- Studiu de caz -

Aveam de ceva timp in atentie pe una dintre pacientele mele care venea pentru cate o
“armonizare” emotionala din cand in cand. Programarea sedintelor am lasat-o la latitudinea ei, intuind
un psihic foarte sensibil si usor labil, astfel incat nu am vrut sa o fortez, ci sa vina singura catre terapie
si sa aleaga singura daca chiar vrea sa faca progrese reale in viata ei.
Subiectul acestei lucrari este clienta M, femeie, 32 de ani, necasatorita. Din primele discutii
aflasem deja ca locuieste inca acasa la parinti, fapt ce o nemultumea puternic si ii starnea un sentiment
de rusine si de incapacitate de a-si asuma propria viata de adult. In partea profesionala, avusese un
traseu destul de greu: desi absolventa a facultatii de psihologie cu note mari si cu un masterat incheiat,
din cauza problemelor financiare ale familiei a ales rapid un job prost platit in zona mass-media;
singura schimbare oarecum pozitiva din viata ei profesionala fusese demisia din primul loc de munca
catre un al doilea, tot in domeniul mass-media, cu la fel de multa munca si presiune psihologica si cu
un mediu la fel de “murdar” ideologic, insa putin mai bine platit. Putinii bani pe care ii castiga ii
redistribuia prioritar catre plata utilitatilor casei (desi locuieste cu parintii, ambii sunt pensionari, iar
mama are doar un venit minim ca ajutor de handicap), plus alocarea unor sume catre ratele pe care
parintii le au deja facute. Pe scurt, singurul ei venit de care se putea bucura erau banii de tigari si de
bilete de tramvai, nimic mai mult.
Motivul pentru care M. a hotarat sa ceara ajutorul a fost aparitia unui tanar in viata ei, pretext cu
care ea a inceput pentru prima oara sa-si puna intrebari despre ce isi doreste de fapt de la viata, cum ar
trebui sa arate, sa se simta, ce-si doreste la nivel emotional si relational, etc.
La prima sedinta de consiliere propriu-zis, am intrebat-o care ar fi targetul ei dupa terminarea
seriei de sedinte, ca sa stim pana unde avem nevoie sa mergem cu intalnirile noastre. Raspunsul ei a
fost pe cat de amuzant, pe atat de concludent din multe puncte de vedere: “Vreau sa arat si sa ma simt
atat de bine incat sa pot merge pe strada purtand doar o pereche de pantofi rosii cu toc cui.” (Am uitat
sa mentionez ca la inceputul intalnirilor noastre, in urma cu cca. 1 an, M era supraponderala la limita
spre obezitate, se imbraca exclusiv in negru si purta doar haine foarte largi, unisex, blugi si hanorac cu
gluga trasa vesnic pe ochi, incat uneori ii spuneam in gluma ca arata ca Batman).
Am stabilit ca prim scop al acelei intalniri gasirea unui minim de motivatie de a face ceva
pentru ea insasi, respectiv sa-si gaseasca resursele pentru a putea lucra la fizicul ei, ceea ce ar fi ajutat-o
sa inceapa un intreg proces de ridicare a stimei de sine. Intamplarea facea ca un amic de-al meu
nutritionist si dietetician tocmai facuse o oferta de consultanta gratuita pentru prima persoana care s-ar
inscrie in program, iar tanara M. a acceptat imediat provocarea, beneficiind astfel de un ajutor
specializat si pe latura alimentatiei. Astfel incat, in cel mai scurt timp, a ajuns de la o persoana ce
suferea de bulimie pe fond emotional, si care se indopa nervos pana varsa, la una care acum are grija de
alimentatia ei, astfel incat sa fie echilibrata din punct de vedere nutritiv si caloric, combinand dieta – ca
un nou stil de viata – cu exercitiul fizic in limita pe care i-o permite timpul si energia, in propria ei casa,
fara a fi astfel nevoita sa apeleze la resurse financiare. Rezultatul in decursul acestui an care s-a scurs
de la inceputul intrevederilor a fost o scadere de cel putin 16 kg, deloc neglijabila.
