
efect mecanic, producând excitaţia pielii datorită micilor particule componente
• efect fizic- temperatura corpului creşte cu 2 – 3tic agenţii fizici naturali sau
artificiali. Tratamentul cu agenţi fizici are o influenţă favorabilă asupra
artrozelor primare. Obiectivele tratamentului de recuperare în artroza
pumnului și mâinii sunt: • ameliorarea durerii • reducerea inflamației (în cazul
artrozelor activate) • creșterea mobilității articulare • îmbunătăţirea circulaţiei
locale, îmbunătăţirea metabolismului local şi general • prevenirea sau
corectarea posturilor vicioase • prevenirea suprasolicitării articulațiilor
supraiacente • menţinerea tonusului muscular, refacerea balanței musculare
agoniști-antagoniști • creșterea abilității (mâna fiind segmentul mișcărilor de
finețe) • reinserția socio-profesională (unde este cazul) • creșterea calității
vieții 2. Hidrotermoterapia (tehnică, efecte) Hidroterapia reprezintă aplicarea
în scop profilactic şi curativ a unui a număr variat de proceduri care au la bază
apa la diferite temperaturi şi sub diferite stări de agregare. Termoterapia este
o metodă de tratament nespecific care utilizează ca agent terapeutic factorul
termic vehiculat de apă (la diferite temperaturi și în diferite stări de agregare),
lumină, aer, parafină, nămol, nisip. Din punctul de vedere al vectorului aplicat,
procedurile de termoterapie se împart în: • proceduri umede care utilizează
apa drept vector și constă în aplicarea de comprese, împachetări, băi, dușuri •
proceduri uscate care utilizează vectori cu conductibilitate mai mică decât a
apei: parafina, nămolul, aerul, lumina, nisipul (psamoterapia) Băile sunt
proceduri de hidroterapie ce folesesc apă simplă la diferite temperaturi sau apa
în care s-au dizolvat diverse substanțe cu rol terapeutic. Băile de mâini
utilizează vase suficient de adânci pentru ca mâinile și antebrațele să intre
complet în apă, pot fi reci, calde alternante sau ascendente, se folosesc pentru
efectele antiinflamatorii, miorelaxante, antialgice. Mobilizarea în apă este mai
puțin dureroasă din cauza relaxarii musculare care se produce sub influența
apei calde și a facilității mișcării conform legii lui Arhimede. Efectele aplicării
locale (pumn-mână)) ale factorului termic sunt: • decontracturante,
miorelaxante, antispastice • analgetice • vasculoactive • antiinflamatoare,
resorbtive Contraindicațiile majore ale termoterapiei sunt: inflamația acută,
hemoragia acută, ischemia, tulburările de sensibilitate, leziunile tegumentare,
bolile neoplazice. Dintre procedurile de termoterapie uscată cele mai folosite
sunt: Împachetarea cu parafină constă în aplicarea, conform unei anumite
tehnici, la nivelul mâinii și pumnului, a parafinei topite. Pentru realizarea
acesteia, se ia o cantitate potrivită (aproximativ 150-200 g) şi se topește într-un
vas la temperatura de 65-70°, în așa fel încât să mai rămână câteva bucăți
netopite, în scopul evitării supraîncălzirii. Grosimea stratului este de 0,5-1cm.
Peste stratul de parafină se aplică bucăți de vată sau flanelă şi apoi se acoperă
regiunea cu patura. Durata împachetării este de 20-60 minute. Înlăturarea
parafinei se face cu usurință ca urmare a transpirației care are loc sub stratul
de parafină. Procedura se termina cu o spălare la temperatura de 20-22°. Modul
de acțiune: provoacă încălzire profundă şi uniformă a țesuturilor. Suprafata
pielii se încălzește până la 38-40°. La locul de aplicare se produce o hiperemie
puternică şi transpirație abundentă. Pentru aplicarea parafinei la nivelul
mâinilor se pot folosi plăci de parafină, băi de parafină, feși parafinate. In cazul
băilor de parafină, bol¬navul introduce extremitatea pentru scurtă vreme în
parafină lichidă, în care mai înoată bucăţi netopite. Se scoate apoi şi se
aşteaptă până ce parafina s-a solidificat pe tegument. Se re¬petă manevra de 2
—3 ori, introducându-se de fiecare dată până la un nivel inferior precedentului.
Când temperatura de¬vine suportabilă, extremitatea se lasă în parafina topită,
timpul indicat. Împachetarea cu nămol constă în aplicarea pe o regiune limitată
sau pe întreg corpul a nămolului, încălzit la o anumită temperatură.
