Sunteți pe pagina 1din 56

1.

DEFINIREA NOŢIUNILOR PRIVIND “CALITATEA SERVICIULUI


DE ALIMENTARE CU ENERGIE ELECTRICĂ”

Cuvântul “calitate” işi are originea în latinescul “quails”care are înţelesul de “fel
de a fi”. Plecând de la acest înţeles, literatura de specialitate furnizează un număr
considerabil de definiţii date conceptului de “calitate”, fiind identificate până astăzi în jur
de 120 de definiţii ale calităţii produselor, fără a se ajunge la un punct de vedere unitar.
Un punct de vedere mai larg acceptat în definirea calităţii îl reprezintă “valoarea
de întrebuinţare”, care reprezintă totalitatea însuşirilor care fac ca un produs să fie util
omului. Astfel, o normă franceză defineşte “calitatea” ca fiind “aptitudinea unui produs
sau serviciu de a satisface necesităţile utilizatorilor”.[V.4]
Calitatea unui produs sau serviciu reprezentând o noţiune extrem de complexă,
pentru conturarea acesteia se impune luarea în considerare a unui număr mare şi variat de
factori. În acelaşi timp, noţiunea de “calitate” trebuie să sintetizeze acele caracteristici
care, în raport cu specificul produsului sau serviciului au ponderi şi semnificaţii distincte.
În general, calitatea serviciului de alimentare cu energie electrică se poate
considera ca fiind în mod direct determinarea de următorii factori:
♦siguranţa în funcţionare a instalaţiei;
♦calitatea produsului furnizat consumatorului, respectiv, calitatea energiei
electrice la punctul de delimitare dintre consummator şi furnizor;
♦compatibilitatea electromagnetică a instalaţiilor cu mediul în care funcţionează,
în punctual comun de record.

Prin punct comun de racord se înţelege acel nod al reţelei publice de alimentare
la care este sau va fi racordat sistemul studiat; în acel punct pot fi conectate şi alte
sisteme (consumatori).

1.1. Siguranţa în funcţionare

Prin “siguranţă în funcţionare” (considerată în general un sinonim al noţiunii de


“fiabilitate”) se defineşte aptitudinea unui element , dispozitiv sau instalaţie de a-şi
îndeplini funcţia în condiţii date, de-a lungul unei perioade de referinţă date. [P.5]

Unii autori includ în noţiunea de “siguranţă în funcţionare" conceptul continuitate,


prin care se înţelege aptitudinea unui serviciu, odată obţinut, de a fi prestat în continuare,
în condiţiile date, pe perioada de timp dorită (la continuabilitate, respectiv ‘service
retainability performance’, în limba engleză).

Printre principalii indicatori care caracterizează siguranţa în funcţionare,


respectiv, continuitatea în alimentarea cu energie electrică a unui consumator, la punctul
de delimitare de reţeaua furnizorului, se pot aminti:
♦numărul anual (mediu sau maxim) de întreruperi eliminate prin reparaţii, sau
prin manevrare;
♦durata medie a unei întreruperi;
♦durata maximă de restabilire;
♦durata medie de întrerupere pe an şi altele.

Principalii factori care infuenţează continuitatea în alimentare a consumatorilor


sunt:
♦fiabilitatea fiecărui element care intră in componenţa instalaţiei electrice de
alimentare;
♦calităţile protecţiilor prin relee (sensibilitatea, selectivitatea, rapiditatea,
siguranţa în funcţionare);
♦configuraţia schemei electrice şi tratarea neutrului;
♦existenţa unor automatizări cum sunt AAR, RAR, DAS;
♦calitatea exploatării.

În literatura de specialitate se face distincţie între diferite tipuri de întreruperi, ele


clasificându-se, de exemplu, după durată, în: [H.3]
♦microîntreruperi (durata mai mica de o secundă);
♦întreruperi scurte (durata cuprinsă între o secundă şi un minut);
♦întreruperi lungi (durata mai mare de un minut).
Clasificarea se pote face şi după consecinţele datorate de acestea; în acest caz,
receptoarele electrice se pot grupa, în funcţie de de sensibilitea la întrerupere, în diferite
categorii:
♦categoria zero – cele a căror întrerupere în alimentare poate provoca explozii,
incendii, pierderi de vieţi omeneşti sau distrugeri grave de utilaje;
♦categoria I – cele a căror întrerupere în alimentare poate produce dereglarea
unui proces tehnologic în flux continuu, rebuturi şi importante pagube materiale, prin
nerealizarea producţiei şi imposibilitatea recuperării acesteia;
♦categoria a II-a – cele a căror întrerupere în alimentare produce nerealizarea
producţiei pe durata întreruperii, dar care pote fi recuperată;
♦categoria a III-a – restul receptoarelor electrice.

Măsurile de prevenire şi limitare a efectelor


întreruperilor în alimentare depind şi de sensibilitatea consumatorilor (tabelul 1.1) [L.1]

Natură Origine Efecte Remedii


FURNIZOR: Oprirea producţiei
defecte permanente pierderi de produse,
Întreruperi lungi dezorganizarea
(t>1min) Cauze: producţiei,
atmosferice, reducerea siguranţei
protecţii în funcţionare
Întreruperi scurte FURNIZOR:
(1s<t<1min) defecte
semipermanente

Cauze:
cicluri lente de RAR
pe LEA

Microîntreruperi FURNIZOR:
(t<1s) defecte trecătoare pe
LEA

1.2. Calitatea energiei electrice

Prin indicator de calitate se înţelege o caracteristică de apreciere cantitativă a


proprietăţilor unui produs, care este analizat sub aspectul îndeplinirii cerinţelor privind
elaborarea, exploatarea sau consumul.
O mărime sinusoidală este o mărime periodică alternativă, la care variaţia în timp
este sinusoidală:

u = U m sin ( ωt − ϕ )
,
unde: U m este amplitudinea mărimii;
ω este pulsaţia;
ϕ este faza.

Scopul ideal urmărit de orice furnizor de energie electrică este de apune în


permanenţă la dispoziţia consumatorilor o tensiune alternativă sinusoidală, de frecnţă şi
valoare efectivă nominală, egală pe cele trei faze ale reţelei.
Sistemul de indicatori ai calităţii energiei electrice trebuie să permită masurarea /
estimarea nivelului de calitate într-un anumit punct al reţelei şi la in moment dat, precum
şi compararea informaţiei obţinute cu nivelul considerat optim sau cel puţin tolerabil de
majoritetea consumatorilor racordaţi la reţeaua electrică respectivă.
În majoritatea ţărilor sistemul de indicatori ai calităţii energiei electrice este
format dintr-o serie de caracteristici cantitative ale variaţiilor lente (abateri) sau rapide
(fluctuaţii) ale valorii efective a tensiunii, forma şi simetria în sistemul trifazat, precum şi
caracteristicile de variaţie lentă/rapidă ale frecvenţei.
Comisia Internaţională de Electrotehnică CEI, în afara recomandărilor generale
referitoare la tensiuni nominale şi frecvenţe nominale, a elaborat un set de normative,
clasificate pe categorii de echipamente electrice, electronice, aparataj de măsurat etc., în
care sunt prezentate cerinţele de bază privitoare la calitatea energiei electrice
generată/utilizată de către aceste echipamente:
• publicaţia CEI nr. 38 recomandă ca, în condiţiile normale de distribuţie, tensiunea
în punctul de livrare să nu difere faţă de tensiunea nominală cu mai mult de ± 10%,
• publicaţia CEI nr. 196 stabileşte frecvenţele nominale, fără a indica abaterile
admisibile. Aceste abateri se găsesc în recomandările specifice ale unor categorii
de echipamente, care trebuie să lucreze în condiţii de siguranţă deplină şi în cazul
unor abateri ale frecvenţei faţă de valoarea nominală.
În România nu există un sistem unitar de indicatori ai calităţii energiei electrice,
fiind definiţi şi normaţi individual, prin diferite acte normative, doar o parte din
parametrii care pot prezenta interes în monitorizarea calităţii:
• STAS 930 – precizează tensiunile nominale şi abaterile admisibile ale tensiunii
faţă de aceste valori,
• PE 124 – conţine definiri şi reglementări privind variaţiile rapide şi nesimetria
tensiunii,
• PE 109 – defineşte supratensiunile şi protecţia instalaţiilor împotriva acestora,
• PE 142 – reglementează unele aspecte privind flicker-ul,
• PE 143 – abordează probleme referitoare la regimurile nesimetric şi deformant.

1.3.Compatibilitatea electromagnetică

Conform Vocabularului Electrotehnic Internaţional – VEI, prin compatibilitate


electromagnetică se înţelege aptitudinea unui aparat sau sistem de a funcţiona într-un
mod satisfăcător şi fără a produce perturbaţii electromagnetice intolerabile pentru tot ce
se află într-un mediu natural/artificial.
Utilizarea frecventă a electronicii de putere şi a tehnicilor de comandă complexe
ridică tot mai multe probleme de compatibilitate, respectiv probleme de influenţă. Astfel
deranjamentele care apar în instalaţiile industriale pot fi adesea imputabile fenomenelor
electromagnetice (în anul 1989, în Germania, 28,7% din totalul cazurilor care au provocat
pagube în instalaţiile electrice s-au datorat deranjamentelor de natură electromagnetică).
Mediul electromagnetic este determinat de ansamblul surselor de influenţă
electromagnetică existent într-un spaţiu dat. Valorile care caracterizează mediul
electromagnetic pot fi exprimate sub forma unor mărimi legate de curent şi tensiune
sau sub forma unor valori legate de câmp (densitatea fluxului magnetic, intensitatea
câmpului electric sau magnetic).
Sursele de influenţă electromagnetică pot fi:
• naturale: fenomene atmosferice: trăsnete, descărcări electrostatice,
• artificiale: fenomene care se produc în timpul exploatării echipamentelor de
producere, transport şi utilizare a energiei electrice, cum ar fi:
 procesele de anclanşare şi declanşare,
 radiaţia circuitelor, respectiv a conductoarelor,
 armonicile de joasă frecvenţă în reţelele electrice,
 nesimetriile,
 schimbările de potenţial.
Influenţa instalaţiilor electrice asupra mediului ambiant în care se află (natural şi
artificial) se manifestă prin diferite forme de poluare: chimică, acustică,
electromagnetică. Dar problema nu poate fi redusă numai la apărarea mediului
înconjurător împotriva poluării fiindcă ea cuprinde şi problema asigurării unui echilibru,
pe de o parte, între viaţa şi activitatea oamenilor şi, pe de altă parte, toate celelalte
elemente vii şi neînsufleţite ale globului.
Din acest punct de vedere, cu cât un sistem electroenergetic va emite mai puţine
perturbaţii intolerabile pentru alte sisteme şi, în ultima instanţă pentru mediul ambiant, cu
atât mai bună va fi calitatea serviciului de alimentare cu energie electrică.
Spre deosebire însă de alte sectoare de activitate, calitatea serviciului de furnizare
a energiei electrice depinde nu numai de furnizor, ci şi de toţi utilizatorii racordaţi la
aceeaşi reţea electrică
Într-adevăr, relaţiile de compatibilitate, care apar în cadrul mediului artificial
electromagnetic se manifestă, pe de o parte, prin influenţa instalaţiilor furnizorului asupra
instalaţiilor consumatorilor, pe care îi alimentează cu energie având variaţii mai mari sau
mai mici ale indicatorilor de calitate iar, pe de altă parte, prin influenţa perturbatoare pe
care o exercită unele receptoare ale consumatorilor asupra parametrilor şi siguranţei în
funcţionare a reţelei furnizoare, capabilă să deregleze funcţionarea altor utilizatori cuplaţi
la aceeaşi reţea.

Perturbaţiile îşi pot avea originea în reţeaua:


• furnizorului, datorându-se unor incidente sau manevre greşite,
• utilizatorului, datorită unor receptoare care funcţionează cu şocuri, care produc
nesimetrii sau care poluează reţeaua cu armonici (receptoare deformante).
Perturbaţiile electromagnetice pot fi clasificate după mai multe criterii:
• după frecvenţă:
 de joasă frecvenţă – această categorie cuprinde, în mod convenţional, toate
tipurile de paraziţi, a căror gamă de frecvenţă este ≤1 MHz,
 de înaltă frecvenţă: >1 MHz,
• după modul de propagare:
 conduse prin conductoarele reţelei – sunt perturbaţii caracterizate prin
curent şi diferenţă de potenţial,
 radiate (în aer) – sunt perturbaţii caracterizate prin câmp electric şi
magnetic,
• după durată:
 permanente sau întreţinute – afectează în special circuitele analogice,
 tranzitorii (aleatorii şi periodice) – afectează mai ales circuitele numerice.
În general, perturbaţiile susceptibile să influenţeze direct reţeaua electrică, deci
calitatea energiei furnizate prin conductoare electrice consumatorilor, sunt perturbaţiile
de joasă frecvenţă produse de fluctuaţii de frecvenţă şi tensiune, goluri de tensiune şi
microîntreruperi, supratensiuni atmosferice, de comutaţie.
Amplitudinea perturbaţiilor este condiţionată de puterea de scurtcircuit existentă într-un
anumit nod electric, acest indicator condiţionând compatibilitatea electromagnetică a
echipamentelor perturbatoare în punctul comun de racord cu alte instalaţii electrice.
Între cei trei factori de care depinde calitatea serviciului de alimentare cu energie
electrică există multiple relaţii de interdependenţă. În cele ce urmează vor fi abordate
doar problemele care se referă la calitatea produsului furnizat consumatorilor, adică la
calitatea energiei electrice.
2. Principalele cauze ale înrăutăţirii calităţii energiei electrice

Furnizorii nu-şi pot alimenta consumatorii cu energie electrică de calitate ideală,


pe de o parte, datorită unor caracteristici constructive ale instalaţiilor de care dispun, iar,
pe de altă parte, datorită unor perturbaţii, care apar în mod inerent în funcţionarea
sistemelor energetice; acestea pot afecta toate caracteristicile undei de tensiune:
frecvenţa, amplitudinea, forma şi simetria în sistemele trifazate.

2.1. Cauze care înrăutăţesc calitatea frecvenţei

În general, încadrarea frecvenţei sistemului energetic într-un domeniu admisibil


din punct de vedere calitativ este condiţionată de menţinerea unui echilibru între resursele
de energie primare şi consumul de energie electrică a sistemului.
La nivelul ansamblului instalaţiilor sistemului energetic, la un moment dat pot exista
situaţii în care echilibrul între cererea şi oferta de putere nu poate fi menţinut, datorită
unor cauze cum ar fi:
• inerţia mare de răspuns a instalaţiilor de producere,
• lipsa de agent primar,
• lipsa de capacitate în grupurile energetice etc.
În funcţie de natura cauzei care a provocat acest dezechilibru, regimul normal de
funcţionare poate fi restabilit relativ rapid sau se poate ajunge la un nou echilibru, în
regim anormal de funcţionare. Pe durata dezechilibrului, până la finalizarea proceselor
tranzitorii de valorificare a rezervei calde sau până la intrarea în funcţiune a grupurilor
aflate în rezervă rece, turaţia rotoarelor şi implicit frecvenţa sistemului are o evoluţie
descrescătoare. Fenomenul provoacă modificarea tuturor proceselor de conversie a
energiei, de la surse şi până la receptoare.
Dacă frecvenţa marilor reţele interconectate se abate rar şi relativ puţin de
valoarea nominală, calitatea tensiunii este în permanenţă supusă unor acţiuni
perturbătoare, îndreptate atât asupra valorii efective cât şi asupra formei undei şi simetriei
sistemului trifazat de tensiuni.

2.2. Cauze ale variaţiilor de tensiune

Prin variaţie de tensiune într-un punct al reţelei, la un moment dat, se înţelege


diferenţa algebrică dintre tensiunea de serviciu din acel punct şi tensiunea nominală a
reţelei respective.
Calitatea tensiunii se poate considera ideală în cazul în care în toate nodurile
sistemului şi în orice moment, tensiunile pe fiecare din cele trei faze sunt funcţii pur
sinusoidale în timp, cu valori efective constante şi egale cu cea nominală şi formează un
sistem de secvenţă directă.
Neîndeplinirea condiţiilor ideale are la origine existenţa uneia sau a mai multora
din următoarele situaţii:
• variaţii ale valorilor efective ale tensiunilor de fază de la valoarea nominală, care
apar ca urmare a unor cauze ce pot fi atribuite caracteristicilor tehnice ale
instalaţiilor sau unor perturbaţii,
• abateri de la forma pur sinusoidală a tensiunilor de fază, apărute ca urmare a
prezenţei unor elemente cu caracter deformant.
Diferitele cauze care înrăutăţesc calitatea tensiunii afectează toate caracteristicile
undei de tensiune: amplitudinea, valoarea efectivă, forma şi simetria în sistemele
polifazate. Cele mai frecvente şi mai deranjante sunt însă perturbaţiile de diferite forme şi
durate ale amplitudinii, care se pot suprapune la un moment dat, conducând la un proces
complex de variaţie a tensiunii reţelelor electrice.
În literatura de specialitate variaţiile de tensiune se clasifică după diferite criterii
cum ar fi: viteza de variaţie a tensiunii, frecvenţa şi perioada lor, durata variaţiilor de
tensiune. După acest ultim criteriu variaţiile de tensiune se clasifică în:
• variaţii de tensiune de lungă durată, funcţionare staţionară la tensiune diferită
de cea nominală, care apare ca urmare a unui reglaj defectuos sau a
supraîncărcării reţelelor, funcţionarea de durată cu variaţii având un caracter
cvasiperiodic, ce sunt produse de existenţa unor sarcini pulsatorii,
• variaţii ale tensiunii de scurtă durată, variaţii de tensiune bruşte, care sunt
datorate unor defecte cu caracter rapid, trecător sau eliminate prin protecţii,
variaţii bruşte produse de şocuri de putere cu caracter pasager, dispariţii scurte ale
tensiunii ca urmare a funcţionării sistemelor automate (AAR, RAR).
Limita de timp care desparte variaţiile de scurtă durată de cele de lungă durată
este, în general, timpul necesar protecţiilor, automatizărilor şi echipamentelor de
comutaţie pentru a restabili tensiunea nominală, dacă acest lucru este posibil. În România
acest interval este de 3 s.

