Sunteți pe pagina 1din 8

LITERATURA ROMÂNĂ POSTBELICĂ

(C 1-2)
Prof. univ. dr. Nicolae Ioana

1.1.1. Consideraţii generale

1.1.1.1. Clarificări necesare


Ceea ce numim, în mod generic, „literatură postbelică” reprezintă o realitate mult mai
complicată decât oricare alta dintre cele discutate până acum. Un prim factor care dificultează
prezentarea coerentă a acestei perioade este durata ei, mai extinsă decât a celorlalte, exceptând
epoca veche în care faptele propriu zise de literatură sunt puţine şi sumare. Măsurat strict
convenţional de la sfârşitul celui de al doilea război mondial (1944) până azi, timpul postbelic
însumează şase decenii. Decurge drept necesară de aici introducerea unor principii apte să asigure
o mai bună organizare a unei astfel de materii. Pe de altă parte, până în 1989, fenomenul literar
românesc s-a desfăşurat sub semnul unui regim politic care, prin natura sa totalitară, i-a alterat,
uneori profund, specificitatea, suprimându-i sau doar restrângându-i libertăţile, controlând, în
orice caz, actul creaţiei în moduri diferite şi cu instrumente diverse.
În aceste condiţii, separarea valorii de nonvaloare este o operaţiune necesară, dar şi
delicată, pentru că măsura unei astfel de aprecieri trebuie să ţină seama de o sumă de factori
contextuali. Este de precizat, apoi, că biografia unora dintre cei mai importanţi scriitori care se
afirmaseră între cele două războaie, continuă şi în epoca postbelică, dar statutul lor social şi
literar este, în unele cazuri, serios afectat de atitudinea puterii politice. Mihail Sadoveanu, Lucian
Blaga, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi sunt numai câteva dintre cele mai rezonante nume.
Încât, deşi existenţa lor ar fi putut garanta continuitatea firească a fenomenelor literare,
înregistrăm mai degrabă o ruptură brutală de direcţiile artistice conturate în epoca anterioară.
O anume importanţă pentru înţelegerea acestor fenomene prezintă şi faptul că adeziunea
unora dintre aceşti scriitori la ideile regimului politic comunist a putut confuziona interpretarea
creaţiilor pe care le-au dat la iveală în acest timp. În sfârşit, după 1989, s-au conturat câteva
tendinţe negatoare sau deformatoare care au vizat întreaga literatură creată anterior acestei date.
De pildă, opera unora dintre scriitorii însemnaţi ai anilor şaizeci a fost pusă în discuţie şi
clasificată cu criterii nespecifice, care au putut denatura actul de evaluare şi au creat o imagine
eronată asupra aşezării acestora pe scara de valori.
Asupra câtorva dintre aceste tendinţe merită să zăbovim, pentru că, în absenţa unei grile
critice, efectul lor poate fi dăunător. Cele mai multe dintre ele îşi datorează excesele situării
factorului politic şi a celui estetic într-un raport rigid, care ignoră aspecte importante ale acelei
epoci.

1.1.1.2. Raportul politic – estetic


După 1989, lumea literară românească, destul de agitată, a înregistrat unele tendinţe ale
căror origini se află în afara domeniului specific al literaturii. În opinia unor critici sau (doar)
publicişti literari, personalitatea câtorva scriitori postbelici importanţi ar trebui reevaluată din
unghiul relaţiei lor cu puterea politică. O relaţie reală uneori, dar prezentată exagerat în aceste
tentative „reevaluatoare”, alteori închipuită şi acuzată în mod nejustificat.
Prin paginile unor publicaţii de pe la începutul epocii postdecembriste se vorbea de nevoia
înfiinţării unui „tribunal al scriitorilor” sau chiar a unui „Nurnberg românesc” în faţa căruia ar fi
trebuit să compară, în persoană sau în efigie, Dumitru Radu Popescu, Eugen Barbu (pe atunci în
viaţă), Nichita Stănescu, Marin Preda sau Mihail Sadoveanu.

