Sunteți pe pagina 1din 115

UDJG

Facultatea de Litere

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ.


SINTAXA
Funcţiile sintactice

Anul al III-lea, sem. 2

Lect. dr. Gina Necula


Lect. drd. Ionel Apostolatu

Galaţi
2010
Cuprins

Capitolul 1 – Generalităţi privind funcţia sintactică 5

Capitolul 2 – Predicatul şi predicaţia 7

Capitolul 3 – Subiectul 19

Capitolul 4 – Atributul 27

Capitolul 5 – Complementele 35

Capitolul 6 – Circumstanţialele 47

Capitolul 7 – Apoziţia 73

Bibliografie 77

Aplica ii 78

Limba română contemporană. Sintaxa 3


1. Generalită i privind func ia sintactică

Capitolul I

Generalităţi privind funcţia sintactică

Funcţia sau poziţia sintactică reprezintă un statut, o identitate pe care o


dobândesc unitatăţile lexico-gramaticale angajate într-un anumit tip de relaţii
sintactice. Conceptul de funcţ ie trebuie acceptat ca o componentă
fundamentală a unei structuri sintagmatice, în cadrul căreia părţile
constitutive (i.e. părţile de propoziţie sau propoziţiile) sunt purtătoare de
funcţii, iar relaţiile (elementele de coeziune) sunt generatoare în acelaşi timp
de funcţii şi de structură. Astfel văzute lucrurile, funcţia apare ca finalitate a
întregului mecanism sintactic prin care se actualizează poziţia unei unităţi
într-un ansamblu structurat, specificând rolul pe care-l are faţă de un regent
în procesul determinării. Funcţia devine astfel raţiunea de a exista a unei
structuri.
O funcţie sintactică se actualizează numai în structuri binare, între
două unităţi legate printr-o relaţie de dependenţă. Între relaţie şi funcţie se
realizează o solidaritate care face ca ele s ă se implice reciproc. Raporturile
de coordonare, de apoziţionare şi de incidenţă, neavând capacitate
integratoare, nu generează funcţii sintactice.
Funcţiile sintactice se actualizează la două niveluri: la nivelul
propoziţiei (pentru funcţiile sintactice având ca suport cuvântul) şi la nivelul
frazei (pentru func ţiile sintactice având ca suport enunţul propoziţional). Între
cele două niveluri funcţionale există o corespondenţă în baza căreia au loc
procesele de expansiune (= dezvoltarea unei părţi de propoziţie într-o
propoziţie echivalentă sintactic) şi contragere (= reducerea unei propoziţii la o
parte de propoziţie corespunz ătoare), procese care fac ca aceeaşi funcţie
sintactică să poată fi reperată la ambele niveluri (propziţional şi frastic).
Funcţiile sintactice sunt autonome în raport cu clasele de cuvinte (=
părţile de vorbire) care servesc ca suport de expresie, în sensul că, pe de o
parte, două sau mai multe părţi de vorbire diferite pot actualiza aceeaşi func
ţie sintactic ă (de exemplu, funcţia sintactică de atribut se poate realiza prin
substantiv, numeral, pronume, adjectiv, verb la mod nepersonal, adverb sau
interjecţie), iar pe de altă parte, aceeaşi unitate lexico-gramaticală poate
ocupa poziţii sintactice diferite (de exemplu, substantivul poate fi subiect,
nume predicativ, atribut, complement etc.).
Pentru identificarea corectă a unei funcţii sintactice, trebuie să se ţină
seama de câteva criterii formale:
1ƒ participarea unităţii la un anumit tip de relaţii sintactice (de dependenţă
nominală, de dependenţă verbală, de interdependenţă, de dublă dependenţă
etc.);
2ƒ tipul regentului (nominal, verbal etc.);
3ƒ unele particularităţi de construcţie (prezenţa unor prepoziţii, articole, a
acordului etc);
4ƒ prezenţa unor realizări specifice funcţiei respective.
Inventarul de funcţ ii sintactice diferă de la o limbă la alta, ca urmare a
diferenţelor obiective de organizare sintactică a limbilor, dar şi de la un
cercetător la altul, ca urmare a unor interpretări subiective pe marginea
aceluiaşi material lingvistic. În limba română, controversele referitoare la
funcţii sintactice au avut în vedere, de-a lungul timpului:
ƒ statutul sintactic al apoziţiei;

Limba română contemporană. Sintaxa 5


1. Generalită i privind func ia sintactică
2ƒ admiterea elementului predicativ suplimentar ca parte de propoziţie /
funcţie sintactică;
3ƒ recunoaşterea statutului de funcţie (sau subfuncţie) numelui predicativ;
4ƒ unele distincţii din cadrul circumstanţialelor.
Deşi secţiunea Funcţii sintactice pare cea mai apropiată de tradiţia noastră
gramaticală, ea nu ră mâne neschimbată nici în GALR. La noutăţile fireşti ale
fiecărui capitol (fapte noi, detalii noi de descriere), se adaugă altele precum:
1¾ introducerea distincţiei dintre predicatul semantico-sintactic şi enunţiativ şi
cel exclusiv semantico-sintactico, iar, în cazul predicatului semantico-sintactic şi
enunţiativ, dintre predicatul simplu şi cel complex;
2¾ anumite funcţii sintactice primesc o interpretare diferită (de exemplu,
subiectul şi numele predicativ, interpretate ca tipuri speciale de complement sau
comparativul, tip de complement obţinut din reorganizări sintactice, şi nu tip de
circumstanţial, cum apărea în gramatica anterioară);
3¾ introducerea unor funcţii sintactice „noi”, prin scindarea unor funcţii sintactice
tratate unitar în vechea GA (complementul secundar de cel direct; complementul
prepoziţional de cel indirect; complementul posesiv de atribut, dar şi de
complementul indirect, complementul comparativ de circumstanţialul de mod,
complementul predicativ al obiectului de elementul predicativ suplimentar sau
atributul categorial de apoziţie). Aceasta nu înseamnă schimbarea structurii
gramaticale, ci doar a modului de descriere a uneia şi aceleiaşi realităţi lingvistice,
mai precis, modul de delimitare a unor clase sintactic distincte.
Dacă funcţia sintactică reprezintă sensul gramatical pe care îl capătă
un cuvânt ca urmare a plasării lui într-o anumită rela ţie cu alt cuvânt din
enunţ, trebuie spus că există şi cuvinte (sau forme flexionare ale unor
cuvinte) care nu pot dobândi niciodată statutul de funcţie sintactică. Este
vorba de cuvinte fie lipsite de autonomie semantică (cele mai multe dintre ele
fiind aşa-numite cuvinte-morfem, cu rol de instrument gramatical), fie
neintegrate sintactic într-un enunţ. Din categoria cuvintelor fără funcţie
sintactică fac parte:
1ƒ articolul (care se analizează împreună cu substantivul, ca morfem al
categoriei determinării);
2ƒ toate prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale (care sunt atrase în
analiză în sfera cuvântului pe care îl precedă);
3ƒ toate conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale;
4ƒ adverbele cu valoare de morfem al negaţiei: nu (intră în structura
verbului analizat), nici, ba (considerat de unii autori un substitut de propoziţie
sau frază sau un tip de enunţ non-propoziţional);
5ƒ adverbe cu valoare de morfem al gradelor de comparaţie: mai, mai
puţin, foarte, tare etc.;
6ƒ adverbe modalizatoare (care restrâng sau precizează sfera termenului
de care se leagă) de tipul: doar, chiar, cam, numai, măcar, taman, tocmai,
mai, adică etc.
7ƒ verbele auxiliare şi copulative;
8ƒ pronumele reflexive în calitate de mărci ale categoriei diatezei;
9ƒ unele cuvinte sau forme flexionare cu funcţie expresivă: dativul etic,
formele pronominale cu valoare neutră, substantivele şi pronumele în vocativ,
unele interjecţii neintegrate sintactic.

6 Limba română
contemporană. Sintaxa
2. Predicatul i predica ia
o, Sintaxa: „pentru
poziţia sintactică
Capitolul II
predicat, definitorie
este realizarea
Predicatul
printr-un verbş la i un
predicaţia orice
mod personal;
formă verbală
personală constituie
Predi un predicat şi nu
catul poate satisface nicio
1. altă poziţie
Definiţ sintactică”.
ii Observaţie:
1.1. Definiţi Verbele la
e infinitiv şi
tradiţio gerunziu apar
nală uneori cu
(seman subiecte
tică): proprii, ceea
1™ G ce
. A. II înseamnă că sunt şi
66: ele compatibile cu
„partea rela ţia de
princip interdependenţă:
ală de Sosindu-le părinţii,
propozi au fost nevoi ţi să-şi
ţie care întrerupă
atribuie petrecerea. Vine
subiect vremea de-a
ului o pricepe omul ce-i
acţiune bine şi ce-i rău.
, o
Referitor la aceste
stare
situaţii, se pot face
sau o
următoarele
însuşir
e, observaţii:
partea 1¾ Modurile
care nepersonale, în
arată calitatea lor de
ce moduri dependente,
face, nu apar în enunţ
ce estedecât concomitent
sau cu un verb la mod
cum personal, de unde
este rezultă că un
subiect „predicat
ul”. nepersonal” e
1.2. Definiţi condiţionat de
e prezenţa altui
modern predicat. Reciproca
ă nu e valabilă.
(formal 2¾ Relaţia de
ă): interdependenţă la
1™ Vcare participă o
aleria formă verbală
Guţu nepersonală este
Romal destul de rar
întâlnit unii specialişti ca
ă în nişte construcţii
organiz gerunziale, respectiv
area infinitivale absolute,
enunţul părţi de propoziţie
ui, complexe cu funcţia
altfel sintactică de circ. de
zis, în cauză, prima, şi
puţine atribut, a doua
cazuri (pentru construcţiile
infinitiv infinitivale relative,
ul sau vezi discuţia de la
gerunzi Subiect).
ul au Este
subiect binecunoscut şi
diferit faptul că infinitivul
de cel (în special la diateza
al reflexiv-pasivă) are
verbulu uneori valoare de
i imperativ, situaţie în
person care, din nou, ar
al care trebui să vorbim de
să fie calitatea sa de
şi predicat: A se clăti
exprim după golire!; A se
at. agita tubul
3¾ Situaţii înainte de folosire!.
ca cele Tot valoare de
date
infinitiv are
exempl
u apar câteodată şi
adesea supinul:
ca De memorat poezia
urmare de la pagina 3!
a unei 2. Caracteristicile
contrag predicatului
eri: 1ƒ Faţă de
Vine celelalte funcţii, nu
vreme cunoaşte realizare
a să propoziţională (PR
priceap nu este echivalenta
ă...; predicatului, ci a
Fiindcă NP).
le-au 2ƒ Suprimarea
sosit predicatului
părinţii. (exceptând cazurile
.. de elipsă, când poate
4¾ Stru fi recuperat) duce la
cturile: anularea enunţului
sosindu (Ion dă copiilor o
-le carte / *Ion copiilor o
părinţii carte).
şi de-a 3ƒ Componentul
pricepe care îndeplineşte
omul funcţia de predicat
sunt nu poate apărea
analizat decât ca element
e de
regent într-un enunţ.
4ƒ Pnare. Altfel spus, nu
redicat există „predicat
ul estemultiplu”. Orice
singura predicat „coordonat”
funcţe are ca efect
sintacti depăşirea limitelor
că carepropoziţionale şi
nu crearea unei noi
admite organizări sintactice:
repetar fraza (ex. Studentul
ea prina învăţat şi a luat
coordo examenul).
Lim
ba
rom
ână
con
tem
por
ană
.
Sint
axa
7
2. Predicatul i predica ia
3. Tipologia predicatelor:
3.1. După structură, GALR împarte predicatele în: simple şi
complexe.
2ƒ Predicatul simplu este cel la care morfemele predicaţiei (= MP.
morfemele deictice de mod, timp, persoană şi număr) sunt incluse în
1
componentul semantic al acestuia, de altfel unicul component . Copiii
aleargă. Expansiunea minimală a predicatului canonic simplu este Verb + MP
şi poate acoperi construcţii cu formă sintetică sau analitică precum: laud,
lăudăm, lăudasem, am lăudat, voi lăuda, lăudând, să laud, aş lăuda, voi fi
lăudând, de lăudat etc. În structura predicatului simplu se mai pot regăsi, ca
mărci neobligatorii, negaţia nu, semiadverbele modalizatoare chiar, mai,
doar, tot, precum diverse clitice reflexive sau personale (cum ar fi o, le şi i cu
val. neutră, dativul etic, reflexivul se ca formant lexical sau marcă a diatezei
etc: am sfeclit-o, nu le are, zi-i un cântec, pe unde mi-ai fost, se cuvine, se
înserează etc.). GALR include în categoria predicatelor simple şi predicatul
locuţional: Ion ţine minte totul / îşi bate joc de toţi etc. În acest caz, MP se
ataşează verbului component al locuţiunii, singurul care are capacitatea de a
le primi. Întregul grup însă se comportă sub aspect funcţional ca un verb
unic. Tot în categoria predicatului simplu se includ şi realizările interjecţionale
şi adverbiale, realizări pe care GALR le cataloghează drept „cazuri speciale”
ale exprimării predicatului simplu. Absenţa MP la interjecţii este suplinită de
capacitatea deictică a unor interjecţii pr-zise (na!, iată! Poftim! Uite! hai!) care
marchează predicativitatea prin intonaţia imperativă. Aşa-numitele interjecţii
onomatopeice substituie un verb pe care îl sugerează, preluând toate
caracteristicile acestuia (Sacul buf! din căruţă).
În legătură cu adverbele şi locuţiunile adverbiale predicative, G.A. II,
1966 menţionează că acestea au o poziţie intermediară în ceea ce priveşte
tipul de predicat la care aparţin. Cele care admit pe lângă ele un verb
copulativ - ex.: (E) Sigur că vin.- sunt nume predicative (în structura unui
predicat nominal cu verbul copulativ eliptic), iar cele care nu admit un verb
copulativ – ex. Pesemne că el furase banii. – sunt predicate verbale.
¾ Adverbe care acceptă copula: este sigur că, e neîndoielnic că, e probabil
să, este adevărat că etc.
¾ Adverbe care nu acceptă copula: poate că, fireşte că, desigur că, pasămite
că etc.
Nu toţi autorii de gramatici acceptă însă această clasificare,
considerând mai potrivit să se vorbească în ambele cazuri despre un
predicat adverbial.
3ƒ Predicatul complex este cel la care morfemele predicaţiei sunt
preluate de către un component (numit şi operator verbal sau predicator)
exterior celui semantic, astfel că informaţia semantică se disociază de cea
sintactică şi pragmatică. Exemple de operatori: verbele copulative,
semiauxilare de modalitate, de aspect etc.: Copiii sunt deştepţi. El poate
merge. Se apucă de învăţat. Se pune pe cântat, dă să plece etc. Este
posibilă şi selecţia a doi sau chiar trei operatori, dacă se tolerează semantic:

1
În cazul enunţurilor nestructurate, care nu pot lexicaliza un predicat semantico-sintactic,
intonaţia şi contextul situaţional dobândesc rolul de m ărci ale predicaţiei. Aici intră în primul
rând actele de limbaj expresive, directive, interogative ş.a., realizate prin interjecţii: Ura! Ah!
Vai! Ptiu! Hei! Mă! Ei! Zău? Poftim? etc. Apoi actele declarative realizate prin diferite
adverbe: Da! Nu! Ba! Nici vorbă! Tot aici intră şi propoziţiile monomembre nominale de tipul:
Maşina! (vezi şi exemple de tipul: Foc! Ajutor! Unu, doi, trei...şi!, interpretate de unii ca
eliptice).
8 Limba română
contemporană. Sintaxa
2. Predicatul i predica ia
Trebuie să poţi face asta. El pare să poată face asta, Ion trebuie să înceapă
a fi mai conştiincios etc.
Tipuri de predicat complex:
Dupăclasa morfologicăa suportului semantic:
1) predicate cu suport semantic verbal (la conjuntiv, infinitiv sau supin):
poate citi, se apucă de citit, stă să cadă, se porneşte a ploua etc.
2) Predicate cu suport semantic adjectival, nominal, adverbial sau grup
prepoziţional (ori forme echivalente ale acestora): este harnic, devine medic,
e bine, este contra afacerii, ajunge de nerecunoscut etc.
3) Predicate cu suport semantic participial (participiu pasiv): este invidiat,
ajunge cunoscut de toţi, pare ameninţat etc.
Dupăvaloarea operatorului:
1) Predicate complexe cu operator pasiv: Ion este chemat de părinţi.
2) Predicate complexe cu operator copulativ: Ion este / devine / rămâne /
ajunge / se face profesor.
3) Predicate complexe cu operator aspectual: Ion începe să înveţe / se
pune pe învăţat / se apucă de învăţat / termină de învăţat etc.
4) Predicate complexe cu operator modal: Ion trebuie să înveţe / poate
să înveţe / are de învăţat; Era să cad; Îi e de joacă etc.
Dupănatura verbalăsau nonverbalăa operatorului:
1) predicate complexe nonverbale (sau nominale): cele al căror
operator este de tip copulativ
2) predicate complexe verbale: predicatele cu ceilalţi operatori
Observaţie:
În interpretarea predicatului complex, fie că este nominal, fie că este
verbal, se impune analiza pe mai multe niveluri. Astfel, pentru nivelul
sintactic, se adoptă soluţia descompunerii grupului, cu delimitarea unui
centru şi a unui subordonat (eventual, dacă sunt mai mulţi operatori, cu
recunoaşterea mai multor niveluri de subordonare), subordonatul ocupând
diverse poziţii sintactice pe lângă regent, inclusiv în calitate de propziţie
subordonată. Pentru nivelul semantic şi cel pragmatic-enunţiativ, se impune
analiza grupului în ansamblu.

Numele predicativ (NP)


1. Aspecte definitorii
Este o funcţie cerută de un centru verbal copulativ. Se actualizează în
interiorul unei rela ţii obligatoriu ternare, în care sunt implicaţi verbul-centru
de tip copulativ şi un nominal-subiect. NP aparţine clasei de compliniri
2
obligatorii ale verbului copulativ, fiind cerut de trăsăturile acestuia . Din punct
de vedere semantic, rolul s ău este diversificat, putându-se detaşa urm
ătoarele valori mai importante: de identificare, de denominaţie (El este fratele
meu. Se cheamă Ion), calificativă, locativă (El este harnic. El este din Galaţi),
posesivă şi partitivă (Este dintre ai noştri), ecuativă (Apa înseamnă viaţă),
categorizantă (El este medic) etc. Realizările sale prototipice sunt adjectivul
(Copilul e harnic) şi nominalul în nominativ (Mihai e profesor).
Faţă de verbul-centru, NP se caracterizează prin neomisibilitate (orice
eliminare a sa duce la enunţuri nereperate: *Puterea înseamnă. *Absolvenţii
devin.) şi restricţie de caz (verbul impune nominalului-NP cazul nominativ).
Faţă de nominalul-subiect, NP se caracterizează prin semne de dependenţă

2
Poziţia NP nu depinde de modul verbului copulativ, care poate fi atât personal, cât şi
nepersonal : Înainte să ajungă profesor, a fost avocat / Înainte de a ajunge profesor a fost
avocat; Fiindcă era speriat, a luat-o la fugă / Fiind speriat, a luat-o la fugă.
Limba română contemporană.
Sintaxa 9
2. Predicatul i predica ia
(cum ar fi acordul, în cazul NP adjectival, sau unele restricţ ii combinatorii
impuse de nominalul subiect în selecţia anumitor termeni ai clasei de
substituţie a NP).
Observaţie:
ƒ În interiorul grupului /copulativ + NP/ componentul NP este purtătorul
informaţiei semantice, iar operatorul copulativ, al informaţiei gramaticale.

