Revelaţia naturală si supranaturală

A. GENERALITĂȚI: Revelatio (lat.) = descoperire.

Revelația divină este actul liber, supranatural,prin care Dumnezeu, din propria inițiativă și
putere, Se descoperă oamenilor (arătându-le acestora voința și planurile Sale în legătură cu lumea
și cu oamenii). Revelația nu trebuie înțeleasă doar ca o cunoaștere (intelectuală) a lui Dumnezeu,
ci mai ales ca o apropiere reală, o comunicare și împărtășire reală a lui Dumnezeu spre oameni;
în acest sens, se mai numește „ieșirea lui Dumnezeu din lumina cea neapropiată” (1 Timotei 6)
spre a Se face cunoscut omului. Revelația divină exprimă taina relației vii și personale între
Dumnezeu și om, descoperirea Persoanei și lucrării lui Hristos, Dumnezeu-Omul, prin care se
manifestă iubirea Sfintei Treimi față de lume. În această iubire, la care omul este chemat să
răspundă, inițiativa o are Dumnezeu. Semnul Revelației este dorul după Dumnezeu trăit în relația
chemare-răspuns dintre Dumnezeu și om, după cum mărturisește și Sfântul Siluan Athonitul:
„Inima mea tânjește după Domnul... Cum aș putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit, mai intâi. Dacă
nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te caut”. Necesitatea Revelației:
Revelația divină este absolut necesară omului, deoarece fără ea, omul nu ar putea cunoaște nimic
despre Dumnezeu și despre voia Sa, și astfel nu ar putea dobândi fericirea veșnică: „Și aceasta
este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul și adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos
pe Care L-ai trimis” (Ioan 17).
Posibilitatea Revelației:
a) prin Revelație, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului, deoarece, El fiind Creatorul și
Proniatorul acestuia, este și Părintele său iubitor, care i se descoperă din iubire, pentru a-l ajuta
să-și împlinească scopul: „Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale”
(Psalm 118);
b) Revelația nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu: „Tatăl meu până acum
lucrează, și Eu lucrez” (Ioan 5);
c) Revelația nu este ceva neconform cu firea omului, pentru că fiind creat după chipul lui
Dumnezeu, omul trebuie să ajungă la asemănarea cu El, prin desăvârșire: „Fiți desăvârșiți,
precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5);
d) omul, deși mărginit, este capabil să primească uriașul conținut al Revelației divine,
pentru că este creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu;
 e) chiar dacă Revelația depășește posibilitățile de cunoaștere și înțelegere ale rațiunii
omenești, rațiunea omului poate fi iluminată și ajutată prin credință, care ne determină să
acceptăm adevărurile descoperite de Dumnezeu: „Prin credință înțelegem că s-au întocmit
veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd” (Evrei 11).