1
Despre acesta din urmă, de pildă, cineva scria că istoria literară „urinează pe opera sa”.
Nu vreau să-i pomenesc şi numele. Ţi-ai putut da cu siguranţă seama că termenii citaţi îl situează
pe autorul lor într-o categorie deloc glorioasă. Cât priveşte ideea instituirii unor instanţe
„justiţiare” şi punitive, să spunem doar că ea vine dintr-o febrilitate maladivă a gândirii, pe care
perioadele mai tulburi ale istoriei le provoacă firilor prea pătimaşe. Cu mare grăbire şi fără nici
un fel de nuanţare, emiţătorii unor astfel de idei pun în seama scriitorilor amintiţi mai sus – şi a
altora – vina de a fi colaborat cu regimul comunist.
Se cuvine să deschidem aici o scurtă discuţie lămuritoare.
Mihail Sadoveanu, de pildă, a aderat, aproape imediat după 1944 la ideile puterii abia
instalate. Această adeziune s-a concretizat în câteva scrieri în care devotamentul scriitorului faţă
de noua politică de atunci era manifest: „Lumina vine de la răsărit”, „Păuna Mică” sau „Mitrea
Cocor” sunt astfel de texte. Sigur, atitudinea prozatorului interbelic poate fi calificată şi în
termenii oportunismului sau ai colaboraţionismului.
Calificarea ar presupune însă o anume discontinuitate în raport cu ţinuta sa ideologică
anterioară războiului. Or, o privire fie ea şi sumară asupra întregii prezenţe publicistice şi artistice
a scriitorului arată o consecvenţă inechivocă a convingerilor „de stânga” din care se revendică
mai toate scrierile sale cu caracter social. Din acest punct de vedere, Sadoveanu epocii comuniste
nu are altă identitate ideologică decât cel dinaintea acesteia. Mai cu îndreptăţire pot fi
descalificate manifestările sale literare din punct de vedere artistic. Texte precum ultimele două
din cele trei citate sunt de valoare îndoielnică, dacă nu de-a dreptul submediocră.
În cazul lui Eugen Barbu, lucrurile au altă înfăţişare. Prozatorul a condus o revistă
„culturală” – „Săptămâna” – în care, destule evidenţe, indică o direcţie în serviciu comandat şi în
folosul puterii. Numeroşi scriitori ai momentului au fost defăimaţi în paginile acestei publicaţii,
iar opera lor minimalizată.
Ar fi însă interesant de văzut, când pasiunile create de aceste episoade se vor mai domoli,
dacă chiar toate analizele şi verdictele literare date de Eugen Barbu au fost neîndreptăţite. Spiritul
polemic şi critic al prozatorului au avut de multe ori ţinte valabile. Astăzi deja, se poate vedea că
gloria literară a unora dintre cei vizaţi (sau cel puţin a unora dintre producţiile lor) este mai mică
decât aceea că au fost „înjuraţi” de Eugen Barbu.
Dumitru Radu Popescu a îndeplinit câţiva ani înainte de 1989 funcţia de preşedinte al
Uniunii Scriitorilor, calitate care pentru criticii săi se confundă cu aceea de „om al puterii”.
Judecată din nou pripită, pe care romanele sale o contrazic.
Cât îl priveşte pe Marin Preda, „colaboraţionismul” său ar consta în faptul că a deţinut
directoratul editurii „Cartea Românească” şi că nu a manifestat o atitudine anticomunistă făţişă.
Nu insist. Scriitorul se apără singur cu opera sa. Totuşi: merita Preda mai puţin decât alţii această
funcţie? A deturnat editura în alte direcţii decât cele care îi erau menite? Oricine ar face un
inventar al cărţilor editate aici sub directoratul său îşi poate da seama că orice acuză este
neîntemeiată. Pe de altă parte: ce ar fi câştigat literatura română dacă Marin Preda ar fi ieşit în
pieţele publice şi ar fi clamat lozinci anticomuniste. Ne-am fi ales cu un disident (inutil) în plus
şi cu un mare scriitor mai puţin. Daunele ar fi fost uriaşe.
Exemplele de acest fel se pot înmulţi. Scopul nostru este însă acela de a atrage atenţia
asupra unui fenomen care îşi are originea mai degrabă în complexe mărunte decât în intenţia
autentică de a „asana” moral literatura română.
Un lucru este însă sigur. Toate aceste tentative demolatoare se întemeiază, deliberat sau
nu, pe o confuzie gravă: judecăţile morale – mai mult, mai puţin sau deloc îndreptăţite – sunt
extinse şi asupra operei scriitorului, care, în concepţia celor ce colportează astfel de idei, ar
scădea proporţional cu „vinovăţiile” morale şi politice ale autorului.

