Sunteți pe pagina 1din 13

Componentă a procesului didactic , evaluarea reprezintă o etapă importantă a

proiectării şi desfăşurării activităţilor artistice – plastice .


Strategiile de evaluare vor fi elaborate în concordanţă cu obiectivele operaţionale ale
fiecărei activităţi . Reamintim că atât obiectivele operaţionale cât şi formele de
evaluare vor ţine cont de caracterul formativ-afectiv-informativ al Educaţei vizual –
plastice . Astfel , evaluarea se defineşte ca o componentă dinamică , ce nu se
rezumă doar la aprecierea prin notare a elevului, devenind un instrument de
consolidare a procesului de socializare a copilului , a statutului şcolii .
În general teoriile sociologice ale educaţiei ating problematica complexă a evaluării
activităţilor didactice . P. Bourdieu , E. Goffman , Garfinkel , T. Parsons consideră că
finalitatea educaţiei este dată de " crearea identităţii sociale a individului ,
indinspensabilă conservării ordinii instituţionale". Astfel , educaţia şi subsistemele
care o alcătuiesc se definesc ca procese ale socializării .
Citându-l pe Piaget în sensul dificultăţii elaborării unui sistem de evaluare , I. Nicola
sesizează riscurile unei evalări superficiale , atunci când aceasta capătă formula unei
"reţete" , aplicate identic . ( I. Nicola , 1996, pag.410 )

Definiţii :
- evaluarea – un proces prin care se obţin informaţii utile şi care permite luarea
unor decizii ulterioare , fie acestea raportate la "ameliorarea" (îmbunătăţirea)
conţinutului programei specifice unei discipline , fie la abordarea unor strategii
didactice adecvate scopurilor .
- evaluarea este un proces continuu , prin care urmărim progresul şi calitatea
actului educaţional
- evaluarea reprezintă o acţiune observabilă , măsurabilă, a fiecărui obiectiv
operaţional
- evaluarea urmăreşte eficienţa activităţilor artistice – plastice prin prisma
raportului dintre obiectivele proiectate şi rezultatele obţinute

Rolul evaluării :
- previne acumularea de lacune
- previne notarea superficială din partea profesorului
- permite cunoaşterea nivelului de performanţă pe care un elev îl atinge, mai
ales prin autoevaluare, prin evaluarea realizată de profesor pe tot
parcursul activităţii şi nu la sfârşitul activităţii , aşa cum se procedează în
multe situaţii
- în cazul activităţilor artistice – plastice depăşirea pragului unui sistem de
evaluare de tip constatativ şi centrarea pe evaluarea progresului individual.
- armonizarea, echilibrul între evaluarea cantitativă şi cea calitativă. Ne
interesează în egală măsură gradul de finalizare a temelor, numărul de
lucrări, dar şi stadiile de lucru.
- elaborarea unor strategii de evaluare care să se raporteze nu numai la
capacităţile deductive, de memorare ale elevului. Recomandăm forme de
evaluare orientate spre dimensiunea abilităţilor practice şi a capacităţii de
comunicare ( viziune şi limbaj specializat )
- nu trebuie neglijată latura predictivă a evaluării în sensul anticipării evoluţiei
fiecărui elev. Evaluarea reprezintă în acest caz o cale de perfecţionare a
activităţilor didactice .
Funcţiile evaluării:

1. Funcţia constatativă – urmăreşte modalităţile de parcurgere a etapelor


specifice organizării, conducerii şi desfăşurării unei activităţi
2. Funcţia informativă – prin evaluare căpătăm informaţii privind stadiul şi
evoluţia grupului de elevi şi a fiecărui elev în parte
3. Funcţia de diagnosticare - a cauzelor care au condus la rezultate slabe,
eficienţa scăzută a demersului educaţional
4. de anticipare – a nevoilor şi disponibilităţilor viitoare
5. pedagogică – stimulativă, de conştientizare a posibilităţilor fiecărui elev
raportate la o anumită disciplină, de orientare şcolară şi profesională
6. de sancţionare ( în sensul recunoaşterii) a performanţelor fiecărui elev
7. de ierarhizare – prin atribuirea unor note sau calificative

Etapele evaluării :
- cunoaşterea, studierea în prealabil a conţinuturilor stabilite prin Programele
şcolare
- analiza obiectivelor generale şi a celor de referinţă
- stabilirea criteriilor de evaluare pentru activitatea curentă
- crearea situaţiilor de învăţare
- alegerea metodelor şi procedeelor de înregistrare şi măsurare a rezultatelor
- operaţionalizarea evaluării prin măsurare sau apreciere
- analiza datelor, aprecierea activităţilor (teoretice sau practice) în baza
rezultatelor obţinute

***
- stabilirea unor repere , a unor criterii de evaluare cât mai clare , cu un grad cât se
poate de redus de subiectivism
- criteriile de evaluare vor fi raportate la obiectivele operaţionale desemnate de
profesor pentru o anumită activitate

Care este diferenţa dintre măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare ?


