Tema si viziunea despre lume in comedia,, O scrisoare pierduta''

Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un observator ironic al societatii romanesti din vremea
lui, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Comediile sale („O noapte
furtunoasa”, „O scrisoare pierduta”, „D-ale carnavalului”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”) ilustreaza
un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, de aceea personajele lui traiesc in
orice epoca prin vicii, impostura, ridicol si prostie.

El foloseste cu maiestrie satira si sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societatii romanesti si a contura
personajele dominate de o trasatura de caracter reprezentativa pentru tipul uman. Intrucat Caragiale a
dat viata unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice in literatura romana, G. Ibraileanu afirma
ca dramaturgul face „concurenta starii civile”, iar Tudor Vianu considera ca formula artistica a lui
Caragiale este „realismul tipic”.

Reprezentata pe scena in 1884, comedia „O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de
autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspecte ale societatii contemporane autorului, fiind
inspirata din farsa electorala din anul 1883.

Tema comediei este demascarea prostiei umane si a imoralitatii publice si private, dezvaluirea impletirii
de interese dintre doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie,
capitala unui judet de munte.Autorul critica minciuna vietii politice, minciuna activitatii electorale de la
sfarsitul secolul XIX. Continutul operei are un puternic caracter social, dar si de viata familiala. Nimeni nu
se sinchiseste de nimic, imoralitatea e suverana peste tot, la toate nivelele, in oras, in case pretentioase,
la mosieri si la burghezi.

Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor
tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin
contrastul intre aparenta si esenta. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia si diferite tipuri de
comic.Incadrandu-se in categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omenesti piesa
prezinta aspecte din viata politica si de familie a unor reprezentanti corupti ai politicianismului romanesc.

Titlul pune in evidenta contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru puterea politica
se realizeaza, de fapt, prin lupta de culise, avand ca instrument al santajului politic „o scrisoare pierduta”
– pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotarat indinca atat banalitatea intamplarii, cat si
repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiasi scrisori, amplificate prin repetarea intamplarii in alt
context, dar cu accelasi efect).

Piesa este structurata in patru acte, fiecare dintre ele fiind alcatuite din mai multe scene. Personajele
piesei, numite de catre autor „persoane”, sunt mentionate cu numele si statutul social pe care il are
fiecare in cadrul comediei.

Perspectiva spatiala este reala si deschisa, fiind precizata de catre autor, iar timpul in care se petrec
intamplarile este plasat la sfarsitul secolului al XIX-lea: „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”.
Relatiile temporale sunt in cea mai mare parte cronologice, cu exceptia unot situatii in care perspectiva
temporala este discontinua, remarcandu-se alternanta temporala a intamplarilor, prin flash-
back.Actiunea scoate in relief circumstantele in care doua tabere politice se dusmanesc, se insulta, iar la
final se conciliaza. Noua personaje arata ca autorul pune pret pe personajele tipice, tipurile memorabile.

Actul I incepe cu o scena expozitiva in care se anunta pierderea unei scrisori de dragoste, in jurul careia
se va petrece intreaga actiune.Punctul culminant al acestei scene, il constituie vestea ca Nae Catavencu
nu vrea sa restituie scrisoarea decat in schimbul asigurarii ca va fi numit candidat pentru un loc de
deputat, si aparitia lui Zaharia Trahanache care anunta ca a descoperit o plastografie a lui Catavencu.

Actul al II-lea incepe cu numaratoarea voturilor posibile si cu teama lui farfuridi si branzovenescu ca vor
fi tradati. O scena importanta este reprezentata de intalnirea prefectului cu posesorul scrisorii, o scena
tipica si de nuante caracteriologice memorabil prinse, gradat redate, in care vedem tehnica santajului si a
schimbului.

Actul al III-lea cuprinde doua parti, dominate de discursul agramat de betia de cuvinte, al lui farfuridi si
de discrusul categoric demagogic al lui catavencu pana la punctul culminant cand se pronunta numele
candidatului propus de centru, dupa care urmeaza vacarmul si bataia.

Actul al IV-lea aduce infrangerea lui catavencu si alegerea senilului agamita dandanache, adevarat
maestru al santajului, de vreme ce cu o scrisoare bine pastrata isi poate asigura alegerea perpetua.
Salvat de consecintele unei plastografii, catavencu accepta ce i-a ordonat zoe si conduce manifestatia in
cinstea noului ales.

Atmosfera destinsa la final reface starea initiala a personajelor, fara nicio modificarea a statutului lor
dinainte pierderii scrisorii. Personajele actioneaza stereotip, simplist, ca niste maruonete lipsite de
profunzime sufleteasca, fara a evolua pe parcursul actiunii, fara a suferi transformari psihologice.„O
scrisoare pierduta” cuprinde o galerie de tipuri ilustrative pentru epoca strabatuta de caragiale.
Mijloacele prin care sunt realizate aceste tipuri sunt in acelasi timp procedee de realizare a comicului de
moravuri, de caracter, de situatie, de limbaj etc. Comicul e realizat prin contrast, prin afisarea gesturilor si
atitudinilor, prin vorbire in cea mai mare parte (incoerenta, nonsensuri, tautologii, inadvertente,
automatisme lexicale, amestec de stiluri, prin numele personajelor etc.).