2
Eroarea este pe cât de evidentă, pe atât de gravă. Textul artistic este un univers
independent de biografia scriitorului şi de persoana sa fizică. La fel, sa u mai ales, valoarea lui.
Astăzi nu ştim şi nu are vreo importanţă ce apucături imorale avea, dacă avea, Sofocle. „Oedip
rege” şi „Antigona” fac inutile speculaţiile pe această temă.
Între convingerile politice ale unui scriitor şi calitatea artistică a operei sale nu există
vreun raport de detreminare. „Hanul Ancuţei” sau „Vânătoarea regală”, „Princepele” sau
„Moromeţii” rămân opere de neîndoielnic nivel artistic indiferent de statutul civic al autorilor lor.
Desigur, în orice literatură, e nevoie ca scara de valori constituită la un moment dat să fie
reanalizată şi, eventual, reorganizată. Numai că acest proces nu se poate realiza cu criterii extra –
estetice. O tendinţă la fel de neîntemeiată s-a manifestat şi în tentativa de a evalua literatura
postbelică în ansamblul ei. Unii comentatori au calificat această secvenţă de istorie literară drept
o „Siberie a spiritului”. Alţii o întinsă „Sahară”. „Metaforele” pot părea inspirate, dar realitatea la
care fac ele referire nu le justifică. Intenţia din care au rezultat poate fi, până la un punct, de
înţeles. Comunismul, ca ideologie şi regim politic, trebuia pus sub acuzaţie, iar consecinţele sale
nefericite divulgate pentru a aneantiza cauzele care le-au produs. De aici până la negarea oricărei
manifestări creatoare notabile este însă o distanţă echivalentă cu aceea dintre firesc şi exces sau
chiar neadevăr. Oricine citeşte literatura anilor şaizeci, şaptezeci sau optzeci poate să-l contrazică.
Pe de altă parte, istoria culturii universale oferă destule şi serioase argumente contrare.
Sub Inchiziţie, oricât de aprigă a fost prigoana, spiritul creator nu a încetat să se manifeste. La fel
sub dominaţia nazistă sau, mai aproape de subiectul nostru, în Rusia sovietică a epocii staliniste.
Au trăit şi au creat acolo Bulgakov, Ilf şi Petrov, Şukşin… La noi, Nichita Stănescu, Marin
Preda, Marin Sorescu…
E adevărat, factorul politic face obligatoriu parte din ecuaţia creaţiei literare şi nu se poate
nega poziţia de autoritate pe care a deţinut-o în raporturile sale cu domeniul esteticului. Numai că
presiunea politicului asupra spiritului creator nu a fost egală pe parcursul celor 45 de ani de
comunism. Ca urmare, literatura acestei perioade nu poate fi evaluată şi calificată cu o singură
măsură, ci nuanţat, după cum s-au modificat şi datele acestei ecuaţii.
Simţul adevărului trebuie să învingă oroarea justificată determinată de un regim pe care
oricum istoria l-a aneantizat. Privite din acest unghi, fenomenele literare postbelice pot beneficia
de o judecată mai puţin pătimaşă şi, ca efect, mai dreaptă. În funcţie de modificările de accent
survenite în evoluţia raportului dintre factorul politic şi cel estetic, propun următoarea etapizare a
literaturii postbelice:

1.1.2. Periodizare

1.1.2.1. 1944 – 1948


Instalarea regimului comunist, în august 1944, nu a însemnat şi înstăpânirea imediată
asupra întregii societăţi româneşti. Puterea politică avea, pentru moment, alte priorităţi. Între ele,
cea mai importantă – înlăturarea adversarilor politici şi consolidarea puterii. În aceste condiţii, şi
pentru acest scurt interval de timp, nu se poate vorbi de o imixtiune directă şi instituţionalizată în
domeniul creaţiei literare.
Dacă se poate vorbi, şi se poate, de perturbări politice ale spaţiului literar, acestea îşi au
originea chiar în interiorul breslei scriitoriceşti. Ca totdeauna în perioade de mari răsturnări
politice, în lumea artistică se manifestă tendinţa de repunere în discuţie a valorilor consacrate şi
de reaşezare a scării axiologice. De obicei, fenomenul se întemeiază pe criterii care vin din afara
domeniului estetic, asociind cel mai adesea judecăţi de ordin politic şi etico-moral. Demascările,
denunţurile, chemările în faţa unor „instanţe morale” sunt procedee frecvente în epocă. Autorii