Tot in cadrul primei sedinte am cautat sa-mi explic cauza care a dus la situatia grea in care era
M. Din propriile povestiri, in urma cu 7 ani avusese loc o despartire dificila de un partener ignorant,
astfel incat decizia ei a fost sa se inchida fata de toata lumea si sa se izoleze intr-o munca seaca si
anosta, in care-si putea hrani furia si revolta tacuta. Fara a intra pe teritoriul unui psiholog, am incercat
in perioada urmatoare sa o redirectionez catre o gandire mai pozitiva, sa o ajut sa-si dea seama care-i
sunt resursele native – care nu tin neaparat de partea financiara, cum si-ar putea imbunatati ea singura
viata, si cum ar putea gasi mai multa libertate de decizie si de miscare, asumandu-si incet-incet rolul de
adult in propria-i viata.
Deja la a doua intalnire a simtit sa faca o schimbare. Fiindca incepuse deja programul de slabire
impreuna cu nutritionistul, a simtit sa faca o prima investitie in propria persoana: si-a achizitionat o
pereche de blugi noi, si a venit la sedinta cu o bluza gri, un prim pas fata de eternul negru. Considerand
primele semne ca fiind pozitive, am zis sa mergem mai departe sa izolam acele tipare gresite din
atitudinile ei inconstiente, astfel ca, o data constientizate, sa nu se mai lase prada lor. Desi isi dorea sa
faca niste schimbari absolut radicale si pe cat posibil urgente, erau multe semne de intrebare asupra
unor piedici care tot pareau sa apara. Am intrat astfel in zona “jocurilor psihologice” si am determinat
un “Da, dar...” care aparea peste tot, orice sugestie fiind intampinata cu un motiv suficient de bun
pentru a nu putea fi indeplinita.
Schimburi de replici intre noi de genul...”Cred ca ai nevoie sa socializezi mai mult, sa-ti gasesti
mai multe activitati in afara casei si serviciului” - raspunsul ei “Da, dar n-am prieteni, X nu iese ca are
copil mic, Y nu iese ca lucreaza tarziu, etc...”; sau “Daca-ti doresti sa dansezi, si tot nu ai partener, de
ce nu te inscrii la un curs de dans, unde ai avea automat pereche si te-ai putea distra?” - raspuns “Da,
dar nu am bani pentru un curs de dans, si apoi seara dupa serviciu sunt prea obosita...” etc...
Descoperind la ea un real talent artistic, am tot incercat sa-i sugerez sa-si reia pasiunea
desenului, pentru a se defocaliza de pe problemele de la servici, insa o data ajunsa in punctul acesta
discutia, am descoperit ca exista si foarte multa lene in atingerea propriilor obiective, o lipsa reala de
motivatie, procrastinare si un nesfarsit tipar gen “muieti is posmagii” de a i se da totul de-a gata fara
efort, si nici macar de a nu primi o data ce i s-a facut o oferta de nerefuzat. Credinta in faptul ca nu este
in stare sa-si rezolve singura problemele, ca problemele in sine sunt de nerezolvat, “de ce altii pot si eu
nu?”...o stare asumata de victima, care nu vrea efectiv un ajutor practic, ci vrea in primul rand sa-i fie
recunoscuta suferinta. O data ce i-am validat-o, pentru ca avea nevoie de aceasta recunoastere, am
descoperit impreuna cum tiparul de victima nici macar nu-i apartine, ci de fapt este un comportament
invatat de la mama; astfel incat M. a devenit acum constienta si nu mai apeleaza la atentia si energia
celor din jur ori de cate ori ceva nu e in regula in viata ei.
Am intrebat-o atunci pe ea, care va fi semnul la nivel personal ca ceva s-a schimbat in atitudinea
ei fata de viata. Mi-a spus atunci ca va incepe sa-si depuna CV-uri la alte firme, in loc sa mai stea sa se
planga mereu de cat de groaznica este munca si cat de prost este platita.