2.2.1. Calitatea necorespunzătoare a tensiunii datorită caracteristicilor tehnice de


funcţionare a reţelelor

În funcţionarea reţelelor electrice, tensiunea reprezintă un parametru variabil în


spaţiu şi timp. Variaţia tensiunii în diferitele puncte ale reţelei se datorează în principal
pierderilor de tensiune pe linii şi transformatoare. Variaţia tensiunii în timp se datorează
modificării circulaţiilor de puteri şi/sau a configuraţiei schemei electrice de funcţionare a
reţelei.
În practică, prin pierdere de tensiune se înţelege, în general, diferenţa
algebrică/aritmetică dintre valorile efective ale tensiunii înregistrate în două noduri ale
reţelei, având aceeaşi tensiune nominală, iar prin cădere de tensiune se înţelege diferenţa
vectorială dintre fazorile de tensiune în două noduri ale reţelei.
În figura 1.1.a este prezentată o reţea electrică radială, care alimentează mai mulţi
consumatori. Pierderile de tensiune pe diferitele elemente ale reţelei depind de variaţiile
sarcinii electrice şi se cumulează de la sursă până la locurile de consum. În figura 1.1.b
este prezentată diagrama fazorială corespunzătoare alimentării radiale a consumatorului
din nodul B, în regim normal de funcţionare.
Fig.1.1. Calculul căderilor de tensiune şi a pierderilor de tensiune pe o reţea electrică
radială

Conform figurii 1.1, căderea de tensiune pe linia AB se determină cu relaţia:


∆U AB =U A −U B , (1.1)
U
unde A reprezintă fazorul tensiunii pe barele staţiei A de alimentare (nodul sursă) iar
U B reprezintă fazorul tensiunii care se aplică nodului B.

Pierderea de tensiune se calculează cu relaţia:


∆U AB = U A − U B , (1.2)
unde U A este valoarea efectivă a tensiunii pe barele staţiei A iar U B este valoarea

efectivă a tensiunii în nodul B.


Tensiunea complexă din nodurile reţelei este o mărime variabilă în timp datorită:
• modificării schemei de funcţionare, respectiv a impedanţelor longitudinale şi a
admitanţelor transversale, ca urmare a unor optimizări ale regimurilor de
funcţionare în SEN sau ca urmare a unor avarii şi/sau revizii în instalaţiile
electrice,
• modificări în timp a circulaţiilor de putere activă şi reactivă, ca urmare a
variaţiilor puterilor absorbite de consumatori, conform curbelor de sarcină.
Valoarea tensiunii depinde în principal de regimul puterilor reactive. În unele
reţele de distribuţie şi utilizare a energiei electrice, mijloacele de reglaj al tensiunii şi/sau
mijloacele de compensare a puterii reactive sunt insuficiente sau folosite
necorespunzător. Datorită inerţiei, aceste sisteme de reglaj nu pot asigura un regim
stabilizat de lucru decât pentru variaţii ale mărimilor controlate cu o perioadă de
aproximativ 4-6 minute. Volumul măsurătorilor de control al tensiunii este de multe ori
insuficient iar sistemele de măsurat utilizate introduc erori de peste 3%.
Pe de altă parte, variaţii ale tensiunii în reţea sunt produse şi de diferite perturbaţii
care apar în timpul funcţionării instalaţiilor electrice dar şi de perturbaţii care îşi au
originea în instalaţiile consumatorilor, ca de exemplu: modificarea periodică a puterilor
absorbite de consumatori, conectările şi deconectările anumitor sarcini electrice.
Din punct de vedere al influenţei exercitată asupra reţelelor de alimentare cu
energie electrică, consumatorii pot fi grupaţi astfel:
• categoria I: consumatori cu sarcină aproximativ constantă (pompe, ventilatoare,
iluminat), la care calitatea tensiunii este afectată doar de abateri ale tensiunii faţă
de valoarea nominală,
• categoria a II-a: consumatori care funcţionează cu şocuri de sarcină (laminoare,
motoare cu porniri repetate), care produc fluctuaţii ale tensiunii,
• categoria a III-a: consumatori cu racordare nesimetrică la reţeaua tifazată
(echipamente de tracţiune, de sudură),
• categoria a IV-a: consumatori deformanţi (redresoare, cuptoare electrice cu arc).

2.2.2. Variaţii ale tensiunii provocată de pornirea unui motor asincron


Conform prescripţiilor româneşti, scăderea tensiunii la bornele motoarelor în
funcţiune pe o bară, la pornirea altui motor, care determină cele mai grele condiţii din
acest punct de vedere pe bara respectivă, nu trebuie să depăşească valoarea de 15% U bN
pentru motoarele de medie tensiune şi 20% U bN pentru motoarele de joasă tensiune.
Amplitudinea variaţiei de tensiune depinde de un set de factori de influenţă
(nivelul tensiunii şi mărimea sarcini aflată în funcţiune pe bare anterior pornirii,
caracteristicile reţelei de alimentare, puterea motorului care porneşte) şi, în unele condiţii,
sunt posibile variaţii de tensiune peste cele admisibile.
Pentru a încadra variaţia tensiunii provocată de pornirea motorului în abatere,
fluctuaţie sau gol de tensiune, este necesar aprecierea duratei procesului de pornire şi
frecvenţa pornirilor. Pentru ca variaţia de tensiune provocată de pornirea motorului să
intre în categoria golurilor de tensiune, durata pornirii trebuie să fie sub 3 s, stabilită pe
baza performanţelor elementelor care asigură revenirea tensiunii la valoarea normală, în
caz contrar, variaţia de tensiune se încadrează în categoria abaterilor/fluctuaţiilor de
tensiune.

2.2.3.Variaţii de tensiune datorate convertoarelor cu semiconductoare

Convertorul este un ansamblu funcţional care asigură o conversie electronică de


putere, cuprinzând dispozitive semiconductoare, transformatoare, aparataj principal şi
auxiliar. Acesta se foloseşte tot mai mult în instalaţiile electrice, în scopul realizării:
• conversiei energiei de c.a. în energie de c.c. (redresor),
• conversiei energiei de c.c. în energie de c.a. (invertor),
• conversiei energiei de c.c. în energie de c.c. (convertor direct sau indirect de
c.c.),
• conversiei energiei de c.a. în energie de c.a. (convertizor direct sau indirect de
c.a.),
• de decuplări periodice sau nu.
În general, convertoarele de putere cu tiristoare (folosite în electronica de putere
pentru modificarea/reglajul frecvenţei, schimbarea tensiunii şi a numărului de faze,
modificarea fluxului de putere reactivă) sunt sarcini neliniare, care produc diferite
perturbaţii în reţeaua electrică de alimentare, cum ar fi:
• fluctuaţii de tensiune, definite ca diferenţa valorilor efective între două regimuri
staţionare consecutive,
• armonici de curent, definiţi prin rang, amplitudine şi fază,
• deformări periodice şi tranzitorii ale undei de tensiune a reţelei de alimentare,
• crestături de comutaţie, definite prin lărgime, profunzime şi suprafaţă,
• oscilaţii repetitive de comutaţie, asociate crestăturilor de comutaţie, definite prin
energie, amplitudine, pantă,
• supratensiuni,
• componente interarmonice, provocate de convertizoarele de frecvenţă.
Conform recomandărilor CEI 146-1-2, variaţia de tensiune datorată
convertoarelor (pentru tensiunea fundamentală) poate fi estimată cu relaţia:
∆U S1L
= cos [1 / tg ( X sc / Rsc ) − ϕ1 ] , (1.3)
U S sc
unde: S1L reprezintă puterea aparentă a convertorului pe partea reţelei de alimentare şi
corespunde valorii efective a fundamentalei curentului garantat (nominal) I 1LN pe
partea de curent alternativ a convertorului sau a transformatorului (dacă există), ϕ 1 -

unghiul de defazaj al fundamentalei curentului pe partea de curent alternativ al


convertorului sau a transformatorului, dacă acesta există, S sc - puterea aparentă de
scurtcircuit a reţelei în punctul comun de racord, Rsc , X sc - rezistenţa, respectiv
reactanţa reţelei de alimentare.
Deoarece curentul pe partea reţelei de alimentare a convertorului conţine
armonici, trebuie făcută distincţie între factorul de putere global şi cel corespunzător
defazajului componentei fundamentale a curentului.
Convertoarele pot fi utilizate în reţele de înaltă calitate dacă sunt îndeplinite
condiţiile de compatibilitate electromagnetică în punctul de racord.

2.2.4. Variaţii ale tensiunii datorate cuptoarelor cu arc electric

Cuptoarele cu arc sunt receptoare electrice care provoacă în timpul funcţionării


şocuri aleatorii de putere reactivă. Sunt considerate principalele receptoare care produc
variaţii rapide de tensiune în reţea (flicker).
În elaborarea unei şarje de oţel cu durata de 3-8 ore, în funcţie de caracteristicile
cuptorului şi ale procesului tehnologic, se disting următoarele perioade:
• perioada de topire,
• perioada de afânare,
• perioada de finisare.
Fluctuaţiile de tensiune apar numai în perioada de topire (0,5-1,5 ore), sub
acţiunea arcului electric, care se stabileşte între electrozi şi masă. Încărcătura este topită
în mod progresiv, în jurul electrozilor apărând băi de metal lichid. Fluctuaţiile sarcinii se
pot datora:
 surpărilor de material, care produc frecvente scurtcircuite monofazate,
bifazate sau trifazate, care alternează cu întreruperi totale, având drept
consecinţă variaţii aleatoare ale curentului, de ordinul (0...2) I N ,
 variaţiilor continue ale lungimii arcului, care se amorsează pe diferite
vârfuri ale încărcăturii; dispariţia prin topire a acestor puncte de sprijin ale
arcului, la intervale de 0,1-0,4 s, conduce la o continuă modificare a
lungimii arcului, fluctuaţiile curentului de sarcină sunt de ordinul (0,4-0,5)
IN ,
 întreruperii voite a sarcinii, fie pentru completarea încărcăturii, fie pentru
modificarea tensiunii arcului, care se realizează prin ridicarea electrozilor.
Drept rezultat, curentul scade la zero în 1-2 s, iar coborârea electrozilor în
cuvă duce la o creştere bruscă a curentului.

Cuptoarele cu arc electric pot fi exploatate în două moduri:


• exploatare clasică, când exploatarea cuptorului se face în regimul de putere maximă
în arc, la un factor de putere de aproximativ 0,8 cu arcuri lungi şi puteri specifice
instalate de aproximativ 100 kW/mp de cuvă,
• exploatare în UHP (Ultra High Power), când exploatarea cuptorului se face în
regim de putere mărită, la un factor de putere de 0,7-0,75, cu arcuri scurte şi puter
specifice instalate de aproximativ 150 kW/mp de cuvă.
În funcţie de condiţiile de funcţionare a cuptorului şi de caracteristicile
încărcăturii, fluctuaţiile de tensiune variază în limite largi.
În calcule practice, mărimea fluctuaţiilor de tensiune, în procente din valoarea
tensiunii nominale, se poate calcula cu relaţia:
∆U % = 100 ∆Q / S sc , (1.4)
unde ∆Q reprezintă şocul (fluctuaţia) de putere reactivă provocat de cuptor iar S sc este
puterea aparentă de scurtcircuit în punctul de racord al cuptorului la reţea.
Estimarea corectă a amplitudinii maxime a fluctuaţiilor puterii reactive absorbite
de cuptor are mare importanţă pentru realizarea unei scheme de alimentare
corespunzătoare sub aspectul compatibilităţii electromagnetice a cuptorului cu reţeaua
electrică de alimentare.

2.2.5. Variaţii de tensiune provocate de scurtcircuite

Scurtcircuitele între fazele unei reţele sau între o fază şi pământ sunt evenimente
nedorite şi aleatoare.
Un scurtcircuit net între două faze într-un anumit punct l unei linii electrice
radiale egalizează potenţialul celor două conductoare în acest punct. Pentru punctele
situate în aval de locul defectului tensiunea devine nulă, ea creşte progresiv spre sursa de
alimentare şi are valoarea cea mai ridicată la bornele sursei. Dacă avem şi alţi
consumatori alimentaţi de la aceeaşi sursă prin alte circuite, aceştia vor fi alimentaţi la
tensiuni inferioare funcţionării normale. Eliminarea defectului, prin deconectarea liniei
defecte, permite tensiunii să revină la normal pe barele staţiei.
După durată, defectele în instalaţiile electrice se pot clasifica în trecătoare sau
permanente. Aproximativ 75% din defectele LEA sunt trecătoare, în contrast, cele mai
multe defecte din reţelele subterane sunt permanente şi necesită mai mult timp pentru a fi
localizate şi eliminate.

Tabelul 1.2
Relaţii de calcul a tensiunii remanente pe fază, pentru diferite tipuri de scurtcircuit
Scurtcircuit Expresia tensiunii remanente pe barele staţiei
Trifazat X
U rem ,3 = E Ld
Xd
Bifazat 2
E  X Ld 
U rem , 2 = 
1 + 3 

2  Xd 
Bifazat cu pământ 2 2
E  X Ld + X Lh   X Ld 
U rem , 2 p =   + 3 
2  X d + X h   Xd 
Monofazat 2 X Ld + X Lh
U rem ,1 = E
2X d + X h

Cu excepţia scurtcircuitului trifazat, celelalte tipuri de defecte, între conductoarele


reţelei, cu şi fără legătură cu pământul, conduc la variaţii de tensiune nesimetrice în reţea,
mai mult sau mai puţin pronunţate.
Pentru studiul scurtcircuitelor se utilizează teoria componentelor simetrice la baza
căreia stă ideea descompunerii unui sistem trifazat nesimetric de mărimi sinusoidale în
trei sisteme de mărimi sinusoidale trifazate simetrice, cu amplitudini egale şi defazaje
relativ egale, sistem direct, invers şi homopolar. Se calculează tensiunile reziduale la
locul defectului şi luând în considerare căderile de tensiune pe reactanţa circuitului, între
barele staţiei şi locul de defect, se poate determina tensiunea remanentă pe barele staţiei
de alimentare a circuitului. În tabelul 1.2 sunt prezentate relaţiile de calcul al nivelului de
tensiune remanent pe barele staţiei unde s-a considerat ipoteza simplificatoare conform
căreia, reactanţa inversă este aproximativ egală cu cea directă. În relaţiile din tabelul 1.2
s-a notat cu X d şi X h reactanţele echivalente ale schemelor de succesiune directă,
respectiv, homopolară, iar cu X Ld şi X Lh reactanţele de succesiune directă şi
homopolară ale liniei, considerate până la punctul de defect.

2.3. Cauze ale dezechilibrării sistemelor trifazate

O reţea trifazată, compusă din linii, generatoare şi receptoare, poate fi


reprezentată prin impedanţele respective. În cazul în care impedanţele pe cele trei faze ale
reţelei sunt identice, adică au acelaşi modul şi argument, reţeaua se numeşte echilibrată.
Dacă cel puţin una din impedanţele complexe diferă de celelalte, reţeaua respectivă se
dezechilibrează.
Cauzele care produc un dezechilibru într-o reţea electrică pot fi;
• dezechilibre trecătoare, care se datoresc influenţei defectelor asupra reţelei, care se
pot produce între două sau mai multe conductoare, cu sau fără punere la pământ,
• dezechilibre permanente, provocate de unele cauze de natură constructivă sau de
repartiţia neuniformă a consumului pe cele trei faze ale reţelei de alimentare,
caracterizate prin apariţia unor componente de secvenţă inversă/homopolară a
tensiunilor şi a curenţilor din reţeaua respectivă.
Din motive constructive, liniile electrice aeriene de înaltă tensiune sunt
nesimetrice. La nivelul consumatorilor dezechilibrul poate fi provocat de receptoarele de
construcţie nesimetrică.
În sistemele de distribuţie mixt (trifazat-monofazat), derivaţiile monofazate
produc două tipuri de dezechilibru asupra reţelelor trifazate:
• un dezechilibru capacitiv, datorat lungimii totale diferite a fazelor, care se
manifestă printr-un curent capacitiv rezidual de circulaţie permanentă prin circuitul
de punere la pământ al neutrului transformatorului din staţia de alimentare,
• un dezechilibru de sarcină pe cele trei faze care, în cazul reţelelor fără conductor
neutru, duce la apariţia componentelor inverse de tensiune şi curent.
Dezechilibrele menţionate pot fi ameliorate pe de o parte prin limitarea lungimii şi
sarcinilor pe derivaţii şi prin repartizarea judicioasă a mai multor derivaţii pe faze.
Efectul dezechilibrului este diminuat în reţele fără conductor neutru, fiindcă lipsesc
elementele homopolare de tensiune şi curent.
Există şi alte criterii de clasificare a nesimetriilor, în funcţie de care se pot
deosebi:
• nesimetrii longitudinale, ca urmare a întreruperii unei faze,
• nesimetrii transversale, în urma unor scurtcircuite între faze sau fază-pământ,
• nesimetrii simple sau multiple, funcţie de numărul de impedanţe sau admitanţe care
intervin,
• asimetrii şi disimetrii, după cum sunt cauzate de componentele de secvenţă
homopolară, respectiv, cele de secvenţă inversă.

2.4. Cauze ale deformării undei de tensiune

Regimul deformant este regimul permanent de funcţionare a reţelelor


electroenergetice de curent alternativ, în care undele de tensiune şi de curent sunt
periodice şi cel puţin una din ele, nu este sinusoidală.
Curbele nesinusoidale de tensiune şi curent conţin, pe lângă oscilaţia
fundamentală cu frecvenţa f1 (de exemplu 50 Hz), o serie de oscilaţii parazite cu frecvenţa
f = Nf 1 (N=2,3,4,5...), numite armonici superioare.
Regimul deformant este produs în sistemul energetic de elemente deformante,
ulterior el fiind propagat şi amplificat prin reţele electrice de transport şi distribuţie.
Elementele deformante sunt aparate care produc sau amplifică tensiuni şi curenţi
armonici şi pot fi de două categorii:
• elemente deformante de categoria I, care alimentate cu tensiuni sau curenţi riguros
sinusoidali produc fenomene deformante (de exemplu: cuptoare cu arc, redresoare de
putere şi, în general, orice element de circuit pronunţat neliniar),
• elemente deformante de categoria a II-a, care nu dau naştere la regim deformant,
dar care alimentate cu curenţi deformanţi amplifică această deformaţie ( de exemplu:
linii electrice,în condiţiile în care inductanţele şi capacităţile lor proprii alcătuiesc
circuite oscilante, a căror frecvenţă poate coincide cu frecvenţele curenţilor armonici
produşi de elementele deformante de categoria I).
Sursele de regim deformant mai pot fi clasificate în:
 surse de tensiuni armonice, care produc tensiuni electromotoare
nesinusoidale şi întrucât reactanţa lor este comparabilă ca valoare cu
reactanţa echivalentă a reţelei în punctul comun de racord, ele generează
curenţi nesinusoidali cu valori puternic dependente de caracteristicile
reţelei. La aceste surse undele tensiunilor şi curenţilor nu conţin decât
armonici impare,
 surse de curenţi armonici, care în regim sinusoidal de tensiune introduc
armonici superioare în curentul absorbit de la reţea.