3
acestor iniţiative sunt, de multe ori, scriitori fără prestigiu care se folosesc de împrejurări pentru a
se elibera de complexul insignifianţei.
Nu e lipsit de importanţă faptul că semnalul acestor denunţuri îl dă un oarecare Oscar
Lemnaru, care, încă din septembrie 1944, iniţiază rubrica „perna cu ace” în ziarul (atenţie!)
„Dreptatea”, oficios al opoziţiei ţărăniste. E o dovadă certă că primele imixtiuni politice în viaţa
literară nu se datorează autorităţii abia instalate. „Programul” rubricii citate este inechivoc: „Prin
faţa acestui reflector vor trece, ca la poliţie, răufăcătorii, toţi aceia care, sprijiniţi pe confuzia de
odinioară, au răspândit prin fluviul negru al cernelii, ura, minciuna, impostura. Vor veni să dea
socoteală toţi deţinătorii de condeie ai unei epoci defuncte (…). Vom scotoci toate ascunzişurile
presei şi tiparului, vom cotrobăi prin toate hrubele întunecate în care zac uneltele de lucru ale
unei generaţii imbecile şi le vom aşeza la locul de onoare în muzeul acuzator al momentului de
astăzi”.
Un program încrâncenat, care concurează strâns cu zelul „acuzatorilor” din presa
comunistă oficială de mai târziu. Cine sunt „răufăcătorii” şi „imbecilii”? Constantin Noica, Emil
Cioran, Mircea Eliade, urmaţi de Nae Ionescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu,
Brătescu-Voineşti, Ion Marin Sadoveanu, Nichifor Crainic, Mihail Ralea, George Călinescu…
Teza conform căreia talentul şi valoarea încetează să mai existe în faţa criteriului moral, de fapt
politic, acum se constituie: „În acest moment crucial pentru istoria lumii, umanitatea nu se va lăsa
înşelată de prejudecata talentului”. (apud Ana Selejan, volumul „Trădarea intelectualilor”).
Dincolo de aceste răfuieli lăuntrice, literatura română a primilor ani de după război se
dezvoltă în inerţia timpului interbelic şi îşi păstrează libertăţile fundamentale ale creaţiei până
spre 1948. Scriitorul poate, încă, să opteze pentru orice temă şi pentru orice formulă estetică pe
care o consideră adecvată structurii sale artistice şi materialului transfigurat. Două exemple
ilustre sunt argumente suficiente pentru această teză. Lucian Blaga îşi publică în 1946 „Trilogia
valorilor”, iar în 1947 apare volumul „Una sută una poeme” semnat de Tudor Arghezi.
Prelungind spiritul literaturii interbelice, intervalul dintre anii 1944 – 1947 reprezintă,
practic, etapa finală a acestei epoci. La urma urmei, evenimentele care delimitează perioadele
literare sunt, într-o anume măsură, convenţionale. în orice tentativă de periodizare este în primul
rând important spiritul epocii.
Este de remarcat, totuşi, că în această etapă literatura română nu dă la iveală prea multe
realizări artistice notabile, în ciuda faptului că generaţia care se afirmase spectaculos între
războaie se află în plină putere creatoare. Muriseră Eugen Lovinescu şi Liviu Rebreanu, dar se
aflau la vârsta creaţiei mature Camil Petrescu, Hortensia Papadat – Bengescu, Lucian Blaga,
Tudor Arghezi, chiar şi Mihail Sadoveanu. Explicaţia nu trebuie căutată în acţiunea factorului
politic, care, după cum am văzut, întârzie să se manifeste represiv, ci în înseşi datele interne
specifice ale fenomenului literar. Este neîndoielnic că efortul uriaş de modernizare consumat în
timpul dintre războaie a condus creaţia la un soi de manierism. Destui scriitori care
experimentaseră formule noi tind acum să-şi imite propriile modele. Pe de altă parte, experienţa
războiului, ca totdeauna în astfel de împrejurări, a determinat nevoia de reconsiderare a ideii de
literatură şi a funcţiilor acesteia.
Totuşi, perioada pe care o analizăm aici nu este lipsită de evenimente literare demne de
luat în consideraţie. Chiar în anii războiului se afirmase generaţia albatrosistă: Geo Dumitrescu,
Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru şi alţii. Primul dintre ei, lider al grupării şi fără îndoială cel
mai talentat exponent ale ei, publică în anul 1946 volumul „Libertatea de a trage cu puşca”,
moment important în reconsiderarea limbajului poetic. În 1945 apare, chiar dacă pentru foarte
scurtă vreme „Revista Cercului Literar” de la Sibiu care afirmă ferm doctrina literară estetizantă a