B. REVELAȚIA NATURALĂ:
            În Revelația naturală, prin ordinea și frumusețea dumnezeiască a lumii create, omul Îl
cunoaște pe Dumnezeu ca fiind Creatorul și Atotțiitorul întregului univers: „Cerurile spun slava
lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalm 18); sfântul Apostol Pavel spune și
el: „Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui, adică veșnica Sa putere și dumnezeire, se văd
din făpturi, prin cugetare” (Romani 1). Întreaga lume este ca o scară prin care omul urcă spre
Dumnezeu, întrucât toate au fost făcute prin Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu: „Toate prin El s-au
făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1) 
Revelația naturală constă în sensurile divine imprimate de Dumnezeu în tot universul,
prin însuși actul creării lui. Omul se constată pe sine ca pe o ființă rațională, apoi constată că și
lumea înconjurătoare este impregnată de raționalitate. Însă omul, fiind singura ființă din lume
conștientă de sine, este într-un fel conștiința lumii, el este cel care dă sens, sau este sensul
existenței lumii văzute. Totodată, omul nefiind nici autorul raționalității lumii, nici al conștiinței
și rațiunii sale (care este conformă cu raționalitatea lumii), devine limpede pentru om că există o
Rațiune și o Conștiință superioară, supremă, care a creat și raționalitatea lumii, și conștiința și
rațiunea umană conformă cu raționalitatea lumii.
Revelația naturală nu se referă doar la natura înconjurătoare (nu are în vedere doar
raționalitatea existențelor nepersonale), ci și la natura rațională a omului, ca persoană. Deși e
conformă cu raționalitatea lumii, totuși rațiunea umană o depășește pe aceasta, dându-i sens, și
nu poate fi concepută decât numai în raport cu o Rațiune supremă, divină. În acest sens,
Revelația naturală deplină, autentică, este de fapt persoana umană. Și mai mult decât atât, în cel
mai înalt grad, Revelația naturală în persoana umană se trăiește prin paternitatea și filiația umană,
ca imagini sau chipuri ale paternității și filiației divine. (Capacitatea părintelui de a se înfățișa
copilului ca izvor de existență, de adevăr, de certitudine, de autoritate, ca instanță primă și
absolută, nu i se datorează omului ca părinte, ci se dovedesc un dat de care chiar el simte că este
depășit; această capacitate se datorează lui Dumnezeu aflat între ei, care primește la Sine iubirea
de la unul și o reflectă apoi celuilalt).
 Revelația naturală singură nu este suficientă, deoarece nu dovedește limpede caracterul
personal al lui Dumnezeu, existând pericolul căderii în panteism sau deism. Ea trebuie
completată cu Revelația supranaturală, în care Dumnezeu, ca Persoană, i se adresează în mod
direct omului. În același timp, nu se poate face o separație netă între Revelația naturală și cea
supranaturală, existând o reciprocitate și o legătură profundă între ele. Întrucât cosmosul și omul
se arată imprimate de o Rațiune superioară, iar raționalitatea din lume și din om nu sunt de la
sine și pentru sine, ci se dovedesc un dat, și în plus rațiunea omului se dovedește conformă cu
raționalitatea lumii, putem spune că Revelația naturală nu este pur naturală, ci este „naturală” în
chip supranatural. Pe de altă parte, în lumina Revelației supranaturale, creștinii înțeleg mai bine
felul în care Dumnezeu li se descoperă prin natura înconjurătoare. De aceea, Sfinții Părinți au
subliniat legătura organică dintre cele două forme ale Revelației divine: „Cel ce vrea să
călătorească drept și fără greșeală spre Dumnezeu, are nevoie în chip necesar de amândouă, de
cunoștința Scripturii în duh și de contemplația naturală a lucrurilor după duh...” (Sf. Maxim
Mărturisitorul)

C. REVELAȚIA SUPRANATURALĂ:
Revelația supranaturală sau directă este revelația prin persoane, prin vorbirea lui
Dumnezeu, ca Persoană, cu persoane sfinte (cărora le-a făcut cunoscută existența Sa
atotputernică, personală și iubitoare, și le-a încredințat răspunderea de a transmite mai departe
adevărul, voia și intenția Lui pentru oameni); este descoperirea prezenței și lucrării lui
Dumnezeu în istoria omenirii, care devine astfel un cadru de întâlnire între Dumnezeu și om.
Fără Revelația supranaturală, omul nu ar fi putut înțelege nici pe cea naturală, deoarece
numai Revelația supranaturală primordială, făcută primei perechi de oameni, Adam și Eva,
deschide calea pentru Revelația naturală de după cădere. Astfel, Revelația naturală se precizează
și se completează cu cea supranaturală.
Numele de Revelație supranaturală îl poartă deoarece ea ni se comunică în chip
supranatural și este acceptată de om prin credință. Ea se deosebește de cea naturală prin faptul că
este mai limpede, mai clară, mai precisă și mai sigură, apoi că ea cuprinde adevăruri mult mai
numeroase și mai variate, unele dintre acestea fiind mai presus de puterea de înțelegere a minții
omenesti, de aceea trebuie primite de om prin credință. Revelația supranaturală este mult
superioară celei naturale atât prin faptul că precizează limpede existența personală a lui
Dumnezeu, cât și prin faptul că precizează scopul existenței omului și al lumii. Ea poate fi de
două feluri: externă, când este făcută de Dumnezeu unor persoane în mod vizibil, fiind însoțită
de semne externe, minuni sau profeții, și internă, când se produce în sufletul omului, fără
manifestări exterioare, ci numai printr-o iluminare interioară (în cazul în care omul este îndemnat
să scrie cele descoperite, atunci este vorba de inspirația divină). După căderea în păcat a primilor
oameni, Adam și Eva, Dumnezeu Se descoperă în istorie în mod special prin legămintele
încheiate cu patriarhii și profeții Vechiului Testament. În desfășurarea Revelației supranaturale
sunt mai multe etape: de la Adam la Noe, de la Noe la Avraam, de la Avraam la Moise, de la
Moise la Hristos. Prin descoperirile din perioada Vechiului Testament, lumea a fost pregătită
pentru primirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca Mântuitor al întregii lumi: „După ce
Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a grăit părinților noștri prin prooroci, în
zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin
Care a făcut și veacurile” (Evrei 1). Precum rezultă din cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „în
multe rânduri și în multe chipuri”, Revelația supranaturală s-a făcut în trepte sau etape care
marchează o creștere și dezvoltare în timp a ei; se poate vorbi astfel de un progres în Revelația
supranaturală, dar caracteristica ei rămâne unitatea, ea fiind expresia neschimbabilității și
continuității planului iconomiei divine pentru neamul omenesc. Dar punctual culminant al ei,
atins „în zilele acestea mai de pe urmă”, este Revelația în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu
întrupat.
Ea se încheie astfel în Iisus Hristos și în Sf. Apostoli, prin care ni s-a transmis. Hristos
este originea, conținutul și sensul întregii revelații: „Eu sunt Alfa și Omega, zice Domnul
Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul” (Apocalipsa 1). Hristos împlinește
Revelația supranaturală, dar aceasta nu înseamnă o înțelegere statică a revelației, deoarece
fiecare credincios este implicat în istoria mântuirii, fiind chemat să împărtășească roadele
biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții. Revelația supranaturală s-a încheiat deci în Iisus
Hristos și în Sfinții Apostoli, mai precis cu moartea ultimului apostol; ea este deci închisă,
completă și desăvârșită.
Revelația supranaturală rămâne însă activă mai departe, se află într-o perpetuă
desfășurare în Biserică, prin lucrarea lui Hristos în continuare, de extindere a vieții dumnezeiești
din trupul Său înviat în cei credincioși, și prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă însă că,
după încheierea ultimei etape istorice a Revelației supranaturale, marcată de moartea ultimului
apostol, a urmat doar un proces de explicare, de păstrare, de transmitere și de însușire a ei, de
transpunere a adevărurilor revelate în cele mai adecvate forme pentru a putea fi însușite corect de
credincioșii din toate timpurile și locurile. Această lucrare se săvârșește sub asistența Sfântului
Duh numai în Biserică, singura păstrătoare, transmițătoare și interpret al Revelației divine
supranaturale, cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Criteriile Revelației autentice:

