Romantismul

Romantismul este o mișcare literară și artistică apărută în Europa la sfârșitul secolului al

XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Romantismul a luat naștere în Anglia, de unde s-a
extins în Germania și Franța, apoi în întreaga Europă. Acest curent cultural s-a ridicat împotriva
rigorilor, a rațiunii şi a ordinii, a susținut manifestarea fanteziei și exprimarea sentimentelor, a
originalității. Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, cu "Prefaţa" de
la drama "Cromwell" (1827), un adevărat program-manifest. Printre reprezentanții europeni ai
romantismului literar se pot enumera scriitorii: Victor Hugo, Grimm (Germania), Byron,
Leopardi (Italia), Pușkin.   
În literatura română se pot identifica trei etape:
-Preromantismul: Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri,
scriitori cunoscuți și sub numele de pașoptiști.
-Romantismul românesc: Mihai Eminescu.
-Postromantismul: Octavian Goga, George Coşbuc, Barbu Ștefănescu Delavrancea.
  Trăsăturile romantismului
 Introducerea unor noi categorii estetice: urâtul, grotescul fantasticul, macabrul, precum și
a unor specii literare inedite: drama romantica, meditația, poemul filozofic, nuvela
istorică;
 Cultivă sensibilitatea, imaginația.
 Promovează inspirația din tradiție, folclor și din trecutul istoric.
 Evadarea din lumea reală se realizează prin vis.
 Construirea eroilor  excepționali, care acționează în împrejurări ieșite din comun,
precum și portretizarea omului de geniu și condiția nefericită a acestuia în lume;
 Preocuparea pentru definirea timpului și a spațiului nemărginite.
 Îmbogățirea limbii literare prin includerea cuvintelor și expresiilor populare, a
arhaismelor, a regionalismelor, specifice oralității;
 Utilizarea de procedee artistice variate (figuri de stil, imagini artistice), printre care
antiteza.
 Ironia romantica dobândește, adesea, accente satirice sau pamfletare, fiind un mijloc
artistic folosit atât în specia literară cu nume sugestiv, satira, cât și în poeme filozofice.

1
 In studiul "Principii de estetică", George Călinescu definește romantismul în antiteză cu
clasicismul, evidențiind deosebirile dintre cele două curente literare care s-au manifestat
predilect în literatură.

LUCEAFĂRUL
de Mihai Eminescu
Mihai Eminescu este cel mai valoros poet român, fiind denumit de critica literară "ultimul
mare romantic universal". El aparține perioadei marilor clasici ai literaturii române, alături de Ion
Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici. Creatia sa este vastă, cuprinzând cele trei genuri
literare- liricul, epicul, dramaticul. Opera eminesciană în versuri reprezintă un univers al
imaginarului cuprinzător şi original, îmbinând teme şi motive romantice, de circulaţie universală,
cu elemente autohtone ale specificului naţional. Singurul volum de versuri publicat antum este
intitulat "Poezii" (1883) şi apare sub îngrijirea criticului literar Titu Maiorescu.
         "Luceafărul" este o capodoperă a creaţiei româneşti şi o sinteză a gândirii eminesciene.
Apare în almanahul Societăţii Academice "România Jună"din Viena, în aprilie 1883, în august
1883 este publicat în revista "Convorbiri literare" şi inclus, ulterior, în volumul antum "Poezii".
Geneza
Poemul a fost creat între anii 1880 şi 1882, cunoscând cinci variante; cea definitivă
numără 98 de strofe şi atinge perfecţiunea formei şi a fondului de idei. Principala sursă de
inspirație o constituie folclorul, Eminescu valorificând un basm popular românesc cules din
Oltenia de germanul Richard Kunisch şi publicat la Berlin, în 1861. Acesta se intitulează "Fata în
grădina de aur"şi se axează pe prezentarea poveştii de iubire dintre o fiică de împărat şi un zmeu;
ea îi cere acestuia să devină muritor, iar în timp ce el mergea la Creator pentru a cere să-l dezlege
de nemurire, fata fuge în lume cu un fiu de împărat, Florin. Zmeul se răzbună, prăvălind o stâncă
peste cea care l-a tradat. Eminescu versifică acest basm, schimbă finalul şi accentuează
problematica omului de geniu. Întruparea zmeului (geniul) porneşte de la un mit fundamental al
spiritualităţii româneşti, mitul Zburătorului (personaj care inoculeaza tinerelor fete primii fiori ai
iubirii).
O altă sursă importantă de inspiraţie o constituie filozofia: concepţia lui Arthur
Schopenhauer cu privire la antiteza dintre geniu şi omul comun, filozofia greacă (cerul şi
pământul se află la originea lumii, personajul mitologic Hyperion este fiul Cerului), filozofia