Temperatura la care se poate aplica nămolul oscilează între 38 - 44
Cataplasmele sunt proceduri care constau din aplicarea pe diferite regiuni ale
corpului a diverselor substanţe de natură organică sau anorganică, la o anumită
temperatură. Cataplasmele se împart în 2 categorii: umede și uscate, iar în
ceea ce priveşte temperatura pot să fie calde şi reci. Cele mai folosite sunt
cataplasmele umede şi calde. Cataplasmele umede. Materiale necesare:
substanţe or¬ganice variate sau diverse plante medicinale, care capătă prin
preparare un aspect păstos (cele mai folosite sunt : pâinea, tărâţele, seminţele
de in, făina de grâu, orz, ovăz sau porumb, muşeţelul, florile de fân, menta,
muştarul, hreanul etc.), 2 bucăţi de pânză sau un săculeţ, o sursă de căldură.
Cataplasme uscate. Cataplasmele uscate sunt proceduri care se realizează cu
ajutorul unor substanţe ca: tărâtele de grâu, de secară, de porumb, sare, nisip.
Modul de preparare. Materialele enunţate se încălzesc în¬tr-un vas, la o
temperatură suportabilă, se introduc între 2 bucăţi de pânză sau în săculeţe şi
se aplică pe regiunea inte¬resată. Modul de acțiune. Acţiunea cataplasmelor se
bazează pe factorul termic, efectul lor este mai mult local. Efectele cele mai
importante sunt: hiperemizant şi resorbtiv, antispastic şi analgezic.
3.Electroterapia (tehnică, efecte) Electroterapia presupune utilizarea în scop
terapeutic a unui agent fizic artificial, reprezentat de curentul electric (diverse
forme de energie electrică). Pentru realizarea obiectivelor recuperării în cadrul
artrozei pumnului și mâinii, alegerea tipului de curent se va face în strânsă
corelație cu statusul clinic al bolii. a) Curentul galvanic (curentul continuu)
produce analgezie la nivelul polului pozitiv, explicată prin modificările
excitabilității neuro-musculare, prin modificările realizate de deplasarea
ionilor, prin acțiunea asupra sistemului nervos și a celui circulator. Aplicarea
curentului galvanic la nivelul mâinii se poate realiza prin intermediul unor
electrozi (galvanizare simplă), prin intermediul băii hidroelectrolitice (baie
galvanică) parțială, prin iontoforeză/ionogalvanizare (introducerea unor
substanțe medicamentoase prin tegument cu ajutorul curentului galvanic).
Tehnică: pacientul, așezat în poziție comfortabilă, este pregătit prin explicații
despre procedură, electrozii(înveliți în strat hidrofil umezit cu apă calduță, bine
stors, bine întins, fără să prezinte cute sau înădituri), se aplică la nivelul
regiunii afectate și se fixează cu ajutorul unor bandelete sau a unor saci cu
nisip (pentru a se păstra contactul dintre tegument și electrozi), apoi se
stabilește intensitatea curentului în funcție de sensibilitatea cutanată la curent
a pacientului, pragul de sensibilitate fiind atins odată cu perceperea unor
furnicături ușoare. Procedura durează 30 minute, sunt necesare 10 sedințe
zilnice în afecțiunile acute și 12-20 sedințe zilnice/la 2 zile în afecțiunile
cronice. Băile galvanice combină efectul curentului continuu cu cel termic al
apei, se vor efectua băi bicelulare (mână bilateral), intensitatea aleasă la
pragul de sensibilitate al pacientului, temperatura apei 37 grade Celsius, durata
procedurii 20-30 minute, eventual cu schimbarea polarității la 15 minute. În
cazul ionogalvanizării, principalele substanțe folosite în scop antialgic și
antiiflamator sunt xilina, clorura de calciu, sulfatul de magneziu. b) Curenții de
joasă frecvență au efecte analgezice, hiperemiante, dinamogene, acționează
prin inhibiția presinaptică la nivelul cornului posterior a durerii. Sunt
reprezentați de: • curentii diadinamici prezintă efecte analgetice,
miorelaxante, anticongestive, resorbtive, excitomotorii, în funcție de forma
curentului. Aplicația la nivelul pumnului, respectiv mâinii se face prin
poziționarea transversală, respectiv dorsopalmară a electrozilor înveliți în
stratul hidrofil, folosind ca formulă de introducere forma de DF- difazat
(rezultată din suprapunerea a doi curenți monofazați cu un decalaj de ½
perioadă), urmată de una sau mai multe dintre celelalte forme: PL (perioadă
lungă), PS (perioadă scurtă), RS (ritm sincopat). Procedura durează 8-12
minute, aplicații zilnice, în medie 10 zile, efectele analgezice se produc la
nivelul electrodului negativ (catod) • curenții Trabert sunt curenți cu impulsuri