In personaje, ca tipuri reprezentative, este concentrata toata prostia si coruptia societatii trecute si a
familiei, a politicianismului trecut: demagogie, lasitate, perfidie, lacomie, santaj, umilire, servilism,
imoralitate publica si intima, dar mai multa prostie decat toate.In comediile lui Caragiale, principala
modalitate de caracterizare a personajelor si de cosntruire a situatiilor in care sunt puse acestea il
constituie comicul.

Comicul de caracter contureaza personaje ridicole prin trasaturi negative, starnind rasul cu scop
moralizator, deoarece nimic nu indreapta mai bine defectele emane decat rasul. Autorul creeaza tipologii
de personaje, dominate de trasaturi morale negative.Personajele apartin viziunii clasice pentru ca se
incadreaza intr-o tipologie comica, avand o trasatura dominanta de caracter si un repertoriu fix de
trasaturi: tipul incornoratului (trahanache), tipul primului amorez (tipatescu), tipul cochetei si al
adulterinei (zoe), tipul politic si al demagogului (catavencu), tipul cetateanului, tipul servitorului
(pristanda), prostul fudul (farfuridi), prostul ticalos (dandanache).

Scriitorul depaseste, insa, cadrul comediei clasice avand capacitatea de a individualiza personajele, prin
comportament, particularitati de limbaj, nume, dar si prin combinarea elementelor de statut social si
psihologic. Personajele lui Caragiale sunt actuale si astazi, deoarece „natura nu lucreaza dupa tipare, ci-l
toarna pe fiecare dupa calapod deosebit: unul e sucit intr-un fel, altul intr-alt fel, fiecare in felul lui, incat
nu te mai saturi sa-i vezi si sa-ti faci haz de ei.” (I. L. Caragiale)Comicul de caracter e relevat la fiecare
personaj al piesei. Trahanache se bucura de o veche si solida autoritate, de prestigiu recunoscut chiar si
de opozitie. El sustine ideea integritatii morale a societatii, dar practica inselaciunea, falsificand listele cu
alegatori, se opune coruptiei, dar in jurul sau, peste tot, e coruptie. Ambitia politica si comoditatea vietii
il fac sa pastreze cu strasnicie „enteresul” de a fi prieten cu prefectul. Politician abil, stie ca functia sa in
partid depinde de sefii de la „Centru” si se lasa manevrat cu usurinta de acestia.

Este incult, trasatura reiesita din comicul de limbaj, dovada fiind ticul verbal „ai putintica rabdare”, care
reflecta viclenia, tergiversarea individului abil, care sub masca batranetii cauta sa castige timp pentru a
gasi o solutie. Pronunta gresit neologismeledin sfera limbajului politic: „dipotat”, „endependent”. Se
exprima confuz, cu abateri de la normele limbii literare – truismul „unde nu e moral, acolo e coruptie”,
tautologia „enteresul si iar enteresul”. Principiul sau de viata ce explica falsa naivitate a personajului este
acela ca „Intr-o sotietate fara moral si fara printip… trebuie sa ai si putintica diplomatie”.Numele sau este
definitoriu pentru comicul onomastic. Zaharia sugereaza zahariseala, moliciunea, lentoare, iar
trahanache, faptul ca poate fi usor modelat de catre superiorii „de la centru” sau de „enteres” si de zoe.

Tipatescu este prefectul judetului pe care il administreaza ca pe propria mosie, avand o mentalitate de
stapan absolut. Orgolios, abuziv, incalca legea, daca „o cer interesele partidului” si admite, amuzat,
escrocheriile politaiului: „ai tras frumusel condeiul”. Tipatescu este lipsit de abilitati politice, singura cale
de a parveni fiind amorul, de care stie sa profite cu fler si diplomatie.

Comicul de nume, Tipatescu, trimite la cuvantul „tip”, care semnifica june prim, om rafinat, amorez abil,
adventurier.

Zoe Trahanache este sotia lui Zaharia Trahanache si amanta lui Tipatescu. Este inteligenta, autoritara,
ambitioasa si isi impune vointa in fata oricui. Este o luptatoare hotarata si foloseste tot arsenalul de arme
feminine ca sa-si salveze onoarea. Penduland intre sot si amant cu inteligenta si abilitate, conduce din
umbra manevrele politicii, toti fiind constienti de puterea si influenta ei, avand asupra barbatilor o
seductie aparte, care o face intelegatoare, generoasa.

Ghita Pristanda, functionarul servil, vrea sa para modest, necajit, devotat unui prefect energic, dar se
preteaza la mici furtisaguri, ghidandu-se dupa o deviza a nevestei lui: „Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa
tot”. Este arogant sau umil, in functie de imprejurari, penduland cu o siretenieprimitiva si avand ca
centru de greutate propriul interes.Incultura, lipsta de instructi sunt evidentiate pregnant prin comicul de
limbaj: deformeaza neologismele – „bampir”, „famelie”, „catrindala”, „scrofulos”, „renumeratie” -, are
ticuri verbale care frizeaza prostia. De exemplu, alaturarea cuvatului „curat” altor cuvinte, evidentiaza un
nestapanit servilism, facandu-l penibil si ridicol.Comicul de nume al personajului Ghita Pristanda
sugereaza principalele sale trasaturi de caracter – servil si umil fata de sefi, lipsit de personalitate
-,deoarece pristanta este un joc popular, ce se danseaza dupa reguli prestabilite, intr-o parte si in alta,
conform strigaturilor si comenzilor unui conducator de joc.