4
acestei grupări (Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ioanichie
Olteanu etc).
Ultima creaţie importantă rezultată din spiritul literaturii interbelice este volumul de debut
al lui Marin Preda, „Întâlnirea din pământuri”, apărut în 1948. Criticile severe la care va fi supus,
imediat după apariţie, acest volum sunt, alături de altele, semne că libertăţile literare interbelice
intră sub zodia nefericită a limitărilor şi chiar a interdicţiilor.

1.1.2.2. 1949 – 1960


Încă din anul 1948, regimul comunist începe să ia în stăpânire domeniul creaţiei literare.
Adversarii politici fuseseră înlăturaţi iar instituţia monarhică desfiinţată în decembrie 1947. Viaţa
politică românească se reduce, de acum, la existenţa unui singur partid, care exercită puterea în
mod discreţionar şi al cărui program vizează dizlocarea întregii societăţi româneşti din temeiurile
ei democratice. Se „reformează” învăţământul, se „reformează” chiar şi ortografia, dar mai ales
începe „reformarea” economiei, în sensul eliminării proprietăţii private.
Evident, literatura nu poate nici ea scăpa de acest tăvălug „reformator”. Îndeosebi
potenţialul ei propagandistic va fi exploatat foarte intens în următorul deceniu. Asaltul politic
asupra literaturii române este declanşat pe mai multe direcţii.
Eliminarea modelelor. În 1948, ziarul „Scânteia” publică un articol semnat de un oarecare
Sorin Toma şi intitulat „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei” în care, la comandă, autorul
atacă violent creaţia lirică a lui Tudor Arghezi. Imputările nu vin, desigur, din zona esteticului, ci
din aceea politico-ideologică. Ţinta acestui articol şi a altora similare este evidentă: marii
creatori interbelici care nu aderaseră explicit la politica partidului unic trebuia să fie înlăturate din
viaţa literară, din istoria literaturii şi din conştiinţa publică.
Vor avea această soartă, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Hortensia Papadat –
Bengescu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade şi destui alţii. Unii vor ajunge în
închisori ispăşind varii „păcate” ideologice. Li se reproşează, după caz, „reacţionarismul”,
„obscurantismul ideologic”, „misticismul”, etc. Nu vor mai publica, iar cărţile le vor fi
îndepărtate din biblioteci. Lectura operei lor devine un delict şi se va mai face doar într-o
primejdioasă clandestinitate.
Fenomenul nu-i vizează doar pe scriitorii în viaţă, ci şi pe cei clasicizaţi. Titu Maiorescu,
de exemplu, ori Octavian Goga şi Ioan Slavici. Chiar în opera lirică eminesciană se operează o
„selecţie” drastică, insistându-se pe creaţiile care puteau fi exploatate ideologic. Geniul, de pildă,
este definit drept fiinţa superioară „neînţeleasă de regimul burghezo – moşieresc.
Câteva generaţii studioase, inclusiv filologice, se vor forma în absenţa modelelor literare
autentice. În locul acestora, trec drept valori destui scriitori submediocri care se evidenţiaseră prin
devotamentul faţă de programul partidului unic. Acestora li se adaugă un număr de scriitori
sovietici „exemplari”.
„Conceptele” proletcultiste. Unul dintre termenii puşi în circulaţie de diriguitorii politici
ai culturii deceniului al şaselea este „realismul socialist”. Se observă uşor că sintagma conţine doi
termeni aflaţi în contradicţie, pentru că realismul nu suportă o etichetă de ordin doctrinar politic
cu efect deformator asupra reflectării realităţii. De fapt, literatura rezultată din această exigenţă a
epocii aboleşte realitatea şi o înlocuieşte cu o imagine a ei fabricată în laboratoarele propagandei
comuniste.
„Literatura pentru mase” ar fi, în concepţia ideologilor vremii, o literatură pe înţelesul
tuturor. De aici, o serie de consecinţe, între care elementarizarea limbajului poetic şi
schematizarea construcţiei epice.