Măsurarea reprezintă operaţiunea de cunatificare a rezultatelor prin atribuirea de
simboluri (note , calificative) unor componente achiziţionale.
Aprecierea constă în emiterea unor judecăţi de valoare , pornind de la criterii
prestabilite( C. Cucoş , 1996, pag.108 ). Spre exemplu, în activităţile artistice –
plastice organizarea expresivă a spaţiului compoziţional, aplicarea în mod creativ,
original a elementelor de limbaj sau a mijloacelor de expresie plastică, realizarea
unei analize pe imagine prin recunoaşterea trăsăturilor caracteristice unei anumite
perioade . După cum observăm, operaţiunea de măsurare prezintă o dimensiune
cantitativă. În cazul activităţilor artistice plastice, multe secvenţe pedagogice sunt de
natură calitativă, ceea ce conduce la o aplicare dificilă a măsurării . În concluzie,
profesorul recurge la APRECIEREA SI NOTAREA lucrărilor în baza criteriilor
prestabilite .
Forme şi tipuri de evaluare . Strategii evaluativ – stimulative în activităţile
artistice plastice

I . EVALUAREA CUMULATIVĂ (SUMATIVĂ) ŞI EVALUAREA CONTINUĂ


(FORMATIVĂ)
- Vom analiza în continuare două forme de evlauare , încercând să evidenţiem
caracteristicile fiecăreia , precum şi modalităţile concrete de aplicare a
acestora la disciplina Educaţie plastică / Educaţie vizuală ( I. Nicola, 1996,
pag. 399 - 400 )

1. Evaluarea cumulativă ( sumativă )

- este o formă de evaluare a rezultatelor şcolare


- verificarea se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp ( după parcurgerea
unor teme , a unor capitole, un semestru sau un an şcolar , fiind vorba de o
apreciere bilanţ a activităţilor
- se desfăşoară prin verificarea tuturor elevilor într-un interval de timp
prestabilit ( de regulă , o oră convenţională )
- în cazul Educaţiei plastice are efecte reduse asupra îmbunătăţirii activităţilor,
nu surprinde secvenţa progresului şcolar
- poate genera efecte negative, deoarece nu sunt luate în calcul
particularităţile individului, disponibilităţile acestuia
- poate fi eficientă atunci când se intervine printr-o acţiune continuă asupra
secvenţelor didactice , a momentelor intermediare , de pregătire a elevului , de
familiarizare a acestuia cu o anumită tehnică artistică spre exemplu
- recomandăm, cu prudenţă , folosirea acestui tip de evaluare în activităţile
teoretice (elemente privind evoluţia stilurilor în artele plastice sau după
parcurgerea unor capitole de desen tehnic, elemente de perspectivă,
construcţii geometrice)

2. Evaluarea continuă ( formativă )

- reprezintă modalitatea optimă de surprindere a dinamicii activităţilor artistice


plastice
- constă în evaluarea progreselor şcolare, se efectueză la intervale de timp mai
mici, are un caracter retroactiv şi oferă posibilitatea intervenţiei pozitive a
profesorului
- anticipează evoluţia elevului
- este eficientă în condiţiile în care intervalul de timp dintre evaluare şi
perfecţionarea activităţii se scurtează
- determină relaţii de cooperare, comunicare între profesor şi elevi , dezvoltă la
elevi capacitatea de autoevaluare, de formare continuă, de îmbogăţire a
vocabularului de specialitate

Forme specifice acestui tip de evaluare :


- corectura şi autocorectura, aprecierea şi autoaprecierea
- proba practică sub forma unor compoziţii joc sau proiecte compoziţionale , ce
oferă posibilitatea transpunerii într-un interval de timp variabil a elementelor
de limbaj, a mijloacelor de expresie într-o anumită tehnică de lucru
- şi în cazul activităţilor teoretice beneficiem de avantajele evaluării continue
prin: chestionare orală (cantitatea şi calitatea informaţiei) , analiza pe imagine
(comentariul plastic), lucrări de sinteză – referate ca metodă de cercetare a
unor probleme plastice şi care pot avea un caracter interdisciplinar. Elevii sunt
puşi în situaţia de a organiza cercetarea, prin alcătuirea unui plan, al selecţiei
şi ordonării informaţiilor, sintezei şi expunerii acestora, prin adecvarea
resurselor bibliografice la conţinutul temei.
- Obiectivul acestor forme de evaluare continuă nu este acela de reproducere
mecanică a unor cunoştinţe, elevul fiind pus în situaţia de a opera cu acestea
.