Nae Catavencu, parvenit, santajist, grosolan si impostor, se conduce dupa deviza „scopul scuza
mijloacele”. Este infumurat si impertinent atunci cand stapaneste arma santajului, spunandu-i prefectului
„asasin”, dar devine umil, slugarnic si lingusitor atunci cand pierde scrisoarea si-i ureaza aceluiasi prefect,
sa traiasca „pentru fericirea judetului”. Lipsit de demnitate si de coloana vertebrala, el conduce
manifestatia festiva in cinstea rivalului sau politic, Dandanache, fara niciun scrupul, intuind ca sansa de a
castiga in viitor este legata de Zoe.

Comicul de limbaj este relevat mai ales de discursurile sale, care ilustreaza personajul semidoct, dar
infatuat, plin de importanta. Atunci cand ia cuvantul la adunarea electorala care precede alegerile,
Catavencu isi construieste cu ipocrizie „o poza” de patriot ingrijorat de soarta tarii, rostind cu greu
cuvintele din cauza emotiei care-l ineaca.

Incultura sa reiese atat din nonsensul afirmatiilor – „Industria romana e admirabila, e sublima putem
zice, dar lipseste cu desavarsire” – precum si din confuzii semnatice, Catavencu numindu-i „capitalisti” pe
locuitorii capitalei, iar el considerandu-se „liber-schimbist”, adica flexibil in conceptii.

Numele Catavencu sugereaza firea de mahagiu, de palavragiu – cata=mahalagioaica- si ipocrizia,

demagogia – cataveica=haina cu doua fete-, trasaturi ce definesc acest personaj si prin comicul de nume!

Farfuridi si Branzovenescu sunt doi membri marcanti ai partidului de guvernamant. Ei formeaza un cuplu
de imbecilitate, intruchipare a ramolismentului politic. Cei doi se atrag prin firilecomplet diferite:
Farfuridi este coleric, prost, fudul, infatuat, iar Branzovenescu este, dimpotriva, placid, moale, fricos, o
umbra a celuilalt.

Farfuridi are automatisme ce creioneaza „intruparea prostiei solemne” (stefan cazimir),prin formule
aberante, care-i releveaza incultura: „eu am n-an sa-ntalnesc pe cineva, la zece fix ma duc la targ”; „am
n-am infatisare, la douasperezece trecute fix ma duc la tribunal…”. discursul sau este un model al
comicului de limbaj, care scoate ine evidenta platitudinea gandirii, confuzia lingvistica a personajului, iar
stilul bombastic si infatuat devine caricatural atat prin ticurile verbale, cat si prin contradictiile in
termeni: „din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica, ori sa
nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo si anume in punctele
esentiale.”Comicul de nume – farfuridi si branzovenescu – consta in sufixele onomasticul grecesc „-idi” si
romanesc „-escu”, precum si aluzia culinara –branza si farfurie- care ilustreaza semnificativ relatia de
dependenta reciproca dintre ei, fiindu-si numai unul altuia de folos.

Agamemnom Dandanache se contureaza prin acumularea tuturor defectelor personajelor: parvenit,

demagog, prost, incult, perfid si ramolit. Prost, demagog, amnezic si senil, este o epava morala si un
santajist perpetuu, caci el nu restituie scrisoarea compromitatoare, sper a o putea utiliza si in alte dati.

Comicul de limbaj este ilustrat prin anacolut: „In sanatatea alegatorilor… car au probat patriotism si mi-
au acordat… asta…cum sa zic, de!… zi-i pe nume, de! [...] care va sa zica, cum am zite… in sfarsit sa
traiasca!”. Magistral construit, discursul lui Dandanache este, poate, cea mai convigatoare si sugestiva
ilustrare a incompetentei si demagogiei oamenilor politici, din toate comediile lui Caragiale.Comicul de
nume este relevant, prin alaturarea ridicola a numelui viteazului razboinic grec, conducator de osti si bun
strateg cu dandanache, care sugereaza incurcatura, dandana.

Cetateanul turmentat, reprezentantul omului simple,al alegatorului care nu are ambitii, nu este nici el
tocmai constit. Vicios pentru ca e mereu beat, asteapta sa fie dirijat, pentru ca el nu are nicio opinie,
„apoi daca-i pe pofta eu nu poftesc pe nimeni” este o fire lenesa, comoda, gasindus-i scuze superficiale,
„da-i cu bere, da-i cu vin, da-i cu vin,da-i cu bere”.

Replica cea mai sugestiva pentru caracterul sau labil si pentru lipsa de opinie a devenit memorabila: „eu
cu cine votez?”, iar pentru ca zoe il lamureste voteaza disciplinat cu cine i s-a indicat, apoi bea „in
sanatatea coanii Joitichii ca e dama buna!”.