2
indiană (sistemul gândirii cosmogoniei îşi are originea în culegerea "Rig-Veda") sunt sintetizate
şi asimilate poetic.
Tema
Unind elemente care aparțin celor trei genuri literare: liric (intensitatea emoţională a sa),
epic (apariţia formelor naraţiunii), dramatic (conflict, dialoguri) înglobând, de asemenea, teme şi
motive din întreaga creaţie eminesciană, poemul este, în esenţă, o meditaţie de natură filozofică
asupra omului de geniu.
De altfel, problematica geniului este filonul care susţine poemul, iar însemnarea
eminesciană găsită pe unul dintre manuscrie lămureşte concepţia poetului asupra destinului
fiinţei superioare: "Aceasta e povestea, iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu
cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici, pe pământ, nici e
capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a
părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat
acest înţeles alegoric."
Semnificația titlului
În sens propriu, Luceafărul este numele popular dat planetei Venus şi altor stele
strălucitoare. În poezie, el devine un simbol al unicităţii şi superiorităţii, întruchipând geniul.
Structură și semnificații
Criticul literar Tudor Vianu identifica, în acest poem alegoric, trei niveluri existenţiale:
om comun, geniu, Demiurg, pe care le numeşte "măşti lirice" eminesciene (ipostaze ale eului
liric). Muritorul, capabil de o iubire superficială, este întruchipat de Cătălin; omul superior care
aspiră spre absolut în ceea ce priveşte iubirea şi cunoaşterea este Hyperion ("cel care merge
deasupra"); ipostaza demiurgică reprezintă perfecţiunea, absolutul, eternitatea.
              Poemul are 392 de versuri grupate în 98 de catrene, care pot fi structurate în patru
tablouri şi două planuri (terestru-uman şi cosmic-universal).
Primul tablou debutează cu o formulă specifică basmului ("A fost odată ca-n poveşti"),
care introduce cititorul în universul imaginaţiei eminesciene."Odată" este o referinţă asupra
timpului neprecizat, iar "ca niciodată" începutul prezentării unei acţiuni care nu s-a mai petrecut,
care se remarcă prin unicitate. Unică este şi fata de împărat, caracterizată prin superlativul de
factură populară "preafrumoasă"; ea este "una la părinţi", "mândră-n toate cele", comparabilă cu
Fecioara şi luna, ceea ce denotă singularitatea ei în plan terestru.

3
 Aspiraţia fetei depăşeşte sfera umanului, căci ea se îndrăgosteşte de o stea (reprezentantul
lumii cosmice, al eternului aflat în antiteză cu perisabilul) .Iubirea fiinţei muritoare are o latură
comună şi derivă din obişnuinţă: "Îl vede azi, îl vede mâni,/Astfel dorinţa-i gata"; idealul erotic
al  Luceafărului nu se limitează la "dorinţă", ci se conturează treptat din nevoia de a cunoaşte
prin intermediul celui mai profund sentiment: "El iar, privind de săptămâni,/Îi cade dragă fata."
Cadrul de desfăşurare a poveştii de iubire este unul romantic, îmbinând elemente cosmice
şi terestre: steaua apare "sara", luminând "negrul castel" în care se află fata.
Cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi diferite. Luceafărul, care înglobează raţiunea
deplină ("recile-i scântei") şi iubirea absolută ("o mreajă de văpaie") i se poate revela fetei doar
în vis (motiv romantic) şi prin oglindă, într-o dubla reflectare. Precum Zburătorul din literatura
populară, el o urmează pe fată în "odaie", provocându-i primii fiori ai iubirii.
Ea îi adreseaza prima chemare, izvorâtă din dorinţa de iubire, de împlinire sufletească,
pentru că distanţa imensă dintre ei provoacă suferinţa fără margini ("Oftand din greu suspină").
Invocarea Luceafărului ("Cobori în jos, luceafar blând/Alunecand pe-o rază,/Pătrunde-n casă şi
în gând/Şi viaţa-mi luminează") conţine o dorinţă puternică de a-l apropia pe acesta de spaţiul ei,
pentru că el simbolizează "lumina" (cunoasterea absolută), aspiratia ei cea mai înaltă.
Luceafărul se întrupează, mai întâi, din cer şi mare, pare "un înger","un tânăr voievod/Cu
păr de aur moale", ca o sinteză a două lumi diferite: "Un mort frumos cu ochii vii." Exprimarea
lui este sobră, rece, gravă :"Din sfera mea venii cu greu/Ca să-ţi urmez chemarea" şi totuşi
încărcată de afecţiune, numind-o pe fată "odorul meu nespus" şi îndemnând-o să părăsească
lumea muritoare, în schimbul unui univers vast pe care ea să-l stăpânească ("palate de mărgean",
lumea infinită a oceanului). Refuzul fetei este categoric: "Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge
niciodată" şi izvorăşte din conştientizarea incompatibilităţii dintre planuri: "Caci eu sunt vie, tu
eşti mort,/Şi ochiul tău mă-ngheaţă".
Ce-a de-a doua chemare adresată de fată, identică structural cu prima, determină o nouă
întrupare a Luceafărului, total diferită de cea dintâi; el apare ca "un demon", născut din soare şi
noapte; deşi "vine trist şi gânditor/Şi palid e la faţă",ochii săi "mari şi minunaţi" sunt comparaţi
cu "două patimi fără saţ/Şi pline de-ntuneric", ceea ce simbolizează speranţa vie în statornicia
iubirii, dar şi dezamăgirea produsă de primul refuz al fetei. Deşi suferinţa datorată neîmplinirii
sentimentului este resimţită organic de fată ("Mă dor de crudul tău amor/A pieptului meu