II. EVALUAREA INDIVIDUALĂ ŞI EVALUAREA FRONTALĂ

1.Evaluarea frontală
Se realizează prin analiza activităţii întregului colectiv de elevi . Profesorul poate
prezenta în faţa clasei planşe aflate în diferite stadii de lucru , pe care le consideră că
răspund cerinţelor enunţate prin tema plastică. Sunt precizate motivele pentru care
acele lucrări ating obiectivele . Poate proceda în aceeaşi manieră , prin analiza
comparativă cu lucrări care nu ating obiectivele sau le ating parţial.
2.Evaluarea individuală
Reprezintă o metodă de raportare a unui rezultat la alte rezultate obţinute anterior de
acelaşi elev. Măsoară achiziţii raportate la achiziţii anterioare. Este o metodă
stimulativă pentru elev .

III. CLASIFICĂRI ÎN FUNCŢIE DE CANTITATEA DE INFORMAŢIE ŞI


EXPERIENŢA ACUMULATĂ DE ELEVI

1. Evaluarea parţială – secvenţială , prin probe practice după parcurgerea unei


teme plastice sau a mai multe teme plastice care au un numitor comun ( ex. game
cromatice , contraste cromatice ) sau prin lucrări scrise ( ex. teoria constructivă
despre culoare , analiza contrastelor cromatice )
2. Evaluarea globală – după parcurgerea mai multor capitole , la finalul unui
semestru.

IV . CLASIFICĂRI ÎN FUNCŢIE DE AXA TEMPORALĂ LA CARE SE


RAPORTEAZĂ ACTIVITATEA

1. Evaluarea iniţială – sub formă de concursuri de admitere (probe scrise şi


probe practice
2. Evaluarea continuă – realizată pe parcursul secvenţei de instruire
3. Evaluarea finală – prin examene de absolvire, după parcurgerea unei anumite
perioade de formare . Aceste examene sunt în cazul disciplinei noastre examene
de specialitate , practice şi au ca obiectiv evaluarea capacităţii de însuşire a
cunoştinţelor , de formare a priceperilor şi deprinderilor într-un anumit domeniu
( grafică , pictură , etc ).

METODOLOGIA EVALUĂRII
În practică, recomandăm ca :
- nota obţinută de elev şi consemnată în catalog să reprezinte - de regulă -
suma mai multor evaluări
- numărul minim de note acordat pe un semestru să fie egal cu numărul de ore
din planul de învăţământ + 2
(Ed. Plastică / Ed. Vizuală 1 oră /săptămâna + 2 = 3 note / semestru)
- notele să se distribuie egal pe parcursul unui semestru
- să se diversifice metodele de evaluare, de la cele tradiţionale (lucrări practice,
lucrări scrise) la cele alternative (proiecte, portofolii – mapa cu lucrări,
autoevaluări, observaţii ale comportamentului elevului consemnate prin fişe de
evaluare
- pentru capitolele de Istoria artei să se realizeze proiecte, profesorul
întocmind modele de titluri de teme . Pentru un proiect nota finală se obţine ca
medie între nota acordată pentru realizare şi nota acordată pentru susţinere .
încurajarea şi valorificarea studiului individual prin: teme de cercetare, în
etapele incipiente: comentariu plastic, organizarea de evenimente artistice la
nivel de clasă, şcoală), iar în etapele avansate (licee de profil) exerciţii de
curatorie şi critică artistică
Am constatat că evaluarea urmăreşte preponderent o expunere tributară viziunii
cronologice sau monografice asupa unui curent artistic, grupări, şcoli sau autor .
Recomandăm conexarea acestei forme cu analiza tematică (ex. natura statică în
pictura sec.XVII, spaţiu şi timp în arhitectura barocă, etc.), lucrări de tipul eseului sau
cercetări pe o anumită problemă în care să evaluăm gradul de implicare personală,
argumentarea şi formarea unei viziuni asupra operei de artă şi mult mai puţin
reproducrea mecanică a unor pasaje din literatura de specialitate.