de frecvență 140 Hz, durata impuls 2 ms, pauza 5 ms, prezintă ca electrodul
activ (antalgic) catodul. Durata tratamentului este de 15-20 minute, cu
creșterea treptată a intensității. Se repetă de 1-2 ori pe zi. • TENS-stimularea
nervoasă electrică transcutană, în aplicarea acestui tip de curent, polaritatea
electrozilor nu prezintă importanță, procedura trebuie să dureze minim 20
minute. Atât curentul diadinamic cât şi curentul Trabert determină o puternică
senzație, cu aspect vibrator, o excitație a mecanoreceptorilor țesuturilor de sub
electrozi. Efectele antalgice se explica tocmai prin această senzație. c) Curenții
de medie frecvență sunt curenți alternativi sinusoidali, cu frecvență de 3-10
kHz, având efecte analgetice, decontracturante, vasculotrofice, rezorbtive. Ca
formă particulară de aplicare a curenților de medie frecvență este interferența
în profunzimea țesuturilor a doi curenți sinusoidali de medie frecvență care
realizează prin această interferență un curent de joasă frecvență. Aplicarea
curenților de medie frecvență se realizează prin intermediul a 2 electrozi, iar în
cazul curenților interferențiali prin intermediul a 4 electrozi. Rezistența
cutanată scazută permite utilizarea de intensități mari, o aplicare nedureroasă,
o penetrație mai mare în țesuturile profunde. d) Curentii de înaltă frecvență
sunt curenți alternativi a căror frecvență este în medie mai mare de 500000
oscilații pe secundă, având limita inferioară de 100000 Hz, iar limita superioară
de 300000000 Hz. Se utilizează în practică: • undele scurte au acțiune calorică
de profunzime fără a produce leziuni cutanate, din aceasta rezultând efecte
hiperemizante, analgetice, miorelaxante, de activare a metabolismului.
Aplicarea undelor scurte se realizează în câmp condensator (prin intermediul
unor electrozi rigizi-plăci metalice rotunde izolate într-o capsulă de sticlă sau
material plastic ori prin intermediul unor electrozi flexibili din cauciuc înveliți
în pânză albă) sau în câmp inductor, modalitate prin care energia se transmite
printr-un cablu de inducție (electrozi de tip solenoid, diplodă sau monodă). În
artrozele activate nu reprezintă un tratament de primă intenție (cel mult se
folosesc doze atermice sau reci), pe când în afecțiunile cronice efectele sunt
benefice, putându-se utiliza doze termice, durata tratamentului este variabilă,
de la 3-5 minute în stadiile acute până la 15-20 minute în cele cronice. • undele
decimetrice şi microundele sunt emise de un dipol sub forma unui fascicul de
unde electromagnetice direcționat spre zona de tratat. Sunt metode radiante
cu care putem încălzi țesuturile în profunzimi variabile în funcție de tipul
emițătorului, de distanța acestuia față de tegument, de dozaj și durata
tratamentului. e) Ultrasunetele reprezintă vibrații mecanice pendulare cu
frecvența 500-3000 kHz, inducând efect caloric, dar și excitație vibratorie ce
acționează asupra proprioreceptorilor, principalele acțiuni fiziologice fiind
analgetice, miorelaxante, hiperemiante, antiinflamatorii, fibrolitice. Aplicarea
ultrasunetelor se poate realiza în câmp continuu sau discontinuu (cu impulsuri),
prin cuplaj direct (folosind o substanță de contact), prin ultrasonoforeză
(substanțe medicamentoase, care augmentează efectul terapeutic, înglobate în
soluția de contact), prin cuplaj indirect (prin intermediul apei). Se utilizează
dozaje reduse (0,4-0,8W/cm patrati), durata între 3-10 minute. f) Fototerapia
Radiația infraroșie. Aplicatiile de radiații infraroșii în terapeutică se pot face în
două moduri: în spațiu închis, sub forma așa-numitelor băi de lumină sau în
spatiu deschis, în aer liber (aplicații sollux). În artroza pumnului și mâinii
aplicația utilizată este cea prin lampa sollux. Efectul principal al razelor
infraroșii se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat până la cîţiva
centimetri în profunzime, acţionând atât asupra ţesutului conjunctiv, cât şi
asupra glandelor şi metabolismului general. Ele provoacă totodată şi o
vasodialataţie la nivelul plexului venos. Radiațiile infraroșii au acțiune calorică,
inducând asupra circulației din derm vasodilatație, intensificând schimburile
dintre celule, creșterile fenomenelor osmotice şi creșterile debitului sangvin.