Mentionez ca intalnirile noastre s-au desfasurat la interval cam de o luna, astfel incat progresele
de la o sedinta la alta au fost usor de remarcat. Problemele erau vechi si era nevoie de ceva timp pentru
clienta mea ca sa integreze toate “umbrele” si tarele pe care le purta cu ea in mod inutil, si pentru
gasirea celor mai bune resurse proprii pentru a face o schimbare catre o noua directie in viata.
A treia intalnire s-a axat pe a face un pic de curatenie in viata, a gasi prioritatile. Constientizarea
faptului ca nu te ajuta la nimic sa te gandesti mereu la problema si sa o rasucesti pe toate partile, ci mai
degraba sa gasesti fatetele bune din situatia care este, sa gasesti puterea de a accepta. Si-a dat seama ca
are multe de iertat atat mamei, o victima perfecta in rolul ei, cat si colegilor de servici care pareau sa fie
agresivi fara motiv cu ea – descoperind insa in ea insasi o cantitate enorma de furie pe care o manifesta
la un nivel subtil si inconstient. Primul pas in aceasta directie a fost sa-si recunoasca propria furie si sa
inteleaga ca nu din vina colegilor era ea asa de nervoasa, ci din cauza propriilor amanari nesfarsite si a
obiceiului de a-si da singura cu stangul in dreptul in orice privinta. Treptat a recunoscut niste tipare
comportamentale masochiste si a concluzionat ca daca nu mai vrea sa sufere, cel mai bun lucru ar fi sa
nu se mai faca ea pe ea insasi sa sufere, acordandu-si astfel propria valorizare in ochii ei, inainte ca
ceilalti sa i-o ofere. Si-a dat singura seama ca nu se pretuieste indeajuns, si apoi se plange ca cei din jur
o desconsidera. Un element care mi-a “sarit in ochi” a fost acela ca isi cumpara mereu doar mancarea
cea mai ieftina, doar ce se gaseste la vrac, pentru o diferenta infima de pret dar potential una mare de
calitate, si ca isi refuza orice fel de iesire- la un suc, un film, etc. In urma unei discutii clare si serioase
despre prioritati, si-a dat seama ca, desi situatia ei financiara este una destul de precara, totusi isi
datoreaza siesi macar dreptul la o mancare sanatoasa, proaspata, si ca macar o data pe luna isi poate
permite sa iasa la un suc cu prietenii.
In intervalul dintre a treia si a patra sedinta clienta M. a avut curajul sa ii ceara sefului ei o
marire de salariu, si nu una oarecare cu 50 de lei, ci cu cel putin 300 de lei, ca sa se poata descurca mai
bine. Am incurajat-o cand am auzit vestea si, la scurt timp dupa discutia cu seful ei, chiar a primit
marirea pe care o astepta, astfel ca acum isi permite intr-adevar sa iasa in oras cand este cazul, ba chiar
sa faca mici atentii prietenilor, lucru care ii aduce mare bucurie si stima de sine. Incepe sa se simta “in
rand cu oamenii”, mai acceptata, mai “normala”, mai acceptabila din punct de vedere social.
Discutand apoi despre initativa ei curajoasa, am gasit o schimbare comportamentala radicala de
la tiparul de victima la cel de a-si asuma reusitele sau esecurile intr-un mod mai putin emotional. I-am
propus sub forma unui joc sa raspunda la niste intrebari aparent fara legatura intre ele, intentia mea
fiind de a o face sa constientizeze driverele motivationale ce stau la baza actiunilor ei. Astfel, daca la
inceput era o tanara profund timorata si abia putea sa vorbeasca cu un strain sau sa-si sustina punctul de
vedere, oricat de acuzata pe nedrept ar fi fost, si singura ei dorinta sincera era sa fie acceptata, pe placul
celorlalti, insa vesnic cu o urma de frustrare ca nu a fost vazuta, recompensata, si mustind a
razbunare...intr-un timp viitor inexistent (incadrandu-se perfect in tipologia “Please you, please me”),
incepea sa se deplaseze constient catre o tipologie “Be strong” fara insa elementele excesive ale acestei
tipologii. Avand ea insasi experienta fragilitatii emotionale, era acum constienta cum nu ar trebui sa dea
celorlalti directive, ci recomandari; cum sa se relaxeze ca sa poata vizualiza solutii originale, si fiind
constienta ca atingerea obiectivelor este doar unul dintre aspecte, fiind nevoie si de relaxare si placere
in aceasta calatorie numita viata.