AUTOEVALUAREA
Din nefericire , una din practicile educaţionale curente tinde să confere formelor de
evaluare un statut de "subordonare a educatului" . Mead , dar mai ales Parsons
exprimă imperativul metodologic de a trata elevul (educatul) ca actor social , nu
numai în raporturile cu persoane ce aparţin grupului de referinţă ci şi în raport cu
agenţii socializatori adulţi. Principala formă de participare în acest joc social este
autoevaluarea . Prin autoevaluare educatul îşi construieşte ajutat de profesor un
sistem de norme şi principii ce acţionează în mod constructiv , consolidant asupra
formării personalităţii . Acesta se raportează nu numai faţă de propria persoană ci
şi faţă de grupul de colegi, de profesori. Autoevaluarea devine o formă de
autoapreciere a rezultatelor şcolare.
În cazurile elevilor "problemă" sau a celor aflaţi în situaţii limită autoevaluarea poate
acţiona pozitiv ,ca formă de reintegrare în grup şi resocializare .
Dar, poate cel mai important aspect este acela că autoevaluarea determină
socializarea anticipată, noi forme şi roluri sociale, un nou status al educatului.
Elevul devine în acest caz profesor, se transpune în rolul de profesor, de adult
capabil să aprecieze o anumită activitate.
Autoevaluarea generează simultan conduite reproductive şi inovatoare, elevul devine
agent al practicii educaţionale . Acesta se conformează la un sistem de valori ,
norme şi reguli, dar este apt să producă, să prelucreze, să transmită, să comunice
semnificaţii ale acţiunilor sale. Devine un subiect ce se acomodează continuu la
"situaţii" , dar în acelaşi timp reconstruieşte "situaţii".
Caracteristicile autoevaluării :

- Este parte componentă a formelor de evaluare continuă (formativă)


- are largi valenţe formativ educative , cultivă motivaţia , atitudinea îndreptată
spre progres şi autocunoaştere
- constă în autoaprecierea verbală şi / sau autonotare
- profesorul dobândeşte confirmarea aprecierilor sale
- elevul conştientizează obiectivele operaţionale ale activităţii
- elevul exercită rolul de subiect al acţiunii pedagogice

Forme şi tipuri de autoevaluare :

- autocorectura , elevul este solicitat să îşi analizeze lucrarea , să descopere


erorile , greşelile , să identifice soluţii de rezolvare a problemei plastice
- corectura reciprocă , între colegi , verbal sau prin intervenţii minime pe lucrări
- autonotarea controlată , în cadrul unor evaluări finale ale activităţi pe baza
unor mape cu lucrări , aprecierile avansate de elev fiind discutate de profesor
şi ceilalţi elevi
- metoda aprecierii obiective a personalităţii , ca metodă mixtă ce implică elevul
şi clasa, prin coroborarea a cât mai multe informaţii , analiza lucrărilor prin
comparaţie cu lucrări realizate anterior sau mijloacele de învăţământ folosite
de profesor ,

De obicei, la finalul activitatii lucrările copiilor le expunem, la o distanţă mai


mare, în clasă şi le observăm, le comentăm, ei afirmându-şi părerea asupra propriei
lucrări, compoziţii, apoi şi ceilalţi colegi îşi aduc opiniile.
Autorul privindu-şi lucrarea, la o altă distanţă, spune ce şi-a propus să
realizeze şi prin ce mijloace plastice a reuşit să redea scopul fixat. Acest aspect al
autoanalizei îi ajută pe elevi să se familiarizeze cu limbajul plastic, le dezvoltă
capacitatea de analiză şi investigare, de a reda şi distinge, de a compara şi înţelege.
Totodată, analiza lucrărilor le dezvoltă spiritul critic şi autocritic. Copiii îşi spun
părerea asupra modului în care a fost realizată compoziţia, se completează unii pe
alţii, iar ca o concluzie îmi spun şi eu părerea nu numai având în vedere lucrările, ci
şi făcând aprecieri asupra nivelului la care s-au comentat lucrările. notez lucrările
analizate, notele arătând atât calitatea cât şi limbajul folosit de autor pentru a
exprima ceea e a gândit.
Analiza lucrărilor se desfăşoară, de obicei într-o conturare a gândirii logice,
de descoperiri, de încurajare a capacităţilor creatoare plastice specifice
temperamentului fiecărui copil. Discuţiile asupra lucrărilor copiilor, pe etape şi la
finalizarea lor îi ajută la dezvoltarea gândirii plastice, la formarea limbajului plastic, o
etapă de înţelegere şi decodificare a operei de artă, înţelegerea mesajului artistic
cât şi a modalităţilor de expresie folosite de creator pentru a transmite idei și
sentimente.