Laserterapia (LASER-light amplification by stimulated emission of radiation-
amplificarea luminii prin stimularea emisiei radiației) are efecte analgetice,
antiinflamatorii, biostimulant și trofic tisular (ar contribui chiar la regenerarea
cartilajului), se folosesc intensități de 1-4 J/cm pătrat în afecțiunile
acute/subacute și de 4-8 J/cm pătrat în afecțiunile cronice. 4. Masajul •
efectele fiziologice ale masajului • descrierea anatomică a regiunii • tehnica
masajului Prin noțiunea de masaj se înțelege o serie de manipulații manuale
variate, aplicate la suprafața organismul în scop terapeutic. Este important ca,
înainte de a începe masajul, să se controleze starea tegumentului bolnavului
urmărindu-se, în special, eventuale infecții ale pielii, care contraindică
masajul, sau echimoze. Efectele fiziologice ale masajului Acţiuni locale: •
acțiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, musculare sau articulare •
acțiune hiperemiantă locală, de îmbunătățire a circulației locale care se
manifestă prin încălzirea şi înroșirea tegumentului asupra căruia se exercită
masajul • înlăturarea lichidelor interstiţiale de stază, cu accelerarea proceselor
de resorbţie în regiunea masată Acţiuni generale: • stimularea funcțiilor
aparatului circulator şi respirator • efecte favorabile asupra stării generale a
bolnavului, cu îmbunătățirea somnului, îndepărtarea oboselii musculare •
creșterea metabolismului bazal Cel mai important mecanism de acțiune a
masajului este reprezentat de mecanismul reflex. De asemenea, masajul
prezintă efect mecanic asupra lichidului interstiţial. Când acest lichid este în
exces, masajul poate să intervină favorabil ajutând la resorbţia în sânge, pentru
a fi astfel eliminat. Descrierea anatomică a pumnului şi a mâinii propriu-zise:
Scheletul mâinii este format din 27 de oase dispuse în trei grupe: • primul grup,
carpul, este alcătuit din 8 oase mici de formă cuboidă. Aceste oase sunt dispuse
în două rânduri (câte două pe rând): în rândul proximal, din afară înăuntru, se
află: scafoidul, semilunarul, piramidalul, pisiformul; în rândul distal, al II-lea,
din afară înăuntru se află: trapezul, trapezoidul, osul mare, osul cu cârlig.
Aceste oase se articulează cu cele cinci oase metacarpiene. • al II-lea grup,
metacarpul este alcătuit din cinci oase metacarpiene care formează de fapt
scheletul palmei. Cele cinci oase sunt numerotate de la 1 la 5 începând cu
degetul mare (policele, degetul 1), până la degetul mic (auricular, degetul 5).
Epifiza distală a oaselor metacarpiene se articulează cu primele falange numite
falange proximale. • al III-lea grup, falangele, formează scheletul degetelor.
Fiecare deget este format din trei falange, cu excepția policelui care are două
falange. Prima falangă care se articulează cu oasele metacarpiene se numește
falanga proximală, a doua se cheamă falanga medie, iar a treia este falanga
distală. Denumirea degetelor: degetul 1-deget mare, police, degetul 2-arătător,
index, degetul 3-medius, degetul 4-deget inelar, degetul cinci-deget mic,
auricular Muschii mâinii se împart în: mușchii eminenței tenare, mușchii
eminenței hipotenare: a) muschii eminentei tenare: mușchiul scurt abductor al
policelui, mușchiul opozant al policelui, mușchiul scurt flexor al policelui,
mușchiul abductor al policelui b) muschii regiunii hipotenare: mușchiul palmar
scurt, mușchiul flexor al degetului mic, mușchiul abductor al degetului mic,
mușchiul opozant al degetului mic. Tehnica masajului Masajul este o combinație
de manipulații, de prelucrări mecanice multiple aplicate sistematic asupra
organismului, manual sau cu aparate speciale, în scopuri terapeutice sau
igienice. Masajul cu ajutorul mâinilor constă dintr-o serie de manevre de masaj
ca: • netezire sau efleuraj • framântare sau petrisaj • geluire • fricțiune •
stoarcere • batere sau tapotament • scuturare sau lovire usoară • vibrație sau
trepidație Masajul pumnului. Articulația radiocarpiană este o articulație
condiliană care unește radiusul cu primul rând al pumnului. Capsula articulară
este un manșon fibros care se creează împrejurul suprafeței articulare a
radiusului și carpului. Partea anterioară a pumnului prezintă o serie de reliefuri
longitudinale formate de tendoanele subiacente. Aceste reliefuri tendinoase
delimitează două șanțuri longitudinale, sub care se găsesc două conducte
osteofibroase, formate de ligamentul inelar anterior al carpului: unul extern,
prin care trece tendonul marelui palmar, altul intern, mai mare, prin care trec
nervul median şi toate tendoanele flexorilor cu tecile lor sinoviale. Masajul
regiunii anterioare a pumnului se face în general cu ajutorul policelui, care
urmează relieful tendoanelor de jos în sus. Dinafară-înăuntru, pe fața
anterioară a pumnului, maseurul întâlnește următoarele formațiuni: tendonul
lungului supinator, artera şi venele radiale, tendoanele marelui şi micului
palmar, nervul median, tendoanele flexorilor superficial şi profund, artera şi
vena cubitale, însoțite de nervul cubital, apoi tendonul cubitalului anterior.