2.4.1. Influenţa convertoarelor statice de putere


asupra reţelei electrice de alimentare
Convertorul de putere asigură o conversie electronică de putere, din curent
alternativ în curent continuu (redresor) sau din curent continuu în curent alternativ
(invertor). Într-un circuit de putere, convertorul modifică/reglează frecvenţa, tensiunea,
numărul de faze.
Teoretic, pentru un convertor cu p pulsuri, apar armonici de ordin N = pm ±1 ,
unde m =1,2,3...
Frecvenţa corespunzătoare armonicii de ordinul N este legată de frecvenţa
fundamentalei printr-o relaţie de forma f = Nf 1 şi ea este supusă variaţiilor de frecvenţă
ale sursei de alimentare.
Amplitudinea curenţilor armonici depinde de unghiul de aprindere şi de căderea
de tensiune inductivă, datorată inductanţelor de alimentare. Amplitudinea curenţilor
armonici de fază pe partea de curent alternativ a redresoarelor poate fi aproximată cu
relaţia:
I N = I1 / ( N − 5 / N )
1, 2
pentru 5<N<31. (1.5)
Aceste armonici de curent injectate în reţeaua de alimentare deformează unda de
tensiune a reţelei, apărând aşa-zisele crestături de comutaţie, care pot deranja alţi
consumatori racordaţi la aceleaşi bare, dacă amplitudinea lor depăşeşte un anumit nivel.
Pentru compensarea acetui efect, convertoarele echipate cu tiristoare se conectează la
reţea fie prin intermediul unui transformator propriu fie printr-o bobină de reţea trifazată.

2.4.2. Influenţa cuptoarelor electrice cu arc


asupra reţelei electrice de alimentare
Cuptoarele electrice cu arc reprezintă o categorie de receptoare electrice, care
pertubă funcţionarea instalaţiilor electrice de alimentare în punctul comun de racord,
datorită şocurilor de putere, precum şi a regimurilor nesimetric şi deformant (pe care
acestea le produc). Arcul electric, datorită particularităţilor sale, reprezintă principala
sursă de armonici. Rezistenţa arcului nu este constantă: la începutul semiperioadei,
rezistenţa este ridicată, după care ea descreşte. Curba curentului absorbit de un cuptor cu
arc conţine un spectru discontinuu /curenţi armonici) şi un spectru continuu. Spectrul
discontinuu conţine armonici impare (datorită neliniarităţii arcului electric) şi armonici
pare (datorită nesimetriei). Existenţa spectrului continuu se datorează instabilităţii
arcului.

Indiferent de măsurile de îmbunătăţire a calităţii alimentării cu energie electrică,


justificate tehnico-economic, care s-ar adopta în reţelele electrice ale SEN, cum ar fi de
exemplu, evoluţia structurii acestora, automatizările, lucrările sub tensiune etc., este
inevitabil ca un anumit număr de perturbaţii, deloc neglijabil, să le afecteze în
continuare. Originea acestor perturbaţii, inerente în funcţionarea instalaţiilor electrice,
poate fi în sistemul de alimentare cu energie electrică aparţinând furnizorilor, dar şi în
cel propriu consumatorilor de energie electrică, care îşi pot perturba instalaţiile proprii
sau pe cale ale altor consumatori învecinaţi, prin intermediul reţelei electrice comune.
Orice alterare a calităţii energiei electrice, indiferent de sursa din care provine,
reprezintă o abatere de la scopul asigurării calităţii în cadrul SEN, care trebuie
măsurată, sau cel puţin estimată şi, dacă este cazul, ea trebuie combătută; în acest sens,
este necesar să se dispună de un sistem adecvat de indicatori de calitate a energiei
electrice, precum şi de posibilitatea efectuării unui control de masă al respectării
valorilor normate – care sunt admisibile pentru aceşti indicatori; de asemenea, este
necesar un sistem de relaţii contractuale, încheiat între furnizorii şi consumatorii de
energie electrică, care să permită stabilirea unor responsabilităţi reciproce în
menţinerea valorilor normate între limitele admisibile, precum şi alegerea celor mai
indicate mijloace de asigurare a calităţii energiei în SEN.

3. Sistemul indicatorilor calităţii energiei electrice

Promovarea riguroasă a unei politici a calităţii în sistemul energetic, presupune


definirea şi promovarea unei legislaţii noi, adecvate şi armonizată cu reglementările
adoptate la nivel internaţional, care vizează responsabilitatea furnizorilor pentru
eventualele daune pricinuite utilizatorilor prin livrarea unor produse de calitate
necorespunzătoare contractelor dintre agenţii economici. Aceste reglementări trebuie să
constituie baza legală a protejării consumatorilor şi ele stabilesc obligaţii şi răspunderi
precise pentru toţi partenerii de afaceri implicaţi pe întregul traseu producţie-consum.
Calitatea energiei electrice depinde însă nu numai de furnizor, ci şi de toţi
consumatorii racordaţi la aceeaşi reţea de alimentare. Prin urmare, consumatorii care
contribuie la alterarea calităţii energiei trebuie să-şi asume partea lor de responsabilitate.
Este deci necesară elaborarea unor recomandări şi/sau norme acceptate
internaţional, fie cu privire la nivelul admisibil al perturbaţiilor, fie cu privire la
capacitatea receptoarelor electrice de a face faţă situaţiei.

3.1. Cerinţe privind elaborarea unor acte normative privind calitatea energie
electrice

Pentru a putea fi bine utilizate în cadrul noilor relaţii de furnizare a energiei


electrice, actele normative, standardele şi/sau prescripţiile referitoare la CEE trebuie
revizuite şi perfecţionate, unele dintre acestea chiar elaborate pe principii noi.

3.1.1. Setul de indicatori ai calităţii energiei electrice CEE

Sistemul de indicatori ai calităţii energiei electrice trebuie să permită


măsurarea/estimarea nivelului de calitate într-un anumit punct al reţelei şi la un moment
dat, precum şi compararea informaţiei obţinute cu nivelul considerat optim sau, cel puţin
tolerabil, de majoritatea consumatorilor racordaţi la reţeaua electrică respectivă.
Indicatorii CEE trebuie:
• definiţi ca mărimi statistice, într-un interval de timp,
• trebuie să fie suficient de universali, pentru a fi posibilă folosirea lor practică în
proiectare şi/sau exploatare, precum şi înfăptuirea unui control metodologic de masă,
cu precizia necesară, utilizând dispozitive relativ simple şi ieftine, atât în reţelele
furnizorilor, cât şi la abonaţi,
• trebuie să permită o departajare, fără echivoc, a răspunderilor pentru nerespectarea
condiţiilor de calitate, ce trebuie să revină furnizorului, de cele de care sunt
răspunzători abonaţii,
• trebuie să fie uşor perfectibil, pentru a putea surprinde rapid şi cât mai complet
multiplele aspecte, care definesc la o anumită etapă CEE,
• trebuie să fie cât mai puţin la număr,
• trebuie să fie clar şi precis delimitaţi, pentru a caracteriza cât mai exact toate
proprietăţile distinctive ale energiei electrice, într-un regim de funcţionare stabilizat
al SEN.

3.1.2. Cu privire la valorile normate pentru indicatorii de calitate a energiei electrice


Actele normative privind CEE trebuie să constituie documentele pe baza cărora se
stabileşte sistemul de relaţii reciproce dintre întreprinderile furnizoare de energie electrică
şi abonaţi.
Faptul că nivelul admisibil de perturbaţii, care poate fi suportat de un echipament,
depinde în mod esenţial de caracteristicile locale ale reţelei în punctul de racordare, face
relativ dificilă stabilirea unor norme unice, universal valabile. Din acest motiv, normele
de calitate ai energiei electrice trebuie precizate în funcţie de tipul şi tensiunea reţelei la
care se referă şi trebuie precizat punctul în care se normează indicatorii de calitate: la
bornele receptoarelor, la punctul de delimitare a reţelei furnizorului de cea a abonatului,
în reţeaua de transport etc.
Normarea unor valori şi/sau toleranţe admisibile pentru indicatorii de calitate,
trebuie realizată pe baza unei cunoaşteri foarte exacte a efectelor noncalităţii în
diferitele sectoare de activitate. Abaterea indicatorilor de calitate a energiei electrice de
la un nivel considerat optim, (sau cel puţin tolerabil) de majoritatea utilizatorilor racordaţi
la acelaşi nod de consum energetic, poate conduce la implicaţii economice, ecologice şi
sociale.
La estimarea prejudiciilor datorate lipsei de calitate şi, implicit, la normarea
indicatorilor de calitate, trebuie să se ţină seama de legăturile de interdependenţă, care
există între unii indicatori de calitate.

3.1.3. Controlul şi asigurarea calităţii energiei electrice

Actele normative privitoare la calitatea energiei electrice trebuie să conţină


referiri şi la controlul CEE: periodicitatea şi durata măsurătorilor, precizia necesară
etc.
Valorile normate ale indicatorilor de calitate trebuie asigurate în regim normal de
exploatare şi sunt necesare rezerve pentru situaţiile critice în care se pot afla sistemele
energetice, evitându-se unele consecinţe foarte grave.
În concluzie, normele de calitate a energiei electrice trebuie să conţină referiri cu
privire la indicatorii ce trebuie asiguraţi în regimuri de avarie şi post-avarie sau să includă
menţiuni cu privire la dispozitivele de compensare necesare.

3.2. Sisteme de indicatori folosite în lume şi în România pentru asigurarea calităţii


energiei electrice

În majoritatea ţărilor sistemul de indicatori ai calităţii energiei electrice este


format dintr-o serie de caracteristici cantitative ale variaţiilor lente (abateri) sau rapide
(fluctuaţii) ale valorii efective a tensiunii, forma şi simetria în sistemul trifazat, precum şi
caracteristicile de variaţie lentă/rapidă ale frecvenţei.
Comisia Internaţională de Electrotehnică CEI, în afara recomandărilor generale
referitoare la tensiuni nominale şi frecvenţe nominale, a elaborat un set de normative,
clasificate pe categorii de echipamente electrice, electronice, aparataj de măsurat etc., în
care sunt prezentate cerinţele de bază privitoare la calitatea energiei electrice
generată/utilizată de către aceste echipamente:
• publicaţia CEI nr. 38 recomandă ca, în condiţiile normale de distribuţie, tensiunea
în punctul de livrare să nu difere faţă de tensiunea nominală cu mai mult de ± 10%,
• publicaţia CEI nr. 196 stabileşte frecvenţele nominale, fără a indica abaterile
admisibile. Aceste abateri se găsesc în recomandările specifice ale unor categorii de
echipamente, care trebuie să lucreze în condiţii de siguranţă deplină şi în cazul unor
abateri ale frecvenţei faţă de valoarea nominală.
În România nu există un sistem unitar de indicatori ai calităţii energiei electrice,
fiind definiţi şi normaţi individual, prin diferite acte normative, doar o parte din
parametrii care pot prezenta interes în monitorizarea calităţii.

4. Indicatori şi valori normate pentru aprecierea calităţii frecvenţei

Alegerea frecvenţei de funcţionare într-un sistem energetic este de fapt o


problemă de compromis optim, care trebuie să ia în considerare cerinţele diferite, cu
privire la frecvenţă, ale celor trei sectoare de bază din sistem: producere, transport şi
utilizare a energiei electrice.
Prin urmare, alegerea unei frecvenţe optime de funcţionare, unică pentru întreg
sistemul energetic, s-a efectuat pe baza unui compromis, în majoritatea ţărilor între anii
1920-1930 (în România în perioada 1953-1959), şi s-a ales valoarea de 50 Hz. Astăzi,
ţinând cont de progresele tehnologice, se apreciază că valoarea optimă a frecvenţei ar fi
deja peste această valoare.

4.1. Indicatori de estimare a variaţiilor frecvenţei


În România, delimitarea variaţiilor lente ale frecvenţei de cele rapide nu este
reglementată. În Uniunea Statelor Independente se foloseşte drept criteriu de delimitare
viteza de variaţie a frecvenţei pentru o valoare de 0,2 Hz/s.
Un indicator foarte folosit pentru estimarea variaţiilor lente de frecvenţă este
abaterea frecvenţei faţă de valoarea nominală, exprimată prin relaţii de forma:
∆f = f − f N [ Hz ] , (4.1)
sau:
f − fN
∆f [ %] = 100 = ( f ′ − 1)100 , (4.2)
fN
unde f reprezintă valoarea frecvenţei la un moment dat, exprimată în Hz, fN - frecvenţa
nominală, egală cu 50 Hz şi f ′ - frecvenţa relativă sau nivelul de frecvenţă la un
moment dat.
Luând în considerare variaţia în timp a frecvenţei sistemului, se defineşte
abaterea medie a frecvenţei faţă de valoarea sa nominală, într-un interval de timp T:
1
T
100
T
f (t ) − f N
∆f = ∫ ∆f ( t )dt = ∫ dt [ %] , (4.3)
T 0 T 0
fN
sau:
∆f = 100 ( f ′ − 1) [ %] , (4.4)
în care f′ este nivelul mediu de frecvenţă pe intervalul T.
În calculul statistic, variabilele aleatoare se reprezintă sub forma unei perechi de
valori, care este compusă din valoarea medie şi abaterea medie pătratică faţă de valoarea
medie, respectiv, coeficientul de variaţie al variabilei aleatoare.
Abaterea medie pătratică a nivelului de frecvenţă ( f ′) se determină cu relaţia:
σ ∆f [ %]
∫ [ f ′( t ) − f ′]
T
1 2
σ f′ = dt = . (4.5)
T 0
100

Coeficientul de variaţie a unei mărimi aleatoare este un alt indicator sintetic


adimensional al împrăştierii statistice a datelor în jurul valorii medii. Coeficientul de
variaţie a frecvenţei este:
σ f′ σ f
cv f = = , (4.6)
f′ f
unde f reprezintă frecvenţa medie pe intervalul T, în Hz, iar σf - abaterea medie
pătratică a frecvenţei faţă de valoarea sa medie, în Hz.

4.2. Valori normate pentru frecvenţă

Variaţiile frecvenţei influenţează funcţionarea majorităţii instalaţiilor electrice.


Limitele de imunitate la variaţii de frecvenţă ale diferitelor categorii de receptoare
electrice sunt precizate în unele standarde şi norme tehnice specifice acestora.
Majoritatea receptoarelor electrice acceptă abateri de frecvenţă de aproximativ ±1
Hz (±2%).
Unele studii mai recente, precum şi experienţa dobândită de SEN, au permis
acumularea unui volum mare de date, care demonstrează că aproape toţi consumatorii
funcţionează stabil la frecvenţa de 48,5 Hz ( f ′ = 0,97 ) şi chiar sub această valoare,
respectiv, la frecvenţe care nu depăşesc valoarea de 51,5 Hz. Prin urmare, valorile de ±1
Hz, considerate ca limite admisibile pentru abaterile de frecvenţă, nu sunt susţinute
întotdeauna de considerente tehnologice.
În cazul motoarelor de curent alternativ, STAS 1893 recomandă ca abaterile
frecvenţei faţă de valoarea nominală să nu depăşească ±5%. În cazul unor abateri
simultane de frecvenţă şi tensiune, unde suma valorilor absolute ale acestor abateri nu
depăşeşte 5%, motorul trebuie să dezvolte puterea nominală.
Uniunea pentru Coordonarea Producţiei şi Transportului de Energie Electrică
(cuprinde 12 ţări europene), recomandă ca serviciile proprii ale centralelor electrice să
fie astfel concepute încât, în caz de avarii însoţite de scăderea frecvenţei, pentru
următoarele valori ale parametrilor:
• 48,4 Hz<f≤50 Hz (0,968< f ′ ≤1 şi -3,2%< ∆f ≤0) – blocul să funcţioneze la
întreaga putere; la frecvenţa de 48,5 Hz (-3%), serviciile proprii sunt trecute automat
pe sursa de rezervă independentă (turbine cu gaze sau grupuri Diesel);
• 47,6 Hz<f≤48,4 Hz (0,952< f ′ ≤ 0,968 şi -4,8%< ∆f ≤ −3,2% ) – blocul să
funcţioneze la cel puţin 94% din puterea nominală; la scăderea frecvenţei sub 47,6
Hz, blocul se va decupla de la reţea şi se va opri, în cazul în care nu poate fi
insularizat;
• f=fN ( f ′ = 1; ∆f = 0 ) – serviciile proprii trebuie supradimensionate;
• 50 Hz<f≤53 Hz (1< f ′ ≤ 1,06; 0 < ∆f ≤ 6% ) – serviciile proprii trebuie să funcţioneze
fără perturbaţii.
Convertizoarele cu semiconductoare se realizează, conform normelor CEI 146,
în trei clase de imunitate (A, B, C). Pentru a nu-şi pierde performanţele garantate,
convertizoarele de clasă A şi B admit un domeniu de variaţie a frecvenţei reţelei de
alimentare de cel mult ±2%, iar cele de clasă C de cel mult ±1%, în condiţiile în care o
scădere de frecvenţă nu se suprapune peste o creştere a tensiunii, şi invers. În ceea ce
priveşte viteza de variaţie a frecvenţei, convertizoarele de clasă A admit o variaţie de cel
mult ±2%/s, spre deosebire de convertizoarele de clasă B şi C, care admit o variaţie
maximă de ±1%/s.
În sistemele energetice, abaterile admisibile ale frecvenţei pentru regimurile
normale de exploatare se situează, în general, în domeniul ±(0,1...2)%, valorile minime
fiind caracteristice sistemelor interconectate. În unele ţări, abaterile frecvenţei se acceptă
doar în domeniul valorilor pozitive. În condiţii de avarie, în majoritatea ţărilor, se acceptă
abateri de frecvenţă ceva mai mari (-5%...+2%).
În România , Regulamentul pentru furnizarea şi utilizarea energiei electrice
prevede obligaţia furnizorului de a menţine frecvenţa de 50 Hz, cu o abatere de cel mult
±0,5 Hz (±1%). În condiţiile funcţionării SEN interconectat, limita superioară admisă este
de +0,05 Hz.

