Contribuția lui Eugen Lovinescu la

edificarea modernismului românesc

Modernismul este un curent literar, care s-a manifestat în perioada interbelică,

simultan și în opoziție cu tradiționalismul . În literatura română, bazele modernismului, ca
doctrină și ca manifestare practică, au fost puse de către Eugen Lovinescu , al doilea mare
critic literar după Titu Maiorescu.
Eugen Lovinescu a teoretizat modernismul prin cenaclul „ Sburătorul ” ( 1919-1947 )
și prin revista „Sburătorul” ( 1919-1922 și 1926-1927 ) , în lucrările sale de doctrină : „Istoria
civilizației române moderne” ( 3 volume ) , „ Istoria literaturii române contemporane” ( 6
volume ), „Critice ( I – X ) ”, „Memorii ( I – III )”.
Lovinescu s-a considerat un continuator al direcției impuse de Titu Maiorescu și s-a
remarcat în epocă drept un comentator prestigios, descoperind mecanismele de funcționare
ale literaturii noastre . La fel ca și Titu Maiorescu, Lovinescu a fost un adept al autonomiei
esteticului , introducând în critică noi criterii și un limbaj modern.
În lucrarea sa, intitulată „ Istoria civilizației române moderne”, autorul explică
edificarea civilizației românești prin teoria imitației . Potrivit acesteia, popoarele evoluate
exercită o influență benefică asupra celor mai puțin avansate , care încearcă să le „imite”, așa
cum copilul îl imită pe adult . În consecință, civilizația românească s-a edificat prin imitarea
celei occidentale , în special a celei franceze.
Eugen Lovinescu acceptă teoria imitației , preluată de la francezul Gabriel Tarde .
Spre deosebire de Titu Maiorescu , care formulase teoria formelor fără fond , Eugen
Lovinescu consideră că formele pot să-și creeze fondul uneori . În felul acesta , se pot elimina
decalajele culturale , realizându-se sincronizarea literaturii române cu „ spiritul veacului ” ,
cu formele culturale occidentale. Această teorie este însă deficitară, deoarece nu acordă
atenție suficientă factorilor interni, fundamentali.
Strâns legată de teoria imitației este teoria sincronismului . Teoria sincronismului în
literatură însemna acceptarea schimbului de valori, a elementelor care conferă noutate și
modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o imitație totală, ci de integrare a literaturii
într-o formulă estetică viabilă, care să țină pasul cu arta europeană. Lovinescu aprecia că
trebuie să fim „naționali cu fața spre universalitate”. Teoria sincronismului și a diferențierii
reprezintă puncte importante în studiile de doctrină ale lui Eugen Lovinescu.
Eugen Lovinescu înțelege prin modernizare „depășirea spiritului provincial, al
poporanismului, semănătorismului, eticismului ardelean”.
Aceasta presupune câteva mutații în plan estetic, trăsăturile modernismului fiind : trecerea de
la o literatură cu tematică preponderent rurală la una de inspirație urbană , cultivarea prozei
obiective , evoluția poeziei de la epic , la liric , intelectualizarea prozei și a poeziei ,
dezvoltarea romanului de analiză psihologică, subiectiv , și crearea unui nou tip de personaj ,
intelectualul lucid, hipersensibil, aspirând spre cunoaștere absolută .
Aceste idei sunt exprimate în studiul asupra operei lui Liviu Rebreanu, cu ocazia
apariției romanului „Ion” . Criticul subliniază , în acest context , concepția sa despre
modernism , sincronism și originalitate, la nivelul sensibilității europene . Lovinescu
apreciază romanul lui Liviu Rebreanu ca „ o dată istorică ” în procesul de obiectivare a prozei
, considerându-l pe Ion : „ o figură simbolică, mai mare decât natura”.
În consecință, criticul a combătut orientarea rurală a scriitorilor semănătoriști , pledând
pentru o literatură cu tematică citadină și pentru proza de analiză.

1
 În cele zece volume de „Critice” a expus puncte noi referitoare la scriitori și la opere
literare . Susține promovarea scriitorilor tineri, o tinerețe spirituală, nu biologică. Lovinescu
consideră că a fi într-o „generație nouă”, nu înseamnă, așadar, a fi tânăr ( pentru că mulți
tineri sunt bătrâni ) , ci a participa activ la elaborarea sensibilității epocii și la fixarea stilului
ei, înseamnă „ a fi contemporan cu tine însuți, a fi exponentul aspirațiilor estetice ale
momentului istoric și a le realiza printr-un maxim de expresie în opere ”.
În volumul de „Critice” și în „Istoria literaturii române contemporane”, Eugen
Lovinescu a formulat o seamă de judecăți de valoare , de mare profunzime și originalitate .
Astfel, criticul a recunoscut forța de expresie a liricii lui Goga, în care figurile din viața
satului „ au proiectare simbolică ”. De asemenea , Eugen Lovinescu a fost primul critic al lui
Tudor Arghezi, remarcând „setea de divin”, din ciclul „Psalmi”. A prețuit și poezia naturii
din opera lui Mihail Sadoveanu, pe care îl consideră „ cel mai mare poet al naturii
românești”.
În concluzie , consider că modernismul îi datorează lui Eugen Lovinescu, tot atât de
mult cât i-a datorat junimismul lui Titu Maiorescu.