EVALUAREA ELEVILOR DIN PALATELE , CLUBURILE COPIILOR SI SCOLILE DE


ARTE
Evaluarea care se face elevilor din Palatele si Cluburile Copiilor nu beneficiazã de
un sistem de notare, însã aceasta nu implicã absenta evaluãrii. Elevilor li se face o
evaluare initialã la înscrierea în cerc în vederea cunoasterii nivelului real, tipului si
caracteristicilor de dotare exprimate în termeni de performantã actuale sau
potentiale. Desigur , evaluarea initialã nu este si nu se vrea una definitorie pentru
aprecierea acelui elev. Ea reprezintã doar un punct orientativ si de pornire,
întotdeauna modificabil. Sunt vizate aptitudinile, talentul, vocatia, setul de cunostinte
si deprinderi acumulate anterior, particularitãtile de dotare pentru artã, dintre care
douã sunt foarte importante: dotarea topologicã si dotarea tensionalã, adicã dotarea
pentru artele decorative sau pentru artele plastice.
Pe parcusul anului scolar se realizeazã o evaluare continuã care se va
matrerializa prin participarea la expozitiile organizate.
Realizarea, atingerea performantei vor fi însotite de aprecierea pozitivã, de
încurajarea profesorului. Este de fapt factorul cheie al unei evaluãri continue ce se
poate realiza într-un sistem instructiv-educativ din care nota lipseste.
Acest tip de evaluare fãrã notã prezintã avantajele si deficientele sale.
Nestiindu-se notat, elevul este mai liber sã se exprime, fapt important pentru
stimularea creativitãtii sale, nota fiind în multe cazuri un factor inhibant. Relatia
profesor-elev poate fi mai apropiatã, comunicarea mai fireascã.
Pentru grupele mici singurul criteriu de apreciere si evaluare trebuie sã fie cel
de apreciere cantitativã, evitându-se remarcile descurajatoare. Cu timpul, se trece
treptat la o apreciere nuantatã, de calitate, în functie de obiectivele operationale,
ritmul de înaintare, aspectele individuale de dotare spatialã a fiecãrui elev.
În aprecierea lucrãrilor în functie de obiectivele operationale proiectate, se vor
avea în vedere strãdania, munca, si mai putin aptitudinea si viziunea, pentru cã si
acum încurajarea este metoda esentialã de îndrumare.

FACTORI CARE CONDUC LA EVALUAREA ERONATĂ

"Deoarece nu se poate vorbi de o totală obiectivitate în evaluare , mai cu


seamă în activităţile artistice – plastice , sarcina profesorului este aceea de a construi
o strategie de evaluare aptă în a exprima (surprinde) cât mai fidel cu putinţă
performanţele elevului. Aceasta în condiiţile actuale în care nu există criterii unitare ,
obiective, relevante, ceea ce conduce la subiectivism şi interpretări personale ale
creaţiei artistice şcolare de către profesori. Problematica evaluarii în domeniul vizual
plastic a fost şi este dificilă, programele şcolare din ţara noastră neacordând
importanţa cuvenită acestei dimensiuni. Mai mult , întrunirile metodice pe această
temă la care au fost invitaţi profesori de specialitate nu au reuşit să identifice
standarde de evaluare pe cele două componente: activităţi practice şi activităţi
teoretice. Ambiguităţile şi opiniile pe această temă au condus la sisteme proprii de
evaluare din partea profesorilor. În multe cazuri s-a constatat că itemii de evaluare
nu sunt elaboraţi în concordanţă cu obiectivele operaţionale ale lecţiei, de aici
rezultând erori. Evaluarea rămâne încă pentru invăţământul artistic
preuniversitar o componentă deficitară, tributară în unele situaţii
subiectivismului sau lipsei de experienţă". ( I. Toma , 2006, pag. 131 )

Există , disfuncţii , dificultăţi , erori , care apar în procesul de


evaluare . Vom analiza câteva dintre acestea ( C.Cucoş , 1996 ,
pag.110 ) :
- efectul halo – se produce atunci când evaluarea , aprecierea
activităţii elevului se face în funcţie de rezultatele obţinute de
acesta la alte discipline , fie teoretice , fie artistice
- efectul Pygmalion – aprecierea nu se bazează pe rezultatele
şcolare ale copilului , ci în funcţie de imaginea pe care profesorul
şi-a format-o despre acel copil ( ex. un elev cu performanţe medii
sau scăzute , care însă are o conduită pozitivă la clasă , este
cuminte , este plăcut profesorului ,se implică în diverse activităţi
şcolare , îl ajută în permanenţă pe profesor. Dascălul îl
apreciază şi îl notează pe elev pentru aceste calităţi , fără a lua în
considerare rezultatele şcolare reale , concrete . Sau în alt caz ,
un elev performant , creativ , însă indisciplinat . Profesorul tinde
să acorde nota în virtutea imaginii negative pe care o are despre
copil )
- ecuaţia personală a examinatorului – fiecare profesor recurge
la forme proprii de structurare a criteriilor de evaluare . În practică
, observăm că nota poate reprezenta fie element de obiectivitate ,
fie factor de încurajare pentru elev . Un profesor poate fi
indulgent , în timp ce un alt profesor poate fi inflexibil , rigid în
apreciere .
- efectul de contrast – apare atunci când spre exemplu , un
profesor evaluează prin comparaţie lucrările elevilor , având ca
reper lucrarea cea mai reuşită din atelier . În acest caz notele
sunt acordate descrescător în funcţie de lucrarea etalon , fără ca
profesorul să analizeze rezultatul şcolar al unui elev prin
raportare la rezultatele anterioare ale aceluiaşi elev
- alte erori :
a. erorile nesistematice , care nu influenţează pe ansamblu
calitatea evaluării. Apar în cazul lucrărilor scrise , datorită
unor factori subiectivi – neatenţie , oboseală - atunci când
profesorul nu calculează corect un punctaj , sau nu îl
transcrie corect în catalog
b. abaterile sistematice , apar în condiţiile în care la o lucrare
scrisă sau la o probă practică , punctajul este
disproporţionat faţă de gradul de dificultate al subiectelor