5. Indicatori şi valori normate pentru aprecierea calităţii tensiunii


Procesul aleator de variaţie a tensiunii, în orice punct al unei reţele, poate fi
reprezentat prin suprapunerea următoarelor componente:
• variaţii lente (cu o periodicitate apropiată de 24 ore), care în general se datoresc
variaţiilor progresive ale sarcinii şisunt mai mult sau mai puţin compensate prin
reglajul sub sarcină al transformatoarelor; variaţiile lente tipice sunt de ordinul
±10%, pe o durată de aproximativ 10 min;
• variaţii rapide (cu o perodicitate de la o variaţie pe oră la aproximativ 40-50 variaţii
pe secundă), care se datoresc, de cele mai multe ori, instalaţiilor consumatorilor, ca
urmare unor cereri aleatoare (pornirea unor mari cuptoare cu arc) şi/sau neregulate
(posturi de sudură); de regulă amplitudinea variaţiilor rapide nu depăşeşte 10%;
• goluri de tensiune sunt provocate de scurtcircuitele apărute în reţelele furnizorului
şi/sau ale consumatorilor, care determină acţiunea protecţiilor prin relee şi a
automatizărilor (AAR, RAR etc.) ; amplitudinea golurilor este cuprinsă între o valoare
minimă de ordinul - 10%... - 20% şi ajunge până la -100%, cu o durată de 10 ms –
20 s (în România durata este de cel mult 3 s); amplitudinea şi durata golului depinde
de configuraţia şi caracteristicile reţelei, de tipul scurtcircuitului, de modul de
eliminare a defectului;
• impulsuri de tensiune, determinate de descărcările atmosferice, funcţionarea
aparatelor de comutaţie sau a unor receptoare; amplitudinea acestora poate depăşi de
câteva ori valoarea nominală, iar durata nu depăşeşte 10 ms.
Modul de reacţie diferit al receptoarelor electrice la diverse tipuri de variaţii ale
tensiunii de alimentare, precum şi diferenţele care există între mijloacele şi limitele de
compensare ale acestor variaţii, necesită stabilirea unor indicatori, care să caracterizeze
cât mai corect fenomenele şi care să fie folosiţi pentru cuantificarea nivelului de calitate a
energiei electrice ce trebuie asigurat consumatorilor.

5.1. Indicatori şi valori normate pentru variaţii lente de tensiune


Amplitudinea tensiunii de alimentare poate avea variaţii lente, datorate, în special,
căderilor de tensiune pe linii şi transformatoare, determinate de variaţia sarcinii electrice
a consumatorilor. Variaţiile de tensiune pot fi determinate şi de modificări ale
configuraţiei schemei electrice de funcţionare areţelei, precum şi de modificări ale
regimului surselor de putere activă.
Vom considera în cele ce urmează drept variaţii lente, variaţiile tensiunii de
aproximativ ±10...20% faţă de valoarea nominală, cu o periodicitate de cel puţin 5-10
minute.

5.1.1. Indicatori pentru aprecierea variaţiilor lente de tensiune


Pentru aprecierea variaţiilor lente de tensiune se folosesc indicatori care exprimă
abaterea tensiunii faţă de valoarea sa nominală sau faţă de valoarea sa medie, se mai
foloseşte nivelul de tensiune sau în literatura franceză iregularitatea tensiunii. Între
diverşi indicatori folosiţi există relaţii strânsă interdependenţă, anumiţi indicatori fiind
chiar deductibili din ceilalţi.

5.1.1.1. Abaterea de tensiune într-un anumit punct al reţelei


Abaterea de tensiune într-un anumit punct al reţelei se estimează, de regulă, prin
diferenţa dintre valoarea tensiunii de serviciu şi a celei nominale, în cadrul unui proces
determinist sau prin diferenţa dintre valoarea medie şi cea nominală, în condiţiile unei
variaţii aleatoare a tensiunii, în care caz timpul ales pentru mediere depinde de
caracteristicile concrete ale proceselor din instalaţiile respective.
Abaterea de tensiune faţă de valoarea nominală se exprimă în procente din
tensiunea nominală a instalaţiei cu relaţia:
U −U N
∆U = S .100 = ( u − 1).100 [ %], (5.1)
UN
unde U S este tensiunea de serviciu a reţelei, respectiv tensiunea dintre două faze ale
reţelei electrice, măsurată într-un anumit punct şi la un moment dat , U N este tensiunea
nominală a reţelei, respectiv tensiunea prin care este denumită reţeaua şi la care se face
referirea pentru anumite caracteristici ale funcţionării acesteia iar u este nivelul de
tensiune care caracterizează, printre altele, distanţa electrică a punctului de reţea analizat
faţă de sursa de producere a puterii reactive: dacă punctul este apropiat de această sursă
u > 1 , iar dacă este situat la extremităţile reţelei atunci u < 1 ; dar caracterizează şi
echilibrul general al puterii reactive în sistem, valoarea acestui indicator scăzând atunci
când sistemul nu dispune de rezervă suficientă.
Dacă se ia în considerare variaţia în timp a tensiunii de serviciu în punctul de
reţea analizat, abaterea medie de tensiune faţă de valoarea nominală într-un interval de
timp T, se determină cu relaţia:
100 U S ( t ) − U N
T T
1
∆U = ∫ ∆U ( t ) dt = dt [ %]
T ∫0
(5.2.a)
T 0 UN
sau:
∆U = ( u −1).100 [ %], (5.2.b)
unde ∆U (t ) reprezintă abaterea de tensiune faţă de valoarea nominală în punctul
analizat, la momentul t, în %; U S ( t ) - tensiunea de serviciu la momentul t în punctul
considerat, în V, iar u - nivelul mediu de tensiune, în intervalul T, în punctul de reţea
considerat.

5.1.1.2. Dispersia abaterilor de tensiune


Dispersia abaterilor de tensiune faţă de abaterea medie se determină cu relaţia:
T 2 T

∫ [∆U ( t ) − ∆U ]
1 100
∫ [u ( t ) − u ] dt [ %]
2
σ ∆2U = dt =
2
(5.3.a)
T 0
T 0

sau:
σ ∆2U = 100σ u [ %] , (5.3.b)
unde σ reprezintă dispersia nivelului de tensiune în jurul valorii medii iar σu este
2
∆U

abaterea medie pătratică a nivelului de tensiune faţă de nivelul mediu.


Coeficientul de variaţie a tensiunii este definit de relaţia:
σ σ
cvu = u = U , (5.4)
u U
unde U reprezintă valoarea medie a tensiunii de serviciu, în V, iar σU este abaterea
medie pătratică a tensiunii faţă de valoarea medie, în V.

5.1.1.3. Gradul de iregularitate a tensiunii sau valoarea medie pătratică


a abaterii de tensiune
Acest indicator a fost introdus de P. Ailleret, pentru evaluarea calităţii energiei
electrice din punct de vedere a variaţiilor lente ale tensiunii şi se determină cu relaţia:
[% ] .
T T
1 100 2
ε q2 = .∫ [ ∆U ( t ) ] dt = ∫ [ u ( t ) − 1]
2 2 2
dt (5.5)
T 0 T 0

Între dispersia abaterilor de tensiune faţă de abaterea medie, care se determină cu


relaţia (5.3) şi gradul de iregularitate, determinat cu relaţia (5.5), se poate stabile o relaţie
de legătură dacă se ia în considerare relaţia (5.1):
) [% ]
T T T 2 T
∆U
σ 2
∆U =
1
T ∫0 [∆U ( t ) − ∆U ] dt = T
1 2
∫ [ ∆U ( t ) ]
2 2
dt − ∆U ∫ ∆U ( t )dt +
T T ∫ dt = ε
2
q (
− ∆U 2 2

0 0 0

.
Prin urmare gradul de iregularitate se exprimă cu relaţia:
ε q2 = σ ∆2U + ( ∆U ) [ % 2 ] .
2
(5.6)
O variantă a gradului de iregularitate, în exprimare energetică, aparţine lui
Gaussens:
T

∫ [ ∆U ( t ) ] P( t ) dt
2

[% ]
T
1
ε ∫ [ ∆U ( t ) ]
2
2
qW = 0
T
= dW 2
kWh , (5.7)
W
∫ P( t ) dt
0

unde P (t ) reprezintă curba de sarcină a consumatorului la bornele căruia se apreciază


calitatea tensiunii, pe intervalul T, iar W – energia consumată în intervalul de timp T.

Spre deosebire de frecvenţă, care este aceeaşi pentru toate punctele sistemului
energetic interconectat, indicatorii care caracterizează tensiunea la bornele receptoarelor
depind de o serie de factori, cum ar fi: tensiunea nominală a reţelei, capacitatea sa de
transport, lungimea liniilor de alimentare.

5.1.2. Norme pentru indicatorii de variaţie lentă a tensiunii

Variaţiile de tensiune de circa 5...10% în jurul valorii nominale cu o periodicitate


de cel puţin câteva minute (±5...30 minute), pot afecta regimul normal de exploatare, atât
în instalaţiile furnizorului, cât şi în cele ale consumatorilor.
Abaterile tensiunii faţă de valoarea nominală pot avea efecte:
 economice:
♦ influenţă asupra producţiei materiale, atât sub aspect cantitativ, cât şi
calitativ,
♦ influenţă asupra caracteristicilor echipamentului electric (pierderea
performanţelor garantate, modificări ale randamentului şi a gradului de uzură, în
unele cazuri chiar întreruperea funcţionării),
♦ influenţă asupra capacităţii de tranzit a reţelelor electrice,
 sociale, greu de cuantificat
♦ influenţă asupra calităţii iluminatului electric.
Tensiunea fiind sensibil dependentă ca nivel şi limite admisibile de variaţie de
locul în care este analizată (producător, distribuitor, consumator), în cazul normelor de
apreciere a calităţii tensiunii este obligatorie specificarea punctelor în care sunt normaţi
indicatorii de calitate, precum şi a condiţiilor de normare.
• valorile normate pentru gradul de iregularitate
• ε q ≤ 10[ %] - foarte bună,
2

• 10 < ε q ≤ 20[ %] - bună,


2

• 20 < ε q ≤ 50[ %] - mediocră,


2

• ε q ≥ 100[ %] - necorespunzătoare.
2

• abaterea de tensiune, este un indicator răspândit în întreaga lume şi depinde


de nodul de sistem în care se analizează calitatea tensiunii:
• generatoarele (conform STAS 1893) trebuie să poată furniza puterea
nominală la turaţia nominală, la o tensiune care poate varia în domeniul ±5%
UN ,
• transformatoarele (conform STAS 1703) pot funcţiona limitat la o tensiune
superioară tensiunii nominale a înfăşurării. Tensiunea de funcţionare va fi
limitată la valoarea rezultată din relaţia U = 110 − 5 K [ %] , atunci când
curentul este egal cu de K ori curentul nominal (0≤K≤1),
• serviciile proprii ale centralelor electrice trebuie să funcţioneze normal în
cazul modificării nivelului de tensiune în reţeaua de evacuare. UCPTE
recomandă:
 dacă alimentarea serviciilor proprii se realizează direct de la bornele
generatorului prin transformator, se va stabili o marjă de reglaj de
minimum ±10...15% sau se vor utiliza motoare corespunzătoare,
 instalaţiile care acţionează servicii proprii şi de care depinde puterea
blocului nu trebuie expuse unei scăderi de putere atunci când tensiunea
de alimentare scade sub 90% din tensiunea nominală,
 toate echipamentele auxiliare ale centralei (reglaj, măsură, comandă
automată, protecţie, semnalizare, alarmă) trebuie să poată funcţiona la
85% din tensiunea nominală; unele aparate pot fi legate la regulatoare
stabilizatoare de tensiune,
 în condiţii de tensiuni critice în reţeaua de alimentare, se impune
comutarea serviciilor proprii pe o sursă independentă faţă de reţea.
• în reţelele electrice de curent alternativ pentru transportul, distribuţia şi
utilizarea energiei electrice (conform STAS 930-89) abaterile procentuale
admisibile ale tensiunii se obţin din relaţia (5.1), înlocuind tensiunea de
serviciu cu valoarea maximă, respectiv minimă, admisibilă în condiţii
normale de exploatare,
• în reţelele de iluminat , pierderea de tensiune admisibilă este de -3% UN
dacă alimentarea se face din reţeaua furnizorului, respectiv, de -8...-10%UN
dacă alimentarea se face din surse proprii,
• la bornele receptoarelor electrice se admit abateri de ±5%....±10%, care
corespund şi recomandărilor CEI, ca de exemplu:
 la bornele motoarelor electrice se admit abateri de ±5%UN conform
STAS 1893,
 la bornele convertizoarelor cu semiconductoare, realizate în clasele
de imunitate A şi B, se admit abateri de ±10% UN în regim
stabilizat de funcţionare, iar în clasa de imunitate C se admit abateri
între -5% şi +10%,
 pentru instalaţiile de sudură se admit abateri de ±10% UN ,
 pentru lămpi electrice se admit abateri de ±5%UN .

5.2. Indicatori şi valori normate pentru fluctuaţii de tensiune

Fluctuaţiile de tensiune reprezintă o serie de variaţii ale valorii efective ori ale
valorii de vârf ale undei de tensiune între două niveluri adiacente sau o serie de variaţii
ciclice ale înfăşurătoarei undei de tensiune pe o anumită perioadă de timp.
Amplitudinea fluctuaţiilor de tensiune nu depăşeşte în mod normal domeniul de
±10%, dar pentru a le departaja clar de abaterile de tensiune se mai folosesc şi variaţiile
rapide ale valorii efective care se produc în domeniul de frecvenţă 0,001...25 Hz.
Fluctuaţiile de tensiune pot fi:
• periodice de formă dreptunghiulară şi amplitudine egală, provocate de
comutaţia unei sarcini pur rezistive,
• periodice de formă dreptunghiulară, distribuite neregulat în timp, cu
amplitudine egală sau nu, pozitivă sau negativă, provocate de comutaţia unor
sarcini diverse,
• de forme diferite, cu amplitudine egală sau nu, pozitivă sau negativă,
provocate de comutaţia unor sarcini nonrezistive,
• aleatoare sau continue.
Fluctuaţiile de tensiune periodice sau aleatoare provocate de funcţionarea cu
şocuri de putere reactivă a unor receptoare industriale (cuptoare cu arc, laminoare,
aparate de sudură, pompe şi compresoare cu piston) dar şi casnice (maşini de spălat), pot
provoca în reţelele de alimentare efecte nedorite, cum ar fi:
- variaţia vizibilă a fluxului luminos,
- deformarea imaginii televizoarelor,
- deranjamente în funcţionarea unor instalaţii electronice.
În vederea evitării sau limitării unor astfel de efecte, racordarea la reţelele
sistemului energetic a receptoarelor perturbatoare trebuie făcută cu anumite restricţii,
fiind necesară verificarea compatibilităţii electromagnetice. Pentru aceasta se folosesc
următorii indicatori: amplitudinea şi frecvenţa de repetare a fluctuaţiilor, factorul de
acceptabilitate, doza de flicker etc.

5.2.1. Amplitudinea fluctuaţiilor de tensiune


În instalaţiile existente la care se semnalizează efectul de flicker, determinarea
caracteristicilor fluctuaţiilor de tensiune se poate face prin oscilografierea undei de de
tensiune şi/sau înregistrarea şocurilor de putere.
Dacă se dispune de o oscilogramă a tensiunii, amplitudinea unei fluctuaţii de
tensiune j se poate determina cu relaţia:
100
δU j = U j − U j +1 . [ %] , (5.8)
2U N
unde U j , U j +1 reprezintă valori consecutive ale extremelor sau sunt determinate între o
porţiune orizontală şi o valoare extremă de pe înfăşurătoarea valorilor de vârf ale
tensiunii.
Fabricanţii receptoarelor perturbatoare trebuie să pună la dispoziţia utilizatorului
date privind caracteristicile şocurilor de putere pe care le produce receptorul în punctul de
racord la reţea. Şocul de putere se caracterizează prin pantă, valoare maximă, durată şi
număr mediu de şocuri în unitatea de timp.
Pentru un şoc de putere reactivă ∆Q produs cu frecvenţa i, fluctuaţia de tensiune
se poate exprima în funcţie de puterea de scurtcircuit în punctul comun de racord cu
relaţia:
 ∆Q 
δU i =  100 [ %] . (5.9)
 S sc 
Expresia analitică a şocului de putere ∆Q este diferită în funcţie de tipul sarcinii
care l-a produs. Cunoscând din calcul sau din înregistrare amplitudinea fluctuaţiei de
tensiune şi frecvenţa cu care se repetă această variaţie a tensiunii, se poate trasa curba
amplitudinii în funcţie de frecvenţa de repetiţie a fluctuaţiilor pentru punctul respectiv de
racord la reţea.
Pentru ca receptorul analizat să îndeplinească condiţiile de compatibilitate
electromagnetică în punctul comun de racord, curba fluctuaţiilor de tensiune trebuie să se
situeze sub o curbă limită de iritabilitate. În practica mondială, limitele admise ale
fluctuaţiilor de tensiune într-un nod al reţelei, sunt apreciate pe baza efectului de flicker
pe care îl provoacă, respectiv a senzaţiei de disconfort pe care o resimte ochiul omenesc.
Sensibilitatea vederii depinde de frecvenţa cu care se repetă fluctuaţiile de tensiune şi
de forma semnalului modulator: dinţi de fierăstrău, triunghiular, sinusoidal,
dreptunghiular.