5
„Critica de îndrumare” îşi asumă funcţia de a veghea ca opera literară să respecte
exigenţele dogmatismului politic şi să sancţioneze orice abaterea de la „linia partidului”. Aceste
„devianţe” sunt multe şi odată depistate în creaţie îl pun în mare pericol pe autorul ei:
naturalismul, psihologismul, estetismul sunt considerate manifestări ale unei gândiri „retrograde”,
„reacţionare”, reminiscenţe primejdioase ale mentalităţii regimului anterior. Critica estetică este
abolită, iar criticii literari ai momentului vor prelua şi vor practica metoda sociologică a lui
Constantin Dobrogeanu – Gherea, pe care o vor coborî în vulgaritate. „Lupta de clasă” este o
idee împrumutată, ca mai toate celelalte, din „teoriile literare” staliniste. Ea devine o temă
obligatorie a creaţiei proletcultiste chemate să contribuie la eliminarea „rămăşiţelor burghezo –
moşiereşti”.
Creaţia. E limpede că din astfel de direcţionări nu putea ieşi o literatură de calitate. Când
specificul estetic devine o noţiune ilicită, iar literaturii i se rezervă exclusiv rolul de instrument
propagandistic, producţia „artistică” este pe măsură. Aberaţiile şi excesele politice ale epocii se
răsfrâng nefast asupra tuturor compartimentelor creaţiei.
Poezia iese din matca ei şi este pusă să slujească scopurile politice ale momentului. Când
sunt lirice, poeziile odifică partidul şi Uniunea Sovietică. Tendinţa cea mai evidentă este însă
aceea de epiciziare. Poezia începe acum să povestească fapte de muncă sau din lupta
comuniştilor, pe care le prezintă drept modele de comportament politico – social. Sentimentele
intime şi relaţia subiectivă a poetului cu lumea sunt suprimate, iar atunci când se exprimă, chiar şi
timid, devin obiect al unor violente critici şi acuze. Semnele lirismului autentic, sesizabil atât în
exprimarea unei realităţi interioare cât şi în expresia poetică, se fac totuşi simţite şi în această
epocă. Nicolae Labiş – „buzduganul unei generaţii, cum îl numeşte criticul Eugen Simion –
anunţă reîntoarcerea poeziei la rosturile ei. Îl urmează îndeaproape poeţi cu un talent energic,
care-şi vor construi ulterior o identitate lirică precis. Între ei, Gheorghe Tomozei, A. E.
Baconsky, Ion Horea etc.
Proza, îndeosebi romanul, apare în optica vremii mai aptă să colporteze ansamblul de idei
menite să răstoarne structurile sociale, căci epicul, care presupune personaje şi acţiune, are
calitatea de a fi mai uşor înţeles şi de a crea mai intens impresia de viaţă. Romanul abordează
acum teme impuse: uzina, şantierul, satul, colectivizarea. Desfăşurarea epică este redusă la o
schemă rudimentar maniheistă. Ca în basme, binele se confruntă cu răul şi iese triumfător. Binele
este întruchipat de activistul de partid, om „cu conştiinţă înaintată”, „provenit din rândul
maselor”. El este un fel de Făt Frumos, impecabil din punct de vedere moral şi dăruit complet
cauzei partidului. În funcţie de spaţiul tematic pe care îl abordează romanul, de partea lui sunt
muncitorii sau ţăranii săraci. De partea cealaltă se află fie burghezul şi uneltele sale, fie chiaburii
şi complicii lor. Caricaturizaţi, ei încearcă să submineze munca avântată din uzine sau să
împiedice constituirea gospodăriilor agricole colective. Evident, în final vor fi înfrânţi.
Există însă chiar şi în cuprinsul deceniului al şaselea realizări romaneşti care
demonstrează că, atunci când talentul este puternic, iar creaţia se păstrează pe teritoriul
principiilor ei specifice, opera triumfă: „Moromeţii” (1955), „Cronică de familie” (1956) şi
„Groapa” (1957) sunt creaţii de excepţie care arată că nici acestui interval de timp nu i se poate
anexa cu totală îndreptăţire eticheta de „Siberie a spiritului”