Urmatoarea sedinta, a cincea, a debutat cu o surpriza: desi imi spusese cat de mult isi doreste un
par lung si o alura feminina, M. tocmai se tunsese scurt, si ii statea chiar foarte bine, o tunsoare foarte
chic, asezonata cu o fusta lunga (prima fusta pe care am vazut-o la ea vreodata) de culoare rosie, si o
bluza tip ie foarte feminina, combinatie care lasa sa se zareasca formele feminine...se terminase epoca
“Batman”, si incepuse epoca femeii. Facuse toata aceasta schimbare recent si arata complet schimbata,
intreaga atitudine era una deschisa si cu mult mai mult curaj. Secretul era insa ca voia sa-l impresioneze
in sfarsit pe acel tanar de care se indragostise initial si de dragul caruia incepuse ea sa faca toata aceasta
schimbare in directia dezvoltarii ei personale. Fiindca niciun lucru facut de dragul altuia nu da cele mai
bune roade, ci doar lucrurile facute cu adevarat in sensul respectului de sine si pentru propria evolutie,
bineinteles “soarta” a facut ca tanarul respectiv sa o ignore in continuare, astfel incat aveam din nou in
cabinet o inima ranita si un orgoliu ciobit, cu intrebari fara sens. Daca facuse toti pasii, de ce o
respingea in continuare? Astfel ca am considerat foarte oportun sa o trec prin cel mai eficient exercitiu
de ridicare a stimei de sine pe care l-am intalnit in zona dezvoltarii personale, jocul de-a critica sau
“Judeca-ti aproapele”. Deci, ignorand si inversand toate conceptele spiritualitatii si moralitatii de bun
simt, l-am luat pe tanarul respectiv la judecat aspru pentru cum s-a comportat cu M. Ea a avut astfel
ocazia nu numai de a-si descarca niste nervi inutili, ci si sa-si dea cu adevarat seama cat de nepotrivit
fusese comportamentul acelui tanar fata de ea, si ca de fapt inca nu o valorizeaza suficient, ca inca nu o
poate percepe ca pe o femeie, ci cel mult ca pe o companioana buna de iesit la o bere si cam atat. Prima
concluzie a fost ca situatia in sine nu merita nervii ei. A doua concluzie relevanta a fost ca, desi facuse
o schimbare semnificativa deja in viata ei, la nivel interior ea inca nu se putea privi pe sine ca pe o
femeie demna de iubit si de respectat, astfel incat i-am recomandat ca “tema” pana la urmatoarea
intalnire sa exerseze iubirea fata de sine in cele mai diverse moduri care-i vin in cap.
Unul dintre rezultatele acestei teme a fost ca si-a dat seama cat de nesanatos este atasamentul de
o anumita persoana, si cat de nesanatos este sa proiectezi asupra acelei persoane niste asteptari care sa
te faca pe tine sa te simti bine, fara ca tu insa sa lucrezi in profunzime cu tine. Cumva, iubirea
aproapelui dupa care tanjea ar fi fost o forma de “pastila magica” care i-ar fi rezolvat toate problemele.