În concluzie, NP este o poziţie sintactică de sine stătătoare,


reprezentând un complement de tip special al verbului, poziţie cerută
matricial de clasa verbelor copulative.
2. Clasa de substituţie:
1• substantive în nominativ, fără prepoziţie, precum şi în genitiv, dativ
şi acuzativ, cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (= grup prepoziţional):
Acesta este Vasile. El este prietenul meu.(în N); Cartea este cu poveşti
(în Ac); Rezultatele sunt conform aşteptărilor (în D); Noi suntem împotriva
războiului (în G); de asemenea, numele predicativ este exprimat prin
substantive în genitiv precedate de pronumele semiindependente al, a, ai,
ale (= grup genitival) - Caietul este al Mariei.
2• adjective (şi locuţiuni adjectivale) propriu-zise, numai în N, la orice
grad de comparaţie: Ziua este însorită; Ajunsese ca vai de lume;
3• numerale cu valoare substantivală, în N, G, D, Ac: Ei erau doi
(numeral cardinal propriu-zis în N); Ea a fost a doua (numeral ordinal în N.);
Voi sunteţi împotriva amândurora (numeral colectiv în G);
4• pronume de toate felurile (cu excepţia celor de întărire şi reflexive),
în N., D., Ac.: Fratele meu este el. (pronume personal în N.); Cartea este
pentru el. (pronume personal în Ac.); Lucrările sunt ale lui. (pronume
personal în G.); Voi sunteţi împotriva lor. (pronume personal în G. cu
prepoziţie); Tu eşti aidoma alor tăi. (pronume posesiv în D.); Noi suntem ca
dumneavoastră. (pronume de politeţe în Ac.); Voi sunteti ca aceia. (pronume
demonstrativ în Ac.); Cine sunteţi voi? (pronume interogativ în N.); Fericirea
părinţilor depinde şi de ce vor ajunge copiii în viaţă (pron. Relativ în Ac.); (Noi
suntem ca oricare. (pronume nehotărât în Ac.); Noi nu suntem împotriva
nimănui.(pronume negativ în G.);
5• verbe la modurile infinitiv, supin, gerunziu: Pasiunea lor era de a
picta (la infinitiv cu prepoziţie); A vrea nu înseamnă şi a putea (infinitiv fără
prepoziţia); Lucrurile acestea sunt de aruncat (verb al supin); Am rămas
gândindu-mă la tine, aşa cum îţi place să mă ştii (la gerunziu);
6• adverbe de mod sau locuţiuni adverbiale de mod în construcţii
personale sau impersonale: Cum este vremea?; Se cheamă altfel; Este
foarte cald afară; e bine, e rău, e ciudat, e normal; Mi-e cu neputinţă să
3
reuşesc etc. ; prin grupuri adverbiale cu centre precum asemenea, aidoma,
întocmai, care, cel mai adesea, cer compliniri obligatorii (nume în D): El este
asemenea părinţilor; A ajuns întocmai unui cerşetor;
7• construcţii complexe de tip cantitativ sau comparativ: Drumul este de
trei km. Pantofii sunt peste un milion. Soarele ajunsese de trei suliţe pe cer.
8• interjecţii: Era vai şi amar de zilele lor.
Observaţii:
¾ Expresiile verbale impersonale al căror verb a fi este la un mod personal
îndeplinesc funcţia de predicat nominal. Numele predicative ale acestor
expresii sunt adverbe şi locuţiuni adverbiale (Nu mi-e uşor să recunosc)

3
Sunt adverbe care apar în construcţii cu subiect realizat ca SB conjuncţională, ca infinitive
sau ca supin: E greu să înveţi / de învăţat / a învăţa.
10 Limba română
contemporană. Sintaxa
2. Predicatul i predica ia
3. Tipuri structurale:
4) simplu (se realizează printr-o singură parte de vorbire cu sens lexical
suficient): El este prietenul meu;
5) multiplu (alcătuit din doi sau mai mulţi termeni coordonaţi prin
juxtapunere, copulativ): Noaptea era tristă, umedă şi grea.;
6) dezvoltat (vezi exprimarea prin construcţii de tip cantitativ-comparativ)
7) frastic, adică o propoziţie predicativă (PR) care îndeplineşte la nivelul frazei
funcţia de nume predicativ al verbului copulativ din propoziţia regentă. Verbul
copulativ poate fi la un mod personal, şi atunci este predicat (nominal) insuficient al
propoziţiei regente, sau la un mod nepersonal, caz în care îndeplineşte funcţia de
subiect, atribut, complement sau nume predicativ în regentă:
1¾ Regentul este verb copulativ la mod personal: Părea că este mai
obosit ca oricând sau nepersonal: A intrat în casă părând că şi-a revenit din
sperietură.
2¾ Regentul este verb copulativ la mod nepersonal: A rămâne/ (cum) a
fost întotdeauna/ era foarte greu (a rămâne este subiect incomplet); Dorinţa
de a ajunge / (ce) îşi propusese/ îl îndârjea. (de a ajunge este atribut verbal
incomplet); Mulţi au plecat din sat pentru a ajunge/ (ce) ajunseseră şi ceilalţi.
(pentru a ajunge este complement circumstanţial de scop incomplet); Visul lui
era de a deveni ce a dorit mama sa. ( de a deveni este nume predicativ
incomplet). Elementele de relaţie ale unei PR pot fi: (a) conjuncţii
subordonatoare (simple sau compuse): că, să, ca…să, dacă, de: Problema
este dacă plecase sau nu; (b) pronume sau adjective pronominale relative şi
nehotărâte: care, cine, ce, ceea ce, câţi, oricine, oricare, orice, oricâţi:
Întrebarea era câţi vor reuşi; (c) adverbe relative: unde, când, cum, cât: Ei
ajunseseră cum visau.
3¾ Ca elemente de relaţie apar conjuncţiile (că, să, dacă) şi conectivele
cu rol relativ-interogativ (ce, cine, cui, unde, când, cum, cât): Sarcina era să
vopsească toate băncile din parc; Problema nu era când să plece, ci unde să
doarmă; Cadoul era pentru cine nu te-ai aşteptat.
4. Verbul copulativ este un instrument gramatical (al cărui conţinut
noţional a fost slăbit prin abstractizare) care leagă numele predicativ de
subiect.
Inventarul verbelor copulative din limba română nu este încă suficient
de clar stabilit, la nivelul literaturii de specialitate el variind uneori de la un
autor la altul, în funcţie de perspectiva de analiză şi interpretare gramaticală.
În cursul nostru vom opera cu urm ătorul inventar de verbe copulative: a
ajunge, a (se) arăta, a deveni, a se face, a fi, a ieşi, a însemna, a părea, a se
preface, a rămâne, a se da, a se chema, a se numi – Aflase despre el că a
ajuns mare doctor; Arăta mai obosit ca altădată; Se arăta înţ elegător faţă de
cei aflaţi în suferin ţă; În curând va deveni inginer; S-a făcut preot la
insistenţele mamei; Sunt supărat pe tine; Îşi dorea s ă iasă profesor; Se
dădea avocat; Munca înseamnă să nătate; Părea abătut când s-au întâlnit
ultima dată; Greuceanu s-a prefăcut în paloş; Casele au rămas pustii.
Observaţii:
Fiecare dintre aceste verbe poate îndeplini funcţia de predicat verbal
(atunci când se foloseşte singur la un mod personal şi cu conţinut semantic plin):
A ajuns acasă mai devreme decât se aştepta.; Unii s-au arătat la chemarea lui.;
I-a arătat cadoul.; S-au făcut multe case în cartierul cel nou.; El este întotdeauna
acasă după serviciu.; Ieşise în grabă fără să mai privească în urmă.; El îşi
însemnează datele importante în agendă.; Pare că va ploua.; S-a prefăcut că
pleacă.; A rămas acasă în speranţa că va suna etc.

Limba română contemporană. Sintaxa 11


2. Predicatul i predica ia
2¾ Verbul a fi este folosit ca predicat verbal când are sensul „a exista”, „a se
afla”, „a se găsi”, „a costa”, „a proveni”, „a se întâmpla”, „a se petrece”, „a
dura” (de obicei lângă el apare un complement circumstanţial): În sală era
linişte. Cărţile erau tot pe masă. Cât este cartea aceasta? Tatăl lui era de la
ţară. Asta era prin toamna anului 1970. Cât e până acas ă ? Tot ca predicat
verbal apare şi în expresii de tipul: e ziuă, e întuneric, e vară, e joi, sau de
tipul: mi-e foame, mi-e sete, mi- e dor, mi-e frică etc., în care substantivele
sunt subiecte de tip special, în N.
1¾ De obicei, despre verbul a deveni se discută ca despre singurul care are
întotdeauna valoare de copulă. Există şi situaţii când acesta poate fi
predicativ: Totul devine (= „se schimbă”, „se transformă”) pe lumea asta.
2¾ Verbele copulative sunt intranzitive prin natura lor.
3¾ Sunt multe cazuri, în analiza unor texte, când verbul copulativ este eliptic
(Tu eşti harnic, iar ea leneşă; Noi suntem atenţi, ei neatenţi). Uneori se
înregistrează elipsa întregului grup /copulativ + NP/: Tu eşti harnic, ea nu.
5. Topica şi punctuaţia NP:
Numele predicativ stă, de obicei, după verbul copulativ (excepţie fac
numele predicative exprimate prin pronume şi adjective relative şi
interogative şi prin adverbe relative: Ce este el?). Ţinând cont de acest
aspect se poate preciza care este subiectul şi care este numele predicativ
atunci când ambele se exprimă prin substantive, numerale sau pronume în
N. Sau prin verbe la infinitiv: Pasiunea ei este muzica.; Primii erau doi.;
Eu sunt eu.; A visa înseamnă a spera. O situaţie aparte o reprezintă
avansarea NP din subordonată în regentă: Ce crezi că va deveni Ion? Nu
ştiu cum ar trebui să fie Ion.
Propoziţiile PR stau, de obicei, după verbul copulativ regent. Aceasta
este topica directă sau obişnuită a PR. Când acestea au ca regent verbe
copulative la moduri nepersonale sau când sunt precedate de verbele copulative
a fi şi a însemna, din grupurile: SB+R+PR., topica are rol sintactic, ea stabilind
ca prima propoziţie să fie subiectivă şi ultima PR: (Dacă) sunt aici/ înseamnă/
(că) vreau/ (să) te ajut.; (Ceea ce) ştiu/ este/ (că) nu te cunosc.
De obicei, propoziţiile predicative nu se despart prin virgulă de
regentă, indiferent de locul ocupat. Se pot despărţi, totuşi, când sunt reluate
printr-un nume predicativ: Ce eşti tu,/ aceeaşi voi deveni si eu.
Între verbul copulativ şi numele predicativ se pot intercala diferite
cuvinte: Situaţia nu este aşadar clară.
6. Probleme de interpretare
1ƒ În enunţurile de tipul: Problema e uşor / greu / obligatoriu / necesar
de rezolvat, adverbele uşor, greu etc. reprezintă determinative modale
(= circumstanţiale de mod) ale supinului NP. Avansarea acestor determinări
ale supinului poate duce la interpretarea, greşită, a lor ca NP.
ƒ Apariţia participiului adjectival în vecinătatea copulativului a fi are
adesea drept efect ambiguizarea construcţiei, în sensul interpretării ca ca
structură pasivă. De ex., în enunţul: Ouăle erau vopsite, participiul vopsite
poate fi interpretat ca un participiu adjectival ce califică subiectul (caz în care
are funcţia de NP pe lângă a fi copulativ) sau ca un participiu pasiv (caz în
care avem a face cu o construcţie pasivă în care operatorul a fi este verb
auxiliar). Dezambiguizarea se poate face prin recuperarea Agentului (=
4
complementul de agent): Ouăle erau vopsite de copii (= construcţie pasivă) .

4
Agentul poate fi recuperat contextual fie din circumstanţ iale de mod, fie din alţi
determinativi care trimit la Agent şi care conduc la interpretarea pasivă: Ouăle sunt vopsite
cu migală; Ouăle sunt vopsite cu pensula; Ouăle sunt vopsite în condiţii speciale etc.
12 Limba română
contemporană. Sintaxa
2. Predicatul i predica ia
2ƒ Când în vecinătatea verbului a fi apare ca determinare un grup
prepoziţional / adverbial exprimând o relaţie locativ-situaţională, atunci a fi
este predicativ, iar determinanţii, circumstanţiale de loc: Ion este afară / aici
2/ înăuntru / alături / în casă / în oraş / în Bucureşti / în Spania etc. Dacă
însă determinarea exprimă relaţii locative de origine / de provenienţă, atunci
a fi este copulativ, iar determinanţii, NP: El este de la munte / de la ţară /
din
Galaţi / din Italia etc. Situaţia este mai dificilă atunci când apar în coordonare
grupuri prepoziţionale / adverbiale interpretate diferit, unul ca circumstanţial,
iar celălalt ca NP: Îngerii sunt şi lângă noi, şi împotriva noastră.

Complementul predicativ al obiectului (cpo)


1. Aspecte definitorii
Este o funcţie cerută de un centru verbal noncopulativ şi se
actualizează în cadrul unei rela ţii obligatoriu ternare, ce presupune o dublă
referire: la verbul-centru şi la un complement (cel mai adesea, direct, mai rar,
indirect). Realizarea prototipică este prin substantiv fără prepoziţie cu formă
de NAc. Verbele care cer un cpo fac parte din categoria verbelor trivalente,
printre care se numără:
a boteza(L-au botezatIon);a chema„a avea un nume” (Îl
cheamăIon);adenumi (L-au denumit cpo); a intitula (Autorul şi-a intitulat
romanul
Răscoala); a numi (Părinţii l-au numit Ion); a porecli (Colegi l-au poreclit
Buzatu); a spune, a zice „a avea un nume” (I se spune / zice Cămătaru);
1¾ a alege (L-au ales deputat); a angaja (L-au angajat contabil); a desemna (L-au
desemnat reprezentatul lor); a unge (L-au uns episcop), a delega, a învesti etc.;
2¾ a lua (L-au luat drept altul).
Observaţie: Spre deosebire de GALR (care îl introduce ca o funcţie
sintactică nouă), în GA cpo reprezintă de fapt una dintre posibilităţile de
construcţie a eps.
Alături de numele predicativ, cpo face parte din grupul de compliniri de
tip special ale verbului, natura lor specială constând în calitatea semantic-
predicativă. Ca punct comun au participarea la o relaţie ternară. Diferenţa
faţă de NP constă în faptul că, în cadrul relaţiei ternare, la NP este implicat
subiectul, în vreme ce la cpo este implicat complementul direct sau indirect.
În plus, NP acceptă o clasă de substituţie mai diversificată decât a cpo.
Apropierea sintactică şi semantică dintre cele două funcţii apare clar la
anumite verbe, care, în context reflexiv, permit trecerea de la cpo la NP: L-au
numit Luca (cpo) / Se numeşte Luca (NP).
Se poate face o comparaţie şi între cpo şi predicativul suplimentar.
Punctul lor comun: reprezintă o complinire de tip predicativ. Se deosebesc
prin faptul că cpo este o complinire matricială a verbului, cerută de semantica
şi sintaxa lui internă, în vreme ce predicativul suplimentar este una
nematricială, dobândită contextual.
2. Clasa de substituţie:
2¾ substantiv propriu cu formă de NAc: Îl cheamă Ion. L-au poreclit Ciungu.
3¾ substantiv comun neart. cu formă de NAc, desemnând o funcţie / o
demnitate / o categorie socio-profesională: L-au angajat bucătar.
4¾ grup prepoziţional, cu subst. / pron. însoţit de prep. de, drept, ca în Ac:
S-a angajat ca reporter. L-am luat drept medic. În vecinătatea prep. ca poate
apărea şi o construcţie gerunzială: L-au desemnat ca fiind reprezentantul
nostru la Bruxelles.
5¾ substitute adverbiale sau pronominale: Cum l-au numit? L-au numit
aşa. Drept cine mă iei?
Limba română contemporană.
Sintaxa 13
2. Predicatul i predica ia
2¾ propoziţional, printr-o subordonată predicativă a obiectului relativă:
L-au numit cum şi-a dorit el. L-au angajat ce şi-a dorit.