Regiunea posterioară a pumnului este ridicată înăuntru de capul cubitatului,
care are o apofiză descendentă (apofiza stiloidă cubitală), iar înafară de către
extremitatea inferioară a radiusului, terminată şi ea prin apofiza stiloidă a
radiusului și care se palpează în partea superioară a tabacherei anatomice.
Masajul regiunii posterioare se începe cu netezirea (manevră de introducere) cu
degetul mare, urmat de fricțiunea articulației radio-carpiană. Masajul degetelor
şi mâinii. Masajul degetelor se face începând cu netezirea cu două degete, între
police şi indexul maseurului, apoi continuând presiuni, frământare, eventual
sub forma de mângăluire, fricțiuni pe articulațiile metacarpofalangiene şi
interfalangiene. Todeauna masajul se execută de la vârful degetelor către
rădăcina lor. Masajul regiunii dorsale a mâinii se începe cu netezirea, se
pornește de la articulațiile metacarpofalangiene şi se continuă în sus, spre
pumn şi chiar antebraț. Se efectuează apoi frământarea musculaturii tenare şi
hipotenare, prin stoarcere între policele şi indexul maseurului. Se trece apoi la
masarea spațiilor interosoase, care se poate face cu un singur deget sau
bimanual prin presiuni în ambele direcții. Masajul palmei se adresează celor trei
regiuni ale ei: eminența tenară, eminența hipotenară şi bureletul digitopalmar.
Masajul eminenței tenare, formată din mușchii care se inseră pe prima falangă
a policelui, se face prin presiuni cu degetul mare. Eminența hipotenară,
formată din patru mușchi (palmarul cutanat, adductorul, scurtul flexor şi
opozantul degetului mic), se masează ca şi eminența tenară. Se poate aplica şi
petrisajul prin ciupire. Regiunea mijlocie a mâinii, din cauza aponevrozei
puternice a palmei, face dificil masajul. Se aplică aici neteziri mai energice şi
frământare prin apăsări puternice şi mobilizari ale tendoanelor.
5.Kinetoterapia- tehnici de mobilizare, programe de exerciţii recuperatorii
Kinetoterapia reprezintă principala formă de refacere a funcţiilor diminuate în
bolile reumatice. Ea include diferite forme de utilizare a energiei mecanice: •
activitatea motorie voluntară bolnavului • forţa mecanică şi mişcările
imprimate de kinetoterapeut • forţa gravitaţională • forţa hidrostatică a apei •
forţe mecanice ajutătoare Pentru kinetoterapeut, orientarea programului se
face în funcţie de stadiul clinico-anatomo-funcţional al bolii. Se deosebesc trei
stadii: • stadiul iniţial: oboseală musculoarticulară locală, reducerea
amplitudinilor maximale • stadiul evoluat: redoare articulară în zona
amplitudinilor de utilizare curentă, atitudini vicioase corectabile pasiv sau chiar
activ • stadiul final: dureri intense, limitare marcată a mobilităţii până la
anchiloză, atitudini vicioase ireductibile Mâna s-a adaptat la funcţia de
prehensiune, respectiv de a se modela pe un obiect, de a apuca, de a forma
pense. Mi (pasive) Mişcarea specifică policelui este mişcarea de opozabilitate,
care se realizează printr-o combinare a mişcărilor de abducţie, flexie şi rotaţie
axială. Mişcările în articulaţia pumnului. Mişcările pumnului sunt de flexie-
extensie, înclinare cubitală-radială, circumducţie. Mişcările au loc în
radiocarpiană şi mediocarpiană, existând participări diferite. 1) Refacerea
mobilităţii: a) Reeducarea flexiei - prin adoptarea unor posturi: Exerciţiul 1:
poziţia mâinii este menţinută de înclinarea antebraţului şi prin fixarea cu mâna
contralaterală se aplică dosul mâinii pe un perete, exercitându-se o presiune în
axul membrului superior Exerciţiul 2: pacientul în şezând, mâna se introduce
sub coapsă, cu palma în contact cu aceasta, extensia cotului apropie antebraţul
de corp accentuând flexia acestuia. - prin mobilizări pasive: Excerciţiul 1:
antebraţul supinat, în sprijin pe masă: cu o mână, asistentul face priză pe
antebraţ (un police pe radius), menţinând poziţia de supinaţie, iar cu cealaltă
pe palma pacientului (police pe faţa dorsală a mâini), se execută flexia
pumnului cu o uşoară înclinare cubitală, degetele pacientului trebuie să fie
libere Exerciţiul 2: mobilizarea prin priză bimanuală lângă pumn - Prin
mobilizări autopasive Exerciţiul 1: în şezând, cu cotul pe masă, antebraţul
vertical în supinaţie, cu cealaltă mână, care face priză pe mâna afectată (police
în palmă), se execută flexia pumnului Exerciţiul 2: cotul flectat mult, braţul dus
în adducţie, mâna atinge umărul: mâna opusă face priză pe mâna afectată,
forţând flexia. - Prin mişcări active: Exerciţiul 1: mobilizarea spre flexie a
pumnului din poziţii variate (supinaţie, pronaţie sau neutră) ale antebraţului, cu
degetele flectate, semiflectate sau întinse. b)Reeducarea extensiei - Prin
adoptarea unor posturi: Exerciţiul 1: din ortostatism, cu palma în sprijin pe
masă, degetele acroşează marginea mesei, cotul extins: se realizează
verticalitatea membrului superior în contrast cu orizontalitatea mâinii;