1.1.2.3. 1961 – 1967


După 1960, presiunea politicului asupra domeniului literar începe să scadă. O anume
tendinţă de sustragere de sub suzeranitatea politică a Moscovei contribuie la derularea acestui
fenomen. Pe de altă parte, procesul colectivizării agriculturii (de fapt, al deposedării ţăranului de
mica lui proprietate agrară), în serviciul căruia fusese pusă în mare măsură creaţia literară, era

6
aproape încheiat. Pe la jumătatea deceniului, partidul comunist îşi schimbă conducerea dă semne
de oarecare tendinţe de rupere cu trecutul.
În aceste condiţii, literatura e pe cale să-şi redobândească o parte din libertăţile de creaţie.
Este o perioadă scurtă, pe care o putem considera tranzitorie. Se scrie încă din inerţie, mulţi
scriitori sunt fie prea puternic fixaţi în modelul literaturii la comandă, fie nu pot încă să-şi
abandoneze temerile.
Totuşi, încă de la începutul acestui interval, poezia dă semne decise ale regăsirii de sine.
În 1960, debutează editorial Nichita Stănescu, cu volumul „Sensul iubirii”. Titlul este
semnificativ, ca şi al următorului: „O viziune a sentimentelor”. Poezia recuperează sentimentele
intime puse sub interdicţie în deceniul anterior. Cam în aceeaşi perioadă, debutează Marin
Sorescu, iar pe parcursul deceniului al şaptelea şi alţi reprezentanţi importanţi ai generaţiei
şaizeciste.
La rândul său, Marin Preda încearcă formula romanului existenţialist prin „Risipitorii”. E
adevărat, romanul nu reprezintă o reuşită, dar experimentul vădeşte tendinţa prozei de a se
desprinde de sub presiunea tiparelor proletcultiste. În sfârşit, în 1967, acelaşi Marin Preda publică
cel de al doilea volum al romanului „Moromeţii”. Este o dată importantă, pentru că romancierul
deschide astfel o temă care va avea o foarte bogată ilustrarea în etapa următoare: problematica
obsedantului deceniu. Este pentru prima dată când un scriitor denunţă, cu mijloacele superioare
ale artei, nu numai abuzurile politice ale deceniului anterior, dar şi „cumplita realitate a dispariţiei
clasei ţărăneşti”.

1.1.2.4. 1968 – 1980


Procesul de revenire a literaturii la condiţia ei specifică se consolidează prohibiţiile
tematice, impunerile şi limitările tind să devină aproape nesemnificative. Creaţia acestei etape
este dominată de scriitorii generaţiei şaizeci.
Despovărată parţial de presiunea ideologică, o bună parte din proza acestei perioade
repune în discuţie „obsedantul deceniu”, proiectând asupra oamenilor, abuzurilor şi dramelor
acelui timp o viziune realistă. Abordând relaţia individ – istorie, prozatorii deplasează acum
accentul spre individ şi cultivă cu precădere analiza existenţialistă.
Îndeosebi după, 1970, se conturează câteva tipuri de roman reprezentate de prozatorii de
marcă ai şaizecismului. Romanul politic (Augustin Buzura – „Feţele tăcerii”, „Vocile nopţii”) ;
Petre Sălcudeanu – „Biblioteca din Alexandria”; Constantin Ţoiu – „Galeria cu viţă sălbatică” ;
Marin Preda – „Delirul”, „Cel mai iubit dintre pământeni”) ; romanul mitic (Dumitru radu
Popescu – „F”, „Vânătoarea regală ; „Fănuş Neagu – Frumoşii nebuni ai marilor oraşe ; Ştefan
Bănulescu – „Cartea milionarului”. S-ar mai putea vorbi de romanul psihologic (Dana Dumitriu),
romanul istoric (Eugen Barbu, Eugen Uricaru, Paul Anghel), romanul parabolic (Marin Sorescu,
Octavian Paler, cu precizarea că între direcţiile citate nu se pot stabili delimitări nete.
O oarecare omogenitate de grup prezintă scriitorii cunoscuţi sub denumirea generică
„Şcoala de la Târgovişte”: Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu Costache Olăreanu, Tudor
Ţopa. Ei cultivă metaromanul şi jurnalul de crreaţie. Grija pentru formă, dublată de o irepresibilă
plăcere a scriiturii şi asociată cu o anume indiferenţă pentru conţinut constituie cvâteva dintre
trăsăturile care definesc creaţia acestor prozatori pentru care opera devine un produs artistic
autonom.
La rândul ei, poezia îşi reia în posesie teritoriul, recuperând dimensiunea lirică, şi
desprinzându-se, într-o măsură meritorie, de circumstanţele extraestetice. Un număr impresionant
de poeţi se afirmaseră încă din deceniul al şaptelea şi continuă să redeschidă drumurile temporar
înţelenite ale tradiţiei întrerupte. Poeţii se caracterizează printr-o anume omogenitate valorică, dar