Predicativul suplimentar (ps)


1. Aspecte definitorii
Predicativul suplimentar este o poziţie sintactic ă realizată în structuri
ternare derivate, care se raporteaz ă concomitent la un verb (sau o interjecţie
predicativă) şi la un nominal: El se duse spre ei tăcut. Fratele a venit
plângând. Noaptea se lasă murdară şi grea.
Cuvintele subliniate se află într-un raport de dublă subordonare: o
dată faţă de verb, a doua oară faţă de nume (pronume). Construcţia are,
aşadar, caracter ternar.
tăcut plângând murdară şi grea

el se duse fratele a venit noaptea se lasă

Ca structură derivată, ps rezultă în urma contragerii a două structuri


primare: Fetiţa aleargă + Fetiţa este voioasă > Fetiţa aleargă voioasă.
Construcţia derivată a ps poate rezulta din contragerea unor structuri
primare cu organizare internă diferită:
Ion crede că eu sunt inginer > Ion mă crede inginer.
Eu l-am învăţat pe Ion să fie respectuos. > Eu l-am învăţat pe Ion respectuos.
Am văzut că ea plângea. > Am văzut-o că plângea. > Am văzut-o plângând.
Observaţie: Adjectivul aflat în poziţia de predicativ suplimentar se
acordă cu nominalul regent în gen şi număr. Acordul se poate face atât
gramatical (a), cât şi referenţial (b), în cazul pronumelor de persoana I şi a
II-a sau al substantivelor epicene şi de gen comun:
(1) L-am văzut pe prietenul meu îngrijorat. Am văzut-o pe Maria veselă.
(2) Iată-ne în sfârşit profesoare! Ministrul muncii a ieşit supărată din sala de
şedinţă. Gură-cască a plecat primul.
Spre deosebire de atributul adjectival (cu care se poate confunda
uneori), predicativul suplimentar nu se acordă cu nominalul în caz:
Lectura unei cărţi considerate interesantă (nu interesante!) durează
puţin. Revizia unei maşini cumpărate nouă (nu noi!) se face anual.
Acordul ps cu nominalul în gen şi număr îl distinge de circumstanţialul
de mod, cu care s-ar putea confunda: Elevii ascultă atent (circ. de mod) /
Elevii ascultă atenţi (ps).
2. Statutul sintactic al termenilor regenţi
În mod curent, verbul regent este la un mod personal, dar poate fi şi la
un mod nepersonal: Mergând îngândurat, a căzut într-o groapă. S-a săturat
de mers singur la teatru. A traversa neatent strada este periculos. Era un
bărbat socotit periculos.
Când verbul regent e la participiu, ps poate fi dependent de un nume
predicativ sau de un atribut substantiv: El este colegul trimis ca
reprezentant. Gândirea unui autor presupus autodidact…
Şi verbele copulative (cu excepţia lui a fi) se pot construi cu un
predicativ suplimentar: Ea a devenit medic singură.
În poziţia regentului verbal poate apărea şi o interjecţie predicativă:
Iată-mă premiant!
Nominalul la care se raportează predicativul suplimentar poate avea
diverse funcţii sintactice:
• subiect: Ion vine furios. El trece fluierând. Iepurele ţuşti! sprinten din tufiş;
14 Limba română contemporană. Sintaxa
2. Predicatul i predica ia
2• nume predicativ: Ea este studenta considerată cea mai bună din grupă;
3• complement direct: Pe Ion îl văd îngrijorat. Îi aud chicotind. Iată-ne profesori!;
4• complement indirect: Le-am trimis invitaţii rudelor considerate mai apropiate;
5• complement prepoziţional: Mi-aduc aminte de tine copil;
6• complement de agent (eliptic): Lui nu-i tihnea ţigara decât fumată (de el) singur;
7• circumstanţial: Ţi-am împrumutat o carte şi ai venit cu ea (= circ. sociativ) ruptă.
Regentul nominal poate fi realizat şi propoziţional: Să rămână la el
peste noapte s-a dovedit o idee bună sau printr-o formă verbală
nepersonală: A minţi poate fi considerat un gest de slăbiciune.
3. Realizări ale poziţiei de predicativ suplimentar
1• substantive fără prepoziţie, în general nearticulate: Ne-am
despărţit prieteni. A plecat bou şi s-a întors vacă. Se crede doctor.
Substantivul poate apărea şi articulat, când e urmat de un
determinativ sau când are o valoare apropiată de cea a unui nume propriu:
Îl credeam directorul băncii. Te credeam şeful aici.
Dacă predicativul suplimentar are o interpretare categorizantă,
substantivul poate fi nearticulat sau însoţit de art. nehotărât: Îl credea un măgar.
Acest tip de nominal fără prepoziţie, cu funcţie de predicativ
5
suplimentar, e considerat în cazul nominativ .
2• pronume fără prepoziţie sau cu diferite prepoziţii sau locuţiuni
prepoziţionale (vezi infra, 3.8.): pronume personal (S-a prezentat drept tine
la examen), demonstrativ (Te regăsesc acelaşi), nedefinit (Se vedea orice, în
afară de profesor), negativ (Copiii n-au venit niciunul să mă vadă), relativ (Nu
ştiu cine te crezi.), interogativ (Cine te consideri de fapt?), posesiv (Banii îi
6
credea ai săi) etc.
3• adjective (şi locuţiuni adjectivale): Munteanca înaintă
sprintenă. Ei priveau gânditori cerul. Ne-a întâmpinat surâzândă. O cred în
stare. Nu-l consider de vină pentru ce s-a întâmplat.
Adjectivul nu se acordă în caz cu nominalul regent şi are formă de
nominativ sau acuzativ, dacă este însoţit de prepoziţie:
Copiii vin zgomotoşi în clasă (nominativ).
L-am considerat drept primordial (acuzativ).
Adjectivul poate fi însoţit de prepoziţia comparativă ca, cu valoare
ipotetică: Mergea ca beată. Şi-a păstrat haina ca nouă.
În limba populară, adjectivul poate fi însoţit de prepoziţia de („drept”):
Îl ştiu de neserios.
4• numerale (cu excepţia numeralului adverbial şi al celui fracţionar):
Plecat-am nouă din Vaslui. A selecţionat-o a doua. Îi văd mereu câte doi.
Geamurile le-am comandat duble. Sticlele le-am pus amândouă pe acelaşi raft.
5• verbe la moduri nepersonale: gerunziu (uneori precedat de
prepoziţia ca, prepoziţie a calităţii, obligatorie după anumite verbe, de
prezentare sau de apreciere): L-am întâlnit alergând. O consideram ca
aparţinând altei categorii. Vorbea lăcrimând. Înainta spre noi zâmbind.;
supin: Temele sunt considerate de rezolvat în vacanţă; participiu: A găsit-o
împuşcată de un vânător.
În limba actuală, cu excepţia infinitivului a fi (existential, copulativ sau
pasiv), infinitivul se întâlneşte rar în poziţia de predicativ suplimentar. În
general, se preferă gerunziul, infinitivul având conotaţia de „învechit”: „Acum
constituie
lui Ion. pronumele semiindependent al etc., nu genitivul: Maşina cea neagră o credeam a

6 Cliticele pronominale sunt excluse din poziţia predicativului suplimentar.


Limba română contemporană.
Sintaxa 15
2. Predicatul i predica ia
întâiaşi dată vedem ideea de unitate a se arăta” (Bălcescu, Istoria). L-a făcut
a cerşi milă.
Participul din poziţia de predicativ suplimentar capătă caracteristici de
adjectiv, prin acord, şi poate fi precedat de prepoziţia ca, având un sens
comparativ: Curcubeul se ivi ca pictat de mâna unui copil.
1• adverbe de tipul: cum, oricum, precum, unde, aşa, astfel,
alături, bine ş.a.: Cum îl consideri? Unde te crezi? El a rămas / cum îl ştii /. I-
am văzut împreună. Pe Ion îl ştiam bine, sănătos, cu salariu bun.
Unele construcţii cu adverbe (Eu o cunoscusem altfel) pot fi ambigue,
interpretarea alternativă fiind aceea de circumstanţial de mod.
Dezambiguizarea se poate face prin extinderea enunţului (Eu o cunoscusem
altfel, mai timidă parcă).
2• interjecţii: M-a lăsat paf. Am văzut-o şontâc-şontâc.
3• grupuri prepoziţionale construite cu prepoziţiile calităţii (a)
sau cu alte prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale (b):
(1) Prepoziţiile calităţii sunt: ca, drept, de şi locuţiunea prepoziţională în
calitate de: Vă vorbesc ca prieten.Vă vorbesc în calitate de şef. Îl ţinea de
prost. Nu mi te închipui drept criminalul căutat de poliţie.
(2) L-am văzut fără apărare. Nu pot să mi te-nchipui cu mustaţă. Ion ieşi
afară numai în cămaşă. Toţi îl credeau de la Minister. Te ştiam printre ei.
Substantivul predicativ suplimentar însoţit de prepoziţii este fie în cazul
acuzativ (ca în exemplele anterioare), fie în genitiv, după anumite prepoziţii:
Te credeam împotriva votului uninominal. Floarea o ştiam deasupra oglinzii.
1• frastc, ca subordonată predicativă suplimentară (PS),
echivalentul sintactic al ps la nivelul frazei, realizând, ca şi acesta, o dublă
subordonare: faţă de un verb (locuţiune verbală) sau o interjecţie predicativă din
propoziţia regentă şi faţă de un substantiv, pronume sau numeral cu diverse
funcţii în aceeaşi propoziţie regentă: Îl văd că suferă. L-am găsit cum îl ştiam. A
lăsat robinetul să curgă. Mă pomenesc într-o zi cu Tudose că mă cheamă la el.
Subordonatele subliniate pot fi uşor contrase în ps (Îl văd suferind. A lăsat
robinetul curgând.
L-am găsit acelaşi. Mă pomenesc într-o zi cu Tudose chemându-mă la el.), fapt
datorat unei corespondenţe aproape totale între ps şi PS, ce se reflectă nu doar
în conţinut, ci şi în folosirea aceloraşi elemente de determinare, a aceleiaşi topici
şi punctuaţii. Subordonata PS este însă mai slab reprezentată în comunicare
decât ps. Elementele de relaţie sunt conjuncţionale (conjuncţii şi locuţiuni
conjuncţionale subordonatoare nespecifice), pronominale (pronume şi adjective
pronominale relative şi nehotărâte) şi adverbiale (adverbe relative de mod):
Îl văd că-i nefericit. A făcut-o pe mama să plângă. Îi ştiu de ce sunt în stare. Îl
ştiu câte parale face. Se uită la mine cum lucrez. Uite-i cât sunt de obraznici!
4. Probleme de topică şi punctuaţie
Predicativul suplimentar stă de obicei după verbul regent, fie imediat
după acesta, fie după diverşi subordonaţi ai săi (Fetele apărură din pădure
surâzătoare). Această topică se poate schimba în enunţurile emfatice
(Curajos te-ai arătat, dar n-ai reuşit să treci proba), din motive sintactice
(Cine te crezi?) sau în textele poetice („Ca-n ape fără prunduri, fabuloase,
reci, / Arzând se văd minuni - prin lutul purpuriu.” - L.Blaga, A fost cânva
pământul străveziu).
Schimbarea topicii postverbale a predicativului suplimentar poate aduce
diferenţe de interpretare a structurii: dacă substantivul regent şi adjectivul
predicativ suplimentar se găsesc în imediata apropiere, adjectivul poate fi
interpretat ca un constituent intern al grupului nominal, subordonat numai
substantivului, nu şi verbului. Enunţul: Băiatul mergea trist, poate fi
„rearanjat” ca: Trist mergea băiatul. Mergea trist băiatul - structuri cu
predicativ suplimentar, sau: Băiatul, trist, mergea. Trist, băiatul mergea. -
16 Limba română contemporană. Sintaxa
2. Predicatul i predica ia
structuri cu adjectiv izolat, separate de restul enun ţului prin pauză (virgulă)
care poate fi interpretat doar ca un atribut explicativ sau circumstanţial. Dacă
adjectivul urmează imediat substantivului, adjectivul este interpretat ca
atribut adjectival, însă prin separarea prozodică a celor două cuvinte,
adjectivul este interpretat ca predicativ suplimentar. Dacă adjectivul este
antepus substantivului, trebuie sa fie nearticulat pentru a fi interpretat ca
predicativ suplimentar: Trist băiatul venea.
Dacă adjectivul neizolat este postpus unui pronume personal el poate fi
interpretat doar ca predicativ suplimentar, deoarece adjectivul nu poate fi
atributul pronumelui: El visător iubea o fată, / Dar nu ştia pe care-anume
(I. Minulescu, Poveste).
Se poate face diferenţă între predicativul suplimentar integrat şi
predicativul suplimentar neintegrat, izolat, cu pauză în vorbire, marcată grafic
prin virgulă: Băiatul mergea, trist. vs Băiatul mergea trist.
În ceea ce priveşte punctuaţia, se desparte prin virgulă doar
predicativul suplimentar antepus regentului, pentru reliefare: Bucuroase,
fetiţele se îngrămădiră în jurul mamei.
5. Probleme de interpretare
Când predicativul suplimentar subordonat subiectului se realizează
prin pronume şi numerale, iar subiectul este nelexicalizat, pronumele sau
numeralul respectiv poate fi interpretat fie ca predicativ suplimentar, fie ca
subiect: Prima a plecat., A plecat prima.
Dezambiguizarea se face prin lexicalizarea subiectului: Prima a plecat
Ioana, Ioana a plecat prima (ps), sau prin introducerea unor determinări
suplimentare (A plecat prima din dreapta - subiect).
În enunţurile cu predicativ suplimentar realizat prin adverb este posibilă
de multe ori interpretarea acestuia şi ca un circumstantial de mod. În enunţuri
ca: Le-am găsit aşa [cum le-ai lăsat / destul de greu]., Pe Ana o cunoscusem
altfel [mai harnică / mai înaltă], adverbul poate fi citit şi ca predicativ
suplimentar, calificând nominalul cu funcţie de complement direct, sau
circumstanţial de mod. Enunţul se poate dezambiguiza prin extinderea sa.
Predicativul suplimentar nu trebuie confundat cu un circ. de mod, atunci
când ambele sunt exprimate prin gerunziu. Dacă e vorba de gerunziile unor
verbe a căror sferă semantică poate caracteriza acţiunea verbului regent, atunci
avem a face cu un circ. de mod. Dacă gerunziul nu poate caracteriza acţiunea
verbului regent, deci conţinutul său nu intră în aceeaşi sferă semantică cu a
acestuia, atunci avem a face cu un ps. Să se compare: Vine zâmbind. Merge
cântând, cu Vine alergând. Merge şchiopătând. În primul caz, gerunziile sunt
nişte ps, deoarece conţinutul lor nu intră în sfera semantică a celor trei verbe
regente (vine, merge), exprimând procese diferite ce se desfăşoară paralel şi
simultan cu ale acestora (vine şi zâmbeşte, merge şi cântă). În al doilea caz
însă, gerunziile sunt nişte circ. de mod de calitate, conţinutul lor semantic putând
caracteriza realmente acţiunea verbelor regente.
Nu trebuie confundat ps cu un circumstanţial instrumental exprimat prin
gerunziu. Să se compare: A intrat în casă spărgând geamul. Câştigă vânzând bilete,
cu L-am văzut spărgând geamul. L-am văzut vânzând bilete. În primul caz,
gerunziile arată mijlocul prin intermediul căruia se realizează acţiunea verbului
regent (câştigă din vânzarea biletelor), fiind, prin urmare, circumstanţiale
instrumentale angajate într-o relaţie de dependenţă simplă faţă de verbul predicat.
În al doilea caz, gerunziile realizează o dublă subordonare, fiind ps.
Predicativul suplimentar provenit din structuri de bază cu verbul
existenţial a fi poate fi confundat cu circumstanţialul de loc, dacă nu se ţine
seama de faptul că predicativul suplimentar cu sens locativ nu se raportează
la subiect, ci la un complement direct. Circumstanţialul nu se poate raporta
Limba română contemporană. Sintaxa 17
2. Predicatul i predica ia
decât la subiect, reprezentând o circumstanţă a realizării acţiunii descrise de
verbul regent: Te ştiam în cameră. < Ştiam că eşti în cameră.
Interpretarea structurilor cu verb tranzitiv, complement direct şi grup
prepoziţ ional cu sens locativ ţine cont şi de context. Enunţ urile: Te văd în
camera alăturată., Te credeam în camera alăturată pot fi analizate şi cu
circumstanţial de loc (grupul nominal cu valoare locativ ă se raportează la
subiect), dar şi cu predicativ suplimentar (grupul nominal cu valoare locativă
se raportează la complementul direct).
Aceleaşi probleme se prezintă în delimitarea predicativului suplimentar de un
circumstanţial de timp. Predicativul suplimentar cu sens temporal, care apare destul
de rar, este derivat dintr-o propoziţie subordonată completivă directă cu verbul
existenţial a fi urmat de un determinant temporal. Prin reorganizarea structurii,
acesta ajunge în poziţia de predicativ suplimentar: Pe toţi părinţii îi vrem mâine la
şedinţă. < Vrem ca toţi părinţii să fie mâine la şedinţă.
Predicativul suplimentar poate fi confundat şi cu un complement
direct, dacă nu se ţine seama de faptul că predicativul suplimentar este dublu
subordonat, unui verb şi unui nominal, spre deosebire de complementul
direct, care este subordonat numai unui verb: I -am trimis misionari în India.
(predicativ suplimentar); Am trimis misionari în India. (complement direct)
De asemenea, predicativul suplimentar trebuie delimitat de atribut, de
care se deosebeşte prin faptul că acesta este subordonat numai unui
nominal, nu şi unui verb. Predicativul suplimentar ocupă o poziţie postverbală
dar şi postnominală şi poate apărea şi izolat; de aceea se poate confunda cu
atributul izolat, cu rol explicativ, descriptiv sau circumstanţial. Exemple:
Tu vei decide, ca director. Ca director, vei decide tu.
Ambele propoziţii sunt cu predicativ suplimentar izolat, întrucât grupul
prepoziţional determină şi verbul predicat şi subiectul, arătând în ce calitate va
îndeplini acţiunea persoana desemnată de nominalul subiect. Dacă se schimbă
topica elementelor, se schimbă şi relaţiile între ele: Ca director, tu vei decide;
Tu, ca director, vei decide; ambele enunţuri sunt cu atribute, deoarece grupurile
prepoziţionale subliniate determină doar nominalul subiect.
În enunţul: Am rochia roşie.., secvenţa formată din substantiv şi adjectiv
poate fi analizată atât ca un grup nominal (adjectivul fiind atribut), cât şi ca o
secvenţă de două componente care nu formează grup nominal, adjectivul având
funcţia de predicativ suplimentar. Dacă substantivul este nearticulat, adjectivul
are doar interpretare de atribut (Am rochie roşie). În cazul predicativului
suplimentar, adjectivul antepus substantivului regent rebuie să fie nearticulat
(spre deosebire de atribut): Am roşie rochia (vs Am roşia rochie).
Construcţiile se pot dezambiguiza prin introducerea a diverse determinări,
cum ar fi pronumele semiindependent cel sau un genitiv: Am rochia cea
roşie – atribut; Am văzut maşina lui Ion roşie – predicativ suplimentar.