Si-a dat singura seama ca in viata ei se comporta ca un copil atunci cand ar trebui sa adopte
pozitia adultului, si dimpotriva ca un parinte atunci cand ar fi in regula sa dea voie copilului sa iasa la
suprafata. A sasea noastra sedinta asadar s-a invartit in zona analizei tranzactionale si am incercat sa
determinam schemele de reactie in relatiile ei. Intre ea si prietenele ei apropiate, relatia cultivata era
una de “copil – copil”, in care amandoua isi dau voie sa fie “copilul liber” si spontan, creativ, spre
diferenta de starea de baza care predomina in restul timpului, in mediul social public, respectiv starea
supusa a “copilului adaptat” care nu are incotro decat sa se conformeze la normele impuse spre a nu fi
pedepsit. Pe de alta parte, de cand incepusem sedintele noastre de consiliere si M facea ceva pasi in
directia descoperirii de sine, ea incetase sa afiseze comportamentul copilului spasit in fata parintilor, ci
dimpotriva, incepuse sa le dea lectii de morala, afisand un comportament de aceasta data de parinte
normativ excesiv si autoritar, lucru care bineinteles ducea inca la certuri in familie. Asa ca, oarecum pe
nesimtite, salvatorul se transformase in victima si victima in calau, atacandu-si presupusii atacatori.
Pana la urma, deciziile privind evolutia ei personala pe mai departe in viata am cazut de acord
ca ar fi bine sa fie privite prin perspectiva reala a adultului, nu ca o perspectiva lipsita de suflet, ci ca o
perspectiva asumata, cu plusul si minusul simultan in vedere, cantarind beneficiile si pierderile din
toate punctele de vedere, atat material si social, cat si emotional si relational. Comportandu-se ca un
real adult, asa cum isi dorea de fapt, le dadea o sansa si parintilor ei sa isi insuseasca acelasi
comportament de adult responsabil si asumat, dupa cum si colegilor ei de servici le dadea sansa sa nu-si
mai bata joc de ea si nici sa puna vreun fel de presiune pe ea, ci sa o trateze ca pe un coechipier, de la
egal la egal.
Ajunse in punctul acesta, am simtit nevoia sa facem un fel de recapitulare a rezultatelor obtinute
pe parcursul celor 6 luni de consiliere, pentru ca era evident ca am parcurs o cale lunga si multe s-au
schimbat pe parcursul intalnirilor noastre, sa vedem daca mai considera necesar sa continuam
intalnirile. Recapituland in propriile ei cuvinte, am gasit impreuna ca relatia cu parintii a capatat o
nuanta mult mai sanatoasa, relatiile de serviciu la fel s-au imbunatatit dramatic, salariul ii crescuse, din
toate partile (parinti, colegi, prieteni, inclusiv superiori) avea mult mai mult respect si incepuse intre
timp sa fie privita ca un model de comportament; lucrand cu sine a reusit sa-si stabileasca prioritatile in
viata; a depus CV-uri si chiar a mers la mai multe interviuri, rezervandu-si dreptul de a cauta cea mai
buna varianta pentru dezvoltarea ei ulterioara; intre timp si-a pus la punct toate atuurile, respectiv si-a
exersat engleza, si-a adunat diplomele, si mai ales si-a redescoperit bucuria de a crea arta pentru
placerea sufletului ei. Intre timp tanarul vizat a devenit doar unul dintre pretendentii la atentia ei, ea
avand mult mai multa incredere in ea si in capacitatile ei. La acest moment planuieste calatorii de
relaxare sau pentru inspiratie artistica, pe care le va pune in aplicare in scurt timp. A invatat calea
recunostintei versus cea a luptei cu care era obisnuita, vazand pe propria piele cum suferinta a fost un
bun sfetnic, insa bucuria este unul si mai bun. Si-a descoperit si redescoperit calitati si multe resurse de
putere despre care nu fusese constienta. A descoperit puterea pe care ti-o ofera disciplina interioara si
faptul ca singurul dusman in dezvoltarea ei, precum si singurul ajutor real la care poate apela, este chiar
ea insasi.
Pe mai departe am hotarat sa ne vedem doar cand/daca mai simte ea nevoie poate de o mica
ghidare, pentru ca acum este capabila sa ia singura decizii si sa-si asume alegerile. Iar pentru anumite
blocaje interioare pe care le-am identificat la nivel subtil, a hotarat sa apeleze la cateva sedinte de
hipnoza regresiva cu un psiholog specializat. Tinem in continuare legatura si rezultatele se fac vizibile
in viata ei, incet si sigur devine o femeie matura responsabila si impacata cu propria viata, care-si poate
construi cariera si familia pe care si le doreste.