antebraţul, ca un levier, forţează extensia pumnului, mâna opusă presează pe
faţa dorsală a mâinii în sprijin Exerciţiul 2: din şezând, cu mâna sub coapsă şi
palma pe scaun se forţează extensia - Prin mobilizări pasive: Exerciţiul 1:
pacientul cu antebraţul pronat: asistentul aplică o priză pe treimea distală a
antebraţului şi o alta pe mână (cu policele în palmă): se execută extensia
pumnului, degetele se flexează concomitent Exerciţiul 2: prin aceleaşi tehnici
descrise la flexia pumnului se pot obţine extensii diferenţiate în articulaţia
radiocarpiană şi mediocarpiană - Prin mobilizări autopasive: Există câteva
variante în funcţie de poziţia antebraţului ca şi de priza mâinii sănătoase, care
face abord pe marginea cubitală sau pe cea radială - Prin mobilizări active:
Exerciţiul 1: extensia activă se realizează din toate cele trei poziţii de bază ale
antebraţului, degetele fiind flectate pentru a relaxa tendoanele flexorilor şi a
permite astfel o amplitudine mai mare extensiei pumnului 2) Refacerea forţei
musculare Exerciţiul 1: pacientul în şezând, cu braţul de-a lungul corpului,
antebraţul supinat, cotul întins şi pumnul în extensie: asistentul aplică
rezistenţe pe palmă şi pe treimea distală a feţei anterioare a braţului; subiectul
execută o flexie din scapulohumerală, o flexie a cotului şi o flexie a pumnului,
degetele rămânând libere. Exerciţiul 2: cu cotul extins, sprijinit pe masă,
antebraţul supinat: priză pe palmă şi antebraţ; subiectul realizează o flexie a
cotului şi o flexie a pumnului contra rezistenţelor Exerciţiul 3: cotul pe masă şi
antebraţul supinat, aşezat tot pe masă: prizele se aplică pe faţa palmară a
degetelor şi pe palmă, asistentul opunându-se prin ele flexiei degetelor şi apoi a
pumnului Exerciţiul 4: dacă antebraţul este pronat, este stimulat deltoidul
anterior care va declanşa solicitarea extensorilor pumnului. Mişcările în
articulaţia mâinii a) Refacerea mobilităţii - Prin adoptarea unor posturi:
Exerciţiul 1: şezând pe un scaun tapiţat: mâna se introduce sub tuberozitaea
ischiatică; înclinarea trunchiului determină intensitatea presiunii Exerciţiul 2:
utilizarea unor benzi elastice adezive Exerciţiul 3: marea majoritate a posturilor
pentru mână sunt realizate prin orteze dinamice de toate tipurile şi
confecţionate din cele mai diverse materiale, se mai folosesc şi atelele fixe
seriate - Prin mobilizări pasive se fac următoarele exerciţii: exerciţii de
tracţiune în ax sau de decompresiune articulară; exerciţii de alunecare latero-
laterală sau de abducţie-adducţie; exerciţii de alunecare antero-posterioară sau
de flexie-extensie; exerciţii de rotaţie axială sau torsiune; exerciţii combinate -
Prin mişcări autopasive: Exerciţiul 1: mobilizări cu mâna sănătoasă în diverse
prize, ca de exemplu exerciţii de automobilizare în flexie a
metacarpofalangienelor şi prin cel de automobilizare în flexie a
interfalangienelor Exerciţiul 2: automobilizarea în abducţie – extensie a
policelui - Prin mişcări active: la degete se fac mişcări de flexie, extensie,
abducţie, adducţie. Pentru police se vor executa abducţia palmară şi radială,
extensia şi flexia, adducţia, opozabilitatea faţă de fiecare deget în parte. 2)
Refacerea forţei musculare - Refacerea forţei musculare a policelui: Exerciţiul
1: un exerciţiu cu solicitare disto-proximală în care subiectul execută
deschiderea mâinii prin extensia degetelor şi flexia policelui contra rezistenţei
opuse de kinetoterapeut Exerciţiul 2: cotul pe masă, antebraţul supinat şi
flectat, pumnul flectat, policele în opozabilitate: asistentul fixează faţa
posterioară a treimii distale a antebraţului şi aplică o rezistenţă pe faţa
unghială a policelui; subiectul execută concomitent o extensie a cotului şi a
policelui, contrată de prizele asistentului. - Refacerea forţei musculare a
celorlalte degete: Exerciţiul 1: asistentul aplică prize, opunându-se astfel
flexiei pumnului, cu înclinarea cubitală a mâinii şi flexia degetelor Exerciţiul 2:
antebraţul în supinaţ - extensii de 10 (active) până la 20-25 - o extensie
propriu-zisă de fapt nu există - rotaţia axială Articulaţia interfalangiană
permite: - flexii de 80-90) -rotaţie axială -circumducţie În articulaţia
metacarpofalangiană se realizează: - flexia de 70-75-30) -extensie ( 25-15)
-adducţie -flexie (10-70. În interfalangienele proximale în mod normal nu
există extensie peste poziţia neutră, nici chiar pasivă. Mişcările în articulaţiile
policelui În articulaţia scafoidotrapezoidală mişcarea este foarte limitată şi nu
poate fi apreciată. În articulaţia trapezoidometacarpiană se realizează mişcări
ample de: -abducţie ( 60 la 20. 2. Extensia plecând de la poziţia zero este
posibilă doar în interfalangienele distale. Amplitudinea variază de la 0, iar în
interfalangiana distală nu depăşeşte 90. Măsurarea cu goniometrul este dificilă.