5.2.2. Factor de acceptabilitate


Acest indicator se calculează pentru receptoarele care provoacă şocuri aleatoare
de putere reactivă, cazul cel mai reprezentativ fiind cel al cuptoarelor cu arc pentru topit
oţel.
Factorul de acceptabilitate este raportul dintre puterea de scurtcircuit a cuptorului
echivalent şi puterea minimă de scurtcircuit în punctul comun de racord:
S st , max
λ= , (5.10)
S sc
unde S st ,max este puterea aparentă stabilizată maximă, absorbită de cuptor în timpul
testului de scurtcircuit trifazat, efectuat cu electrozii introduşi în baia de oţel topit sau
valoarea corespunzătoare, calculată prin cunoaşterea impedanţei cuptorului şi a sursei de
alimentare, S sc - puterea minimă de scurtcircuit în punctul de racord.
În situaţiile în care nu se dispune de elementele necesare determinării puterii
S st , max
, se admite determinarea acceptabilităţii racordării cuptorului la reţea prin
factorul:
S N ,CE
λT = ,
S sc
(5.11)
unde S N ,CE este puterea nominală a cuptorului echivalent prin care se înţelege puterea
cuptorului fictiv care are acelaşi efect de flicker într-o instalaţie cu mai multe cuptoare ca
şi cuptoarele reale.

5.2.3. Doza de flicker


Într-o serie de ţări europene, în SUA şi Japonia, pentru estimarea influenţei
fluctuaţiei de tensiune, se foloseşte principiul cumulativ, care se bazează pe înregistrarea
cu un dispozitiv oarecare a oboselii acumulate de ochi, până la nivelul (doza) pentru care
lucrul devine imposibil.
S-a constatat experimental că jena maximă, în condiţii de amplitudine constantă,
este resimţită practic pentru o frecvenţă a fluctuaţiilor de aproximativ 10 Hz
(amplitudinea corespunzătoare este 0,3% pentru 10 Hz).
Dacă pentru fluctuaţii de tensiune cu frecvenţa de 10 Hz şi amplitudine peste
0,3% se resimte o senzaţie de jenă, atunci este posibilă obţinerea aceleaşi senzaţii de jenă
pentru fluctuaţii de tensiune de amplitudine superioară şi frecvenţă diferită de 10 Hz.
La o senzaţie de jenă identică, este posibilă substituirea unor fluctuaţii de
tensiune, de frecvenţă f şi amplitudine δU f (care provoacă fluctuaţii luminoase cu
frecvenţa de repetiţie 2f ), printr-o fluctuaţie echivalentă de tensiune cu frecvenţa 10 Hz şi
amplitudinea:
δU 10 = g .δU f . (5.12)
Dacă se suprapun două fluctuaţii de frecvenţe diferite f1 şi f2 , de amplitudine
δU 1 şi δU 2 , jena globală este echivalentă cu cea a unei fluctuaţii de 10 Hz, de
amplitudine δU 10 , astfel încât putem scrie:
δU 102 = g 12δU 12 + g 22δU 22 . (5.13)
Jena totală pe care o resimte ochiul pe durata τ este proporţională cu:
τ
f ∗ = ∫ δU 102 dt [% 2
]
min , (5.14)
0

unde δU 102 este fluctuaţia sinusoidală cu frecvenţa de 10 Hz, care este echivalentă din
punctul de vedere al efectului de flicker cu fluctuaţia reală a tensiunii (cu amplitudini şi
frecvenţe aleatoare), τ - durata perturbaţiei, f ∗- doza de flicker iar g coeficienţi care
depind de frecvenţa semnalului şi se determină experimental.

5.3. Indicatori şi norme pentru goluri de tensiune

Prin gol de tensiune se înţelege o scădere bruscă, de scurtă durată, a amplitudinii


sau a valorii efective a tensiunii, într-un interval cuprins între două şocuri de tensiune
consecutive de sens contrar, interval în care tensiunea este în permanenţă inferioară
valorii sale nominale. Se mai poate defini şi ca fiind variaşia negativă a valorii eficace a
tensiunii de serviciu, având o amplitudine minimă de 20% şi o durată de cel mult 3
secunde.
Gol de tensiune se poate produce prin manevre de conectare a unor agregate cu
curenţi de pornire mari sau apare ca urmare a funcţionării protecţiilor şi automatizărilor,
datorită apariţiei unor incidente.
Goluri de tensiune pot apărea atât în reţelele furnizorului, cât şi în cele ale
utilizatorilor de energie electrică, apariţia lor fiind inevitabilă şi aleatoare.
Tipul golului de tensiune este determinată de cauza care a dus la apariţia ei.
Astfel:
• după modul în care variază tensiunile pe fază, golurile pot fi simetrice,
atunci când tensiunea scade pe toate cele trei faze, în acelaşi raport faţă de
tensiunea nominală, respectiv nesimetrice,
• după numărul de faze afectate, golurile pot fi monofazate, bifazate sau
trifazate.
Alura variaţiei tensiunii între momentul apariţiei golului şi cel al revenirii
tensiunii la valoarea anterioară, precum şi cauza care a generat golul determină forma
golului de tensiune.
Din punct de vedere al formei, golurile de tensiune se pot clasifica în următoarele
categorii principale:
 goluri de tensiune dreptunghiulare, specifice scurtcircuitelor eliminate prin
protecţii simple, şi caracterizate prin menţinerea tensiunii practic constantă pe
durata golului,
 goluri de tensiune exponenţiale, specifice pornirii prin conectare directă la
reţea a motoarelor de mare putere, şi caracterizate printr-un salt brusc al
tensiunii la începutul golului şi printr-o revenire practic exponenţială a
acesteia,
 goluri de tensiune de formă complexă, provocate de funcţionarea în trepte a
protecţiilor care elimină defectul, şi caracterizate printr-o funcţionare în trepte
a tensiunii.

Aici ar merge fig 3, pag 25

5.3.1. Indicatori pentru aprecierea golurilor de tensiune


Definirea golului de tensiune se face sub aspectul profunzimii ( denumită şi
amplitudine negativă sau pe scurt amplitudine) şi a duratei golului.
Amplitudinea golurilor de tensiune poate fi definită ca diferenţă între tensiunea
pe durata golului şi tensiunea nominală, exprimată în procente din tensiunea nominală. Se
pot utiliza diferiţi indicatori pentru calculul amplitudinii unui gol de tensiune, cum ar fi
de exemplu:
• amplitudinea golului de tensiune pe fază: se calculează dacă se cunoaşte variaţia
tensiunii de fază pentru diferite tipuri de incidente, cu relaţia:
∆U g U Nf − U f
∆U g = = =1−u f , (5.15)
U Nf U Nf
unde Uf reprezintă modulul aceleia dintre tensiunile de fază care se ia în considerare pe
durata golului, uf - tensiunea reziduală de fază a golului, UNf - tensiunea nominală pe
fază a reţelei;
• amplitudinea golului de tensiune directă , care se calculează cu relaţia:
∆U d U Nf − U d
∆U d = = = 1 − ud , (5.16)
U Nf U Nf
unde Ud este modulul tensiunii de succesiune directă pe durata golului
iar ud este tensiunea reziduală directă a golului.
Durata golurilor de tensiune de o anumită amplitudine se poate exprima prin
relaţia:
t g = t f − t i [ s] , (5.17)
unde ti şi tf reprezintă momentul iniţial, respectiv, cel final al golului.
În România, prin gol de tensiune se înţelege o variaţie negativă a valorii efective a
tensiunii unei reţele, având o amplitudine cuprinsă între o valoare minimă sesizabilă de
aproximativ 20% UN şi 100%, durata variaţiei de tensiune fiind de cel mult 3 secunde.
Menţionăm că în România, golurile de tensiune de amplitudine 100%UN precum şi
situaţiile eliminate prin sistemele automate (AAR, RAR şi DAS), nu sunt considerate
întreruperi în alimentare.
Caracterul inevitabil al golurilor de tensiune, pe reţelele electrice de alimentare,
presupune o anumită frecvenţă de apariţie a acestora în diferitele noduri din sistem.
Frecvenţa de apariţie a golurilor de tensiune se poate exprima prin numărul de goluri de
o anumită amplitudine şi durată, care apar într-un punct oarecare al reţelei, într-o anumită
perioadă de timp:
Ng
fg = . (5.18)
T

5.3.2. Norme pentru goluri de tensiune


Un gol de tensiune produce întotdeauna modificări ale regimului staţionar normal
de funcţionare, ceea ce conduce la apariţia unor regimuri de funcţionare tranzitorii.
Variaţiile mărimilor de stare pe durata regimurilor tranzitorii pot avea diferite efecte, care
se pot caracteriza prin următoarele aspecte:
 pierderea stabilităţii funcţionării, receptoarele cele mai afectate sunt motoarele
electrice;
 creşterea solicitărilor termice datorită supracurenţilor care apar pe intervalul
proceselor tranzitorii;
 creşterea solicitărilor produse de forţele electrodinamice ca urmare a şocurilor de
curent;
 apariţia unor suprasolicitări mecanice produse de şocuri de cuplu sau acceleraţii
mari în cazul sistemelor de acţionări electrice;
 afectarea serviciilor auxiliare, ca de exemplu pierderea presiunii uleiului de
ungere sau a debitului fluidelor de răcire;
 afectarea mărimilor de ieşire şi deci înrăutăţirea calităţii serviciilor utile.
Stabilirea unor norme pentru golurile de tensiune presupune precizarea punctului
de valabilitate al acestor norme: la bornele unui anumit tip de receptor sau într-un punct
de livrare a energiei electrice către un abonat, cu care se stabilesc relaţii contractuale.
Limitele de imunitate ale receptoarelor electrice la goluri de tensiune sunt în
general precizate de către fabricanţi, în funcţie de clasa de imunitate a receptorului
respectiv.
Exemple:
• redresoare cu semiconductoare cu clasa de imunitate A admit variaţii de tensiune
de scurtă durată (0,5...30 perioade) în domeniul ±15%UN iar cele de clasa B şi C
în domeniul -10...+15%UN,
• convertizoarele cu semiconductoare, care funcţionează în regim de invertor, admit
următoarele variaţii de tensiune;
- cele cu clasă de imunitate A : ±15%UN;
- cele cu clasă de imunitate B : -10...+15%UN;
- cele cu clasă de imunitate C : -7,5...+15%UN.
• calculatoare, sisteme de comandă şi control şi automatizări, golul de tensiune de
orice durată nu trebuie să depăşească 10% din UN.
În ceea ce priveşte stabilirea unor norme contractuale în punctul de delimitare
între furnizorii şi consumatorii de energie electrică părerile sunt împărţite, atât în
privinţa necesităţii introducerii în contractele de furnizare a unor norme cu privire la
goluri de tensiune, cât şi cu privire la indicatorii care ar putea fi normaţi, deci controlaţi şi
garantaţi.

5.4. Indicatori şi norme pentru impulsuri de tensiune (supratensiuni)

Prin impuls de tensiune se înţelege o creştere bruscă a tensiunii, pe un interval de


timp de la câteva microsecunde la zeci de milisecunde, după care urmează restabilirea
tensiunii la nivelul iniţial.
Problema considerării unor indicatori privind impulsurile de tensiune printre
indicatorii calităţii energiei electrice este deocamdată mai puţin studiată.
Supratensiunile sunt abordate în legătură cu probleme de alegere şi coordonare a
izolaţiei, având drept scop reducerea deteriorărilor provocate de solicitările dielectrice
aplicate echipamentelor electrice şi deci creşterea siguranţei în funcţionare a instalaţiilor.
Un echipament electric este proiectat, din punct de vedere al izolaţiei, să
funcţioneze la o tensiune maximă admisibilă, care este cea mai mare valoare efectivă a
tensiunii între faze pentru care este proiectat să funcţioneze echipamentul din punct de
vedere al izolaţiei acestuia şi al altor caracteristici care pot fi legate de această tensiune.
Această tensiune trebuie însă să fie cel puţin egală cu valoarea maximă a tensiunii de
serviciu a reţelei în care va fi utilizat echipamentul, în condiţii normale de exploatare.
Supratensiunile care apar într-un punct al reţelei pot fi:
• de trăsnet: care apar datorită unei descărcări atmosferice sau a unei alte cauze
fiind de obicei de o singură polaritate şi de durată foarte scurtă (au amplitudinea
de ordinul miilor de kV şi durata de ordinul microsecundelor,
• de comutaţie: care apar datorită unei operaţii de comutare, a unui defect sau a
altor cauze fiind d obicei puternic amortizate (de 1,5-3 ori valoarea de vârf a
tensiunii de linie sau de fază) şi de scurtă durată (jumătate de undă la frecvenţa
reţelei),
• temporare: care sunt provocate de comutaţii (deconectarea bruscă a unei sarcini
importante), de apariţia unor defecte (de exemplu monofazate) sau de unele
fenomene neliniare (ferorezonanţă, armonici) fiind oscilaţi neamortizate sau slab
amortizate fază-pământ sau între faze, cu durată relativ mare.
Supratensiunile fiind întotdeauna fenomene tranzitorii, ele se pot împărţii în două
categorii:
• puternic amortizate şi de durată relativ scurtă,
• neamortizate sau slab amortizate şi de durată relativ lungă.
Supratensiunile se pot datora unor fenomene atmosferice sau unor manevre de
comutaţie pe partea furnizorului a căror valoare depind de caracteristicile tehnice ale
descărcătoarelor şi de distanţa dintre echipamentul studiat şi descărcătoare sau au sediul
în instalaţiile utilizatorului fiind provocate de condiţii meteorologice locale, de comutaţia
unor sarcini sau de eliminarea unui defect putând avea valori destul de însemnate.
Printre indicatorii de apreciere a supratensiunilor, în scopul studierii coordonării
izolaţiei, se numără:
• valoarea în unităţi relative a supratensiunii fază – pământ: care reprezintă
raportul dintre valoarea de vârf a unei supratensiuni între fază şi pământ şi
valoarea tensiunii fază – pământ, corespunzătoare tensiunii celei mai ridicate a
reţelei,
• valoarea în unităţi relative a supratensiunii între faze : care reprezintă raportul
dintre valoarea de vârf a unei supratensiuni între faze şi valoarea tensiunii fază –
pământ, corespunzătoare tensiunii celei mai ridicate a reţelei.

Unii autori consideră că normarea unor indicatori pentru impulsurile de tensiune


şi mai ales garantarea lor în punctele de livrare nu este posibilă fiindcă:
• nu există suficiente date cu privire la impulsurile de tensiune (mai ales pentru
reţele aeriene de 0,4 kV), iar datele existente nu sunt suficient de reprezentative
pentru a constitui o bază de normare,
• impulsurile de tensiune garantate la punctul de livrare a energiei electrice nu pot fi
mai mici ca tensiunea de străpungere a descărcătorului, iar normele determinate de
rigiditatea dielectrică a izolaţiei nu pot fi eficient utilizate pentru aprecierea
calităţii energiei electrice.
Exemplu: impulsurile de trăsnet în reţelele aeriene de 220/380 V sunt limitate de
descărcătoare la 10 – 12 kV, iar cele de comutaţie la 4,5 kV în timp ce compatibilitatea
electromagnetică a unor echipamente electronice se asigură pentru impulsuri de cel mult
500 – 1000 V, valori care nu pot fi garantate de furnizor, deci nu pot fi înscrise într-un
standard al calităţii energiei electrice, dar nici frecvenţa impulsurilor de trăsnet nu poate
fi normată.

5.5. Indicatori şi valori normate pentru aprecierea nesimetriei


unui sistem trifazat de tensiuni

Regimul nesimetric poate fi:


• temporar, produs de defecte ca de exemplu scurtcircuite nesimetrice,
funcţionarea în două faze a liniilor electrice aeriene;
• permanent, produs de:
 sarcinile dezechilibrate pe cele trei faze ale reţelei de alimentare de
curent alternativ trifazat;
 receptoarele monofazate;
 receptoare trifazate (cuptoare electrice cu arc);
 nesimetria impedanţelor reţelelor electrice pe cele trei faze.
Cele mai răspândite metode pentru calculul regimurilor trifazate nesimetrice ale
unor circuite liniare sunt cele care utilizează ca mărimi de calcul auxiliare componentele
simetrice.
Controlul calităţii energiei electrice într-un anumit nod al sistemului
electroenergetic presupune estimarea unor indicatori ai regimului nesimetric în nodul
respectiv şi compararea acestora cu valori normate.

5.5.1. Indicatori pentru aprecierea regimurilor nesimetrice


În majoritatea ţărilor, nesimetria unui sistem trifazat de tensiune se apreciază prin
coeficienţi care exprimă procentual raportul dintre componenta de succesiune (secvenţă)
inversă şi/sau homopolară a tensiunii, pe de o parte şi tensiunea nominală sau
componenta de succesiune directă, pe de altă parte.

5.5.1.1. Coeficienţi de disimetrie şi asimetrie


Conform normelor CEI, de care s-a ţinut seama şi la elaborarea normelor
româneşti, caracterizarea mărimilor nesimetrice într-un nod al sistemului electroenergetic
se face cu următorii indicatori:
• coeficientul de disimetrie
A
kd = i , (5.19)
Ad
unde Ai reprezintă componenta de succesiune inversă (denumită în unele norme de
secvenţă negativă) a tensiunii sau a curentului, iar Ad este componenta de succesiune
directă (denumită în unele norme de secvenţă pozitivă) a tensiunii/a curentului.
Estimarea coeficientului de disimetrie se poate face prin măsurători sau se pot
folosi relaţii aproximative. Pentru nodurile în care se racordează consumatori monofazaţi
şi care sunt relativ depărtate de generatoare electrice de mare putere (deci pentru reţelede
medie tensiune) se poate folosi relaţia aproximativă:
Ui S Nmf
kd = 100 ≈ 100 [ %] , (5.20)
Ud S sc
unde SNmf reprezintă puterea nominală a sarcinii monofazate, iar Ssc - puterea de
scurtcircuit trifazat a reţelei în nodul de racordare a sarcinii monofazate.
Dezechilibrul tensiunilor poate fi măsurat cu trei voltmetre, care transmit
informaţii la un calculator numeric. Conform recomandărilor internaţionale, măsurătorile
de evaluare a indicatorilor de calitate a energiei electrice pot fi efectuate la următoarele
intervale de timp:
 interval foarte scurt (very short interval), TVS=3 secunde,
 interval scurt (short interval), TSH=10 minute,
 interval lung (long interval) , TL=1 oră,
 zilnic (one day interval), TD=24 ore,
 săptămânal (one week interval), TWk=7 zile.
Pentru aprecierea regimului nesimetric, pe fiecare interval de timp considerat, se
măsoară N valori ale coeficientului de disimetrie iar pe baza acestor date se determină
valoarea medie pătratică a coeficientului de disimetrie, corespunzătoare intervalului de
timp considerat.
În cazul când se apreciază nesimetria unui sistem trifazat de tensiuni, coeficientul
de disimetrie poate fi calculat pentru fiecare prelevare de date cu relaţia :
1 − 3 − 6β
kd = , (5.21)
1 + 3 − 6β
unde:
4
U RS + U ST
4
+ U TR
4
β= , (5.22)
(U 2
RS + U ST
2
+ U TR
2
) 2

în care URS,UST,UTR sunt tensiunile între faze.