18 Limba română
contemporană. Sintaxa
3. Subiectul
II ’66:
„partea de
Capitolul
propoziţie III
care arată
cine
Subiectul
săvârşeşte
acţiunea
exprimată
1 de
. predicatul
A verbal sau
s cui i se
p atribuie o
e însuşire
c ori o
t caracteristi
e că
d exprimată
e prin
fi numele
n predicativ”
it .
2™o Mioara
ri Avram,
i Gramatica
1 pentru toţi:
. „partea
1 principală
. de
D propoziţie
e care arată
cine
fi
săvârşeşte
n
acţiunea
iţi
exprimată
i
de un
tr
predicat
a verbal
d activ
iţi (Elevii
o conştiincio
n şi învaţă
a regulat),
l cine
e suferă
( acţiunea
s exprimată
e de un
mpredicat
a verbal
n pasiv (Ei
ti sunt
c lăudaţi de
e profesori)
): sau cui i
1™ G se atribuie
Ao
în
2.Definiţie
smodernă
u(formală):
şi
Valeria
re
Guţu
or
Romalo,
iSintaxa:
o„nume în
cnominativ,
ar
impunând
aacordul
ct
verbului cu
er
care intră
is
în relaţie
tide
cinterdepen
ădenţă”.
e Potr
xivit GALR,
pr
subiectul
ise
mdefineşte
at
în raport
ăcu verbul-
dcentru,
eindiferent
ude apariţia
nacestuia la
pr
o formă
epersonală
di
sau
cnepersona
at
lă. Clasa
nde
osubstituţie
ma
in
subiectului
al
are ca
(termen
Eprototipic
inominalul
sîn
unominativ,
niar ca
trelaţie
bsintagmati
ucă
cspecifică,
urelaţia de
rinterdepen
odenţă cu
şi
verbul
)”
predicat şi
.acordul pe
1 care i-l
. impune
a tricţii
c bilaterale:

e Ver
s bul
t impune
u subiectului
i cazul N (=
a recţiune)

. Sub
iectul
impune
e verbului-
l predicat
a numărul şi
ţi persoana
a (= acord)
v Obse
e rvaţii
r :
b ƒ
- Există
p verbe-
r predicat
e sau forme
d paradigma
ic tice ale
a unor verbe
t (=
– intranzitive
s la diateza
u impersona
b lă) care nu
i intră în
e relaţie cu
c un
t subiect: a-
s i păsa, a i
e se acri, a i
c se urî, a-i
a părea bine
r / rău, a i
a se
c căşuna,
t se
e mănâncă
ri bine, se
z doarme
e mult etc.
a ƒ
z Exist ă
ă verbe la
p moduri
ri nepersona
n le care au
r capacitate
e a de a
s intra în
r ecând
e profesorul
l din clasă,
a noi am
ţi început să
e copiem.
c Odată
u plecat
u profesorul,
n noi... E
s greu de
u înţeles
b această
i carte.
e Înainte de
c a ajunge
t profesorul
p în clasă,
r studenţii
o s-au
p pregătit de
ri examen.
u Avâ
, nd în
f vedere că
ă subiectul
r este o
ă funcţie
a cerută de
-i verb (în
s structurile
a monovale
ti nte) sau
s de grupul
f Verb +
a compleme
c nt(e),
e rezultă de
c aici
e dependenţ
ri a
n subiectului
ţ faţă de
e verb.
l Această
e teză este
d susţinută
e în GALR,
a care
c consideră
o că
r subiectul
d este „un
: compleme
P nt special”,
l „un
c agă de
o verb prin
mrestricţii
p bilaterale.
l 2.
e Clasa de
msubstituţi
ee a
n subiectului
t cuprinde 2
p tipuri de
ri realizări:
vi realizări
l nominale
e şi
g realizări
i nenomina
a le.
t” Rea
a lizările
l nominale
v au în
e vedere
r exprimare
ba
u subiectului
l prin
u substantiv
i, e,
p pronume
ri şi
n numerale
f în cazul N
a (=
p realizarea
t prototipică
u ):
l Studenţii /
c Ei / Unii /
ă Toţi /
s Fiecare /
e Trei etc. ...
l sunt
e interesaţi.
ână
cont
emp
Loran
i ă.
mSinta
bxa
a19

r
o
m
3. Subiectul
Observaţii. Poziţia de subiect este incompatibilă cu clasa adjectivului,
7
a adverbului, a participiului cu valoare adjectivală şi a interjecţiei . Condiţia
ca aceste clase să apară ca subiecte este, de fapt, substantivizarea lor:
Binele ce mi l-ai făcut nu va fi uitat. Scumpul mai mult păgubeşte. Se auzea
8
un of . Uneori, substantivizarea e marcată doar sintactic sau prin citare,
adică în metalimbaj: „Pe când nu era moarte....nu era azi, nici mâne, nici ieri,
nici totdeauna...”. De aici lipseşte pe.
Realizările nenominale au în vedere, pe de o parte, exprimarea
subiectului prin forme verbale nepersonale de infinitiv, gerunziu, supin şi
participiu pasiv, iar pe de altă parte, realizarea propoziţională a subiectului
în forma unei subordonate SB.
1ƒ Infinitiv: E uşor a scrie versuri. Se poate spune orice.
2ƒ Gerunziu: Se aude fluierând.
3ƒ Supin: E uşor de citit.
4ƒ Participiu pasiv: Trebuie spus acest lucru. Se cuvine făcut acest lucru.
Observaţii:
5ƒ O construcţie ca: Se aude venind un tren / Se aude un tren venind, se
pretează la o dublă interpretare, în care gerunziul poate fi etichetat drept un
subiect sau un predicativ suplimentar (comp: Fetiţa vine alergând).
ƒ În situaţii de acord al participiului, se ajunge la structuri de tipul:
Se cuvin / Trebuie făcute aceste lucruri. Structuri de acest tip sunt
interpretate ca rezultând din amalgamarea a două grupuri: Trebuie + lucrurile
sunt făcute, deci un predicativ suplimentar . În orice caz, acordul
participiului exclude posibilitatea interpretării acestuia drept subiect.
1ƒ În construcţii de tipul: Trebuie mers până la capăt, Trebuie înotat până
la mal, în care verbele a merge şi a înota sunt intranzitive ce nu acceptă
pasivizarea, se admite că avem a face nu cu nişte participii, ci cu supine,
care, prin excepţie, apar fără prepoziţia de.
Propoziţia SB îndeplineşte la nivelul frazei funcţia de subiect al
propoziţiei regente. Termenul regent poate fi:
2ƒ un verb (locuţiune verbală) personal(ă) fără subiect în regentă (de
obicei în proverbe): Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge. Învaţă cine
vrea. Cine a spus asta nu şi-a dat seama;
3ƒ un verb impersonal (activ sau reflexiv), un verb (locuţiune verbală)
personal(ă) folosit(ă) impersonal: trebuie, urmează, merită, rămâne, era, începe,
(îmi) convine, (îmi) place, (îmi) vine,(mă) doare, se cuvine, se întâmplă, se
poate, se ştie, se crede, se zice etc. După aceste verbe urmează o subiectivă
introdusă prin că sau să: Trebuie să plec. Începe să plouă. Era să cad. Rămâne
să stabilim data. Nu-mi convine să pierd. Urmează să cânte. Îmi place să dorm.
9
Se zice că va veni. Se poate să plouă etc. ;
4ƒ expresii verbale impersonale cu funcţie de predicat (nominal), alcătuite
din a fi copulativ + adverbe sau locuţiuni adverbiale: e bine, e rău, e greu, e
uşor, e normal, e important, e posibil, e firesc, e scris, e cu neputinţă, e fără
doar şi poate că / să... E bine că mi-ai spus. E suficient să suni o dată.
E fără doar şi poate că va veni;

7
Aici GALR se deosebeşte de GA, care admite exprimarea subiectului prin interjecţie:
Se auzea
vorbirii vâj!. constituind prin sine un enunţ.
directe,
9subiectele
În exemplele
Apariţia
a de
cu tipul:
lor verbelor
înaintea
subordonatei Eu trebuie
impersonale,
verbelor
regenta). să plec.
ci ale
din regentă Tu se cuvine
verbelor
se să câştigi,
personale
datorează pronumele
din subordonată
fenomenului eu,
de imbricare tu nu sunt
(subiectivă).
(„împletire”
20 Limba română
contemporană. Sintaxa
3. Subiectul
2ƒ un verb (personal sau impersonal) sau o locuţiune verbală (personală
sau impersonală) la un mod nepredicativ (infinitiv sau gerunziu): E uşor a se
spune că nu se poate. Părându-i-se că plouă, a luat umbrela. Venind cine era
aşteptat, ne-am bucurat mult;
3ƒ un verb copulativ şi impersonal: Dacă-mi vei scrie măcar câteva
rânduri înseamnă că mă iubeşti;
4ƒ un adverb predicativ sau o locuţiune adverbială predicativă urmate de
că sau să: poate, fireşte, desigur, bineînţeles, de bună seamă etc.: Fireşte că
ştie. Bineînţeles că va pleca.
Subordonatele SB sunt de 2 feluri: relative şi conjuncţionale. Cele
relative pot fi: relative interogative (Ni se spune ce, cine, cum, când, unde
etc. să mergem), relative propriu-zise (Mă interesează cine, ce, cum ...
a fost; Reuşeşte cine munceşte; Cine se scoală de dimineaţă departe
ajunge; Cui nu-i place, să plece; Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să
trăieşti etc.) şi relative infinitivale (Nu-i ce mânca. N-are cine mă-ngriji. Nu-i
10
cui spune) . Subiectivele conjuncţionale au ca elemente de relaţie
conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale: că, să, ca....să, dacă, de, cum că,
precum că etc. (Trebuie să plece. E posibil ca ceilalţi să mai întârzie).
Realizări neprototipice ale subiectului
1) Excepţii de la cazul subiectului (N):
1- excepţii reale: e vorba de situaţiile în care subiectul, exprimat printr-un
pronume relativ, îşi acomodează forma în raport cu verbul din regentă,
rezultând astfel o situaţie de împletire a subordonatei cu regenta sau de
imbricare: Dau cui cere. Ajut pe cine mă ajută. S-a speriat de ce i s-a
întâmplat. Lumea nu-i a cui o străbate. Efectul a ceea ce s-a petrecut e grav
etc. În aceste exemple, subiectul se află în cazurile D, G sau Ac, caz impus de
prepoziţie sau de regimul verbului din regentă.
2- alte excepţii (aparente):
1ƒ structuri cu subiect partitiv, de tipul: Au câştigat ∅ de-ai noştri. Au mai plecat
2∅ din / dintre ei. Prepoziţiile impun cazul Ac. Centrul grupului nominal – neexprimat
– poate fi recuperat anaforic: Au câştigat unii / oameni / copii de-ai noştri;
1ƒ structuri cu aspect de genitiv: Ai casei au plecat (ai casei =
„locatarii”). Ai lui l-au primit cu căldură (ai lui = „părinţii, familia”). Gramaticile
moderne consideră aici articolul genitival ai un pronume semiindependent (în
N)
2ƒ structuri cu aspect de acuzativ de tipul cu toţii: Au venit cu toţii.
Această structură este doar aparent subiect, deoarece în realitate reprezintă
un element predicativ suplimentar aflat în relaţie atât cu verbul predicat, cât şi
cu un subiect neexprimat (ei).
3ƒ grupruri atipice generatoare de confuzii:
1. Cartea mea e nouă, a colegului e ruptă.
2. Au plecat treizeci de elevi.
3. Destul de puţini au reuşit.
4. Au venit fel de fel de oameni.
5. Au venit la oameni!
6. Au plecat peste zece din clasă.

Comentarii:
ƒ În primul enunţ, a funcţionează ca pronume semiindependent. Grupul
nominal a + substantiv în G ocupă poziţia subiectului, dar centrul de grup
apare în N.
10
În gram. tradiţională se vorbeşte despre construcţii infinitivale relative, interpretate ca
subiecte complexe şi nu ca propoziţii, dat fiind faptul că verbele din structura lor sunt la
moduri nepersonale.
Limba română contemporană. Sintaxa 21
3. Subiectul
2ƒ În următoarele 3 enunţuri, prepoziţia de nu se grupează cu nominalul
11
următor, care-şi păstrează caracteristicile unui subiect în N .
3ƒ În ultimele 2 enunţuri, la şi peste au o utilizare specială, fiind
suprimabile şi având o valoare cantitativ-nedefinită, ceea ce la îndepărtează
de o prepoziţie propriu-zisă.
3. Tipuri de subiect
După caracterul manifest sau nemanifest în organizarea sintagmatică
a enunţului, subiectul poate fi (a) exprimat şi (b) neexprimat:
a. Subiectul exprimat, la rândul lui, poate fi:
1ƒ simplu: se realizează printr-o singură parte de vorbire cu sens lexical
suficient; la rândul lui poate fi: sintetic (Ion pleacă la şcoală. Liniştea îi făcea
bine. Nu-mi place a vorbi degeaba. Ei nu se mai săturau privind) şi analitic
(cuvinte compuse şi locuţiuni: Punctele de vedere erau diferite. Îi lipsea
bunul-gust);
2ƒ multiplu: alcătuit din doi sau mai mulţi termeni coordonaţi prin
juxtapunere ori copulativ, mai rar disjunctiv (În grădina noastră cresc meri,
peri, gutui şi pruni. Ion şi Vasile au fost premiaţi. Mama sau tata vor hotărî
unde mergem mâine);
3ƒ dublat: constă în anticiparea sau reluarea subiectului printr-un pronume
personal sau demonstrativ în nominativ (având acelaşi referent); fenomenul
este caracteristic mai ales limbajului popular sau familiar: Te bate ea mama.
A veni el Drăguş la căuş. Omul muncitor, acela are de câştigat. Harap-Alb
veni şi el mai apoi.
Observaţie:
Fenomenul dublării caracterizează şi propoziţia subiectivă, în exemple
ca: Cine va sosi primul, acela va primi premiul, Cine spune ăla e, în care
subiectul realizat propoziţional este reluat în regentă printr-un subiect simplu.
În unele gramatici se vorbeşte şi despre un subiect complex sau dezvoltat,
acesta putându-se realiza prin:
1- construcţii infinitivale relative (alcătuite dintr-un infinitiv + un pronume
sau adverb relativ cu diverse funcţii pe lângă infinitiv; construcţia în întregime are
rolul de subiect pe lângă verbul a fi existenţial sau a avea cu sensul „a se găsi, a se
afla”): Când e minte, nu-i ce vinde. Acu n-are cine mă spăla, n-are cine mă-ngriji, n-
12
are cine-mi spune o vorbă bună. Nu-i unde dormi .
2- construcţii nominale infinitivale sau de supin (alcătuite dintr-un verb
copulativ la infinitiv sau supin + un nume sau un adjectiv): A fi om e lucru mare, a fi
domn e o-ntâmplare. E greu de ajuns profesor.
Structurile subliniate nu pot fi predicate (nominale), din cauza caracterului
nepredicativ al modului verbului copulativ. Cu toate acestea, numele cu care
intră în relaţie copulativul au valoarea unor nume predicative.
3- un substantiv (cel mai adesea nume de rudenie) şi un adjectiv posesiv
legate între ele cu cratimă şi formând o unitate: A venit soacră-mea.
Unii autori consideră subiecte dezvoltate şi cele exprimate prin structuri de
tipul apelativ + nume propriu de persoană, ca în exemplele: Nea Vasile sapă
13
în grădină. Tuşa Margareta a fost pe la noi .
2. Subiectul neexprimat cunoaşte subtipurile:
2ƒ inclus, adică indicat numai prin forma verbului predicat (sau a
auxiliarului din structura acestuia), la persoana I sau a II-a singular sau
plural: „Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?”. Am venit aici să
câştig premiul. De ce te uiţi în caietul meu?

11 În GA, enunţul 2 este interpretat diferit, în sensul că numeralul e subiect, iar


12substantivul, precedat de
Pentru interpretarea prepoziţia
propusă de, este
de GALR, atributul
vezi supra. acestuia.

13 Pentru interpretarea dată de GALR acestor structuri, vezi cap. Apoziţia.


22 Limba română
contemporană. Sintaxa
3. Subiectul
2ƒ subînţeles din context (el a fost sau urmează să fie exprimat într-o
propoziţie învecinată), în condiţiile în care verbul predicat este la pers. a III-a:
Băiatul se trezi brusc, privi o clipă spre uşă şi apoi se dădu jos din pat.
Ion începe să înveţe. Apoi să cânte. L-a lăsat pe Ion să plece. Am auzit
despre Ion că a reuşit.
• nedeterminat (adesea şi neexprimat): trimite la un referent care nu este
identificat ori nu este identificabil (= subiect nedeterminat propriu-zis) sau
poate fi raportat la orice persoană (= subiect cu valoare generală).
Subiectul nedeterminat propriu-zis este neexprimat şi se întâlneşte în
contexte cu verbul predicat la diateza activă, pers. a III-a, singular (mai rar la
plural), de tipul: Sună la uşă. Scrie în ziar că mâine va ploua. A spus la radio
că se măresc salariile . Subiectul cu valoare generală poate fi exprimat prin
pronume personal de pers. a II-a singular sau neexprimat, caz în care verbul
predicat este la pers. a II-a singular, ori la pers. I plural: „Privitor ca la teatru /
Tu în lume să te-nchipui / Joace unul şi pe patru, / Totuşi tu ghici-vei chipu-i”.
„De treci codri de aram ă, de departe vezi albind / Ş-auzi mândra glăsuire a
pădurii de argint”. Unde dai şi unde crapă. Să nu ne luăm după aparenţe.
ƒ eliptic, caracterizează în special sintaxa dialogată: − Ion unde a plecat?
− La şcoală.
Observaţii:
¾ Unele gramatici vorbesc şi despre un aşa-numit subiect dedus dintr-o
întreagă situaţie de comunicare:
„- Apoi de, cucoane, eu zic cu mintea a proastă a mea că pământ să fie
mai gras pe lumea asta, că el ne dă toate bunătăţile pe care le avem.
- Aşa este, răspunse boierul”.
Subiectul propoziţiei Aşa este este dedus din fraza anterioară, al cărei
conţinut de fapt îl rezumă. El ar putea fi concretizat prin demonstrativul cu
valoare neutră asta.
¾ Există şi propoziţii cu subiect zero. Se disting următoarele situaţii în care
verbe sau construcţii verbale cu rol de predicat nu pot intra în relaţie cu un
subiect gramatical:
ƒ verbe impersonale la diateza activă sau reflexivă care arată fenomene
ale naturii: plouă, fulgeră, tună, ninge, viscoleşte, se înserează, se
luminează etc.
În limbajul poetic se pot întâlni totuşi şi situaţii în care aceste verbe apar
însoţite de un subiect (care cel mai adesea este un substantiv având aceeaşi
rădăcină cu a verbului sau din aceeaşi sferă semantică – unii autori îl
numesc subiect intern):
„De scăldat cin-te-a scăldat?
Ploile când au plouat” (Blaga)
„Peste capul blond al fetei
Zboară ploile şi-o plouă” (Eminescu)
„Te uită cum ninge decembre” (Bacovia);
ƒ verbe reflexive impersonale care se referă la procese umane: se
călătoreşte, se doarme, se mănâncă etc.: Se mănâncă ieftin aici;
1ƒ verbe de tipul a (-i) arde, a (-i) păsa, a (i) se acri, a (i) se urî etc., care
se construiesc cu un complement indirect obligatoriu în dativ şi un
complement indirect în acuzativ cu prepoziţiile de sau cu: Nu-mi arde de
şcoală. Mi s-a acrit de atâta ploaie. Ţi s-a urât cu binele;
2ƒ expresiile impersonale îmi pare bie, îmi pare rău;
3ƒ enunţuri de tipul: E vai de noi. Miroase a pâine caldă. E trecut de
miezul nopţii. Mă cheamă Ion.

Limba română contemporană.