1) criterii interne (care provin din însuși conținutul Revelației):
a) pozitive (ne arată ce trebuie să cuprindă Revelația: adevăruri religioase și morale
incontestabile, expuse într-o formă clară și precisă, fără să fie în contrazicere cu alte adevăruri);
b) negative (ne arată ce nu este îngăduit să cuprindă Revelația: idei absurde, contrare
logicii și bunului simț, idei imorale, antisociale și antiumane).
2) criterii externe (care rezultă din împrejurările în care se face Revelația, precum și din
faptele care o însoțesc):
a) criterii naturale (se referă la persoana prin mijlocirea căreia se face Revelația, la
calitățile sale morale și intelectuale, precum și la modul în care se face Revelația);
b) criterii supranaturale: minunile și profețiile. Minunile presupun în mod necesar
prezența și lucrarea lui Dumnezeu – sunt fenomene ori fapte sensibile, care nu pot fi explicate pe
temeiul legilor naturii, deoarece le depășesc pe acestea, căci autorul lor este Dumnezeu, iar
scopul lor este religios-moral, și anume adeverirea Revelației. Prin minuni, Dumnezeu nu
anulează legile pe care tot El le-a dat, căci acest lucru este un nonsens. Nici măcar nu le încalcă
sau nu le suspendă temporar, deși ar avea și dreptul, și puterea de a o face. Prin minuni,
Dumnezeu depășește uneori aceste legi naturale, datorită voinței și atotputerniciei Sale. (După
cum, prin ridicarea unei haltere, nu este încălcată sau suspendată temporar legea gravitației, ci
doar este depășită forța de greutate a halterei prin aplicarea asupra ei a unei forțe mult mai mari).
Minunile sunt dovada cea mai convingătoare despre originea divină a religiei creștine: Dacă nu
Mă credeți pe Mine, credeți lucrurilor Mele (Ioan 10); De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care
nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea (Ioan 15); Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit
învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el
(Ioan 3). Profeția este o prezicere al cărui conținut este făcut cunoscut prin Descoperirea
dumnezeiască. Ultimul profet este Sf. Ioan Botezătorul. Așadar, încheindu-se Revelația
supranaturală, minunile și profețiile și-au încheiat rolul de adeverire a Revelației supranaturale,
ele însă au continuat să existe prin bunăvoința lui Dumnezeu, rolul lor fiind zidirea sufletească și
mântuirea oamenilor.