3. Circumducţia este posibilă datorită combinării mişcărilor de flexie-extensie şi
lateralitate. 4. Rotaţia axială este o mişcare care nu poate fi făcută decât
pasiv. Mişcările în articulaţiile interfalangiene Aceste articulaţii permit doar
flexia-extensia pe un ax transversal. 1. Flexia în interfalangiana proximală
poate ajunge la 100. Măsurarea amplitudinii mişcării se face dificil cu
goniometrul obişnuit. Există un goniometru special pentru degete. 2. Abducţia-
adducţia (lateralitatea) este o mişcare de îndepărtare-apropiere a degetelor
faţă de axa mediană a mâinii. Aceste mişcări nu se pot executa decât cu
degetele în poziţia de zero sau extinse. Amplitudinea acestei mişcări este
variabilă de la subiect la subiect şi de la deget la deget, în medie, este de cca
15-20. Extensia este foarte variabilă, pornind de la 0 şi ajungând până la 90,
crescând de la degetul 2 spre 5, unde poate ajunge la 100şcarea în articulaţiile
carpometacarpiene. Opozabilitatea primului şi celui de-al 5-lea metacarpian în
articulaţia carpometacarpiană creează o depresiunea, metacarpienele 4 şi 3 se
flectează şi ele uşor, în timp ce metacarpianul 2 rămâne aproape imobil.
Această mişcare nu poate fi măsurată. Mişcările în articulaţiile
metacarpofalangiene: 1. Flexia-extensia degetelor. Poziţia zero este cu pumnul
şi degetele întinse. Flexia activă măsoară 90 nămoluri feruginoase la Oglinzi şi
Gioagiu BIBLIOGRAFIE 1. Compendiu de reumatologie - Eugen Popescu, Editura
Medicală 2. Tratat de medicină internă - Radu Păun, Editura Medicală 1999 3.
Tratat de medicină internă - Leonida Gherasim 1995 4. Principiile medicine
interne - Harrison, Editura Teora 2001 5. Tratat de neurologie – Constantin C.
Arseni, Editura Medicală 1979 6. Fiziokinetoterapie și recuperare medicală – Kiss
Yaroslav, Editura Medicală 2007 7. Kinetologie profilactică, terapeutică și de
recuperare – Sbenghe Tudor, Editura Medicală 1987 8. Recuperarea medicală a
sechelelor posttraumatice ale membrelor – Sbenghe Tudor, Editura Medicală
1981 9. Kineziologie, stiința mișcării – Sbenge Tudor, Editura Medicală 2002 10.
Balneofizioterapia – Dinculescu Traian, Editura Medicală 1963 (Capitolele de
hidroterapie și termoterapie ) 11. Electroterapie – Andrei Radulescu, Editura
Medicală 2005 12. Patologia aparatului locomotor, Volumul I – Dinu M.