El apare in momentele cele mai nepotrivite, enerveaza pe toata lumea cu prezenta lui, este dispretuit
tocmai de clasa politica, desi este reprezentantul electoratului care urma sa se prezinte la vot pentru a-si
desemna alesul in Camera deputatilor. Nu are nume, el este alegatorul anonim, bulversat de campania
electorala confuza pentru omul de rand.

Comicul de situatie e abundent la Caragiale. El reiese din imprejurarile provocate de coincidente, de

incurcaturi, confuzii si situatii echivoce.

Gasirea si prierderea succesiva a scrisorii de amor constituie principala situatie comica in care sunt
implicate personajele si din care reies trasaturile lor de caracter. Se sugereaza astfel, ca aceasta arma
politica a santajului va fi eficenta si in viitor, cinstea si meritele politice neavand nicio sansa in viata
politica.

Catavencu si Dandanache folosesc acelasi mod de santaj, insa izbuteste cel mai astutios si corupt, care
are traditia unor astfelde procedee de la centru.Catavencu spune ca tot romanul trebuie sa prospere, dar
tocmai in acelmoment intra cetateanul turmentat care striga: „Si eu!” unde rasul e generat de contrastul
dintre pretentia teoretca a politicianului demagog si realitatea betiei celui venit pe scena.Numararea
steagurilor de catre Ghita este o alta situatie comica, din care reiese ca politaiul fura din avutul statului,
fiind incurajat si de catre prefect, in calitatea lui de conducator politic al judetului.Una dintre cele mai
sugestive situatii comice este aceea in care Trahanache, dupa ce fusese la Catavencu si vazuse
„scrisoricade amor” adresata Zoei, vina acasa la Tipatescu, spunanadu-i ca scrisoarea e „plastografie”.

Comicul de intentie este o modalitate foarte aparte in litaratura, ilustrand atitudinea autorului fata de
personaje si situatiile in care acestea actioneaza. Pornind de la afirmatia autorului, aceea ca „nimic nu
ardepe ticalosi mai mult ca rasul”, adept al preceptului clasic „rasul indreapta moravurile”,caragiae isi
propune sa-si exprime opiniile prin scris. Astfel, acest „demon al veseliei” (Paul Zarifopol) isi uraste
personaele, marturisind „ii urasc, ma, ii urasc”.

Dintre toate tipurile de comic, cel de moravuri ilustreaza in mod special rolul educativ, formator pe care
scriitorii il atribuie artei, in general, si literaturii, in particular.moravurile satirizate in”o scrisoare
pierduta” sunt: adulterul, servilismul, prostia, coruptia, incultura, infatuare. Demagogia si coruptia sunt
intalnite la nivelul intregii societati si la nivelul clasei politice inclusiv al marii burghezii.Comedia „O
scrioase pierduta” apartine genului dramatic si are ca moduri de expunere dialogul si monologul.
Caracterizarea personajelor se face atat in mod indirect prin vorbele, faptele si gandurile personajelor ori
direct de catre celelalte personaje. O modalitate aparte o constituie referirile lui caragial, curpin in
didascalii, ca indicatii scenice prin care autorul isi „misca” personajele, le da viata.

In concluzie, comedia de moravuri „o scrisoare pierduta”exprima vocatia de scriitor realist a lui caragiale,
nu numai prin spiritul de observatie acut si prin luciditatea cu care scruteaza lumea ci si prin procuparea
pentru domeniul social. Obiectivitatea, veridicitatea realizata prin tehnica acumularii detaliilor, sunt
trasaturi esentiale ale acestei capodopere.personajele tipologice sunt supuse ridiculizarii, pentru ca rasul
a fost intotdeauna considerat un mijloc de amelioare a moravurilor , atitudine prin care scriitoul atinge
dezideratul educativ al artei.

,,O scrisoare pierdută’’, I.L.Caragiale, 2020

Comedie realistă, de moravuri

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasă de dramaturg este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin
aceasta modul în care vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă
de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară care aparține genului
dramatic este, în esenţă, obiectivă, în funcţie de tipul curentului literar căruia aceasta îi aparţine, putând
însă suferi anumite nuanţări. Viziunea comică este specifică comediei, ea pornește de la orientarea
tematică și continuă cu structurarea conținutului, manifestată prin respectarea cronologiei
evenimentelor, iar la acțiune participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și având
puternice note individuale.

,,O scrisoare pierdută’’ reprezentată pe Scena Teatrului Național din București, în 1884, comedia este a
treia piesă dintre cele patru piese scrise de dramaturg, o capodoperă a genului dramatic.

Este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului, fiind
inspirată din lupta electorală din anul 1883.

Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surpinderea unor moravuri, a unor
tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit.

Comedia aparține realismului clasic, deoarece respectă principiile societății ,,Junimea’’ și estetica
realismului care se regăsesc în critica ,,formelor fără fond’’ și a politicienilor corupți, satirizarea unor
aspecte sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica acumulării detaliilor,
individualizarea ,,caracterelor’’prin limbaj.

Comedia înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră,
șantajul, falsificarea listelor electorale) și de familie (triunghiul conjugal) a unor politicieni corupți.
Tema comediei o constituie satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din societatea
romanească de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă Pristanda,
poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire la
evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice
şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la
,,ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate. Numărarea steagurilor este
o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu- ,,dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui
Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din ,,datorie”. De asemenea, scena anunţă
declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea
înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor depinde luptele de
culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.