Relaţia (5.21) poate fi utilizată şi pentru calculul nesimetriei unui sistem trifazat
de curenţi, înlocuind în relaţia (5.22) tensiunile U prin curenţii I corespunzători.
Valoarea medie pătratică a coeficientului de disimetrie pentru intervalul de timp
foarte scurt (3 secunde) se determină cu relaţia:
 N 2
 ∑ k dj 
 . (5.23)
k d ( vs ) =  j =1 
N
Valoarea medie pătratică pe interval scurt k d ( sh ) , (10 minute), se calculează cu o
relaţie de forma celei (5.23), luând în considerare toate valorile k d ( sh ) , j, care au fost
înregistrate pe durata de 10 minute.
Cei mai importanţi indicatori care trebuie reţinuţi la sfârşitul fiecărei zile sunt
următorii:
 kd(vs) max, kd(sh) max – valoarea cea mai mare dintre toate valorile
medii pătratice determinate pe intervale foarte scurte (3 sec), respectiv
scurte (10 min),
 kd(vs)(95%) – valoarea medie pătratică în intervalul de o zi,
corespunzătoare probabilităţii cumulate de 95% (adică valoarea care
este depăşită numai în 5% din intervalele de 3 sec.),
 kd(vs)(99%) - valoarea medie pătratică în intervalul de o zi,
corespunzătoare probabilităţii cumulate de 99% (adică valoarea care
este depăşită numai în 1% din intervalele de 3 sec.).
Estimarea nesimetriei tensiunii prin valoarea medie pătratică a indicatorilor de
regim nesimetric este utilă doar pentru estimarea pierderilor medii de putere şi energie
datorate nesimetriilor şi răspunde doar parţial necesităţii de evidenţiere a implicaţiilor
tehnico-economice ale nesimetriilor în instalaţiile electriice.
• Coeficientul de asimetrie
A
ka = h , (5.24)
Ad
unde Ad este componenta de succesiune directă (de secvenţă pozitivă) a tensiunii sau a
curentului, Ah este componenta de succesiune homopolară (de secvenţă zero) a tensiunii
sau a curentului.
5.5.1.2. Coeficienţii de succesiune inversă, respectiv homopolară
În unele norme utilizate pentru aprecierea nesimetriei se definesc coeficienţii de
succesiune inversă, respectiv homopolară, care se determină cu relaţii asemănătoare cu
cele prezentate în paragraful anterior, dar diferă modul de calcul.
a) Coeficientul de succesiune inversă
U
k i = i 100 [ %] , (5.25)
UN
unde Ui reprezintă valoarea efectivă [kV] a tensiunii de succesiune inversă pentru
frecvenţa fundamentală a sistemului trifazat de tensiuni, UN – valoarea nominală a
tensiunii de linie a reţelei, în kV.
Calculul valorii efective a tensiunii de succesiune inversă se face cu relaţia:
 2 
2
2
1   U ST − U TR
2 2
   U ST2
− U TR
2
 
Ui = 3U RS − 4U ST − 
2
+ U RS   +   , (5.26.a)
12   U RS    U RS  

  
sau, acceptând o eroare de maxim 8%, cu relaţia:
U i = 0,62 U max −U min , (5.26.b)
în care URS,UST,UTR reprezintă valorile efective ale tensiunii de linie de frecvenţa
fundamentalei, în kV, Umax – cea mai mare valoare efectivă a tensiunii de linie, dintre cele
trei tensiuni de frecvenţă fundamentală, în kV, Umin – cea mai mică valoare efectivă a
tensiunii de linie, dintre cele trei tensiuni de frecvenţă fundamentală, în kV.
b) Coeficientul de succesiune homopolară
În reţele trifazate cu conductor neutru, acest coeficient se calculează cu relaţia:
Uh
kh = 100 [ %] , (5.27)
U Nf
unde Uh reprezintă valoarea efectivă a tensiunii de succesiune homopolară pentru
frecvenţa fundamentală, în kV, iar UNf – valoarea nominală a tensiunii de fază a reţelei, în
kV.
Pentru calculul valorii efective a tensiunii de succesiune homopolară se poate
utiliza relaţia:
1
Uh = 2
U hA + U hB
2
, (5.28.a)
6
în care:
2
U ST − U TR
2
U S2 − U R2
U hA = −3 ,
U RS U RS
2 2
 U 2 − U TR
2
  U 2 − U R2 
U hB = 4U −  ST
2
ST + U RS  − 3 4U S2 −  S + U RS  ,
 U RS   U RS 
sau, acceptând o eroare de maxim ±10%, cu relaţia:
U h =0,62 U f , max −U f , min , (5.28.b)
unde: URS,UST şi UTR reprezintă valorile efective ale tensiunii de linie de frecvenţă
fundamentală, în kV, UR, US şi UT reprezintă valorile efective ale tensiunii de fază de
frecvenţă fundamentală, în kV, Uf,max – cea mai mare valoare efectivă dintre cele trei
tensiuni de fază de frecvenţă fundamentală, în kV, Uf,min cea mai mică valoare efectivă
dintre cele trei tensiuni de fază de frecvenţă fundamentală, în kV.

5.5.2. Valori normate pentru nesimetrie


Pentru limitarea efectelor negative ale nesimetriei sistemelor trifazate, în
standarde şi/sau prescripţii, se indică valori maxime admisibile pentru unii dintre
indicatori de apreciere a nesimetriei.
Atât în cazul normelor pentru regim nesimetric, ca şi în cazul altor indicatori de
calitate a tensiunii, trebuie precizat în mod obligatoriu punctul de valabilitate al normelor:
• la bornele receptoarelor de un anumit tip,
• la punctul de delimitare a reţelei furnizorului de cea a consumatorului de energie
electrică,
• în punctul comun de racord cu reţeaua publică şi/sau cu alţi consumatori.

5.5.2.1. Normarea tensiunii de succesiune inversă


Curenţii de succesiune inversă pot influenţa negativ productivitatea şi randamentul
receptoarelor electrice şi datorită faptului că se repartizează, pe sursele din reţeaua de
alimentare, în raport invers cu impedanţa acestora, în reţeaua respectivă de alimentare pot
apărea:
• pierderi suplimentare importante în rotoarele generatoarelor şi motoarelor sincrone
prin curenţi Foucault,
• pierderi în motoare electrice, încălziri locale, cupluri pulsatorii suplimentare de
frecvenţă ridicată, ce pot provoca vibraţii puternice ale maşinilor şi diminuarea
randamentului motoarelor,
• influenţe asupra liniilor de telecomunicaţii.
Conform normelor stabilite de CEI, pentru punctele de racord din mediu
industrial, se recomandă următoarele niveluri de compatibilitate referitoare la nesimetria
tensiunii:
 instalaţii de clasă 1 şi 2: Ui/Ud<2%,
 instalaţii de clasă 3: Ui/Ud<3%.

În România:
• valoarea coeficientului de disimetrie kd(vs) 95%, estimată prin măsurători, să fie
cel mult 2% pentru reţele de joasă tensiune şi de medie tensiune, şi de cel mult 1%
pentru reţele de înaltă tensiune,
• într-un nod de reţea în care se racordează o substaţie electrică de cale ferată,
coeficientul de disimetrie trebuie să fie cel mult 2%,
• tensiunea de alimentare a transformatoarelor (STAS 1703) se consideră practic
simetrică atunci când componentele inversă şi homopolară ale sistemului de
tensiuni nu depăşesc 2% din componenta directă a tensiunii,
• tensiunea de alimentare a maşinilor electrice (STAS 1893) se consideră practic
simetrică atunci când componenta inversă a sistemului de tensiuni nu depăşeşte
1% din componenta directă a tensiunii pe o perioadă de timp îndelungată, sau
1,5% pe o perioadă de timp de câteva minute, iar componenta homopolară a
sistemului de tensiuni nu depăşeşte 1% din componenta directă a tensiunii. În
locul componentei inverse a sistemului de tensiuni poate fi măsurată componenta
inversă a sistemului de curenţi, care trebuie să fie sub 2,5% din componenta
directă a sistemului de curenţi. În prezenţa unor curenţi de succesiune inversă în
înfăşurările statorice, motoarele asincrone sunt supuse unui câmp magnetic
învârtitor de sens invers, care se suprapune peste cel normal şi ale cărui efecte
sunt:
 reducerea cuplului dezvoltat de motor,
 creşterea curentului statoric,
 inducerea în rotor a unor curenţi având frecvenţa dublă faţă de frecvenţa
nominală, care provoacă încălziri suplimentare.
Tabelul 5.1.
Condiţii de funcţionare dezechilibrată pentru maşini sincrone
Fucţionare Defect
Tipul maşinii sincrone permanentă
Ii/IN (Ii/IN)2t
Cu poli aparenţi
• răcire indirectă:
- motoare +compensatoare, 0,1 20
- generatoare 0,08 20
• răcire directă a statorului şi/sau a excitaţiei
- motoare +compensatoare, 0,08 15
- generatoare 0,05 15
Cu poli înecaţi
• răcire indirectă
- cu aer, 0,1 15
- cu hidrogen. 0,1 10
• Răcire directă (internă) a rotorului:
- <350 MVA, 0,08 8
- >350 MVA<900 MVA * **
- >900 MVA<1250 MVA, * 5
- >1250 MVA<1600 MVA 0,05 5
Notă:
S − 350
* Ii/IN = 0,08 − N , ** (Ii/IN)2t =8 − 0,00545 ( S N − 350 ) , unde SN
30000
reprezintă puterea aparentă nominală, în MVA.

• maşinile sincrone (CEI şi STAS 1893/1-87) pot funcţiona în permanenţă pe o reţea


nesimetrică dacă nici unul din curenţii de fază nu depăşesc curentul nominal, iar
raportul dintre componenta inversă a sistemului de curenţi şi curentul nominal să
nu depăşească valorile din tabelul 5.1. În caz de defect, produsul dintre raportul
( I i / I N ) 2 şi timpul t , în secunde, să nu depăşească valorile din tabelul 5.1.

5.5.2.2. Normarea tensiunii de succesiune homopolară


Normarea tensiunii de succesiune homopolară este dificilă, fiindcă nu există
suficiente informaţii cu privire la efectele pe care le exercită acest indicator asupra
echipamentelor.
Generatoarele mai mici sunt legate de regulă direct la sistem, fără intermediul
unor transformatoare de bloc, astfel încât defectele de punere la pământ apărute în
generator sau în sistem vor produce în generator, pe lângă curenţii de succesiune directă
şi inversă, şi curenţi de succesiune homopolară. În acest caz, fluxurile produse de curenţii
homopolari nu vor urma traseele normale şi datorită faptului că aceşti curenţi sunt
sinfazici, nefiind defazaţi între ei cu 120 grade, fluxurile produse de înfăşurări vor fi şi
ele tot sinfazice şi vor induce fluxuri, în buclă închisă, trecând însă din exteriorul spre
interiorul rotorului şi apoi longitudinal, prin lagăre, etanşările de hidrogen şi carcasă. În
unele cazuri, se poate produce o magnetizare longitudinală destul de mare şi pot apărea
curenţi turbionari, care pot provoca deteriorări în lagăre şi în etanşările de hidrogen.
Conform standardelor româneşti, sistemul tensiunilor de alimentare a
transformatoarelor electrice este considerat practic simetric dacă componenta homopolară
este sub 2% din cea de succesiune directă, iar în cazul maşinilor electrice sub 1%.

5.6. Indicatori şi valori normate pentru aprecierea formei nesinusoidale


a tensiunii (regimul deformant)
Anumite receptoare cum ar fi: variatoarele de viteză, redresoarele comandate sau
semicomandate, cuptoarele cu arc, aparatele de sudare cu arc alimentate cu tensiuni
sinusoidale absorb curenţi care nu mai sunt sinusoidali; aceştia au aceeaşi frecvenţă cu
tensiunea de alimentare, însă unda curentului este deformată. Existenţa curenţilor
nesinusoidalo în reţea determină pierderi de tensiune nesinusoidale, încât în final şi unda
tensiunii reţelei se deformează.
De asemenea, armonici superioare de tensiune mai pot fi produse de maşinile
electrice, transformatoarele de putere şi unele elemente neliniare ale reţelei electrice.
Prezenţa receptoarelor generatoare de armonici superioare poate antrena
disfuncţionalităţi altor receptoare situate în apropiere.
Pentru studiul mărimilor electrice periodice nesinusoidale se foloseşte analiza
armonică, operaţia de descompunere a unei oscilaţii periodice oarecare în oscilaţii
armonice ale căror frecvenţe sunt multiplii întregi ai frecvenţei fundamentale. Matematic
această descompunere se exprimă prin seria Fourier, a cărei ecuaţie cea mai generală
este:

y = Y0 + ∑YN sin [ ( Nω ) t − ϕ N ] , (5.29.a)
N =1
unde Y0 reprezintă componenta continuă a undei periodice, iar YN – valoarea efectivă a
armonicii de ordin N. Dezvoltând funcţia sinus, relaţia (5.29.a) devine:
∞ ∞
y = Y0 + ∑ AN sin ( Nω ) t + ∑ B N cos ( Nω ) t , (5.29.b)
N =1 N =1

YN = AN2 + B N2 , (5.30.a)
BN
tg ϕ N = − . (5.30.b)
AN
Descompunerea în serie armonică a unei funcţii periodice nesinusoidale constă în
găsirea valorii coeficienţilor lui Fourier (Y0, AN, BN).
În cazul în care se cunoaşte expresia analitică a undei periodice nesinusoidale,
analiza armonică se poate face folosind metoda integrării, cu care coeficienţii Fourier se
calculează cu relaţiile:
T
2
AN =
T ∫ y sin ( nω)tdt ,
0
T
2
BN =
T ∫ y cos ( nω)tdt ,
0
(5.31)
T
1
Y0 =
T ∫ ydt
0
.

În cazul unei funcţii periodice nesinusoidale, de formă oarecare, perioada se


împarte într-un număr par de părţi egale 2p şi coeficienţii Fourier se determină cu
relaţiile:
1 2p π
AN = ∑Yk sin ( nω ) k ,
p k =1 p

1 2p π
BN = ∑ Yk cos ( nω) k , (5.32)
p k =1 p
1 2p
Y0 = ∑Yk .
2 p k =1

5.6.1. Indicatori ai regimului deformant

Stabilirea indicatorilor care caracterizează forma nesinusoidală a tensiunii se


bazează fie pe valorile admisibile ale armonicilor de curent sau tensiune pentru
electroreceptoare concrete, fie pe unele sau altele din caracteristicile de distorsiune ale
curbei de tensiune.
Pentru caracterizarea regimului deformant într-un punct al sistemului energetic, în
majoritatea ţărilor se folosesc următorii indicatori:
a) Nivelul unei armonici de rang (ordin) N
Rangul N al unei armonici este egal cu raportul dintre frecvenţa armonicii şi
frecvenţa fundamentalei. Pentru o armonică de rangul N , nivelul armonicii este egal cu
raportul (exprimat în %) dintre valoarea efectivă a armonicii considerate (YN) şi valoarea
efectivă a undei fundamentale (Y1):
Y
y N = N 100 [ %] , (5.33)
Y1
unde simbolul Y se înlocuieşte cu simbolul U pentru curba de tensiune şi respectiv cu
simbolul I pentru curba de curent.
b) Coeficientul de distorsiune
Se numeşte coeficient de distorsiune al unei curbe nesinusoidale raportul (în %)
dintre valoarea efectivă a rezidiului deformant (Yd) şi valoarea efectivă a curbei
fundamentale (Y1).
 pentru tensiune:

U
∑U 2
N
, (5.34.a)
δ u = d 100 = N =2
100 [ %]
U1 U1
 pentru curent:

Id
∑ I N2
. (5.34.b)
δ i = 100 = N = 2 100 [ %]
I1 I1
Ca şi în cazul regimului nesimetric, măsurătorile de evaluare a indicatorilor
privind regimul deformant, se pot efectua la interval foarte scurt (TVS=3 s), scurt
(TSH=10 min.), lung (TL=1 oră) zilnic sau săptămânal. Pe fiecare interval de timp
considerat se măsoară M valori ale indicatorului de regim deformant, pe baza cărora se
determină valoarea medie pătratică a indicatorului controlat, corespunzătoare intervalului
respectiv.
Astfel, pentru intervalul de timp foarte scurt, se poate determina valoarea medie
pătratică a indicatorilor de regim deformant ai undei de tensiune:
M 
U h (νs ) =  ∑ U h2,k  / M ,
 k =1 
(5.35)
unde notaţia U h (νs ) se referă la armonicile de tensiune (conform PE 143, până la N=40),
respectiv, la coeficientul de distorsiune. Pentru o corectă determinare a armonicelor se
recomandă eşantionarea undelor de tensiune şi curent pe o durată de 80 ms (4 perioade),
cu un număr minim de 64 eşantioane/perioadă.
Pentru estimarea efectelor termice de lungă durată ale armonicilor asupra
echipamentelor electrice, se utilizează intervale de observaţie TSH=10 minute. Valoarea
medie pătratică U h ( sh ) , pe fiecare interval de 10 min., se calculează cu o relaţie de forma
(5.35), luând în considerare toate valorile U h (νs ) , care au fost înregistrate pe intervalul
respectiv.
Cei mai importanţi parametri care sunt obţinuţi la sfârşitul fiecărei zile sunt
următorii:
 Uh(vs) max, Uh(sh) max – valoarea cea mai mare dintre toate valorile medii
pătratice determinate pe intervale foarte scurte (3 sec), respectiv scurte
(10 min),
 Uh(vs) (95%) – valoarea medie pătratică în intervalul de o zi,
corespunzătoare probabilităţii cumulate de 95% (adică valoarea care
este depăşită numai în 5% din intervalele de 3 sec.),
 Uh(vs) (99%) - valoarea medie pătratică în intervalul de o zi,
corespunzătoare probabilităţii cumulate de 99% (adică valoarea care
este depăşită numai în 1% din intervalele de 3 sec.).
c) Indicatorii IT şi TIF
Armonicile pot provoca un zgomot de fond pe liniile de telecomunicaţii
învecinate liniilor de transport a energiei electrice. Pentru evaluarea influenţei
armonicilor asupra instalaţiilor de telecomunicaţii, în diferite ţări, se folosesc indicatorii
IT şi TIF.
Indicatorul IT reprezintă curentul echivalent de frecvenţă constantă care,
acţionând într-o instalaţie electroenergetică, provoacă acelaşi nivel de perturbare asupra
unei linii de telecomunicaţii ca şi suma armonicilor de curent:
ITik = ∑( k
N =1
N p N I Nik )2 ; kN=5 fN,
(5.36)
unde INik reprezintă curentul armonicii de ordinul N, între nodul i şi nodul k; fN –
frecvenţa armonicii N; pN – factor de pondere care ţine seama de proprietăţile fiziologice
ale urechii umane.
Factorul de interferenţă telefonică TIF , într-un nod i , este o mărime
adimensională, care permite estimarea influenţei potenţiale a unei linii de transport a
energiei electrice asupra unei linii telefonice:
∑( k p N U Ni )
2
N
N =1
TIF i = ,
∑U Ni2
N =1

(5.37)
unde UNi este tensiunea armonicii de ordinul N în nodul i .