Sintaxa 23
3. Subiectul
2¾ În afara subiectului gramatical (care răspunde la întrebările cine?
sau ce?), există şi un subiect logic, care în propoziţie are altă funcţie
sintactică, şi anume: - de complement de agent: Eu sunt ajutat de aceştia.
El este susţinut de prieteni; - de complement indirect în dativ: Îmi este foame.
14
Ne pare rău .
4. Ambiguităţi şi structuri opace
2ƒ În enunţuri de tipul a fi (existenţial) + subst. neart. / adverb: E noapte,
dimineaţă, întuneric, cald, soare, nor, frig, ger, vară, iarnă.... / Mi-e frig, cald,
lene, somn, ruşine, dor, greaţă, jenă, bine, rău, urât....verbul a fi este
existenţial, urmat de un subiect cu trăsături speciale. În alte interpretări,
avem a face nu cu un subiect, ci cu un NP, caz în care a fi nu mai e
existenţial, ci copulativ.
15
Pentru interpretarea ca subiect pledează sinonimia cu un tipar tranzitiv:
Am teamă, greaţă, dor etc. Pentru interpretarea ca NP pledează prezenţa unor
adverbe (bine, rău, greu, urât...), greu de interpretat ca subiecte, precum şi
paralelismul cu tipare sintactice de tipul: Îmi este frică – Sunt fricos.
Îmi este lene – Sunt leneş. De asemenea, posibilitatea gradării acestor
substantive numai în această poziţie, şi nu în poziţia unui subiect individual
autentic. Să se compare: Mi-e foarte frig / *Foarte frigul nu-mi prieşte.
Alte construcţii din seria celor existenţiale sunt: E nevoie de, Nu e chip să,
E vorba de, E cazul să etc, care şi-au pierdut într-o anumită măsură transparenţa
sintactică, oscilând între interpretarea ca locuţiuni sau grupări analizabile.
3ƒ În construcţii impersonale, în care supinul e urmat de un complement
de agent (E greu de înţeles de către oricine ce s-a întâmplat. E periculos de
manevrat de către copii asemenea substanţe), supinul este interpretat ca
pasiv şi deci intranzitiv. Ca atare, nominalul postpus, coocurent cu
complementul de agent, precum şi propoziţia postpusă, funcţionează ca
subiecte ale supinului.
4ƒ În construcţii impersonale în care nu există un complement indirect şi
nici un complement de agent (Este important de citit cartea. E necesar de
cumpărat alimente. E imposibil de spus ce s-a întâmplat), supinul, provenind
de la verbe tranzitive, este ambiguu sub aspectul valorilor de diateză,
suportând o duplă interpretare: de activ şi de pasiv. În consecinţă, nominalul
postpus şi propoziţia postpusă primesc la rândul lor o dublă interpretare:
subiect (la o lectură pasivă) sau complement direct (la o lectură activă).
5ƒ În enunţurile de tip nominal, cu predicat neexprimat (Ploaie, vânt, furtună.
Grindină cât oul de bibilică) substantivele se aşază în poziţia de subiect.
6ƒ O structură de tipul E rău când oamenii încetează să mai aibă
încredere în oameni este ambiguă, interpretarea oscilând între o structură cu
subiect vid + copulativ + nume predicativ + circumstanţială de timp, şi o
structură conţinând verbul copulativ a fi + nume predicativ + subiectivă
postpusă introdusă prin adverbul când (E rău momentul când... / E rău în
momentul când...). La fel, în exemplul Când doi oameni au aceeaşi idee
înseamnă că nu e a unuia, ci a întregii societăţi, prezenţa corelativului atunci
2/ aceasta în regentă ar dezambiguiza construcţia, în sensul interpretării
subordonatei ca SB sau CT cu nuanţă CŢ.

14
foame.
de
a(-i) În
subiect
părea
propriu.
bucurăm). primul
Pronumele
(Eu
Rămâne exemplu,
bine,am….foame).
care din predicatul
caîmipronumele
este complement
În de
punct este
al vedere
doilea
personal verbul
indirect,
exemplu, este,
dar
gramatical
ne diniar subiectul
punct
predicatul
să joace nu poate
rolul este
intra
unui gramatical
desubiect
vedere
exprimat
în logic
relaţie
logicprin
cu substantivul
are
(ne =valoare
locuţiunea
un subiect
noi ne

15 Soluţia tradiţională
24 Limba română
contemporană. Sintaxa
3. Subiectul
2ƒ Una dintre situaţiile frecvente de anacolut este aşa-numitul subiect
suspendat: un cuvânt este gândit la începutul frazei ca subiect, dar se
produce o întrerupere a şirului logic al vorbirii şi acest subiect este abandonat
(şi reluat ulterior printr-o formă de dativ), în propoziţie apărând adevăratul
subiect. Întrucât discontinuitatea se produce între un nominativ şi un verb
predicat, construcţia în cauză mai poartă şi numele de nominativ
suspendat: Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi.
Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală
5. Topica şi punctuaţia
Subiectele verbelor predicative sau copulative personale stau, în
topică normală, înaintea predicatelor: Părinţii noştri sunt binevoitori. Când se
insistă asupra predicatului, din motive de expresivitate, subiectul trece pe
planul secund: Sunt binevoitori părinţii noştri. Subiectele verbelor predicative
sau copulative impersonale stau, de regulă, după acestea: Ţi se cuvine
respect. Nu-mi place cartea. E uşor a răspunde. Există şi câteva cazuri de
topică fixă a subiectului:
1ƒ în propoziţiile incidente stă după predicat: Am plecat, zise el;
2ƒ în propoziţiile interogative sau subordonate relative subiectul (exprimat
prin pronume relativ-interogativ) stă înaintea predicatului: Cine a venit? Ce
se
întâmplă? Nu ştiu cine a venit.
Între subiect şi predicat nu se pune niciodată virgulă! Nici propoziţia
subiectivă nu se desparte de regentă prin virgulă, indiferent de locul faţă de
regentă. O situaţie deosebită avem în cazul dublării subiectului sau a
subiectivei (prin pronume cu valoare neutră), când pot fi izolate prin virgulă:
Că şi-a pierdut toţi banii la jocuri, aceasta-l priveşte doar pe el. A fi profesor,
acesta i-a fost visul.
Un fenomen sintactico-discursiv care influenţează statutul sintactic şi
topica subiectului este deplasarea / avansarea subiectului, cu trecerea peste
un regent verbal (= împletire sau imbricare): Ion trebuie să ajungă acasă. Ion se
dovedeşte că a fost plecat. Această carte e important să fie citită. Cine crezi că
va câştiga? Ce e necesar să se întâmple? Câţi crezi că au lipsit? Subiectul
deplasat poate rămâne neintegrat sintactic, fiind rupt de restul enunţului, ruptură
asociată fonetic cu izolarea prin pauză (în scris, prin virgulă), iar pragmatic, cu
tematizarea forte: Copiii noştri, ce bine că nu sunt aici!
Un caz special de împletire a subordonatului cu regentul avem în
sintaxa verbului a putea. Construcţia putea + infinitiv prezintă câteva
particularităţi:
2ƒ Subiectul infinitivului pasiv-reflexiv sau pasiv se mută înaintea
întregului grup: Asta nu se poate spune. Oferta nu poate fi acceptată
3ƒ Forma pasiv-reflexivă a primului verb absoarbe pe cel de-al doilea se,
marca pasiv-reflexivă a celor două verbe exprimându-se o singură dată (vezi
primul exemplu).
Orice alt clitic al infinitivului-subiect trece în faţa regentului a putea:
Asta nu mi se poate reproşa.
Sintaxa 25

Limba română contemporană.


4. Atributul

Capitolul IV

Atributul
1. Definiţie
Ca poziţie sintactic ă distinctă, atributul (atr.) se dezvoltă în interiorul
unei relaţii de dependenţă unilaterală, guvernată, prin excelenţă, de un nume
(substantiv sau substitut: pronume, numeral): cartea cu poze a băiatului; fetiţ
a blondă a vecinului; aceşti câini inteligenţ i; voi cei tineri; acestea de aici; trei
dintre ei; binele tuturor; bătutul covoarelor.
2. Felurile atributului
2.1. Din punct de vedere formal (adică după clasa de substituţie), distingem
şase clase de atribute: adjectivale, substantivale, pronominale, verbale,
adverbiale şi interjecţionale.
2.1.1. Atributul adjectival
Se exprimă printr-un adjectiv propriu-zis (inclusiv cele provenite prin
conversiune din verbe la participiu sau gerunziu, din substantive sau din
prefixe ori elemente de compunere), printr-un numeral cu valoare adjectivală
sau printr-un adjectiv pronominal: carte interesantă , copaci înfloriţi, feţe
surâzânde, câini mai bărbaţi, bomboane extra, maşină super, zece ani, întâia
dragoste, a doua casă, geamăt întreit, ambele mâini, câte trei mere, eu
însumi, acest băiat, care băiat?, orice băiat, niciun băiat, băiatul meu etc.
Observaţie: Apariţia substantivului regent la forma de vocativ nu
anuleaz ă statutul de atribut al adjectivului determinant, asta întrucât, aşa
cum se ştie, informaţia de caz la adjectiv are caracter anaforic (fiind preluată
prin acord). Prin urmare, putem vorbi şi despre un atribut adjectival în V:
Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!
2.1.2. Atributul substantival
Se exprimă printr-un substantiv propriu-zis (inclusiv printr-un
substantiv provenit prin conversiune din alte părţi de vorbire), respectiv printr-
un numeral cu valoare substantivală. Acest tip de atribut cunoaşte, la rândul
lui, cinci subtipuri: în genitiv (sau genitival), în dativ, în acuzativ (însoţit sau
nu de prepoziţia pe), cu prepoziţie (sau prepoziţional) şi apozitiv.
2.1.2.1. Atributul substantival genitival
Se exprimă prin genitivul substantivului şi al numeraluilui cu valoare
substantivală (însoţite sau nu de articolul posesiv): misterul nopţii, principiul
binelui, un caiet al colegului, părerea celor trei, un refuz al celui dintâi,
încrederea amândurora etc.
Observa ţie: Anumite construcţii echivalente cu genitivul, cum ar fi cele
alcătuite din prepoziţia a şi un numeral sau un substantiv nearticulat
(precedat de un numeral sau de anumite adjective): părerile a numeroşi
studenţi, părerile a trei dintre studenţi, trebuie analizate, din punct de vedere
sintactic şi morfologic, ca atribute substantivale în cazul acuzativ (caz impus
chiar de prepoziţia a ). O situaţie similară avem şi în cazul construcţ iilor
regionale cu valoare de genitiv, alcătuite din prepoziţia la şi forma de
acuzativ a substantivului: a sărit roata la căruţă.
2.1.2.2. Atributul substantival în dativ
Apare în două tipuri de construcţii: una veche (populară şi poetică),
determinând substantive nearticulate nume ale gradelor de rudenie sau de
poziţii sociale: nepot surorii mele; preot deşteptării noastre; somnul, vameş
vieţii, domn Ţării Româneşti etc., şi alta modernă (întâlnită în special în stilul

Limba română contemporană. Sintaxa 27


4. Atributul
publicistic sau în cel juridic – administrativ), în care determină substantive
nume de acţiune urmate de un atribut substantival intercalat între
substantivul regent şi dativ: acordarea de burse studenţilor, transmiterea de
informaţii aliaţilor etc.
2.1.2.3. Atributul substantival în acuzativ
Apare în construcţii folosite rar şi se exprimă prin forma de acuzativ
(fără prepoziţie sau cu prepoziţia pe) şi determină numai substantive nume
de acţiune sau de stări, de obicei articulate: supărarea pe Ion, încetarea
15 perioadă a conflictului etc.
2.1.2.4. Atributul substantival prepoziţional
Se exprimă printr-un substantiv precedat de o prepoziţie, locuţiune
prepoziţ ională sau de un adverb de comparaţie (cu valoare de prepoziţie):
grădină de meri, colegii de la şcoală, copacul din faţa casei, liniştea dinaintea
furtunii, reuşita datorită colegilor, retragerea conform planului, flăcău cât
casa, ochi ca două stele etc. În astfel de construcţ ii, substantivul are regimul
cazual impus de prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale, respectiv de adverbele cu
valoare de prepoziţie.
Observaţii:
Gramaticile tradiţionale (printre care ş i GA II ‘66) includ în categoria atributului
substantival (şi pronominal) şi apoziţia, ca o specie de atribut ce se exprimă printr-
un substantiv (mai rar numeral cu valoare substantivală sau pronume) în cazul
nominativ, indiferent de cazul substantivului regent (construcţie ce caracterizează
limba actuală), sau în acelaşi caz cu acesta (construcţie marcată ca învechită sau
poetică şi, uneori, generatoare de confuzii cu o enumerare): I-am spus lui Ion,
prietenul meu. / I -am spus lui Ion, prietenului meu . Unii autori consideră apoziţia o
funcţie sintactică distinctă faţă de atribut, generat ă de o relaţie sintactică diferită de
relaţia de dependenţă, şi anume de relaţia de adordonare sau de echivalenţă,
caracterizată prin convergenţa sau intersectarea planului semantic al termenilor
aflaţi în relaţie. Alţi autori (printre care şi Valeria Guţu Romalo, Sintaxa) nu recunosc
apoziţiei statutul de funcţie sintactică distinctă, şi nici pe acela de specie de atribut,
susţinând că rela ţia apozitivă (sau de echivalenţă) este una non – generatoare de
funcţii sintactice, în care termenii implicaţi sunt coreferenţ i şi susceptibili de
omisiune şi intervertire: A venit Ion, colegul tău / A venit Ion / A venit colegul tău,
Ion). Se consideră că raportul apozitiv este unul aparte, deosebit atât de
coordonare, cât şi de subordonare, ce se poate stabili între toate p ărţile de vorbire
susceptibile a avea o funcţ ie sintactică într-o propoziţie, ca şi între propoziţii. Aşa-
numita „apozi ţie” reprezintă de fapt realizarea nemijlocită a aceluiaşi raport sintactic
al termenului iniţ ial (= termenul explicat sau apozat), cu care se afl ă în raport de
echivalenţă şi cu care stă pe acelaşi plan, având (de cele mai multe ori) şi aceeaşi
funcţie sintactică. Astfel văzute lucrurile, apoziţ ia, indiferent că e un cuvânt, o
îmbinare de cuvinte sau o propozi ţie întreagă, nu mai poate fi considerată o simplă
specie de atribut, cu atât mai mult cu cât în relaţie de echivalenţă se pot afla ş i
două complemente, două circumstanţiale (chiar exprimate printr-un adverb), două
nume predicative, şi chiar două elemente predicative suplimentare: L-am întâlnit pe
Adrian, adică pe nepotul meu. I-am scris Ioanei, adic ă veri şoarei mele. Va veni
luni, adic ă mâine. Ea era dezorientată, adică nelămurită. L-am văzut ameţit, adică
beat. Prin urmare, aşa cum se vorbeşte despre un atribut apoziţional, la fel de bine
se poate vorbi şi despre un complement apoziţional, un circumstanţial de timp
16
apoziţional etc .
2.1.3. Atributul pronominal
Se exprimă printr-un pronume propriu-zis şi cunoaşte aceleaşi
subtipuri ca şi atributul substantival:
2.1.3.1. Atributul pronominal genitival

16
Pentru statutul sintactic al apoziţiei, vezi cap. Apoziţia.
28 Limba română
contemporană. Sintaxa
4. Atributul
Se exprimă prin genitivul pronumelui (însoţit sau nu de articolul
posesiv): caietul lui, caietul acestuia, caietul cuiva, caietul nimănui, al cui
caiet ?, în al cărui caiet, bucuria alor mei etc. Pentru interpretarea unor
construcţii echivalente cu genitivul de tipul rostul a ceva nelămurit, vezi
observaţia de la 2.1.2.1.
2.1.3.2. Atributul pronominal în dativ
Caracteristică acestui tip de atribut este exprimarea prin construcţia
numită dativ posesiv, care se realizează prin clitic pronominal (al
17
pronumelui personal şi reflexiv) în dativ: scurta-i viaţă; în păru-i de aur etc. .
Mult mai puţin frecvent, putem întâlni atributul pronominal în dativ şi în cele
două tipuri de construcţii ale atributului substantival în dativ: stăpân mie;
acordarea de facilităţi acelora etc.
2.1.3.3. Atributul pronominal în acuzativ
Ca şi cel substantival, acest tip de atribut apare extrem de rar, fiind
redus doar la tipul de construcţie cu prepoziţia pe: supărarea pe el.
2.1.3.4. Atributul pronominal prepoziţional
Se exprimă printr-un pronume precedat de o prepoziţie, locuţiune
prepoziţională sau de un adverb de comparaţie (cu valoare de prepoziţie):în Ac:
grija pentru ei; om ca dumneata; lauda de sine; pregătirile pentru aceştia; în G:
cartea din faţa lui; lupta împotriva tuturor, în D: reuşita datorită acestora etc.
2.1.3.5. Atributul pronominal apoziţional
Pentru statutul acestui atribut (ilustrat în gramaticile tradiţionale de
exemple ca: Hoţ ul, acelaşi, a fugit. Criminalul, adică el, s-a predat.), vezi
observaţiile de la 2.1.2.5.
2.1.4. Atributul verbal
Se exprimă prin verbe la modurile nepersonale:
1ƒ infinitiv cu prepoziţie (cel mai adesea de): teama de a greşi; plăcerea
de a pescui, lupta pentru a câştiga etc.;
2ƒ supin: carte de colorat; maşină de măcinat; cleşte pentru tăiat sârmă etc.;
3ƒ gerunziu: un om călcând apăsat; o figură emanând satisfacţie; coşuri
fumegând în aer etc.;
18
4ƒ participiu pasiv: carte citită de toţi .
2.1.5. Atributul adverbial
Se exprimă printr-un adverb sau printr-o locuţiune adverbială,
precedate sau nu de prepoziţie: rândul de sus; mersul pe jos; casa din
dreapta; ziua de azi; mersul agale; întoarcerea acasă; păşitul încet etc.
2.1.6. Atributul interjecţional
Se exprimă prin interjecţii şi locuţ iuni interjecţionale. Are o frecvenţă
redusă în limbă şi apare cu precădere în propozi ţii exclamative: Era o
femeie he-he! Are o maş ină ţuţ! În legătură cu acest tip de construcţie,
trebuie spus că unii autori (ca de pildă C. Dimitriu) consideră că atunci când
îndeplineşte funcţia de atribut, interjecţia îşi pierde valoarea morfologică
iniţială şi devine adjectiv (invariabil, se înţelege). Prin urmare, exemplele date
mai sus ar trebui interpretate ca atribute adjectivale.
2.2. În funcţie de intensitatea legăturii cu regentul, atributele se împart în:
2.2.1. atribute izolate: legătura este slabă, fiind separate de regent
prin pauză şi intonaţie, iar în scris prin virgulă; din punct de vedere semantic,
aduc o informaţie suplimentară, dar nu strict necesară pentru comunicare:
Copiii, obosiţi, au plecat la casele lor. Chemată, fata răspunse imediat. După