O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către Trahanache,
Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de influenţă.
Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia
acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau din
,,diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească.
Sciziunile în interiorul propriului partid, candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării
propriului interes, scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care
configurează tema piesei. Tot acum, Trahanache scoate la iveală și plafonarea personajului principal într-
o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei ambiţioase.

Un prim element de structură îl constituie titlul, care scoate în evidență intriga și contrastul comic dintre
aparență și esență. Pretinsa lupta pentru puterea politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise,
având ca instrument de șantaj politic ,,o scrisoare pierdută’’-pretextul dramatic al comediei. Articolul
nehotarat ,,o’’ indică banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiași
scrisori, amplificate prin repetarea întâmplării în alt context, dar cu același efect.)

Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite privind amploarea în timp
și în spațiu a acțiunii. Acțiunea comediei este plasată ,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre’’.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forțe opuse:
reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache și soția acestuia,
Zoe Trahanache) și gruparea independentă reprezentată de Nae Cațavencu, ambițiosul avocat și
proprietarul ziarului ,,Răcnetul Carpaților’’. Conflictul are la bază contrastul comic dintre ceea ce sunt și
ceea ce vor să pară personajele, dintre aparență și esență.

Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi și de Brânzovenescu, cei doi se temeau de
trădarea prefectului.

Comedia este structurată în patru acte.

 Actul I, scrisoarea de amor a fost pierdută înainte de începerea comediei, astfel că expozițiunea
(existența triunghiului conjugal și a unui conflict de interese între două grupuri politice) și intriga se
reconstituie din replicile personajelor. Scena inițială prezintă personajele Ștefan Tipătescu și Ghiță
Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Cațavencu, ,,Răcnetul Carpaților’’ și numără steagurile. Venirea lui
Trahanache, cu vestea detinerii scrisorii de amor de către adversarul politic declanșează conflictul
dramatic principal.

Actul II (desfășurarea acțiunii) începe cu numărarea voturilor, cu o zi înaintea alegerilor. Se declanșează

conflictul secundar, teama grupului Farfuridi și Brânzovenescu de trădarea prefectului. Încercările
amorezilor sunt contradictorii: Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția
locuinței, Zoe, dimpotrivă îi ordonă eliberarea lui și uzează de mijloacele de convingere feminine pentru
a-l determina pe Tipătescu să susțină candidatura avocatului din opoziție, în schimbul scrisorii. Cum
prefectul nu accepta compromisul politic, Zoe îi promite șantajistului sprijinul său. Depeșa primită de la
Centru solicită însă alegerea altui candidat pentru Colegiul al II-lea.

În actul al III-lea, în sala mare a primăriei au loc discursurile candidaților. Farfuridi și Cațavencu, la
întrunirea electorală. Între timp, Trahanache găsește o poliță falsificată de Cațavencu, pe care
intentionează s-o folosească pentru contrașantaj. Apoi, anunță în ședința numele candidatului susținut
de comitet. Agamiță Dandanache (punctul culminant). În încăierare, Cațavencu își pierde pălăria cu
scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetățeanul turmentat, pe care o va duce destinatarei în actul
următor.

Actul IV aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar Cațavencu se supune
condițiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care îi întrece prin prostie si necinste pe candidatii
provinciali. Propulsarea lor politică este cauzată de o poveste asemănătoare: și el găsise o scrisoare
compromițătoare și se folosise de santaj. În deznodămant, Dandanache este ales în unanimitate, după
voința celor de la Centru și cu sprijinul lui Trahanche, iar la festivitatea condusă de Cațavencu, adversarii
se împacă.

Caragiale este cel mai mare creator al tipurilor de comic. Astfel, dramaturgul creează cinci tipuri de
comic.

Comicul de nume reiese din numele pe care personajele le poartă.

Zaharia Trahanache=zahariseală și cocă moale, el fiind modelat cu ușurință atât de Zoe, cât și de cei de la
Centru;

Agamemnon Dandanache=diminutivul caraghios ,,Agamiță’’al strașnicului nume ,,Agamemnon’’ purtat

de eroul Homeric, războinicul cuceritor al Troiei, iar ,,Dandanache’’ înseamnă încurcătură;

Farfuridi si Branzovenescu= farfuria și brânza;

Cațavencu=haină cu două fețe, palavragiu;

Tipătescu= tip, tipar, tipul donjuanului.

Comicul de limbaj reiese din deformarea neologismelor, din sfera limbajului politic: ,,soțietate’’,
,,prințip’’,, ,,bampir’’, ,,dipotat’’, ,,docoment’’ și ticul verbal ,,Ai puțintică răbdare!’’

Comicul de situație reiese din pierderea scrisorii de amor, ce declanșează intriga, din numărarea
steagurilor, din confuziile pe care Dandanache le face.

Comicul de intenție, Caragiale își iubește personajele cu patima, le ironizează și încearcă prin intermediul
acestora să îndrepte tarele societății.