4
coarde"), ea îl refuză şi de această dată, cerându-i sacrificiul suprem în numele iubirii: "Fii
muritor ca mine".
Iubirea Luceafărului depăşeşte sfera comunului şi de aceea, în numele ei, accepta condiţia
inferioară de muritor: "Da, mă voi naşte din păcat,/Primind o altă lege,/Cu vecinicia sunt
legat,/Ci voi să mă dezlege."
Tabloul al doilea prezintă planul terestru; fata de împărat îşi pierde caracterul de
unicitate, devenind Cătălina. Ea este, de data aceasta, atrasă de iubirea comună, specifică
muritorilor, întruchipată de Cătălin, "viclean copil de casă", "băiat din flori şi de pripas/Dar
îndrăzneţ cu ochii". Portretul său se află în antiteză cu acela al Luceafărului, construit fiind într-
un limbaj popular, familiar.
Deși fata păstrează aspirația către planul superior ("O, de luceafărul din cer/M-a prins un
dor de moarte"), se lasă ispitită de vorbele pajului care îi arată "din bob în bob amorul". Dacă
Luceafărul îi oferea posibilitatea de a depăşi condiţia umană, prin eternizarea sentimentului
iubirii, Cătălin îi propune împlinirea sufletească imediată, bazată pe compatibilitatea dintre ei:
"Hai ş-om fugi în lume". Ea realizează că dorul de Luceafăr a ramas doar la stadiul de nostalgie
specific umană şi că o iubire în planul terestru îi poate aduce măcar fericirea de o clipă. Cătălin,
"guraliv şi de nimic", este soluţia de compromis, care înlătură drama incompatibilităţii.
Propunerea lui de a fugi în lume rezolvă atât neconcordanţa de statut social dintre cei doi
(fată de împărat,"băiat din flori"), cât şi aspiraţia ei mult prea înaltă, oferindu-i posibilitatea
împlinirii sufleteşti într-o sferă limitată, supusă legilor sorţii neiertătoare.
Poemul continuă cu tabloul al treilea, o descriere unică în literatura universală:
prezentarea spaţiului infinit al macrocosmosului, unde se poate pătrunde doar cu puterea
gândului, locul în care timpul este măsurat în viteza luminii.
Luceafărul întreprinde o călătorie către începuturile lumii pentru a adresa rugămintea sa
Creatorului suprem (Demiurgul), anume schimbarea ordinii cosmice prin dezlegarea sa de
nemurire.
Pastelul cosmic este redat în limbaj metaforic: "Un cer de stele dedesubt,/Deasupra-i cer
de stele", "a chaosului văi", "Vedea ca-n ziua cea dintâi,/Cum izvorau lumine". Timpul măsurat
după rotaţia astrelor se identifică macrotimpului: "Şi căi de mii de an treceau/În tot atâtea clipe".
Luceafărul ajunge într-un spatiu primordial, necunoscut muritorilor, care constituie însăşi esenţa