CRITERII DE EVALUARE, ITEMI DE EVALUARE, DESCRIPTORI DE


PERFORMANŢĂ

Meritul incontestabil a lui I. Şuşala a constat în elaborarea unui


model al componentelor educaţiei vizuale . Această distincţie a fost
analizată în lucrarea Educaţia vizuală de bază – Sinteze pentru examenele de
absolvire, definitivare şi titularizare şi operaţionalizată în Programele şcolare
începând cu anul 2003 . Direcţiile de analiză prezentate sunt specifice
reprezentărilor plastice elaborate la nivelul claselor V - VIII .
În cercetare însă autorul nu a introdus un model de analiză a raportului conţinut –
formă în creaţia plastică, ţinând cont de faptul că elementele de concepţie şi viziune
plastică pot fi abordate pe segmentul învăţământul artistic atât la clasele IX – XII ,cât
şi la clasele a –VII-a şi a VIII-a .
Într-un experiment socio-pedagogic desfăşurat în perioada 2003 - 2004
(Iulian Toma , Dimensiunile psihosociale ale muzeului contemporan,
2006), modelul a fost dezvoltat, completat şi supus unei analize prin
elaborarea unei scheme operaţionale de cercetare. Această analiză
sociologică a testat modelul şi ipotezele de lucru aferente precum şi
"validarea pe criterii ştiinţifice a unui sistem de evaluare a
rezultatelor şi a progreselor şcolare specifice disciplinei" .

Exemplu de elaborare a criteriilor de evaluare – clasa a VI-a

Tema plastică şi subiectul folosite ca pretext pentru stabilirea


descriptorilor de performaţă sunt elaborate la nivelul clasei a –VI-a.
Titlul temei : COMPOZIŢIA DECORATIVĂ : principiile artei decorative,
stilizarea , repetiţia, alternanţa, jocul de fond şi simetria .
Obiectivele urmărite vizează :
- organizarea , desfăşurarea şi evaluarea activităţi pe o temă
impusă specifică repertoriului artei decorative
- configurări ale spaţiului plastic pe următoarele componente:

- elemente de limbaj plastic


- mijloacelor de expresie
- originalitate , expresivitate
- secvenţele didactice, împărţirea timpului de învăţare în funcţie de
ritmul elevului şi spaţiul alocat activităţii

Obiectivele specifice temei plastice , precum şi operaţionalizarea acestora


pot fi reprezentate grafic astfel :
Obiective ale temei plastice Exemple de activităţi –
„Compoziţia decorativă” operaţionalizarea obiectivelor
1. realizarea unei dominante - compoziţii aplicative – decorative
cromatice prin folosirea culorilor calde sau reci
- compoziţii decorative, folosind
griurile rezultate din cele trei perechi
de culori complementare şi griurile
valorice
2.obţinerea suprafeţei picturale - compoziţie decorativă realizată prin
prin suprapunere grafică suprapunere grafică
3. folosirea ritmului în - compoziţie decorativă folosind
compoziţia decorativă ritmul plastic
4. folosirea principiilor artei în -exerciţii de observare şi
compoziţii decorative recunoaştere a repetiţiei, alternanţei
şi a simetriei pe obiecte ( imagini )
de artă populară autentică
5. să distingă între punct şi linie - compoziţii decorative , folosind rolul
atât ca elemente decorative de decorativ şi constructiv
construcţie, cât şi ca
semnificanţi
6. să obţină structuri decorative - exerciţii de selectare prin stilizare a
prin extragerea elementelor trăsăturilor specifice formelor
specifice formelor studiate - compoziţii decorative cu forme
elaborate
7. recunoaşterea trăsăturilor - analiza unor lucrări de artă
definitorii ale artei decorative decorativă, prin dialog cu colegii şi
profesorul