Comicul de caracter creează tipologii de personaje: tipul încornoratului-Zaharia Trahanache; tipul

servilului umil-Ghiță Pristanda; tipul cochetei- Zoe Trahanache; tipul demagogului-Nae Cațavencu; tipul
incultului, pelticului, ramolitului, prostului-Agamemnon Dandanache.

Prin toate aceste mijloace, piesa ,,O scrisoare pierdută’’ provoacă râsul, dar, în același timp, atrage
atenția cititorilor, spectatorilor, în mod critic, asupra ,,comediei umane’’. Lumea eroilor lui Caragiale este
alcătuită dintr-o galerie de personaje care acționează după principiul ,,Scopul scuză mijloacele’’,
urmărind menținerea sau dobândirea unor funcții politice/a unui stat social/ a unor avantaje.

Ion Luca Caragiale- O scrisoare pierdută, 2020

– Caracterizare Ştefan Tipătescu-

Opera literară ,,O scrisoare pierdută’’ s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului Național din
București, în anul 1884 și este a treia piesă dintre cele scrise de dramaturg, o capodoperă a genului
dramatic. Dramaturgul mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând
diverse aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se
accent pe exactitatea exprimării. De aceea, și viziunea despre lume este una obiectivă și stârnește râsul
prin contrastul dintre aparență și esență. Personajul, ca element esențial al structurii unei comedii,
participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind anumite relații și fiind purtătorul
mesajului dramaturgului.

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la
conflictul/conflictele textului dramatic studiat;

Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de prefect
al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere senioriale şi îşi
foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind moravurile specifice
clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor . În cadrul partidului, Trahanache este şef
politic al puterii locale, iar Tipătescu- reprezentant al puterii centrale.

El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră clasică la câteva
trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia
acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă
acesta cu naivitate : „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E
un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a
doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica
rău.”

Tipătescu oglindeşte, alături de ceilalţi , tema comediei, contrastul între ceea ce sunt şi ceea ce vor să
pară personajele. Excepţie de la tipologia demagogului prost şi incult, nefiind sancţionat prin comicul de
limbaj, privit cu mai multă îngăduinţă de dramaturg, Tipătescu este ironizat totuşi pentru legătura
extraconjugală, semnificativ în acest sens fiind numele de alint oferit în cercul intim, Fănică, care
contrastează cu imaginea de stâlp al puterii judeţului. Mai idealist decât Zoe, el se dovedeşte dispus să
abandoneze totul şi să fugă cu ea în lume, şi nu poate accepta ipocrizia politică a întovărăşirii cu
Caţavencu. Capitulează totuşi, de dragul înţelegerii cu femeia iubită: „În sfârşit, dacă vrei tu… fie!…
Întâmplă-se orice s-ar întâmpla… Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea
Zaharia… prin urmare şi al meu!… Poimâine eşti deputat!…”

Personaj plat, fără a ieşi din tipologie, Tipătescu dovedeşte totuşi o anume deziluzionare care îl va
maturiza, o reacţie în faţa “machiaverlâcurilor” care domină viaţa politică, oferind posibilitatea de câştig
în cele mai înalte sfere ale politicii celui din urmă imbecil: “Ce lume!…Ce lume!…” El emite o judecata
critica si aspra la adresa celorlalti; este deci si purtatorul perspectivei auctoriale (personaj-reflector),
dovedind anumite calităţi intelectuale şi afective.

– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/citate/secvenţe comentate;

Una din trăsăturile dominante ale personajului este impulsivitatea. Ea reiese din actul I, când Zaharia
Trahanache îi face o vizită matinală pentru a-l înştiinţa de faptul că o scrisorică a sa de amor către Zoe se
află în posesia lui Caţavencu. Bătranul îi reproduce conţinutul „docomentului” cu exactitate. Neştiind
cum să reacţioneze, Ştefan Tipătescu este derutat, confuz şi nervos. Plimbându-se agitat prin cameră,
adresează injurii “canaliei”, Trahanache singur oferind justificare pentru conţinutul scrisorii- plastografia.
Singura reacţie pe care o găseşte Tipătescu este cea violentă, ca dovadă a drepturilor absolute pe care şi
le arogă : “D. Caţavencu nu va fi deseară la întrunire; o să fie în altă parte- la păstrare.”

O altă secvenţă care evidenţiază caracterul protagonistului se afla în actul al II-lea, după ce Caţavencu
este arestat şi adus în casa prefectului. Tipătescu încearcă să recupereze scrisoarea pierdută prin oferirea
unor funcţii importante oponentului : avocat al statului, primar, chiar şi o moşie din marginea oraşului.
Negocierea îl identică pe prefect ca voinţă ce are la dispoziţia sa judeţul. Ascunzându-şi cu greu dispreţul
şi furia în umbra ironiilor, când Caţavencu refuză, şi pretinde mandatul de deputat, Tipătescu izbucneşte
şi devine necontrolat, ameninţând că îl ucide cu bastonul. În final, înfrânt de voinţa Zoei, şantajat
sentimental, capitulează.