5.6.2. Niveluri limită admise pentru regimul deformant


Armonicile de tensiune, provenind de la sursele de tensiuni nesinusoidale şi
aplicate reţelei în anumite puncte, dau naştere armonicilor de curenţi de ordin
corespunzător sau diferit, amplificaţi sau atenuaţi de către elementele neliniare ale
circuitelor şi de către elementele reactive (L,C).
În principal, efectele regimului deformant sunt următoarele:
• perturbarea funcţionării echipamentelor electronice sincronizate la tensiunea
reţelei, inclusiv a echipamentelor de comandă a redresoarelor;
• creşterea erorilor aparatelor de măsurat, perturbarea funcţionării releelor de
protecţie şi a receptoarelor de telecomandă centralizată;
• solicitarea peste limitele admise a instalaţiilor statice de compensare a puterii
reactive;
• interferenţe în reţele telefonice, în instalaţiile de transmisie prin înaltă frecvenţă şi
perturbarea recepţiei TV;
• pierderi suplimentare în reţele;
• scăderea randamentelor motoarelor şi încărcarea suplimentară a elementelor
sistemului energetic (linii, transformatoare);
• apariţia unor supratensiuni periculoase pentru instalaţiile sistemului energetic în
condiţii de rezonanţă pentru diferite armonice;
• micşorarea factorului de putere la consumatorii deformanţi şi în sistemul energetic
de alimentare.
Stabilirea unor norme admisibile pentru regimul deformant presupune realizarea
unui compromis între imunitate (la consumator), compatibilitate (la furnizor) şi emisie
(la constructorul de echipamente).
5.6.2.1. Niveluri de compatibilitate privind regimul deformant în punctele de delimitare
între consumator şi furnizor
Recomandările CEI cu privire la distorsiunea armonică totală depind de
caracteristicile mediului electromagnetic şi au următoarele valori:
 instalaţii din clasa 1 : sub 5%,
 instalaţii din clasa 2 : sub 8%,
 instalaţii din clasa 3 : sub 10%.
Normele româneşti privind nivelurile limită admisibile ale distorsiunii tensiunii,
în punctul de delimitare, sunt corelate cu normele CEI pentru instalaţiile din clasa 2 de
mediu electromagnetic (tabelul 5.2). Coeficientul de distorsiune, pentru curba de
tensiune, nu trebuie să depăşească valorile:
 8% - pentru joasă şi medie tensiune,
 3% - pentru înaltă tensiune.
La normarea distorsiunii curentului au fost preluate normele americane (tabelul
5.3), fără a se stabili limitări mai severe pentru armonicile pare.

Tabelul 5.2
Niveluri limită de compatibilitate pentru armonicile individuale de tensiune în reţele de
joasă, medie şi înaltă tensiune (în % din fundamentală)

Armonici impare nemultiplu de 3 Armonici impare Armonici pare


multiplu de 3
Rang Armonici de tensiune (%) Rang Armonici de Rang Armonici de
N N tensiune N tensiune (%)
(%)
j.t.-m.t. î.t. j.t.- î.t. j.t.- î.t.
m.t. m.t.
5 6 3 3 5 2 2 2 1,5
7 5 2 9 1,5 1 4 1 1
11 3,5 1,5 15 0,3 0,3 6 0,5 0,5
13 3 1,5 21 0,2 0,2 8 0,5 0,2
17 2 1 >21 0,2 0,2 10 0,5 0,2
19 1,5 1 12 0,2 0,2
23 1,5 0,7 >12 0,2 0,2
25 1,5 0,7
>25 0,2+1,3(25/N) 0,2+0,5(25/N)

Tabelul 5.3
Niveluri limită de compatibilitate pentru armonicile de curent, care se vor utiliza pentru
consumatori (în % din fundamentală)
Isc/Is Rangul armonicilor impare Coeficientul
de
N<11 11<N<17 17<N<23 23<N<35 N>35
distorsiune
<20 4 2 1,5 0,6 0,3 5
20-50 7 3,5 2,5 1 0,5 8
50-100 10 4,5 4 1,5 0,7 12
100-1000 12 5,5 5 2 1 15
>1000 15 7 6 2,5 1,4 20
unde Isc – curentul de scurtcircuit în punctul de delimitare între consumator şi SEN, Is –
curentul nominal la frecvenţă fundamentală, corespunzător sarcinii conectate.

Consumatorii care depăşesc nivelurile limită admise pentru oricare din parametrii
regimului deformant, sunt obligaţi să ia măsuri de limitare.

5.6.2.2. Limite de emisie a distorsiunilor armonice pentru diferite


echipamente electrice
Perturbaţiile produse în reţeaua de alimentare cu energie electrică de către diferite
receptoare electrice trebuie limitate, în scopul menţinerii unui nivel acceptabil al
perturbaţiilor electromagnetice pe ansamblul SEN. Până î prezent, această problemă a
fost reglementată la nivel internaţional doar pentru receptoare electrocasnice, prin
publicaţiile CEI 555-2 pentru echipamente care absorb de la reţea un curent sub 16 A şi
CEI 555-4 pentru cele care absorb peste 16 A.
Prin publicaţia CEI 555-2, sunt delimitate patru clase de echipamente, cu
tensiunea cuprinsă între 220 V şi 415 V, după cum urmează:
• Clasa A: echipament trifazat echilibrat şi toate celelalte echipamente, cu excepţia
celor incluse în alte clase,
• Clasa B: instrumente, scule şi utilaje electrice portabile,
• Clasa C: echipamente de iluminat, inclusiv dispozitivele de compensare,
• Clasa D: echipamente având un curent la intrare de formă specială şi absorbind o
putere sub 600 W (majoritatea dispozitivelor electronice de putere: redresoarele,
circuitele de filtrare etc.).
Limitele maxime admisibile, conform normelor CEI 555-2, pentru armonici de
curent emişi de aparate electrocasnice şi similare sunt prezentate în tabelul 5.4.
Tabelul 5.4
a) Limite de emisie admisibile pentru aparate electrocasnice individuale de clasa A,
în regim stabilizat de funcţionare

Armonici impare Armonici pare


Rang N Curent armonic Rang N Curent armonic
maxim admisibil maxim admisibil
[A] [A]
3 2,30 2 1,08
5 1,14 4 0,43
7 0,77 6 0,30
9 0,40 8<N<40 0,23.8/N
11 0,33
13 0,21
15<N<39 0,15.15/N
Pentru aparatele portabile din clasa B, limitele se majorează cu factorul 1,5.

b) Limite de emisie admisibile pentru receptoare de televiziune

Armonici impare Armonici pare


Rang N Curent armonic Rang N Curent armonic
maxim admisibil maxim admisibil
[A] [A]
3 0,80 2 0,30
5 0,60 4 0,15
7 0,45
9 0,30
11 0,17
13 0,12
15<N<39 0,10.15/N
Componenta continuă: 0,05

Receptoarele utilizând redresoare cu dublă alternanţă, fără control al unghiului de


aprindere, sunt considerate ca fiind satisfăcătoare conform acestor norme, şi nu necesită
măsurarea armonicilor de curent, dacă puterea consumată este sub 165 W.

c) Limite de emisie admisibile pentru lămpi cu balast încorporat

Valoarea maximă, exprimată în procente,


Rang din fundamentala undei de curent
N
2 5
3 30 λ (*)
5 7
7 4
9 3
11<N<39(**) 2
(*) λ este factorul de putere global, prin care se înţelege raportul dintre puterea globală
măsurată şi produsul dintre valorile efective ale tensiunii şi curentului de alimentare,
(**) în cazul aparatelor de iluminat, prevăzute cu balast neelectronic, nu este necesară
verificarea armonicelor de aceste ranguri.

5.6.2.3. Limite de imunitate la regim deformant


pentru diferite echipamente electrice
Luând în considerare efectele regimului deformant asupra diverselor echipamente
electrice, în literatura de specialitate apar diferite limite admisibile pentru indicatorii de
regim deformant ce li se aplică acestora, care sunt prezentate în tabelul 5.5.

Tabelul 5.5
Limite de imunitate la regim deformant pentru diferite echipamente electrice

Echipamentul Efectul Limite admisibile


Maşini sincrone Pierderi suplimentare în 2
n
U N 
înfăşurări ∑ 
2  N 
 ≤1,3...2,4%

Linii Pierderi ohmice suplimentare Neprecizate


Cabluri - Pierderi ohmice şi
dielectrice suplimentare,
Ud ≤ 10%
- Coroziune A1 l armonici
pare
Transformatoare - Pierderi suplimentare în
înfăşurări,
Conform STAS 1703
- Risc de saturaţie în prezenţa
armonicilor pare
Maşini asincrone - Pierderi suplimentare 2
n
U N 
- Cupluri parazite ∑   ≤1,5...3,5%
2  N 

Calculatoare Perturbaţii în funcţionare Ud ≤ 5%


Electronică industrială Perturbaţii în funcţionare Ud ≤ 10%
Regulatoare de Este denaturată măsura UN
tensiune la tensiunii ≤ 1,5...2% ( N impar )
transformatoare N
Circuite de protecţii Risc de declanşare intempestivă UN
= 6...12%
U1
Relee de telecomandă Risc de declanşare intempestivă U3≤7%, U4≤1,5%, U5≤8%
Contoare de energie cu Ieşire din clasa de precizie Neprecizate
inducţie
Receptoare TV Deformarea imaginii Neprecizate
Lămpi cu descărcare Risc de pâlpâire datorat U 2
≤ 3%
în gaze armonicii de ordinul 2 U1
Condensatoare de - Pierderi suplimentare n

putere dielectrice ∑ N 2U N2 ≤ 83%


2
- Încălzire
- Îmbătrânire prematură
Linii de Zgomot de fond IT≤25 kA,
telecomunicaţii TIF≤20%

Nesimetria sistemelor trifazate de tensiuni şi curenţi


Un sistem trifazat simetric de mărimi sinusoidale (tensiuni sau curenţi) are cei trei
fazori reprezentativi egali în modul şi defazaţi în spaţiu, unul faţă de celălalt cu un unghi
de 2π/3 radiani. Aceste sisteme pot fi de succesiune directă sau inversă.
O reţea electrică este echilibrată, dacă impedanţele pe cele trei faze ale reţelei sunt
egale în modul şi au acelaşi argument.
În cazul unei reţele electrice trifazate dezechilibrate alimentate cu un sistem
simetric de tensiuni, curenţii nu vor mai forma un sistem simetric. Aceştia vor produce, la
rândul lor, pierderi neegale de tensiune în reţea, încât şi tensiunile de la bornele
receptoarelor nu vor mai fi nici ele simetrice. Astfel de situaţii, frecvent întâlnite în
practică, sunt determinate de existenţa unor receptoare monofazate conectate la reţeaua
trifazată (aparate de sudură, iluminat public, transport feroviar electrificat) sau chiar de
funcţionarea unor receptoare trifazate, cum ar fi cuptoarele electrice cu arc, la care în
timpul funcţionării, încărcările simultane ale celor trei faze sunt diferite, îndeosebi în
perioada de topire a metalului.

Mijloace de combatere a nesimetriei în reţelele electrice


Reducerea nesimetriei în reţelele elecrice se poate realiza prin:
♦ simetrizarea liniilor şi circuitelor electrice;
♦ echilibrarea sarcinii electrice.
Simetrizarea liniilor şi circuitelor electrice
Unele elemente de transfer a energiei electriceprezintă impedanţe diferite pe cele
trei faze, ca urmare a tipului constructiv. În această categorie intră liniile electrice aeriene
sau în cablu realizate cu cabluri monofazate, reţelele în bare capsulate şi reţelele scurte
ale cuptoarelor electrice, la care conductoarele celor trei faze nu au poziţi identice în
spaţiu unele faţă de altele sau faţă de pământ. Pentru corectarea nesimetriei reţelelor
respective se aplică următoarele procedee:
♦ transpunerea conductoarelor liniilor electrice aeriene lungi, cum sunt cele de
transport, adică permutarea conductoarelor realizată la anumite intervale spaţiale
(fig.5.1).
Numărul de cicluri de transpunere depinde de lungimea liniei şi de gradul de
nesimetrie dorit a fi obţinut.

Efectul transpunerii conductoarelor unei linii electrice aeriene de 110 kV este


ilustrat în tabelul 5.6.

Coeficienţii de Cu un ciclu de Cu două cicluri de


disimetrie şi Fără transpunere transpunere transpunere
asimetrie
εi % 2,50 0,39 0,02
εh % 0,95 0,07 0,003

Tabelul 5.6. Influenţa transpunerii conductoarelor liniilor electrice asupra coeficienţilor


de disimetrie şi asimetrie
♦ aşezarea cablurilor monofazate ale unei linii electrice trifazate în “treflă”, adică
în vârfurile unui triunghi echilateral (fig.5.2) ;
♦ aşezarea izolatoarelor support ale barelor conductoare de joasă sau medie
tensiune, de mare capacitate, în stea (fig. 5.3) .

La cuptoarele electrice cu arc reducerea nesimetriei reţelei electrice scurte


conduce la reducerea uzurii căptuşelii şi îmbunătăţirea randamentului cuptorului.
Cablurile flexibile şi dispozitivele portelectrod se dispun cât mai simetric cu putinţă.

Echilibrarea sarcinii electrice


Pentru simetrizarea curenţilor de linie ai unei reţele electrice trifazate la care sunt
conectate sarcini monofazate importante, variabille în timp, se utilizează scheme speciale
de alimentare. O astfel de schemă este cea reprezentată în figura 5.4.
Substaţiile de tracţiune de 110/27,5 kV sunt echipate cu două transformatoare
monofazate conectate în V/V.

Fig. 5.4. Schema de alimentarea reţelei de tracţiune feroviară cu transformatoare


monofazate conactate în V/V
Primul transformator legat între fazele 1 şi 2 ale reţelei de 110 kV absoarbe
curentul I a , iar cel de-al doilea transformator conectat între fazele 2 şi 3 absoarbe
curentul I b , defazat în urma curentului I a cu 1200 .
Admiţând că raportul mărimilor celor doi curenţi este m, rezultă:
I b = ma 2 I a ,
(5.38)
a fiind operatorul de rotaţie a lui Steinmetz.
Utilizând teorema I a lui Kirchhoff şi relaţia ???, rezultă curenţii de linie:
I1 = I a ; (5.39)
I 2 = − I a + I b = (−1 + ma 2 ) I a ;
(5.40)
I 3 = − I b = −ma 2 I a .
(5.41)
Componentele simetrice ale sistemului de curenţi (5.39), (5.40), (5.41), vor avea
expresiile:
Id =
1
( I 1 + aI 2 + a2 I 3 ) =
(1 + m )(1 − a ) I
a;
3 3
(5.42)

1 − m + a( m − a )
1
Ii =
3
( I 1 + a2 I 2 + a I 3 ) =
3
Ia. (5.43)
Coeficientul de disimetrie al curenţilor va fi:
Ii 1 − m + a (m − a) m 2 − m +1
εi = = = .
Id (1 + m)(1 − a ) m +1
(5.44)
Se constată că pentru m=0, adică numai primul transforator este în sarcină,
coeficientul de disimetrie ε i = 100% , iar pentru m=1, adică sarcini egale pentru cele două
transformatoare, ε i = 50% .
Coeficientul de disimetrie se reduce foarte mult în cazul mai multor substaţii de
tracţiune, trei sau multiplu de trei, racordate la aceeaşi linie trifazată, deoarece
transformatoarele monofazate se conectează succesiv la fazele reţelei de alimentare.
Simetrizarea sistemului trifazat de curenţi, în cazul alimentării din reţeaua
trifazată a unui receptor monofazat de putere importantă, dar constantă în timp, cum ar fi,
spre exemplu, cuptorul de inducţie, se poate face prin montarea de elemente reactive,
inductanţe şi capacităţi, montate ca în figura 5.5.

Fig. 5.5. Schema de simetrizare Steinmetz a unui receptor monofazat


cu ajutorul elementelor reactive
Sarcina receptoarelor are, în mod obişnuit, caracter inductiv, încât impedanţa
complexă a receptorului monofazat poate fi scrisă sub forma:
Z S = RS + jωLS ,
(5.45)
unde RS şi LS sunt rezistenţa şi inductanţa receptorului, respectiv admitanţa complexă:
1 R − jω LS
YS = = S = GS − jBS , (5.46)
Z S RS + ω 2 L2S
în care GS şi BS sunt conductanţa şi susceptanţa.
În vederea compensării puterii reactive absorbite de reeptor în paralel cu aceasta
se leagă un condensator de capacitate CS (admitanţa Y31 din figura 5.6). Capacitatea CS se
determină din condiţia ca admitanţa rezultantă să aibă numai parte reală:
R  ωL 
Y = Y S + jωC S = 2 S 2 2 − j  2 S 2 2 − ωC S  . (5.47)
RS + ω LS  RS + ω LS 
Din relaţiile (5.46) şi (5.47) rezultă:
RS LS
GS = ; CS =
R + ω 2 L2S
2
S R + ω 2 LS
2
S
(5.48)
Admitanţa de sarcină GS poate fi determinată şi direct, dacă se măsoară puterea
activă P absorbită de receptorul monofazat:
P
GS = 2 . (5.49)
U
Admitanţele Y 12 şi Y 23 se realizează cu ajutorul unui condensator şi a unei
bobine, încât schema de simetrizare Steinmetz particularizată va fi cea reprezentată în
figura 5.6.