Antonescu, Editura Medicală 2005 13. Patologia aparatului locomotor, Volumul II
– Dinu M. Antonescu , Editura Medicală 2005 14. Tehnica masajului terapeutic –
Diaconu Anghel, Editura Medicală 2008 nămol silicios, iodat la Govora , dar
care să permită utilizarea obiectelor de muncă Printre ocupaţiile cele mai
utilizate în recuperarea funcţională a mâinii, se înscriu: ţesutul la război, tors,
răsucit, periat, împachetatul-ambalatul, lucru de mână (tricotat, brodat,
cusut), olăritul, cu toate activităţile conexe, grădinăritul, tâmplăria-dulgheria,
scrisul, dactilografierea, desenul. Dintre jocurile sportive şi distractive
amintim: tenisul de masă, biliardul, şahul, aruncarea săgeţilor la ţintă, oina,
etc. Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de
încadrarea raţională a ergoterapiei în programul de recuperare şi readaptare
funcţională. 7.TRATAMENTUL BALNEAR ( ape minerale, nămoluri, staţiuni
balneoclimaterice indicate) Tratamentul balnear vizează următoarele obiective:
• încetinirea procesului degenerativ • combaterea manifestărilor ce pot
reactiviva artroza • îmbunătăţirea circulaţiei locale şi generale • ameliorarea
sau menţinerea mobilităţii articulare şi a forţei musculare periarticulare Apele
minerale sunt acele ape naturale care, administrate pe cale internă sau pe cale
externă sub formă de băi, inhalaţii sau irigaţii, au acţiuni terapeutice asupra
organismului. Tipuri de ape minerale: a) apele sărate: sunt ape minerale în care
se găseşte cel puţin un gram de sare la litru. Băile sărate acţionează asupra
organismului prin factori termici, mecanici şi chimici. Ele provoacă o hiperemie
cutanată şi declanşarea unor reflexe prin excitarea terminaţiilor nervoase din
piele, care au ca rezultat o modificare a reactivităţii generale. Se folosesc
apele lacurilor sărate de litoral (Techirghiol), apele lacurilor sărate
continentale (Amara, Lacul Sărat), apa de mare, apele sărate iodurate de la
Olăneşti, Govora, Bazna, apele sărate iodurate şi sulfuroase de la Călimăneşti,
Olăneşti, Govora, precum şi apele sărate concentrate din saline (Ocna Sibiului,
Ocnele Mari, Sovata). b) apele sulfuroase conţin cel puţin un miligram de sulf la
litru. Acţiunea apelor sulfuroase se bazează pe faptul că sulful pătruns în
organism participă la numeroase procese metabolice tisulare, el făcând parte
din compoziţia unor proteine, aminoacizi, catalizatori, hormoni etc. Ape
sulfuroase se găsesc în staţiunile Călimăneşti, Olăneşti, Govora, iar ape
sulfuroase termale la Băile-Herculane c) apele radioactive: determină o
vasoconstricţie periferică şi au un efect sedativ asupra durerilor articulare şi
musculare din reumatism. Ape radioactive sunt cele de la Herculane, Sângeorz-
Băi. Nămolurile sau peloidele sunt substanţe naturale formate din particule
fine, insolubile în apă, care formează cu apa o masă cu caracter plastic. În ţara
noastră se găsesc numeroase nămoluri terapeutice: a) nămoluri sapropelice de
liman la Techirghiol, Eforie, precum şi în lacurile de litoral b) nămoluri
sapropelice de lacuri sărate continentale la Amara, Lacul Sărat, Sovata, Bazna,
Telega, Slănic Prahova c) nămoluri sapropelice fosile de la Ocna Sibiului, Ocnele
Mari, 1 Mai d) nămoluri de turbă la Vatra Dornei, Borsec, Someşeni, Victoria, 1
Mai e) mai există şi nămoluri cu anumite caractere: trucateie, asistentul
exercitând o presiune în jos pe treimea distală a acestuia: extensorii degetelor
menţin punctul fix al mâinii prin contracţie izometrică Exerciţiul 3: se introduc
între două degete o fâşie de postav gros şi se încearcă tracţionarea ei, subiectul
opunându-se prin strângerea degetelor. 6. TERAPIA OCUPAȚIONALĂ reprezintă o
metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse
activităţi adaptate la tipul de deficienţe funcționale ale individului, cu scop
recreativ şi terapeutic, ajutând bolnavul să folosească mai bine muşchii rămaşi
indemni şi recuperând funcţia celor afectaţi de boală, contribuind astfel la
readaptarea funcţională la gesturile vieţii cotidiene. Terapia ocupațională este
o secvență terapeutică integrată în programul de recuperare, ea adresându-se
atât nivelului funcțional cât și planului psihologic al pacientului. Principalele
efecte obținute prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt: - mobilizarea
articulară şi creşterea amplitudinii acestora - dezvoltarea forţei musculare -
restabilirea echilibrului psihic Pentru recuperarea abilităţii mâinii, terapia
ocupaţională are trei mari grupe de exerciţii, în funcţie de scopurile urmărite:
a) recuperarea activităţilor zilnice, de la posibilitatea deschiderii unei uşi sau a
unei ferestre, până la capacitatea de a utiliza furculiţa şi cuţitul sau de a scrie
b) refacerea gesticii necesară profesiei pacientului sau câştigarea unei noi
abilităţi pentru îndrumarea către o altă activitate profesională c) învăţarea unei
abilităţi incomplete sau