5
naşterii universului: "Căci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaşte,/Şi vremea-ncearcă
în zadar/Din goluri a se naşte".
"Setea" care-l soarbe, "adâncul" prefaţează confruntarea cu deţinătorul adevărului
suprem: Demiurgul. Luceafărul îi cere dezlegarea de nemurire, în schimbul căreia îşi doreşte "o
altă soarte" (un destin care să-l guverneze ca pe un om de rând): "Reia-mi al nemuririi nimb/Şi
focul din privire,/Şi pentru toate dă-mi în schimb/O oră de iubire..." Cerinţa lui este cel mai mare
sacrificiu care poate fi făcut în numele iubirii: renunţarea la viaţa veşnică, la unicitate, la o
condiţie privilegiată pentru iubirea de pe pământ, care durează doar o clipă datorită caracterului
perisabil al fiinţei umane. Moartea este numită metaforic "Sete de repaos", iar Luceafărul îşi
asumă dispariţia sa pentru totdeauna în numele iubirii.
"Părintele" lumii îl numeşte Hyperion ("cel care merge deasupra") dezvăluindu-i natura
superioară. El nu-i poate îndeplini rugămintea pentru că dispariţia Luceafărului de pe bolta
cerească înseamnă schimbarea ordinii cosmice, revenirea la haosul primordial, moartea
universului. El s-a născut odată cu lumea şi acest fapt nu se poate modifica. Dincolo de ţesătura
alegorică a acestei părţi, intuim că geniul este "condamnat" la nemurire, pe altarul căreia
sacrifică fericirea şi iubirea.
Pentru a motiva refuzul de a-i îndeplini rugămintea, Demiurgul reliefează caracterul
perisabil al fiinţei umane: "Dar piară oamenii cu toţi,/S-ar naşte iarăşi oameni". Ei "durează-n
vânt/Deşerte idealuri", "au stele cu noroc" (sunt guvernaţi de soarta implacabilă), pe când geniul,
ființa superioară, nu este condiţionată de nici un fel de limitare: "Noi nu avem nici timp, nici
loc,/Şi nu cunoaştem moarte". Creatorul suprem îl reiniţiază pe Hyperion, propunându-i
acceptarea condiţiei sale privilegiate. El îi poate oferi orice: raţiunea supremă, statutul de stăpân
al universului terestru, calitatea de conducător, tot ceea ce se află în concordanţă cu
superioritatea Luceafărului.
Ultimul argument al Demiurgului este şi cel mai puternic, accentuând superficialitatea
lumii terestre: "Şi pentru cine vrei să mori?/Intoarce-te, te-ndreaptă/Spre-acel pământ rătăcitor/Şi
vezi ce te aşteaptă".
Ultimul tablou revine simetric la prezentarea planurilor terestru şi cosmic. Peisajul
romantic ("sara-n asfinţit","răsare luna") este animat de prezenţa a doi tineri izolaţi în mijlocul
naturii ocrotitoare ("Sub şirul lung de mândri tei/Şedeau doi tineri singurei").

6
 Povestea de dragoste dintre Cătălin şi Cătălina este plină de farmec, ei trăind clipa
fericirii şi liniştii sufleteşti, umbrită doar de caracterul ei perisabil. Gesturile tandre, vorbele
dulci, izolarea într-un decor mirific par a proiecta momentul magic de iubire în eternitate; florile
de tei îi acoperă sugerând parcă o comunitate a lor de dincolo de moarte.
Fata, "îmbătată de amor", adresează o ultimă chemare Luceafărului, izvorâtă din dorinţa
de ocrotire; invocația nu se mai petrece în vis şi este schimbată faţă de primele două. Ea îi cere să
pătrundă "în codru şi în gând" pentru ca astfel să-i "lumineze" destinul ("norocul"). Răspunsul
Luceafărului dezvăluie conştientizarea superiorităţii sale şi a imposibilităţii de a se împlini prin
iubire. Cea care, la început, era numită "odor nespus" şi în numele căreia era dispus să facă
sacrificiul suprem, devine "chip de lut", ceea ce arată apartenenţa ei la o sferă inferioară,
comună. Ultima strofă este construită pe baza antitezei geniu-muritor: "Trăind în cercul vostru
strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mă simt/Nemuritor şi rece". Existenţa umană stă sub
semnul "norocului" de-o clipă, geniul, deşi îşi asumă atributele eternităţii, este condamnat la
singurătate. Atitudinea superioară, detaşată derivă tocmai din dramatismul acestei condamnări.
Luceafărul este o capodoperă nu numai prin profunzimea ideilor ci şi prin perfecţiunea
formei. Dintre particularităţile de stil ale poeziei, se remarcă, mai întâi, limpezimea clasică.
Ideile filozofice care străbat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinţe, precepte morale, ceea
ce conferă versurilor valoare gnomică. Apoi puritatea stilului este obţinută prin preponderenţa
termenilor de origine latină. Eminescu valorifică mai ales fondul românesc de cuvinte şi
integrează în text expresii populare, acceptând un număr mic de neologisme. Ca efect, limbajul e
curat românesc, inteligibil pentru toti, natural.
Versurile se caracterizează printr-o muzicalitate sugerată de efectele euforice ale
cuvintelor şi de schema prozodică invariabilă: catrenele de 7-8 silabe în ritm iambic, cunosc o
permanentă alternanţă între rimele masculine şi feminine.
Pentru ilustrarea condiţiei geniului, poemul Luceafărul - sinteză a operei poetice
eminesciene- armonizează atât teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice,
procedee artistice cultivate de scriitor, cât şi simbolurile eternităţii/ morţii şi ale temporalităţii/
vieţii.