– prezentarea a doua elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume
a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final,
constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );

Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor patru acte,
particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii provinciale, al cărei
reprezentant de seamă este Ştefan Tipătescu. Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda aparenţei de
lipsă de însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a
deciderii exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea
furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial atmosfera este de calm şi de rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu
semnalarea periplului scrisorii de la Cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în
scenă a altei scrisori, al cărei traseu va continua şi “ aldată”, cât va fi nevoie, ciclic. Strădaniile
personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către
Trahanache, intervenţiile poliţiei prin Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce
se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte interesele unora sau altora. Cu privire la
Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât
Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice a tuturor timpurilor, personajele nu ies din caricatură,
aspect evident în finalul împăcării festiviste în care satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca
binelui ţării. Binele lui Tipătescu este de a-şi fi păstrat superioritatea poziţiei. Alături de Zoe, el nu
participă la spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl acceptă şi îl contemplă de la
distanţă.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii
( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în
jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul
secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului.
Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale Cetăţeanului turmentat, care,
neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind
aproape superfluu. Tipătescu deţine o poziţie centrală în ambele conflicte.

Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura în care subliniază
prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi fariseismul metodelor
celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie, elemente-surpriză,
anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive, acţiunea capătă
proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi confortul poziţiei
protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să
fie unul fericit pentru toţi.

Caracterizarea directă a personajului este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”, „impacient”,
„fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu
carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, fonctia foncfie, coana Joitica
coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”.( Pristanda) Caracterizarea indirectă reiese din
gesturi, atitudini, mimica, ton, din propriile actiuni, ganduri si simtiri, prin intermediul mediului social in
care traieste; prin relatiile lui cu celelalte personaje şi prin nume. Astfel, Tipătescu dovedeşte constiinta
inechitatii si falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l modifica.
De fapt, până la a fi victima lui, trăieşte o voluptate a jocului politic, dovedind abilitate în a anticipa şi
contracara mişcările adversarilor. Posesor al unui statut privilegiat, personajul se detaseaza usor de acest
univers de marionete, fiind singurul capabil de ironie, calitate a spiritului rar intalnita la eroii comediilor
lui Caragiale. Cetateanului turmentat ii raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata limpede, cu
simt politic nu se poate mai bun reprezentant decat d. Catavencu (apasand) onorabilul d. Catavencu!”
Ştefan Tipătescu este un personaj aparte in raport cu ceilalti indivizi printre care se misca, dar ramane
un tip reprezentativ pentru o anumită categorie socială a vremii. Liniile de forţă care il contureaza il fac la
fel de condamnabil ca si pe ceilalti, asupra cărora are însă avantajul pozitiei şi al unui plus de luciditate.
Zoe îl atrage cu farmecul ei si simte o reala pasiune si afectiune pentru ea, dar nu înceară niciun fel de
remuscare si nu-şi face scrupule la ideea că aceasta este sotia celui mai bun amic al sau, chiar daca el, e
drept, are o varsta destul de înaintată. Şi Tipătescu face parte din lumea „fără moral si fără prinţip”
despre care vorbeşte Trahanache. Personajul suportă un statut oarecum diferentiat de al celorlalti, dar, in
fond, el nu face decat sa completeze galeria indivizilor care fac din aceasta capodopera a lui Caragiale o
oglinda a modului in care se desfasurau alegerile intr-un sistem politic corupt, reper al temei realiste a
textului .

O scrisoare pierdută- Relaţia Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache, 2020

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele alese din textul
dramatic studiat;

Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale este
considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se
încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături. Cuplul
Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache reflectă viaţa de familie şi moravurile „aristocraţiei” provinciale –
marcate de adulter.

Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de prefect
al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere senioriale şi îşi
foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind moravurile specifice
clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor . În cadrul partidului, Trahanache este şef
politic al puterii locale- “prezidentul”, iar Tipătescu- reprezentant al puterii centrale. El întruchipează în
comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră clasică la câteva trăsături dominante.
Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o
jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă acesta cu naivitate :
„pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu
trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De
opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”

Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre “stalpii “puterii locale şi amanta lui Tipatescu.
Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este şi femeia voluntară, impunându-şi deciziile atât asupra
soţului, cât şi asupra prefectului, speculând sentimentele de dragoste ale ambilor şi jucând comedia
sensibilităţii . Rolul important al acesteia este subliniat de Farfuridi, în replica:”Adică partidul nostru:
madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri…”. Când Zoe îi dă lui Ghiţă ordin contrar
celui dat de Tipătescu, şi anume să-l elibereze şi să-l aducă pe Caţavencu, cuvintele ei oglindesc poziţia
sa: “Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă”. Lipsită de vulgaritate sau ridicol, scăpând de tuşa
caricaturală, asemenea lui Tipătescu, este între personajele caragialiene distinse prin limbaj şi prin
anume calităţi intelectuale sau de comportament. Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care îl formează cu
Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine, de fapt, controlul asupra relaţiei.