17
Pentru distincţia dintre atributul pronominal în D şi complementul posesiv, vezi cap.
Complementele (subcapitolul Complementul posesiv).
18
Valoarea verbal ă a participiului din acest exemplu e întărită de prezenţe
complementului de agent, ocurent în construcţiile pasive.
Limba română contemporană.
Sintaxa 29
4. Atributul
prezenţa sau absenţa ideii de circumstanţă în conţinut, se disting două tipuri
de atribute izolate:
2.2.1.1. Atribute izolate necircumstanţiale (sau descriptive):
descrie sau explică strict conţinutul regentului: Ouăle, albe şi moi, stăteau pe
farfuria întinsă. Au poposit la o casă din sat, a unui gospodar. Ţăranii, rumeni
la faţă, înfruntau gerul dimineţii.
2.2.1.2. Atribute izolate circumstanţiale: exprimă simultan o
caracteristică a obiectului denumit de regent şi o nuanţă circumstanţială
referitoare la acţiunea verbului predicat. Întocmai ca eps, atributul
circumstanţial are dublă determinare: o dată faţă de substantivul subiect, a
doua oară faţă de verbul predicat. Nuanţa circumstanţială, uneori dificil de
precizat, poate fi:
2- temporală: Întors acasă devreme, vecinul se apucă îndată de treabă;
3- cauzală: Mirat de răspuns, omul făcu ochii mari. Jignit, copilul lăsă
capul în pământ;
4- condiţională: Sănătos, omul le poate face pe toate. Îmbrăcat, Mihai
ar fi murit de căldură;
5- concesivă. Supărat pe el, se duse totuşi să-l întâlnească.
Observaţii:
Atributele circumstanţiale nu trebuie confundate – pe baze semantice –
cu complementele circumstan ţiale, după cum nu trebuie confundate – pe
baze formale – cu elementul predicativ suplimentar. Ceea ce deosebeşte
atributul circumstanţial de eps este apartenenţa la structuri diferite: structură
primară, în cazul celui dintâi, structură derivată, în cazul eps (vezi şi discuţia
de la Elementul predicativ suplimentar). În plus, atributul circumstanţial
este întotdeauna izolat şi se grupează în mod evident cu substantivul, în
vreme ce eps apare cel mai adesea neizolat şi grupat mai degrabă cu verbul.
Să se compare: Jignit , copilul lăsă capul în pământ. (atr. circ.) / Copilul lăsă
jignit capul în pământ. (eps).
2.2.2. atribute neizolate: prezintă o strânsă legătură cu elementul
regent, de care nu se separă (nici prin virgulă, nici prin intonaţie sau pauză),
iar din punct de vedere semantic, aduc o informaţie de o anumită importanţă
pentru vorbitor (uneori chiar esenţială): Copiii obosiţi au plecat la casele lor.
Ceilalţi au continuat jocul (compară cu exemplul de la 2.2.1.). Fata avea
părul negru. După gradul de individualizare a obiectului denumit de regent,
se disting două tipuri de atribute neizolate:
2.2.2.1. Atribute neizolate de identificare: arată care este
obiectul denumit de substantivul regent (care este articulat hotărât, cu
excepţia cazurilor când atributul este exprimat printr-un numeral),
individualizându-l în raport cu alte obiecte din aceeaşi categorie: podul de
piatră; cartea colegului; sora cea mare; omul acela; al doilea copil; ideea lor;
bucuria de a citi; casa de acolo etc.
2.2.2.2. Atribute neizolate de calificare: arată ce fel este obiectul
denumit de substantivul regent (care este nearticulat sau articulat cu articol
nehotărât), exprimând o caracteristică a acestuia, prin care nu este
individualizat, ci doar calificat sau clasificat: pod de piatră; carte de vacanţă; flori
albastre; trei băieţi; un copac cu flori; un prieten al său; maşină de tocat etc.
Observaţie:
Alţi autori (ca de pildă D. Irimia) identifică şi alte categorii (semantice)
de atribute neizolate, cum ar fi: atributul de clasificare (detaşează o
subclasă din clasa căreia îi aparţine obiectul): poezia patriotică; animale
domestice; rachiu de pere; complementul direct; pomi fructiferi etc.
Şi atributul de complinire (împlineşte câmpul semantico – sintactic deschis
30 Limba română contemporană. Sintaxa
4. Atributul
de regent, care este cel mai adesea un substantiv de provenienţă verbală, un
substantiv de tipul: sete, teamă, frică, dor etc. care face adesea parte dintr-o
expresie impersonală, sau un substantiv format cu sufixul de agent –tor ):
asemănarea la fa ţă; convorbirea cu el; sosirea pe aeroport; dorul de casă;
setea de libertate; storcătorul de fructe etc.
2.3. După structură, atributul poate fi:
2.3.1. simplu:
2• sintetic (o parte de vorbire cu sens deplin, însoţită sau nu de
prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale): ceaţă deasă, înger palid, haină de piele,
lupta împotriva terorismului, copacul din faţa casei, acest an, zece mere,
carte de rugăciuni etc.
3• analitic (un verb copulativ la infinitiv sau participiu şi un substantiv, un
pronume, un numeral sau un adjectiv având subfuncţia de nume predicativ):
teama de a ajunge repetent, bucuria de a deveni cunoscut; uşa rămasă
deschisă etc.
2.3.2. dezvoltat, constând din:
2• sintagme formate dintr-un substantiv nearticulat şi un adjectiv posesiv
conjunct enclitic: rochia maică-sii; hărnicia soră-sii; cartea pentru frate-său etc.
3• sintagme formate dintr-un numeral cardinal şi un substantiv, precedate
de prepoziţia de: miel de doi ani; drum de trei kilometri etc.
4• grup sintactic format din adverbul de timp acum urmat de un numeral
cardinal şi un substantiv, întreaga construcţie fiind precedată de prepoziţia
de: întâmplarea de acum trei ani; vestea de acum două zile etc.
5• structuri de tipul: de azi înainte / încolo; de mâine în două zile etc.:
Plecarea de mâine într-o săptămână îl neliniştea.
6• sintagme formate din nume şe prenume sau din apelative şi nume proprii:
plecarea lui Vasile Mihai; cearta cu mătuşa Aurica; căruţa lui nea Ion etc.
2.3.3. complex, constând dintr-un verb copulativ la infinitiv sau
participiu şi o propoziţie predicativă: Casa, rămasă cum o ştiam, mă aştepta.
Ambiţia de a deveni ceea ce-i place îl însoţea de copil.
2.3.4. multiplu, alcătuit din doi sau mai mulţi termeni aflaţi în raport de
coordonare: mere roşii şi galbene; probă de cinste şi curaj; ziarele de azi şi
de mâine etc.
2.3.5. frastic (propoziţional), adică sub forma unei subordonate
atributive (ATR), echivalentul sintactic al atributului în planul frazei. Se
introduce prin pronume relative (care, cine, ce, ceea ce, cât, de – regional),
adjective pronominale relative (care, ce, cât ), prin pronume şi adjective
pronominale nehotărâte ( oricine, oricare, oricât etc.), prin adverbe relative
(când, cât, cum, încotro, unde, însoţite sau nu de prepoziţii) şi nehotărâte
(oriunde, oricând, undeva etc.) şi prin conjunc ţii şi locuţiuni conjuncţionale
(că, să, ca...să, dacă, cum că, după ce, fără să, până să etc.):
Împrumut ă-mi şi mie cartea pe care ai cumpărat-
o. A venit şi Maria, aia de s-a măritat cu Ion.
Iată satul unde m-am născut.
E vremea să plecăm acasă.
Motivul că a fost bolnav nu l-a scutit de absenţă.
Plecarea după ce s-a dat semnalul este obligatorie.
Observaţii:
Caşi atributele,şi subordonateleATR.pot fi clasificate,
dupăintensitatealegăturii cu regenta, în două categorii:
• atributive izolate sau explicative (sunt izolate prin pauză – marcată în
scris prin virgul ă sau linie de pauză – de regentă, au un caracter
facultativ, aducând o informaţie suplimentară, însă nu absolut necesară
Limba română contemporană. Sintaxa 31
4. Atributul
comunicării): Prietenul meu, care locuieşte cu bunicii, şi-a cumpărat un
căţel. Boierii, câţi n-au fost prinşi de rumâni (...), şi-au luat tălpile la
spinare. La rândul lor, atributivele izolate pot fi: descriptive (Casa lui,
care este la marginea satului, are cea mai frumoasă livadă.) şi
circumstan ţiale (cu nuanţă cauzală: Ion, care a învăţat toată
săptămâna, s-a descurcat mai bine la examen ca Vasile; cu nuanţă
concesivă: Vasile, care n-a învăţat deloc pentru examen, a luat totuşi
notă de trecere; cu nuanţă condiţională: Toţi şoferii, care nu şi-au
încheiat încă asigurarea auto obligatorie, vor trebui să plătească o
amendă substanţială);
• atributive neizolate sau determinative (sunt neizolate, au un caracter
obligatoriu, aduc o informaţie esenţială pentru vorbitor): Câinele care latră
nu muşcă. Gândul că plecase îl chinuia. Atributivele izolate pot fi împărţite
la rândul lor în: calificative (Am un papagal care poate vorbi.)
şi de identificare ( Omul pe care-l vezi este un mare poet.). În lucrările
de specialitate se mai vorbeşte de alte două tipuri: de clasificare (Îmi
plac filmele care sunt regizate de Spielberg) şi de complinire (Nu putea
suporta neglijarea a ceea ce era mai important).
1¾ Autori ca C. Dimitriu, în acord cu propriile teorii pe care le dezvoltă cu
privire la numărul şi natura unităţilor sintactice din limba română, vorbesc
despre existenţa unui substitut de propoziţie atributivă în exemple de tipul:
Întrebarea dacă da sau ba îi era pusă sâcâitor de des. A transmis
comunicarea succintă că da.
2¾ Considerată în gramaticile tradiţionale un subtip de atributivă, iar în alte
lucrări chiar un tip de propoziţie de sine stătător, propoziţia apozitivă
exprimă un conţinut similar cu al termenului determinat pe care îl precizează
sau îl explică. Mărcile apozitivei sunt, în plan grafic, două puncte (:) şi linia de
pauză (–). Frecvent, apar şi adverbele specifice adică şi anume: Mi-a dat un
sfat: să nu cedez niciodată. O singură dorinţă aveam – să ajung ofiţer. Mama
avea o vorbă, anume să nu mori niciodată de grija altuia. Un element
introductiv al apozitivei poate fi şi pronumele relativ ceea ce: L-am văzut
dându-i o floare, ceea ce înseamnă că ţine la ea. Având în vedere şi opiniile
acelor autori care consideră, aşa cum am mai arătat (vezi supra, 2.1.2.5.) că
raportul apozitiv leagă doi termeni echivalenţi din punct de vedere sintactic,
putem vorbi şi despre o atributivă apozitivă, dacă termenul explicat este el
însuşi un atribut, ca în exemple de tipul: Am văzut un film tare, adică foarte
interesant. Altminteri, dacă termenul explicat are o altă funcţie sintactică
(subiect, complement, circumstanţial, nume predicativ, eps), vorbim despre o
subiectivă apozitivă (Mi-a venit o idee: să scriu o scrisoare vărului meu),
o completivă directă apozitivă ( Am visat ceva: eram la mare şi înotam), o
circumstanţială de loc apozitivă (A plecat în sat, adică unde l-am trimis) etc.
SubordonataATRpoate fi redusă, prin contragere, la echivalentul
eisintactic din planul propoziţ iei, atr. şi invers, acesta din urmă poate fi
dezvoltat, prin expansiune, în subordonata corespunzătoare:
satul unde m-am născut > satul meu natal.
un papagal care poate vorbi > un papagal vorbitor.
o figură emanând satisfacţie > o figură care emană
satisfacţie zgomot asurzitor > zgomot care te asurzeşte
3. Topica şi punctuaţia
Cu câteva excepţii, topica obişnuită a atributului este după termenul
regent: copil cuminte, părul fetei, butoi de lemn, casa lui, raftul de sus,
plăcerea de a cânta etc.

32 Limba română contemporană. Sintaxa


4. Atributul
Sunt totdeauna sau de obicei antepuse unele subspecii ale atributului
adjectival exprimat prin adjective pronominale relative, interogative,
nehotărâte şi negative sau prin numerale cu valoare adjectivală cardinale
propriu-zise, colective sau distributive: ce carte-mi dai?, spune- mi ce carte
citeşti, unii oameni, niciun gând, doi copii, ambele braţe, tustrei copiii, câte
trei scaune etc.
Stau sau pot sta atât înainte cât şi după regent celelalte categorii de
atribute: maşină frumoasă / frumoasă maşină, rochia mamei / a mamei
rochie, al doilea copil / copilul al doilea etc.
Antepunerea este uneori limitată la un anumit stil. Astfel, antepunerea
atributului genitival şi a celui prepoziţional caracterizeză astăzi limbajul
poetic: ale turnurilor umbre... a farmecului noapte, de purpură lumină etc.
În multe situaţii, topica atributului depinde de caracteristicile
(gramaticale, semantice) cuvintelor cu rol de atribut, de construcţia lor, de
caracterul izolat sau neizolat etc.: o problemă nouă / o nouă problemă;
săraca femeie / femeia săracă; o bună parte / o parte bun ă, un adevărat
dezastru / un dezastru adevărat, copilul umilit a plecat... / copilul, umilit, a
plecat.../ umilit, copilul a plecat etc.
Atunci când un substantiv este determinat de mai multe atribute de
feluri diferite, se preferă următoarea topică: substantiv + atribut adjectival +
atribut prepoziţ ional + atribut genitival: căciula cenuşie de miel a bunicului,
sau: substantiv + atribut adjectival pronominal + atribut adjectival propriu-zis
+ atribut genitival: cartea aceasta interesantă a lui Mihai. În aceste
succesiuni trebuie evitate vecinătăţile care dau naştere la ambiguit ăţi (ca în
exemplul: cămaşă de noapte albă sau banca de lemn verde). Acest principiu
trebuie urmat şi în situaţiile în care substantivul este determinat de mai multe
atribute de acelaşi fel. Cele mai multe ambiguităţi apar atunci când avem a
face cu două sau mai multe atribute prepoziţionale. Construcţii precum:
mănuşi din piele de damă, ceas de perete cu cuc, patine pentru copii cu
patru roţi etc. sunt nu numai ambigue, ci şi rizibile.
Topica normală a propoziţiei atributive este după termenul determinat,
motiv pentru care, de multe ori, atributiva apare intercalată în cuprinsul
propoziţiei regente: Azi a venit iar băiatul care te-a căutat asear ă. Băiatul
care te-a căutat asear ă a venit din nou azi. Atributiva introdusă prin care
poate sta şi la distanţă de termenul regent, dacă acesta mai are în propoziţia
din care face parte alţi determinanţi: Aseară am fost la un concert simfonic
extraordinar, pe care l-am urmărit cu sufletul la gură.
În ceea ce priveşte punctuaţia, aşa cum am mai arătat, atributele (ca
şi atributivele), se împart în două categorii: atribute (şi atributive) izolate prin
virgulă de regent(ă) şi atribute (atributive) neizolate, pentru care vezi supra
(2.2. şi 2.3.5.).
4. Acordul
Acordul orientează flexiunea atributului atunci când acesta se exprimă
prin adjectiv calificativ (inclusiv provenit prin conversiune din participiu sau
gerunziu) şi pronominal. Acordul în gen, număr şi caz al acestor unităţi cu
numele determinat se constituie în marcă a identităţ ii lor sintactice de atribut:
haină nouă, haine noi, haină ruptă, pantaloni rupţi, voce tremurândă, cartea
mea, cărţile mele, o prietenă a mea, unei prietene a mele, aceste cărţi etc.

Limba română contemporană.