7
constituirea şi dinamica formulelor artistice sunt destul de diferite, încât clasificarea lor în
orientări strict delimitate e greu de realizat. A-i cuprinde sub denumirea globală de poeţi
şaizecişti reprezintă, parţial, o necestitate metodologică, dar în acelaşi timp şi o modalitatea de
acoperire a unui fenomen distinct prin amploare, intensitatea şi, desigur, încadrare cronologică. În
cuprinsul acestei generaţii, criticul Eugen Simion distinge câteva posibile delimitări tematico –
stilistice. Poezia poeziei (Nichita Stănescu) ; conceptualizarea simbolurilor (Cezar Baltag);
Poezia socială. Expresionism ţărănesc (Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituţ etc) ;
Poezia politică. Un spirit macedonskian (Adrian Păunescu) ; Ironişti şi fantezişti (Marin Sorescu,
Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi) ; Lirica feminină. Spiritualizarea emoţiei (Ana
Blandiana, Constanţa Buzea). S-ar mai putea adăuga poezia onirică (Leonid Dimov) ca şi
creaţiile bine conturate ale altor poeţi asimilabili acestor direcţii: Gheorghe Tomozei, Grigore
Hagiu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Ciobanu, Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, Virgil Mazilescu,
Mircea Dinescu.

1.1.2.5. 1981 – 1989


După 1980, începe să se afirme o nouă generaţie, omogenă prin vârstă, afinităţi şi viziune
creatoare. Numită „optzecistă” (de la deceniul pe care, fără a-l lua cu totul în dominaţie, îl
jalonează totuşi destul de viguros), noua generaţie cuprinde scriitori a căror solidă informaţie
teoretică se reflectă aproape direct în creaţie. Cei mai mulţi scriitori ai acestei generaţii ilustrează
fenomenul postmodernismului literar românesc.
Prozatorii cultivă la început textul scurt, caracterizat prin autoreferenţialitate şi prin
înlăturarea convenţiei autorului omniscient. Textul îşi este sieşi reper, construindu-se şi
modificându-se din mers, „pe viu”, ca într-o experienţă de laborator. Destul de numeroasă şi fără
a se susţine valoric prin toate cărţile publicate, generaţia prozatorilor optzecişti contează prin
numele lui Mircea Nedelciu, Sorin Preda George Cuşnarencu, Ioan Lăcustă, Alexandru Vlad etc.
Între poeţii optzecişti cei mai reprezentativi, sunt de amintit Traian T. Coşovei, Ioan
Stratan, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Nichita Danilov etc.

1.1.2.6. 1990 – 2005


Cel puţin prima parte a acestui interval este destul de confuză. Intrată brusc în regimul
libertăţilor depline, literatura român este dezorientată şi nu-şi găseşte prea repede rosturile.
Practic, se repetă acum istoria primei etape postbelice (1944 – 1948). Ca şi atunci, se agită
stindardul reconsiderărilor, al revizuirilor pe „criterii morale”, în fapt politice. Se lansează idei
vindicative, gen „tribunalul scriitorilor” sau „Nurnbergul românesc”. „Procesul comunismului”
proclamat de unii scriitori ia de multe ori forma demolării valorilor literare ale epocii anterioare.
Cea mai tânără şi mai energică generaţie creatoare, optzeciştii, ca şi mulţi dintre scriitorii
generaţiei anterioare tind să-şi abandoneze uneltele în favoarea angajamentului civic şi direct
politic. Sub deviza acestei necesităţi, însăşi specificitatea estetică a actului creator este inculpată.
Marcată îndeosebi de dezbateri de natură politică, literatura acestor ultimi cincisprezece
ani nu lasă posibilitatea să se constate vreun fenomen artistic de mai mare consistenţă. Lucrurile
sunt încă în mişcare. Rămâne de văzut dacă din ea se va naşte vreo tendinţă notabilă