În vederea stabilirii criteriilor de evaluare au fost introduse trei


dimensiuni , în concordanţă cu Obiectivele cadru stabilite prin
Programa şcolară şi Metodologia analizei şi evaluării imaginii plastice

1. – morfologia şi sintaxa imaginii : gramatica limbajului vizual ,


cunoaşterea şi utilizarea elementelor de limbaj plastic

2. - competenţe de ordin tehnic - capacitatea de exprimare


plastică utilizând materiale, instrumente şi tehnici variate ,
stadii de execuție

3. – raporturi expresiv compoziţionale ,dezvoltarea


sensibilităţii, a imaginaţiei şi a creativităţii artistice, a
capacităţii de receptare a mesajului vizual-artistic
Dimensiunile identifică trei direcţii principale de analiză a imaginii
plastice: tehnică, expresivitate, limbaj plastic 1 5 .

ITEMI DE EVALUARE

Operaţionalizarea dimensiunilor s-a realizat prin stabilirea unui număr de cinci


indicatori relevanţi. Indicatorii – itemii - au fost elaboraţi în raport de competenţele
specifice activităţilor artistice - plastice, unitatea de învăţare, obiective de referinţă,
conţinuturi şi metodologia evaluării acestor activităţi , sunt observabili , măsurabili.

CRITERII DE EVALUARE :
I 1 . elemente grafice specifice compoziţiei decorative
I 2 . ritm compoziţional
I 3 . acord cromatic / valoric
I 4 . originalitate, expresivitate
I 5 . grad de finalizare

1.Elevul foloseşte punctul, linia, forma ca elemente de limbaj


plastic cu rol constructiv , demonstrând stadiul de formare a acestei
competenţe prin următoarele niveluri de performanţă :

ITEM 1 ( I 1 )
Nota 1 - 5 Nota 6 – 8 Nota 9 - 10
foloseşte cu foloseşte fără foloseşte cu uşurinţă
dificultate dificultate punctul , elementele de limbaj
elementele de limbaj linia şi forma ca plastic cu rol
plastic cu rol elemente de limbaj constructiv şi
constructiv şi plastic cu rol decorativ , obţinând
decorativ , utilizând constructiv şi configurări complexe,
o paletă restrânsă decorativ , fără a prin ordonări şi
de configurări, obţine relaţii recontextualizări
îndrumat de profesor complexe de
configurare a spaţiului
plastic

2.Elevul foloseşte mijloacele de expresie plastică , demonstrând


stadiul de formare a acestei competenţe prin următoarele niveluri de
performanţă :

ITEM 2 ( I 2 )
Nota 1 - 5 Nota 6 – 8 Nota 9 - 10
foloseşte cu dificultate foloseşte fără foloseşte cu uşurinţă
mijloacele de expresie dificultate ritmul, ritmul, repetiţia,
plastică , utilizând o repetiţia, alternanţa, alternanţa, motivul
paletă restrânsă de motivul unic, ca unic, ca mijloace de
configurări, îndrumat mijloace de expresie plastică ,
de profesor expresie plastică , obţinând configurări
fără a obţine relaţii complexe,prin ordonări
complexe de şi recontextualizări
configurare a Obţine expresivităţi ale
spaţiului plastic punctului prin repetare,
densificare sau
rarefiere, grupare ,
alternare, ale liniei prin
mişcare, tensiune,
contrast , ale culorii
prin evidenţierea unui
centru de interes sau a
unor centri de interes
compoziţional

3.Elevul foloseşte valoarea şi / sau culoarea ca elemente de


limbaj plastic, cu rol constructiv , demonstrând stadiul de formare a
acestei competenţe prin următoarele niveluri de performanţă :

ITEM 3 ( I 3 )
Nota 1 - 5 Nota 6 – 8 Nota 9 - 10
foloseşte cu dificultate foloseşte fără realizează cu uşurinţă
culoarea şi /sau dificultate culoarea echilibrul cromatic şi /
valoarea ca elemente şi / sau valoarea ca sau valoric, prin
de limbaj plastic , elemente de limbaj obţinerea unei armonii
utilizând un număr plastic , fără a obţine cromatice . Foloseşte
redus de trepte valorice relaţii complexe de un număr mare de
şi /sau cromatice . configurare prin trepte valorice ,
Raporturile cromatice/ utilizarea unor configurează spaţiul
valorice sunt contraste sau game plastic prin utilizarea
dizarmonice cromatice unor game cromatice
compuse , game cu
două sau trei perechi
de complementare
4.Elevul obţine expresivităţi ale spaţiului plastic , demonstrând
stadiul de formare a acestei competenţe prin următoarele niveluri de
performanţă :