Sintaxa 33
5. Complementele
toriu tranzitiv)
sau o
Capitolul
interjecţie. V
Realizarea sa
Complementele
prototipică este
nominalul în
Co acuzativ: El
m citeşte o carte.
Îl strig pe Ion.
pl Iată-l pe Ion.
e Caracte
m risticile
en gramaticale
tul care
dir deosebesc cd
de alte funcţii
ec sintactice sunt:
t 1ƒ realizar
(c ea printr-o
d) formă clitică de
pronume
ste personal în
fun acuzativ: Am
văzut filmul –
c
L-am văzut;
ţia
Privesc tabloul
sint
– Îl privesc;
acti Învăţ poezia –
că O învăţ etc.;
ce 2ƒ dubla
se exprimare, prin
act clitic (care
uali anticipă sau
zea reia nominalul)
ză şi substantiv
în ori pronume cu
cad prepoziţie: Pe
rul el îl chem. Am
un văzut-o pe
ei Maria. Pe
rel aceasta o
aţii cumpăr;
de3ƒ ocurenţa în
de structuri
pe pasivizabile, cu
nd schimbarea
enţ poziţiei de cd
ă în subiect:
faţ Ion a spart
ă geamul >
de Geamul a fost
un spart de Ion.
ver Observaţii:
b 9 În mod
(ob curent, cd
liga funcţionează în
con verbe
str bivalente fără
ucţi subiect, în
i cu care cei doi
ver actanţi sunt cd
be şi un
biv circumstanţial:
ale Mă doare în
nte piept. Mă
sau mănâncă pe
triv spate.
ale 9 C.d.
nte cunoaşte
. două
Fo modalităţi
art de
e exprimare:
rar, cazuală
cd (fără
po prepoziţie)
ate şi
ap prepoziţională
ăre (cu pe).
a şi *Atenţie la
cu situaţiile în care
un prepoziţia pe nu
ver are rolul de
marcă a cd!
b
Altfel spus, nu
mo orce nominal cu
nov prepoziţia pe
ale este obligatoriu
nt şi cd. Prepoziţia
făr pe apare în
ă următoarele
sub ipostaze: 1)
iect morfem al
obiectului direct
:
exprimat prin
Mă substantive de
plo gen personal,
uă. prin numerale şi
Mă prin pronume:
nin L-am văzut pe
ge. Ion. L-am văzut
De pe el. I-am
as văzut pe cei
em trei. Atragem
atenţia că astfel
en
de construcţii
ea, ale obiectului
su direct cu pe
nt presupun şi
rar fenomenul
e şi dublării prin
caz forme
uril neaccentuate de
e pronume
de personal; 2) în
construcţii în
car cineva, mânios
e pe cineva,
ver invidios pe
bul cineva, stăpân
sau pe ceva, sigur
un pe ceva,
adj supărat pe
ecti cineva etc.
v Grupul
cer prepoziţional
e subliniat, având
obli un caracter
gat necircumstanţial
oriu , este interpretat
pre în gramaticile
zen moderne ca o
ţa funcţie sintactică
ace aparte, numită
stei complement
pre prepoziţional
poz (vezi infra).
iţii: Gramaticile
a tradiţionale îl
se consideră un
baz complement
a indirect; 3) în
pe construcţii în
cin care prezenţa
eva sa are rol
, a dezambiguizator
se : a se pune pe
biz plâns / treabă /
ui învăţat; a o da
pe pe glumă etc.;
cin 4) în diverse
eva construcţii
, a circumstanţiale,
se în care este
sup purtătoare a
ăra unei informaţii
pe semantice de tip
cin locativ: stă pe
eva scaun sau
, a instrumental:
con Cheltuia toţi
ta banii pe
pe băutură; 4) în
cin construcţii cu
eva valoare
, a distributivă:
miz Cheltuia câte o
a sută de lei pe zi.
pe 9 Atenţie la
cin cliticele
eva nonsintactice în
(sa acuzativ din
u
construcţii ca: a
cev
a); o lua la
gel sănătoasa, a o
os rupe la fugă, a
pe o face lată, le
zic nici dublarea,
e nici
bin pasivizarea:
e, *Pe ea a luat-o
nu la sănătoasa.
le *Ea a fost
are ruptă la fugă
cu etc.
mu 9 Dublarea
zic cd este
a condiţionat
etc. ă de
De posibilitatea
şi exprimării
au prin clitic.
for 9 Există
mă verbe care,
de deşi au un
acu cd, nu
zati admit
v, pasivizarea
ele : Am o
nu carte –
sun *Cartea este
t avută de mine.
cd, 9 Rolul
ne tematic
ad prototipic al
miţ cd este
ân acela de
d Pacient.
xa
Li
m 35
b
a
r
o
m
â
n
ă
c
o
n
te
m
p
o
r
a
n
ă.
S
in
ta
5. Complementele
Regentul cd sau al CD poate fi:
1ƒ un verb tranzitiv la mod personal: Copiii ascultă muzică.
2ƒ un verb tranzitiv la un mod nepersonal - infinitiv, gerunziu sau supin:
Începu a spune o poveste. Văzându-l pe Ion, m-am bucurat. Are de învăţat o
poezie.
3ƒ o locuţiune verbală tranzitivă: N-a băgat de seamă cine a intrat.
4ƒ o interjecţie predicativă: Iată satul meu. Atunci lupul haţ pe ied de gât.
În mod cu totul excepţional, calitatea de regent al cd o poate avea un
adjectiv, e vorba de dator, care acceptă un cd nominal nesubstituibil prin clitic
pronominal: Îmi e dator viaţa / recunoştinţă / bani etc.
Observaţie:
9 Există situaţii în care verbe intranzitive devin contextual tranzitive,
primind un complement direct exprimat printr-un substantiv din aceeaşi sferă
semantică cu verbul regent sau derivat de la acesta (asemenea
complemente se mai numesc şi complemente interne): Aţi luptat luptă
deşartă. Vom dansa un dans oriental.
Clasa de substituţie
¾ nonpropoziţional:
1- nominal (substantiv, pronume, numeral) în Ac, cu sau fără prepoziţia pe:
Am cumpărat caiete. Nu văd nimic. I-am cunoscut pe doi dintre viitorii mei colegi.
2- forme verbale nepersonale (infinitiv – cu sau fără prep. morfem a,
supin şi gerunziu): Nu ştie a citi, Nu poate citi, Are de citit, Am auzit plouând.
¾ propoziţional, în forma unei CD (care pate fi relativă sau
19
conjuncţională ): Am aflat ce vrei să faci (rel. propriu-zisă), Spune-mi unde-
20
ai fost (rel. interogativă), N-am ce face (rel. infinitivală ), Vrea să plece
(conjuncţională)
Realizări neprototipice ale cd
1ƒ excepţii propriu-zise de la acuzativul prototipic (fără prepoziţie sau
cu prepoziţia morfem pe) în construcţia c.d.:
¾ construcţ ii relative, în care pronumele relativ marchează numai
poziţia faţă de regentă (vezi excepţiile de la cazul subiectului):
Se gândeşte la ce i-am spus. S-a mirat de ce-a văzut;
¾ construcţii formate din substantiv / pronume precedate de prepoziţ iile
din sau de: Am mai luat din cărţi. A cumpărat de toate. Mai dă-mi şi mie
din asta.
ƒ excepţii aparente: A băut la apă pân ă s-a săturat. Am cumpărat
douăzeci de caiete. A ascultat fel de fel de poveşti. (În toate aceste
situaţii, prepoziţ ia de, la... nu se grupează cu substantivul următor şi nu-i
impune restricţii de caz. Vezi Subiectul).
Topica şi punctuaţia
Complementul direct poate sta atât înainte cât şi după regent. Atunci când e
plasat după regent nu se desparte prin virgula, iar când este plasat înaintea
regentului se desparte prin virgulă doar dacă se insistă asupra lui.
Completivele directe stau, în general, după elementul regent. Aceasta topică
poate fi inversată din motive expresive, afective. Când au topica normală,
după regent ă, CD nu se despart prin virgulă; când au topică inversă,
înaintea regentei, se despart: Că n-ai vrut să o vezi, asta nu înţeleg.
Complementul secundar (c. sec.)
1. Aspecte definitorii. Apare într-o structur ă ternară din care face
parte şi un cd, subordonat aceluiaşi centru verbal. Se realizează prototipic
prin nominal neprepoziţional în Ac.
19 Introdusă prin diverşi conectori: că, să, ca…să, dacă, de, cum că, precum că, cum de etc.

20 Pentru interpretarea construcţiilor infinitivale, vezi cap. Subiectul.


36 Limba română contemporană. Sintaxa
5. Complementele
Termenul regent este întotdeauna un verb dublu tranzitiv : a ruga, a sf
ătui, a întreba, a examina, a trece, a asculta, a vesti, a anunţa, a informa (pe
21
cineva)...ceva .
Observaţii:
1ƒ Apariţia în enunţ a complementului secundar este întotdeauna
condiţionată de coocurenţa unui cd. Reciproca nu e valabilă.
2ƒ Este incompatibil cu realizarea prepoziţională (cu pe).
3ƒ Din punct de vedere semantic, compl. secundar este marcat [-
Animat], în vreme ce cd coocurent este marcat [+ Animat]: Profesorul îi
învaţă pe elevi gramatică.
4ƒ Între complementul secundar şi complementul direct se observă şi o
repartiţie de roluri tematice diferite, şi anume: [Pacient], pentru complementul
secundar, [Ţintă], pentru complementul direct (El sfătuieşte pe cineva ceva.),
[Locativ], pentru complementul secundar, [Pacient], pentru cel direct (El il
traversează pe orb strada).
5ƒ Funcţia de complement secundar se poate realiza şi propoziţional: M-
a rugat să-l trezesc dimineaţa.
6ƒ Verbul regent al acestei poate fi la un mod personal, rar şi la un mod
nepersonal, infinitiv sau gerunziu (M-a sfătuit ceva, a mă sfătui ceva,
22
sfătuindu-mă ceva) sau un verb la diateza pasivă (A fost sfătuit ceva ).
7ƒ Se deosebeşte de complementul direct prin faptul că nu are niciodată
ca regent o interjecţie.
8ƒ Nu este posibilă coordonarea unui complement secundar cu un
complement direct.
9ƒ Complementul secundar este incompatibil cu complementul indirect; în
construcţii ca: El imi informează ora sosirii. faţă de El mă informează ora
sosirii, înlocuirea complementului direct cu complementul indirect are ca efect
modificarea structurii:complementul secundar, care apare înr-o structură
ternară numai împreună cu complementul direct, devine el însuşi
complement direct (El mi-o informează., Ora el mi-o informează., Ora îmi
este informată.
2. Clasa de substituţie:
1¾ substantiv inanimat: I-a învăţat poezii. L-a trecut clasa
2¾ pronume (demonastrativele cu val. neutră asta, aia, relativ-interog. ce,
nehotărâtele ceva, altceva, orice, tot, alta, una, negativul nimic, precum şi loc. pron.
cine ştie ce, te miri ce, nu ştiu ce): L-am rugat ceva. Nu m-a sfătuit nimic etc.
3¾ forme verbale nepersonale: infinitiv şi supin (numai în antepunere): L-a
învăţat a pescui. De citit, l-a învăţat profesorul.
4¾ propoziţional (cu conector relativ sau conjuncţional): M-a învăţat ce / cum
să fac. Te anunţ că voi pleca.
3. Probleme de topică şi de punctuaţie
Complementul secundar este postpus verbului regent, ca şi propoziţia
corespunzătoare acestuia.
În enunţurile marcate stilistic se inversează topica, complementul
secundar plasându-se pe primul loc: Nimic nu m-a sfătuit.
Complementul secundar, ca şi propoziţia aferentă, nu se izolează de
regent prin niciun semn de punctuaţie. Singura excepţie este propoziţia

o particularitate de construcţie a acestuia.

22 Prin pasivizare, verbele dublu tranzitive îşi pierd valenţa complementului direct (care
devine subiect), dar o păstrează pe cea a complementului secundar. Profesorul l-a întrebat
pe Mihai (cd) ceva (c.sec.) > Mihai (sub.) a fost întrebat ceva (c.sec.) de către profesor.
Limba română contemporană.
Sintaxa 37
5. Complementele
reluată în regentă prin pronumele cu valoare neutră asta: Să citească opera,
asta l-a sfătuit.

Complementul indirect (c.ind.)


1. Aspecte definitorii
Este funcţia sintactic ă compatibil ă cu exprimarea, la nivelul propoziţiei,
printr-un nominal sau / şi clitic în D. La nivel frastic, se exprimă printr-o propoziţie
relativă, dublată sau nu în regentă prin clitic pronominal. Din punct de vedere
tematic, reprezint ă destinatarul / beneficiarul procesului exprimat prin verb. Ca
regenţi, poate avea un verb (o locu ţiune verbală), o interjecţie predicativă, un
adjectiv sau un adverb: I-am spus lui Ion. I-am amintit lui Ion.
Îmi pare bine. Bravo ţie! Na-ţi o carte! A cumpărat o hartă necesară
23 24
excursiei . S-a comportat aidoma unui sălbatic .
2. Clasa de substituţie:
2¾ nominal (substantiv, pronume nonclitic, numeral-substitut variabil) în D,
dublat uneori prin clitic: Le-am dat copiilor cărţi. Să nu spui nimănui ce ai
auzit! Le-am spus amândurora;
3¾ clitic de pronume personal sau reflexiv, în D: Ţi-am dat o carte, Dă-mi
nişte apă. Şi-a pus în dulap tot ce avea mai de preţ;
4¾ grup prepoziţional, având drept cap prepoziţiile la, către (în vorbirea
populară) + nominal în Ac: Dă apă la cai. Zis-a Ion către Maria. Numai la doi
dintre ei li s-a dat premiu.
5¾ construcţia celor + numeral cardinal invariabil: Le-a spus celor doi.
6¾ construcţia celui / celei de- + numeral ordinal ivariabil: I-am spus celui de-
al doilea.
7¾ propoziţie relativă: I-am dat cui a vrut.
3. Tipuri structurale de c.i.
2¾ simplu (un singur nominal, un nominal însoţit de un semiadverb, o
singură propoziţie, cu conector relativ însoţit uneori de semiadverb): Melodia
mi-era cunoscută. N-am spus nici mamei. Ofer premiul oricui câştigă.
3¾ multiplu (două sau mai multe nominale coordonate copulativ, disjunctiv
sau/şi prin juxtapunere): M-am adresat ei şi ţie.
4¾ dublu (anticipat sau reluat prin forme pronominale clitice): Lor le-am
spus. I-am zis mamei. Îi dau cui cere.
Observaţii:
1ƒ Complementul indirect poate apărea şi în unele construcţii eliptice, de
tipul: Cinste eroilor! (= Cinste datorată eroilor) sau Salutări colegilor!
(= Transmitem salutări colegilor ). Tot eliptică este şi o construcţie de tipul:
Ne-a dat dreptate tuturor, unde cliticul ne- nu dublează pronumele în dativ
tuturor (s-ar fi cerut un clitic de pers. a III-a pl.: Le-a dat...); de fapt, din enunţ
lipseşte pronumele nouă cu funcţie sintactică de c.ind., pe care îl dublează
cliticul ne-.: Ne-a dat dreptate nouă tuturor (unde tuturor este apoziţie
acordată).
ƒ Complementele indirecte care determină verbe unipersonale, forme
unipersonale ale unor verbe personale sau verbul a fi au rol de subiect logic:
Îmi trebuie bani., Mie mi se cuvine această cinste., Mi-e milă de el

Complementul prepoziţional (c. prep.)


23
unde
sunt
de Atenţie
substantivele
adjective,
rândul lor,
cărţi. la exemple denu
subliniate
comportamentul
determinări tipul:
adjectivale:lor echipă
sunt
fiind
echipă câştigătoare
ci, deoarece
mai degrabă
câştigătoare a concursului,
termenul regent
substantival,
certă om iubitor
(câştigătoare,
dovadă
a concursului, că pot
om alprimi,
mare cărţilor,
iubitor) nu
la
iubitor

24 În GALR, conform, contrar, potrivit sunt considerate adverbe, şi nu prepoziţii.


38 Limba română
contemporană. Sintaxa
5. Complementele
1. Caracteristici definitorii
În forma sa prototipică, acest complement se actualizează în cadrul
unei rela ţii de dependen ţă şi se realizează printr-un grup prepoziţional, în
structura căruia intră fie un nominal (substantiv, pronume, numeral), fie o
formă verbală nepersonal ă, precedate de o prepoziţ ie / locuţiune
prepoziţională: Am apelat la Vasile / el / cei doi. S-a săturat de mers pe jos.
S-a limitat la a citi câteva rânduri. Se poate realiza şi la nivelul frazei, printr-
un grup prepoziţional în componenţa căruia intră o propoziţie relativă (Apelez
la cine mă cunoaşte.), printr-o propoziţie relativă (M ă gândesc cum să
procedez) sau printr-o propoziţie conjuncţională (Mă tem că n-o să reuşesc).
Observaţie:
În tradiţia gramaticii româneşti, c. prep. şi complementul în dativ au
fost considerate multă vreme o singură parte de propoziţie, denumită generic
complement indirect. Dincolo însă de o serie de trăsături comune (ex.:
constituenţi ai aceloraşi grupuri, roluri tematice comune, realizări sintactice
25
comune etc.), există numeroase alte trăsături care le deosebesc :
1¾ C. prep. are ca regent un verb (loc. verbală), un adjectiv, o
interjecţie sau, mai rar, un adverb, care impun nominalului sau verbului la
mod nepersonal o anumită prepoziţie. Aceeaşi regenţi pot apărea şi atunci
când se realizează printr-o propoziţie: Ion vorbeşte cu prietenul său. Şi-a
adus aminte de Ion. S-a întors plin de glorie. Nu există condiţii propice pentru
cazare. A citit o poveste încărcată de semnificaţii. Vai de noi! Halal de mine!
Mersi pentru carte. Câinele se apropie şi haţ! de piciorul meu. A procedat
aidoma cu tine. El locuieşte aproape de gară. Ea a acţionat independent de
voinţa părinţilor.
2¾ Regimul cazual impus de prepoziţii este, în majoritatea situaţiilor,
acuzativul. De asemenea, regimul impus poate fi şi în genitiv (Lupul s-a
năpustit asupra iezilor. S-a exprimat împotriva războiului) sau, foarte rar, în
dativ, atunci când se exprimă prin clitic pronominal conjunct: A luat vina
asupră-şi, Multe necazuri s-au abătut asupră-i.
3¾ Spre deosebire de c.ind., cel prepoziţional nu se poate realiza (şi)
prin clitic pronominal – de unde şi imposibilitatea dublei sale exprimări.
Excepţia este dată de situaţii ca cele prezentate mai sus: asupră-i, asupră-şi.
4¾ Spre deosebire de c.ind., cel prepoziţional se poate exprima şi prin
forme verbale nepersoanale (inf. şi supin).
5¾ În marea majoritate a situaţiilor, c. prep. este un constituent
obligatoriu al grupului din care face parte. E vorba în special de situaţii în
care centrul grupului este un verb ce se construieşte obligatoru cu prepoziţie
(abuzează de, apelează la, se pretează la, echivalează cu, beneficiază de,
constă în, se cramponează de, depinde de, se debarasează de, excelează
în, mediază între, optează pentru etc.): El abuzează de prieteni. Regimul
obligatoriu prepoziţional poate fi impus însă şi de un adjectiv: apt de muncă.
Există însă şi situaţii în care ocurenţa contextului prepoziţional este
facultativă (se laudă cu, se linguşeşte pe lângă, se supără pe, supărat pe,
gelos pe etc.). Ion se laudă cu părinţii. / Ion se laudă.
6¾ În cazul verbelor intrinsec reciproce (a colabora, a se împrieeni, a
se îmbrăţişa, a se căsători etc.), c. prep. este obligatoriu numai dacă
nominalul subiect este la singular, dar devine facultativ dacă acesta este la
plural sau dacă este multiplu: Ion se îmbrăţişerază cu Maria. / Ion şi Maria

25
În sprijinul afirmaţiei că avem a face cu funcţii diferite, GALR invocă şi principiul unicit ăţii,
conform căruia un verb atribuie o singură dată o anumită poziţie sintactică într-un enunţ. Or,
există o serie de enunţuri în care c.i. şi cel prepoziţional sunt coocurente, fără a fi
coordonate: Lui Ion nu-i pasă de şcoală.
Limba română contemporană.
Sintaxa 39
5. Complementele
(Ei) se îmbrăţişează. O altă situaţie avem atunci când în locul
complementului prepoziţional – facultativ, apare un a şa-numit complement
26
de reciprocitate dezvoltat (funcţie întâlnită în anumite lucrări de
specialitate): Ion şi Maria colaborează bine unul cu altul. Un astfel de
complement de reciprocitate poate apărea şi în contextul unui verb cu
prepoziţie obligatorie, care la plural dobândeşte trăsătura [+ Reciprocitate]:
Ion şi Maria contează unul pe celălalt.
1¾ În cazul unor verbe omonime, dintre care unul are regim
prepoziţional şi celălalt nu, prepoziţia are rol dezambiguizator: a conta1 „a
avea importanţă”: Faptele contează, nu vorbele / conta2 „a se bizui pe cineva
sau ceva”: Contez pe sprijinul tău; a decurge1 „a-şi urma cursul”: Discuţia
decurge normal / decurge2 „a rezulta din ceva”: Concluzia decurge din
premise. Observaţia este valabilă şi în cazul unor adjective regente
omonime: capabil1 „dotat, înzestrat”: El este o persoană capabilă / capabil2
„în stare de”: El era capabil de orice.
2¾ Cele mai frecvente prepoziţii impuse de verbul centru sunt
următoarele: cu (a echivala cu, a se identifica cu, se împrieteni cu, a rima cu, a
semăna cu etc.), de (a beneficia de, a se dispensa de, a se lega de, a se dezice
de etc.), la (a apela la, a recurge la, a se limita la, a renunţa la, a subscrie la
etc.), din (a decurge din, a reieşi din, a rezulta din etc.), în (a consta în, a excela
în, a rezida în etc.). Alte prepoziţii apar mai rar: asupra (a se năpusti asupra,
a prevala asupra), între (a alege între, a distinge între, a oscila între), pe (a
se baza pe, a se bizui pe, a conta pe, a miza pe), pentru (a milita pentru, a
opta pentru, a mulţumi pentru) şi foarte rar: peste (a da peste), prin (a se
caracteriza prin, a se evidenţia prin), împotriva (a milita împotriva).
Notă: Simpla prezenţă a unei construcţii prepoziţionale nu este o garanţie
a faptului că avem a face cu un c. prep., întrucât şi alte funcţii sintactice
(complemente, circumstanţale) se pot exprima prin grup prepoziţional. De altfel,
în recunoaşterea şi interpretarea unei funcţii sintactice, se iau în consideraţie
mai mulţi factori: sintactici, semantici şi pragmatici.
2. Clasa de substituţie
La nivelul propoziţiei, c. prep. se exprimă prin:
2¾ grup prepoziţional cu nominal (substantiv, pronume, numeral) în acuzativ:
A optat pentru Mihai / el / amândoi etc.
3¾ grup prepoziţional cu nominal în genitiv: Avocatul va pleda împotriva
femeii / ei / amândurora.
Observaţii:
Dacăprepoziţii caasupra, împotriva, contra, care cer G, se
combinăcu un posesiv substitut, acesta apare la o formă cazuală de NAc:
S-au răzvrătit împotriva noastră.
Varianteleasupră, împotrivăse combinănumai cu clitice de dativ
alepronumelui personal şi reflexiv, cu funcţie de c. prep. Are ceva împotrivă-mi.
În vecinătatea unor pronume sau numerale invariabile, între
prepoziţiilecu regim în G, asupra, împotriva, şi nominal se inserează
prepoziţia a, cu regim în Ac: S-a năpustit asupra a doi dintre hoţi. Se poate
spune că sintagmele prepoziţionale de tipul: asupra a, împotriva a
funcţionează ca nişte prepoziţii compuse, în cadrul cărora ultimul termen,
respectiv prepoziţia a, impune cazul cuvântului introdus, adică acuzativul.