– evidenţierea, prin două episoade/citate/secvenţe comentate, a modului în care evoluează relaţia dintre
cele două personaje;

Un prim episod relevant pentru relaţia dintre cei doi este cel din actul II, când Zoe, speriată de şantajul
lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile acestuia. Zoe trece de la lacrimi şi
invocarea vulnerabilităţii poziţiei sale de femeie expusă blamării la energice ameninţări, jucând cu
abilitate cartea şantajului sentimental. Tipătescu este dominat psihologic de la început până la sfârşit.
Soluţiile sale- fuga în lume, ameninţările adresate lui Caţavencu-sunt lipsite de consistenţa realismului şi
ignorate de Zoe. Cu o mai lucidă viziune asupra “blestematei de politică”, ea ajunge uşor la concluzia- “Ei!
ş-apoi!mai la urmă, Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul!…”. Uzând de sentimentele
cele mai sensibile ale prefectului, dar fără a-şi clinti hotărârea, Zoe îi învinge orgoliul şi îl determină să
accepte compromisul:” Poţi fi tu duşmanul liniştii mele? Fănică…”

O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din actul IV, în care Tipătescu şi Zoe
întâmpină pe Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita colegiul. Cu orgoliul încă alterat de încercarea
de a se fi supus lui Caţavencu, Tipătescu apără pe Dandanache, care se dovedeşte decrepit, în faţa Zoei:
“E simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru îndărătnicia lui, şi îl face să se simtă vinovat, simţind
încă ameninţarea scrisorii. Când Dandanache mărturiseşte fără reţineri periplul propriei scrisori de amor
devenită armă de şantaj, cei doi sunt bulversaţi. Dandanache e, în limitarea lui, mai canalie decât
Caţavencu, pentru că nu şi-a pus nicio clipă problema înapoierii scrisorii. După ce o linişteşte pe Zoe de
dragul aparenţelor, Tipătescu are un monolog în care conştientizează deşertăciunea luptei sale cu
Caţavencu: “Iaca pentru cine sacrific atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc…” El
recunoaşte astfel superioritatea intuiţiei feminine chiar în chestiunile de “politică”.

– ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului dramatic studiat,
semnificative pentru analiza relaţiei dintre cele două personaje (de exemplu: acţiune, conflict, intrigă,
scenă, notațiile autorului, replici, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor patru acte,
particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii provinciale, în care
cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache joacă un rol hotărâtor. Scrisoarea este un suprapersonaj, în
ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a
lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră (ca în literatura americană-
“Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial atmosfera este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat
o dată cu semnalarea periplului scrisorii de la Cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu
intrarea în scenă a altei scrisori, al cărei traseu va continua şi “ aldată”, cât va fi nevoie, ciclic. Strădaniile
personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către
Trahanache, intervenţiile poliţiei prin Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce
se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte interesele unora sau altora. Cu privire la
Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât
Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice a tuturor timpurilor, personajele nu ies din caricatură,
aspect evident în finalul împăcării festiviste în care satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca
binelui ţării. Binele lui Tipătescu este de a-şi fi păstrat superioritatea poziţiei, iar al lui Zoe de a păstra în
continuare aparenţele. Cei doi nu participă la spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache,
dar îl acceptă şi îl contemplă cu o oarecare meditaţie de la distanţă.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii
( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în
jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul
secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului.
Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale Cetăţeanului turmentat, care,
neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind
aproape superfluu. Cuplul Tipătescu-Zoe ajunge să deţină o poziţie centrală în ambele conflicte.

Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura în care subliniază
prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi fariseismul metodelor
celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie, elemente-surpriză,
anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive, acţiunea capătă
proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi confortul poziţiei
protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să
fie unul fericit pentru toţi.

Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”, „impacient”,
„fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu
carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, foncția foncție, coana Joitica
coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de asemenea, caracterizată
direct de Trahanache şi de Cetăţeanul turmentat ca “simţitoare”, sau “damă bună”, sau se
autocaracterizează în faţa lui Caţavencu: “Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc”. Numele eroinei
e sugestiv pentru natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi cunoaşte interesul, îşi impune
punctul de vedere. Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimică, ton, prin intermediul
mediului social in care traiesc personajele. Astfel, Tipătescu dovedeşte constiinta inechitatii si falsitatii
sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l modifica. Ironic, Cetăţeanului
turmentat ii raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata limpede, cu simt politic nu se poate mai
bun reprezentant decat d. Catavencu (apasând) onorabilul d. Catavencu!” Zoe, în schimb, este mai
pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva strictă a protejării echilibrului şi bunăstării universului său,
fără orgolii sau ambiţii ideologice deşarte. Când este învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde
o mână învinsului, şi flerul de a şi-l face pe Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la
centru şi o carieră la Bucureşti pentru traiul comod alături de Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire
încă imatură, cu momente de exaltări. Zoe iubeşte cerebral: “Te iubesc, dar scapă-mă!”

Cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în înalta burghezie provincială. Nu

întâmplător, Dandanache îl confundă pe Tipătescu cu soţul lui Zoe. Existenţa acestui cuplu e un prilej
pentru Caragiale de a satiriza morvurile societăţii, vidul moral, imoralitatea din planul vieţii conjugale,
consonantă cu cea din planul politic. Dacă în comedia tradiţională, conflictul se rezolvă prin reinstituirea
unor valori care triumfă în disputa bine – rău, adevăr – minciună, în comedia modernă, finalul nu mai
reinstituie valori autentice. Din această perspectivă, teatrul lui I.L.C. anticipează teatrul absurdului, şi
Eugen Ionescu mărturiseşte că vede în Caragiale un precursor.