Fig.5.6. Schema de simetrizare particularizată a unui receptor inductiv monofazat

Curenţii de fază au expresiile:


I 12 = jωCU 12 ;
(5.50)
1
I 23 = U 23 ;
jωL
(5.51)
I 31 = GS U 31 ;
(5.52)
respectiv curenţii de linie:
I 1 = I 12 − I 31 = jωCU 12 − GS U 31 = ( jωC − aGS ) ⋅ U 12 ; (5.53)
1  1 
I 2 = I 23 − I 12 = U 23 − jωCU 12 =  − jωCa  ⋅ U 23 ; (5.54)
jωL  jωL 
1  1 
I 3 = I 31 − I 23 = GS U 31 − U 23 = 
GS − jωL a 
 ⋅U 31 . (5.55)
jωL  
Capacitatea C şi inductanţa L se determină din ondiţia ca sistemul de curenţi de
linie I1, I2 şi I3 să fie simetric.

Admitanţele complexe din relaţiile (???) trebuind să fie egale. Rezultă


condiţiile :
1 G
ωC = = S .
ωC 3
(5.56)
Dacă în practică, după montarea bobinei şi bateriei de condensatoare, curenţii de
linie nu se simetrizează, se vor schimba între ele două faze ale reţelei de alimentare.
Dazavantajele mijloacelor statice de combatere a nesimetriei curenţilor constă în
că introduc pierderi suplimentare şi nu permit reglarea continuă a simetrizării în cazul
variaţiei sarcinii electrice.
6. Controlul calităţii serviciului de alimentare cu energie electrică

6.1. Necesitatea şi scopul controlului de calitate

Asigurarea unei energii de calitate la bornele receptoarelor electrice nu este


posibilă fără cunoaşterea domeniului real de variaţie a indicatorilor de calitate.
Determinarea valorilor indicatorilor de calitate a energiei electrice este necesară
pentru:
• efectuarea unui control al respectării cerinţelor actelor normative,
• stabilirea responsabilităţilor reciproce ale furnizorului şi ale consumatorilor în
privinţa calităţii serviciului de alimentare cu energie electrică,
• a acorda controlului de calitate un rol de prevenire şi nu doar de constatare,
consemnare şi sancţionare, măsurătorile pentru stabilirea valorilor reale ale
indicatorilor de calitate trebuie să servească:
 pe de o parte – acţiunii de elaborare a unor studii privind efectele
economice ale calităţii necorespunzătoare,
 pe de altă parte – acţiunii de stabilire a măsurilor celor mai indicate, din
punct de vedere tehnico-economic, de asigurare a calităţii.
Principalele etape care trebuie parcurse în cadrul unui control de calitate sunt
prezentate schematic în figura 6.1.

Controlul calităţii în orice domeniu, inclusiv în cel energetic presupune precizarea


unor aspecte de natură tehnică şi a unora de natură organizatorică, prin care trebuie oferit
un răspuns la următoarele întrebări de bază:
- ce se controlează?
- cum se controlează?
- cu ce se controlează?
În funcţie de indicatorii controlaţi şi de scopul controlului, metodele şi mijloacele
diferă, dar toate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale:
- rezultate sigure,
- productivitate ridicată,
- condiţii de muncă ergonomice pentru cei ce efectuează controlul de calitate,
- cost al activităţii de control cât mai redus.
Pentru a stabili noi relaţii între furnizorii şi consumatorii de energie electrică,
bazate pe principii ale economiei de piaţă, se impune realizarea unei metodologii privind
controlul calităţii serviciului de alimentare cu energie electrică, în care să se precizeze,
pentru toţi indicatorii de calitate:
- aparatele cele mai potrivite necesare realizării unui control de masă,
- punctele cele mai indicate pentru măsurători
- durata optimă a măsurătorilor, sistemul de relaţii reciproce dintre furnizor şi
consumatori în vederea stabilirii responsabilităţilor juridice şi materiale pentru
nerespectarea indicatorilor de calitate.
Control tehnic

Aspecte tehnice Aspecte organizatorice

Definirea lucrărilor ce
trebuie efectuate
Definirea misiunii şi a
responsabilităţilor

Stabilirea valorilor şi Efectuarea încercărilor


abaterilor admise pentru demonstrarea
pentru îndeplinirii
parametrii calitativi obiectivelor

Asigurarea mijloacelor Alocarea limitelor pentru


tehnice costuri pe activităţi

Verificarea concordanţei
dintre costuri şi
Folosirea mijloacelor
performanţele tehnice
tehnice
măsurate

Fig. 6.1. Principalele etape ale controlului de calitate

În paralel, trebuie creat, exploatat şi întreţinut un sistem informaţional adecvat,


care să permită obţinerea, prelucrarea şi vehicularea rapidă a unor informaţii sigure cu
privire la nivelul de calitate a tranzitului de energie către toate categoriile de utilizatori
alimentaţi din reţeaua electrică respectivă.
6.2. Cerinţe privind elaborarea unui sistem informaţional al calităţii
alimentării cu energie electrică

Calitatea oricărui produs sau serviciu reprezintă aptitudinea acestuia de a satisface


necesităţile utilizatorilor. Dar conceptul de calitate variază sensibil datorită dezvoltării
tehnologice şi a evoluţiei vieţii, prin urmare şi cerinţele privitoare la sistemul
informaţional în problema calităţii trebuie continuu adaptate unor necesităţi standard,
mereu perfectibile.
Dintre cerinţele pe care trebuie să le satisfacă sistemul informaţional al calităţii şi
în domeniul energetic pot fi menţionate următoarele:
• dimensionarea corespunzătoare a sistemului,
• sporirea vitezei de circulaţie a informaţiei,
• stabilirea unui raport optim dintre valoarea şi costul informaţiei.
Dimensionarea corespunzătoare a sistemului informaţional este o cerinţă de bază
şi presupune, în primul rând, crearea unui set de indicatori de calitate simplu, clar şi uşor
perfectibil, care să surprindă rapid şi cât mai complet multiplele aspecte care definesc la o
anumită etapă calitatea. Pe de altă parte, este necesară o raţionalizare a întregii evidenţe
privind calitatea tehnico-operativă, contabilă şi statistică.
Sporirea vitezei de circulaţie a informaţiei este foarte importantă, deoarece
sistemul informaţional trebuie să furnizeze informaţiile necesare luării deciziilor în timp
util. Utilizarea calculatoarelor în acest scop poate fi abordată în următoarele trei moduri:
• prelucrarea ulterioară a datelor sau în timp întârziat,
• prelucrarea datelor în timp real,
• prelucrarea anticipată a datelor sau în timp anticipat.
Prelucrarea ulterioară a datelor se foloseşte în procesul de control al calităţii, care are loc
după ce activităţile urmărite s-au desfăşurat, şi informaţiile obţinute se folosesc pentru
luarea unor decizii privind desfăşurarea ulterioară a acestor activităţi.
Prelucrarea în timp real se foloseşte în procesul de conducere a calităţii, când
controlul se desfăşoară chiar în timpul activităţilor urmărite. Informaţiile obţinute se
utilizează pentru luarea unor decizii înainte de terminarea desfăşurării procesului,
controlul având un caracter corectiv care se bazează pe feedback-ul informaţional.
Prelucrarea anticipată a datelor se efectuează înainte de desfăşurarea procesului şi
are un caracter preventiv.
În concluzie, cele trei moduri de prelucrare electronică a datelor în raport cu
timpul, în procesul de conducere a calităţii, sunt caracterizate de timpul obţinerii
informaţiilor pentru luarea deciziilor, respectiv, de tipul datelor de ieşire, exprimat prin
cele trei aspecte caracteristice: frecvenţă, periodicitate şi întârziere.
Raportul optim dintre valoarea şi costul informaţiei se referă la aspecte ale
eficienţei în funcţionarea unui sistem informaţional. Creşterea valorii atrage în mod
firesc, până la un anumit punct, creşterea costului informaţiei, după care însă creşterea
valorii informaţiei este mai mică decât creşterea costului ei. Punctul la care are loc
inversarea raportului de creştere a celor două mărimi (valoare şi cost) indică raportul
optim, deci cantitatea optimă de informaţii care trebuie prelucrată.
Având în vedere că informaţiile se folosesc pentru luarea de decizii pe baza cărora
se întreprind acţiuni, rezultă că activităţile care se desfăşoară în domeniul calităţii pot fi
considerate ca fiind rezultatul interacţiunii a trei sisteme suprapuse: operaţional,
decizional şi informaţional (Fig. 6.2).

Informaţii către alte sisteme Informaţii de la alte sisteme


SISTEM
DECIZIONAL
Decizii

SISTEM INFORMAŢIONAL

Informaţii

SISTEM
OPERAŢIONAL
Produs
Resurse (energie electrică)

Fig. 6.2. Interacţiunea celor trei sisteme implicate în calitatea energiei electrice

Interdependenţa dintre aceste trei sisteme evidenţiază faptul că domeniul calităţii


se comportă ca un sistem total, în cadrul căruia sistemul informaţional asigură legătura
dintre sistemul operaţional şi decizional în ambele sensuri.

6.3. Metode pentru estimarea nivelului calităţii


Nivelul de calitate poate fi definit ca o funcţie a caracteristicilor de calitate privite
în corespondenţă cu parametrii care satisfac necesităţile utilizatorilor.
În practică, pentru estimarea nivelului calităţii oricărui produs sau serviciu
(inclusiv în sectorul energetic), se folosesc următoarele metode: experimentală, expert,
sociologică şi statistică.
Metoda experimentală se foloseşte pentru evaluarea proprietăţilor produsului pe
baza unor încercări sau determinări efectuate cu ajutorul diferitelor mijloace şi procedee
tehnice.
Metode expert se folosesc în completarea metodei experimentale pentru evaluarea
valorilor indicatorilor de calitate care nu se pot măsura. În acest caz, nivelul calităţii se
evaluează de către experţi, exactitatea determinărilor depinde de calificarea, capacitatea şi
competenţa acestora.
Metoda sociologică are la bază rezultatele obţinute în urma anchetelor efectuate
în rândul beneficiarilor. Părerile acestora referitoare la calitatea produsului sau serviciului
sunt exprimate într-un chestionar de anchetă, apoi prelucrate şi interpretate. Principalele
etape ale controlului calităţii prin sondaj de opinie sunt prezentate în figura 6.3.

ALEGEREA METODEI DE ANCHETĂ

CALITATIVĂ CANTITATIVĂ

ELABORAREA CHESTIONARULUI

ALEGEREA EŞANTIONULUI

REALIZAREA INTERVIURILOR

PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR

ALEGEREA SOCIETĂŢII DE SONDAJ

DEMARAREA ŞI URMĂRIREA ANCHETEI

Fig. 6.3. Organigrama controlului calităţii prin sondaj de opinie

Metoda statistică, deşi mai laborioasă, este foarte indicată pentru aprecierea
nivelului calităţii, întrucât majoritatea indicatorilor de calitate sunt variabile aleatoare.
Metoda are la bază teoria probabilităţilor şi statistica matematică, utilizând pentru
prelucrare, analiză şi decizie o serie de informaţii primare oferite de celelalte metode. În
figura 6.4 se prezintă principalele etape ale prelucrării datelor în vederea obţinerii
indicatorilor de calitate prin metoda statistică.
Indicatorii statistici care se obţin în urma controlului periodic sunt: valoarea
medie, media pătratică, dispersia, coeficientul de variaţie etc. Pentru fiecare indicator
trebuie stabilit volumul măsurătorilor, frecvenţa lor şi limitele de control. Fiecare
variabilă aleatoare este determinată complet, din punct de vedere probabilistic, de legea
sa de probabilitate, prin care se înţelege corespondenţa între valorile posibile ale
variabilei aleatoare şi probabilităţile corespunzătoare, şi care poate fi exprimată, de
exemplu, prin funcţia sa de repartiţie sau prin densitatea de repartiţie.

Valoarea ataşată populaţiei: valoarea


determinată în mod unic pe baza
observării întregii populaţiei Populaţie
Eşantion

Valoarea observată: valoare


corespunzătoare unui eşantion supus
unor condiţii de solicitare date pentru o Observaţii +
durată dată; dacă eşantionul se identifică prelucrarea
cu populaţia, valoarea observată este statistică a datelor
egală cu cea ataşată populaţiei
Valoare estimată: valoare limită a
intervalului de încredere asociat unui
nivel de încredere dat, bazate pe
rezultatele observaţiilor corespunzătoare Estimaţii +
unei populaţii; valoarea estimată poate date experimentale
să fie limita superioară sau inferioară a
intervalului de încredere

Valoare extrapolată: valoare


corespunzătoare diferitelor condiţii de
Extrapolare
durată

Valoare previzionată: valoare garantată


Previzionare

Valoare a indicatorului de calitate a


serviciului obţinută în urma controlului
de calitate, care se compară cu valorile Control
de mai sus

Fig. 6.4. Principalele etape ale prelucrării datelor în vederea obţinerii indicatorilor de
calitate prin metoda statistică

Familia valorilor probabile ale unei variabile aleatoare X este descrisă folosind
următoarele concepte de bază din teoria probabilităţilor şi statistica matematică:
- densitatea de repartiţie sau funcţia de repartiţie,
- media aritmetică,
- abaterea standard sau coeficientul de variaţie.
În modelele probabilistice, variabilele aleatoare sunt definite printr-o cuantilă a
repartiţiei statistice, adică printr-o valoare numerică care are indicată explicit
probabilitatea de a exista valori mai mici sau mai mari decât aceasta. Astfel cuantila xp a
unei variabile aleatoare X se defineşte cu probabilitatea p de a exista valori mai mici
decât xp:
P( X ≤ x p ) = p ,
respectiv cu probabilitatea (1-p) de a exista valori mai mari:
P( X > x p ) = 1 − p .
Probabilitatea de depăşire a unei mărimi calculată probabilistic, într-o perioadă
stabilită, se numeşte nivel de risc, şi se exprimă prin raportul dintre numărul de situaţii în
care se depăşeşte valoarea calculată şi numărul total de situaţii avute în vedere. Conform
normelor CEI, valorile indicatorilor de calitate a energiei electrice – în regim normal de
exploatare – trebuie să se încadreze între limite normale de variaţie pe un interval de cel
puţin 95% din durata unei zile.

6.4. Cerinţe privind controlul calităţii serviciului

Activitatea tehnică a furnizorului de energie electrică presupune asigurarea unei


alimentări de calitate pentru toţi clienţii săi. Criteriile fizice privind continuitatea în
alimentare şi calitatea undei de tensiune nu sunt suficiente pentru a aprecia calitatea
alimentării cu energie electrică, ele trebuie confruntate cu ceea ce aşteaptă clientul şi
reunite într-un tot unitar.
Un instrument de apreciere a calităţii energiei trebuie să permită:
• evaluarea nivelului global de calitate a alimentării cu energie electrică în reţelele
de distribuţie, prin două abordări complementare:
 nivelul obiectiv, prin efectuarea de măsurători,
 nivelul calitativ, prin colectarea rezultatelor unor sondaje de opinie
privind modul de percepere al calităţii de către clienţi,
• supravegherea evoluţiei în timp a calităţii, pentru a se anticipa exigenţele viitoare
ale clienţilor,
• furnizarea unor indicatori sintetici de urmărire a calităţii,
• orientarea activităţii de decizie a întreprinderii furnizoare de energie electrică spre
o satisfacere maximală a clienţilor.
Punerea în practică a unui asemenea program de control a calităţii presupune
constituirea unor eşantioane reprezentative, cât mai omogene, ale clientelei, pentru
fiecare sector de activitate, în scopul studierii comportamentului lor specific. Fiecare
client aparţinând unui eşantion reprezentativ ar trebui echipat cu un aparat care să poată
măsura caracteristicile complete ale furniturii de energie electrică:
 întreruperile lungi şi scurte, precum şi golurile de tensiune,
 armonicile,
 dezechilibrul,
 tensiunile, curenţii şi puterile cerute de client.
Informaţiile furnizate de un parc de astfel de aparate de măsurat trebuie
centralizate de furnizorul de energie electrică la nivel zonal şi prelucrate pe calculator,
fiind apoi comprimate într-un format predefinit şi transmise la nivel naţional.
Informaţiile obţinute prin măsurători şi prin sondaje de opinie trebuie apoi
completate cu o serie de informaţii extrase din sistemele de date ale întreprinderii
furnizoare (structura reţelei de alimentare a clientului, date privind facturarea energie
etc.). Spre exemplu, descrierea unei reţele electrice presupune cunoştinţe privind:
• tipul reţelei: aeriană, în cablu, mixtă,
• nivelul de tensiune,
• puterea de scurtcircuit în punctul de branşare a clientului,
• prezenţa condensatoarelor etc.
La nivel naţional este necesară constituirea a cel puţin patru baze de date, privind:
• rezultatele măsurătorilor fizice,
• caracteristicile reţelei,
• utilizarea energiei electrice,
• perceperea calităţii.
Pentru prelucrarea şi analiza statistică a acestui volum mare de date este necesară
realizarea unui sistem informaţional adecvat, care să permită:
• compararea evoluţiei gradului de satisfacere al clientelei în timp, între diverse
zone geografice şi la nivel naţional,
• efectuarea unor analize cu privire la cauzele care provoacă nemulţumirea sau
din contra, satisfacerea clienţilor, rapiditatea intervenţiilor, frecvenţa
perturbaţiilor; aceste analize pot servi la stabilirea unor corelaţii între gradul de
satisfacere a clienţilor şi rezultatele măsurătorilor privind calitatea alimentării
lor cu energie electrică, ţinând cont de instalaţiile acestora, de localizarea lor
etc.,
• stabilirea unei cărţi de identitate a fiecărei categorii de clienţi, tipici din
punct de vedere al comportării lor în raport cu calitatea energiei electrice de
alimentare.

S-ar putea să vă placă și