ITEM 4 ( I 4 )
Nota 1 - 5 Nota 6 – 8 Nota 9 - 10
foloseşte în mod configurează elaborează elementele
inexpresiv elementele echilibrat spaţiul de limbaj plastic şi
plastice cu rol compoziţional, fără a mijloacele de expresie,
constructiv, nu se obţine expresivităţi preocupându-se de
foloseşte de stilizare ale imaginii. evidenţierea raportului
ca element specific Dovedeşte un nivel conţinut – formă.
compoziţiei mediu de exprimare Dovedeşte un înalt nivel
decorative, preluând artistică de exprimare artistică ,
în mod neselectiv observând
datele oferite de caracteristicile artei
natură. Dovedeşte un decorative, identificând
nivel redus de elementele specifice
exprimare artistică stilurilor şi tehnicilor
studiate, realizând o
selecţie a conţinutului
informaţional-vizual

4.Elevul obţine performanţe de ordin tehnic folosind instrumente,


tehnici şi materialele de lucru , demonstrând stadiul de formare a
acestei competenţe prin următoarele niveluri de performanţă :

ITEM 5 ( I 5 )
Nota 1 - 5 Nota 6 – 8 Nota 9 - 10
nu finalizează finalizează parţial finalizează compoziţia,
compoziţia , nu este compoziţia, se este preocupat în
capabil să folosească foloseşte în mod elaborarea echilibrată a
instrumentele de inadecvat de suprafeţei pe ansamblu
lucru, tehnica şi tehnică , materiale şi şi detaliu , stăpâneşte
materialele instrumente de lucru tehnica şi materialele de
lucru, dovedind
măiestrie tehnică

Concluzii
Considerăm că modalităţile optime de evaluare trebuie să îmbine cât mai multe
procedee . Nu se poate vorbi despre o anumită formă de evaluare ca fiind adecvată
activităţilor artistice plastice . Profesorul selectează un set de metode evaluare , pe
care le combină în permanenţă . De exemplu, în mare parte din activităţi, pe lângă
evaluarea continuă – formativă , folosim evaluarea individuală şi frontală combinate
cu autoevaluarea .
Astfel evaluarea devine instrument de diagnosticare şi previziune asupra
rezultatelor prezente şi performanţelor ulterioare , având un caracter stimulativ.
Succesul şcolar şi performanţa trebuiesc apreciate însă în contextul mai larg al
interdependenţei factorilor biopsihologici – intelectuali , nonintelectuali şi a celor
sociopedagogici – şcoala , familia, grupul de prieteni ( I. Nicola, 1996 , pag. 415 )
Se poate observa că evaluarea comportă calităţi deosebite din partea
profesorului , asemeni artei de a preda !
În funcţie de tipul de lecţie , de o anumită secvenţă didactică , unitate de învâţare sau
de timpul alocat rezolvării unei teme profesorul recurge la un set de metode de
evaluare .

SUNT RECOMANDATE :
1. evaluarea permanentă , pe tot parcursul desfăşurării activităţii , individuală şi /
sau frontală . În cazul evaluării frontale , profesorul va prezenta în faţa întregii clase
lucrări aflate în diferite stadii de lucru ce corespund obiectivelor operaţionale propuse
şi în concordanţă cu itemii de evaluare enunţaţi . Profesorul argumentează motivele
pentru care o lucrare respectă tema plastică şi subiectul . În acelaşi timp se pot
analiza şi lucrări care nu îndeplinesc obiectivele propuse , profesorul precizând şi în
această situaţie motivele pentru care elevii trebuie să evite o abordare asemănătoare
.
În cazul evaluării individuale , profesorul trece pe la fiecare elev , precizând ce şi cât
s-a respectat din cerinţele temei sau ce nu s-a respectat din aceste cerinţe , dacă
este cazul . În această situaţie profesorul propune soluţii de rezolvare a temei .
2. autoevaluarea se realizează fireşte sub îndrumarea profesorului , prin dialog
dirijat . În acest caz , elevii îşi vor susţine cu argumente convingătoare lucrarea , iar
argumentele trebuie să fie expuse cu ajutorul noţiunilor noi învăţate,prin folosirea
unui limbaj adecvat , de specialitate .
3. evaluarea finală ( la sfărşitul unei activităţi sau după parcurgerea a mai multe ore
din cadrul aceleaşi teme ) se poate desfăşura sub forma unei expoziţii temporare ,
montată în sala de clasă, atelier sau într-un spaţiu adecvat din incinta şcolii . Vor fi
panotate lucrări cu un conţinut expersiv , original , precum şi lucrări aflate într-un
stadiu intremediar al demersului plastic ( caracterizat prin coerență ) . Acestea sunt
supuse discuţiei de grup , dirijată de profesor .

S-ar putea să vă placă și