26
GALR vorbeşte aici despre o „sintagmă reciprocă ... cu statut de complement obligatoriu
al enunţului, sintagmă în componenţa căreia se transferă complementul prepoziţional”.
40 Limba română
contemporană. Sintaxa
5. Complementele
2¾ grup prepoziţional cu verb la mod nepersonal (infinitiv cu a şi supin):
El se limitează la a spune adevărul. S-a plictisit de scris temele. Uneori, în cazul
verbelor la infinitiv, prepoziţia regim poate lipsi: Se pricepe a spune minciuni.
La nivelul frazei, funcţia sint. de c. prep (respectiv, subordonata
C.Prep.) se poate realiza prin:
3¾ grup prepoziţional cu prepoziţie relativă: Te debarasezi de cine te
enervează. Vă aliaţi cu oricine vă slujeşte. Câinele se năpusteşte asupra
27
oricui trece pe lângă e .
4¾ propoziţie relativă: Nu-mi pasă cine va câştiga. Îmi dau seama cât am
pierdut.
5¾ propoziţie conjuncţională (introdusă prin că, să, ca...să, dacă): Mă tem
că am pierdut portofelul. Nu-şi dă seama dacă plouă. Cuvintele nu sunt în
stare să exprime totul.
3. Tipuri structurale de complemente prepoziţionale
2¾ simplu: un singur nominal, o singură formă verbală nepersonală sau o
singură propoziţie (vezi exemplele anterioare);
3¾ multiplu: două sau mai multe c. prep / C.Prep.. coordonate prin
juxtapunere sau prin conjuncţii coordonatoare: Din neglijenţa şi prostia lor au
decurs toate necazurile. Nu-şi dă seama dacă plouă sau ninge.
4¾ complex: în cazul unor verbe al căror conţinut semantic implică două
argumente în poziţia complementului prepoziţional (Ei oscilează între interes
şi delăsare totală), precum şi în structuri comparative ca: El apelează mai
degrabă la intuiţie decât la logică. Caracterul de structură unitară a acestor
construcţii (în comparaţie cu cele realizate prin coordonare) se probează prin
imposibilitatea omiterii celui de-al doilea component: *Ei oscilează între
interes. *El apelează mai degrabă la intuiţie.

Complementul posesiv (c. pos.)


1. Caracteristici definitorii
Este o funcţ ie sintactică ce se actualizează într-o structură ternară şi
exprimă posesorul printr-un clitic de pronume reflexiv sau personal în D,
stabilind prin intermediul verbului regent o relaţie semantică de posesie cu un
alt nominal din structură, care exprimă „obiectul posedat”: Ion îşi iubeşte
părinţii. Ţi- am auzit glasul. I-am admirat haina. Le-am cunoscut nevoile. În
anumite situaţii, poate fi dublu exprimat, prin clitic şi prin substantiv sau
pronume nonclitic: Lui Ion i-am auzit glasul. Aceluia i-am admirat haina.
Nominalul care exprimă obiectul posedat este obligatoriu coocurent şi, în
consecinţă, nesuprimabil: *I-am admirat. *Ţi-am auzit.
*Observaţie:
În tradiţia gramaticii româneşti, complementul posesiv (numit şi „dativ
posesiv”) a fost considerat când o formă de realizare a complementului
indirect, când un tip de atribut pronominal, niciodată însă o poziţie sintactică
aparte, aşa cum apare în GALR. Ca regenţi ai c. pos., numai verbul şi, rar,
interjecţia pot apărea: Na-ţi haina!. Verbul regent poate fi şi la un mod
nepersonal (infinitiv sau gerunziu): L-a încurajat în a-şi spune părerea.
Spunându-ţi părerea, i-ai deranjat pe unii.
C. pos. stabileşte o relaţie de dublă subordonare: sintactică – faţă de
verb, şi semantică – faţă de substantivul coocurent din structura ternară la
care participă.

27
Prepoziţa regim fiind impusă de verbul din regentă, apare fenomenul imbricării: forma
cazuală a pronumelor nu corespunde cu cea prototipică pentru funcţia sint. pe care o
îndeplineşte în subordonată. Apar astfel subiecte în acuzativ etc.
Limba română contemporană.
Sintaxa 41
5. Complementele
De cele mai multe ori, poziţia de c. pos. rezultă din amalgamarea unui
grup verbal cu un grup nominal: Admir talentul lui de pianist – Admir talentu-i
de pianist – Îi admir talentul de pianist.
În contextul unor verbe care se construiesc şi cu un complement
indirect, cliticul de pronume personal poate fi ambiguu, comportând două
citiri: I-am dat cartea „lui i-am dat cartea respectivă” = c.ind. / „cartea lui am
28
dat-o cuiva” = c. pos. .
2. Clasa de substituţie:
2¾ clitice de pronume reflexive sau personale în dativ: Îţi respect deciziile. Îşi
iubeşte părinţii;
3¾ substantiv în dativ (în situaţii de dublă exprimare şi prin clitic): Mariei îi
respect deciziile;
4¾ pronume nonclitic în dativ anaforic, dublat prin clitic: Aceluia îi respect
deciziile;
5¾ frastic, printr-o propoziţie relativă (C.POS.)dublată prin clitic în regentă: Îi
veneau mereu rudele în vizită cui ştii tu.
3. Tipuri structurale:
2¾ simplu (numai prin clitic);
3¾ dublu exprimat.
4. Relaţia cu alte poziţii sintactice
2ƒ Având acelaşi rol semantic (= Posesorul), complementul posesiv poate fi
în variaţie liberă cu atribute exprimate prin posesiv: Ţi-au plecat prietenii
(c. pos.) / Au plecat prietenii tăi (atr. adj) sau prin pronume personal în G: Îi
înţeleg nemulţumirea (c. pos.) / Înţeleg nemulţumirea lui/ei (atribut pronominal).
ƒ Atributul în dativ exprimat prin clitic pronominal („dativul posesiv” sau
„dativul adnominal”) din enunţuri ca: Cu mâna-i bătucită atinge o frunză arsă
de soare. Mă obsedează palidu-i chip, se deosebeşte de complementul
posesiv prin aceea că, în acest caz, cliticul nu poate fi deplasat în grupul
verbal (nu recategorizează verbul şi, în consecinţă, nu îi poate fi subordonat).

Complementul comparativ (c. comp.)


1. Caracteristici definitorii
Desprins din clasa circumstanţialelor de mod, complementul
comparativ apare în GALR ca o funcţie sint. de sine stătătoare, definită
semantic prin faptul că indică termenul-reper cu care se stabileşte o
comparaţie referitoare la caracteristicile unui obiect sau ale unui proces.
Din punct de vedere sintactic, c. comp. se actualizează în cadrul unei relaţii
de dependenţă faţă de un adjectiv sau un adverb.
După tipul de comparaţie, c. comp. poate fi:
1ƒ de inegalitate: El e mai inteligent decât tine. Învaţă mai bine decât sora lui;
2ƒ de egalitate: El e la fel de inteligent ca tine. Are o maşină la fel de
scumpă ca a lui;
3ƒ partitiv (de specificare a domeniului de comparaţie): El e cel mai
deştept din clasă. Maşina lui e cea mai frumoasă dintre toate.
După cum se poate observa, regenţii adjectivali sau adverbiali poartă
adesea mărcile explicite ale comparaţiei: mai, la fel de, cel mai, tot aşa de
etc. În asemenea condiţii, se poate spune că prezenţa c. comp. e obligatorie.

28
Complementul indirect dublu exprimat stabileşte relaţii de coreferenţialitate numai cu
pronumele nonclitic în dativ sau cu un nominal în dativ: Ion mi-a dat o carte mie. I-am dat o
carte lui Ion. În schimb, complementul posesiv dublu exprimat stabile şte relaţii de
coreferenţialitate atât cu nominalul în dativ, cât şi cu adjectivul posesiv sau cu pronumele
personal în genitiv. Lui Ion îi lucesc ochii. Ţie îţi tremură mâinile. Îmi iau pălăria mea şi plec.
42 Limba română
contemporană. Sintaxa
5. Complementele
Însă actualizarea c. comp. se poate face, facultativ, şi în absenţa acestor
mărci: Şi-a luat o maşină scumpă cât o casă.
Clasa de substituţie a c. comp. diferă pentru cele trei tipuri.
(a) Complementul comparativ de inegalitate se exprimă printr-un
grup sintactic constituit din:
1ƒ conectorii cu valoare prepoziţională decât şi ca + un nominal în
Ac reprezentând transpunerea subiectului din propoziţia redusă: Vorbeşte
mai corect decât (vorbeşte) profesorul / tine.
2ƒ conectorii cu valoare adverbială decât şi ca + un nominal, un
adverb, un adjectibv, un verb la mod nepersonal (având altă valoare decât a
subiectului din propoziţia redusă) sau o propoziţie relativă ori conjuncţională:
Îi scrie mai des decât ţie. Ai răspuns mai bine ca ieri. E mai degrabă urâtă
decât frumoasă. A răspunde e mai greu decât a întreba. E mai greu de
răspuns decât de întrebat. M-ai supărat mai mult acum decât când ai plecat.
Ajunge mai repede cu maşina decât dacă ar merge pe jos.
2ƒ conectorii decât şi ca + o construcţie complexă alcătuită din mai multe
componente sintactice: Se urăsc mai tare decât pisica cu şoarecele.
O iubeşte mai mult decât ea pe el.
1ƒ conectorul decât în ipostază conjuncţională, introducând o propoziţie
subordonată comparativă: Scrie mai repede decât scrii tu. Îl iubeşte mai mult
decât ar trebui. Mai rar, elementul introductiv poate fi locuţiunea
conjuncţională de cum: E mai bătrân de cum mi-am închipuit.
Adverbele la comparativ: mai mult, mai degrabă, mai curând au un
comportament corelativ, putându-se intercala în orice punct al comparaţiei:
Băiatul seamănă mai degrabă cu tatăl decât cu mama sa.
(2) Complementul comparativ de egalitate se exprimă printr-un
grup sintactic constituit din:
2ƒ conectorii: ca, precum, cât în ipostaza prepoziţională + un nominal în
Ac reprezentând transpunerea subiectului din propoziţia redusă: Cântă la fel
de frumos ca Mihai / ca tine / ca acela;
3ƒ conectorii ca, ca şi, precum, cât, pe cât în ipostaza de adverbe de
comparaţie + un nominal, un adverb, un verb la mod nepersonal (având altă
valoare decât a subiectului din propoziţia redusă) sau o propoziţie relativă ori
conjuncţională: I-am dat tot atât ca şi ţie. Ne-am distrat la fel de frumos ca
ieri. Cartea e la fel de interesantă pe cât de profundă. Îi place la fel de mult a
bea precum a mânca. Am rămas la fel de supărat precum când ai plecat.
Ajunge la fel de repede cu maşina ca şi dacă ar merge pe jos.
4ƒ conectorii: ca, precum, cât + o construcţie complexă alcătuită din mai
multe componente sintactice: Se urăsc la fel de tare ca pisica cu şoarecele;
5ƒ conectorii cum, precum, pe cât în ipostază conjuncţională, introducând
o propoziţie subord. comparativă: Scrie la fel de frumos pe cât vorbeşte.
Locuţiunile adverbiale la fel de, tot atât de, tot aşa de pot avea
calitatea de corelativ.
O structură specifică, bazată pe inversare, aduce c. comp. în poziţia de
intensificator al adjectivului sau adverbului regent: perete e alb ca laptele = ca
laptele de alb; Trenul merge la fel de repede ca atunci = ca atunci de repede.
Se produce astfel o reorganizare sintactică prin tematizarea comparativului.
Observaţii:
¾ Comparaţia între două calităţi, dincolo de faptul că este de
inegalitate sau de egalitate, poate, de asemenea, îmbrăca aspectul unei
proporţii, fapt pentru care se vorbeşte şi despre un comparativ
proporţional, având ca element introductiv conectorul pe cât (în calitate de
cuantificator), urmat de prepoziţia de, iar ca element corelativ obligatoriu,
Limba română contemporană.
Sintaxa 43
5. Complementele
locuţiunea adverbială pe atât: Am întâlnit o fată pe cât de frumoasă, pe atât
de deşteaptă. Conduce pe cât de repede, pe atât de periculos. Structura se
poate realiza şi propoziţional: Pe cât de mult te iubeşte, pe atât de tare te
minte. Un tip de comparativ ă proporţională, ale cărei elemente corelative
sunt cu cât...cu atât pune în relaţie adjective sau adverbe la gradul
comparativ: cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Comparaţia ireală(ipoteticăsaucondiţională) se
realizeazănumaipropoziţional, prin subordonate introduse prin locuţiunile
ca şi cum, ca şi când, de parcă: Se poartă ca şi când nu s-ar fi întâmplat
29
nimic .
(c) Complementul comparativ partitiv se realizează prin grup
prepoziţional format din prepozi ţiile din sau dintre + grup nominal (sau
pronominal): Era copilul cel mai cuminte din clasă. Cântă cel mai frumos
dintre concurenţi / ei.

Complementul de agent (c. ag.)


1. Caracteristici definitorii
Este un tip special de complement prepoziţional, care se realizează
printr-un nominal în cazul acuzativ cerut de conectorul de / de către. La
nivelul frazei, se realizează printr-un tip special de propoziţ ie relativă
precedată de acelaşi conector. În forma sa prototipică, c. de agent se
actualizează în interiorul unei relaţii de dependenţă, în construcţii pasive, şi
corespunde, din punct de vedere semantic, subiectului din construcţiile active
echivalente. De aceea, principalul rol semantic al acestui complement este,
30
bineînţeles, acela de agent : Ursul a fost păcălit de vulpe. A fost lăudat de
cine nu şi-a dorit.
Regenţi: verb (sau locuţiuni verbale) tranzitiv(e) la diateza pasivă,
participiu cu sens pasiv, verb la supin cu valoare pasivă sau verb reflexiv cu
sens pasiv: Grădina a fost săpată de vecini. Nu-i băgat în seamă de superiori.
Proiectul realizat de tine este reuşit. Valoarea acestui proiect este uşor de
remarcat de către oricine. Un aşa aparat se repară doar de către un specialist.
În mod excepţional, complementul de agent poate determina şi un
adjectiv cu sens pasiv, dintre cele derivate cui sufixul -bil (contestabil,
atacabil, observabil, identificabil, abordabil etc.): Valoarea proiectului este
uşor identificabilă de către un specialist.
2. Clasa de substituţie cuprinde nominale (substantive şi substitute
ale lor) în Ac, precedate de prepoziţia de sau de către şi propoziţii relative
pronominale precedate de aceleaşi prepoziţii:
1¾ prin substantiv (sau altă unitate gramaticală substantivizată):
Oaia a fost mâncată de lup. Am fost anunţat de către Ion;
2¾ prin pronume de diverse tipuri: Poezia e scrisă de mine. Rolul
interpretat de-ai mei a fost remarcabil. De cine este scris romanul?
3¾ prin numerale de diverse tipuri: Am fost strigat de cei trei. A fost
remarcat de amândoi. Premiul a fost câştigat de către al treilea;
4¾ propoziţional (rar), printr-o subordonată completivă de agent –
echivalentul sintactic al complementului de agent în planul frazei, având
aceeaşi regenţi ca şi acesta. Completiva de agent este exclusiv pronominală,
fiind introdusă prin pronume relative sau nehotărâte precedate de prepoziţiile
de sau de către: Poţi fi păcălit de cine nu te aştepţi. Calculatoarele se repară
de către cine se pricepe. Putem fi contactaţi de către oricine este interesat.

propoziţiei este aceeaşi, raportul dintre propoziţii este unul de coordonare: Merge parcă stă.

30 Din punct de vedere logic şi semantic, el numeşte agentul acţiunii (vezi subiectul logic)
44 Limba română contemporană. Sintaxa
5. Complementele
Observaţii:
1ƒ Cazul complementului de agent este prin excelenţă acuzativul
construit cu prepoziţia de sau, mai specific (şi adesea cu rol dezambiguizator),
cu prepoziţia compusă de către. Prepoziţia de este mai frecventă şi se
întâlneşte în toate variantele limbii. Prepoziţia compusă de către este limitată la
limba literară şi este admisă numai la nume de persoane sau de colectivităţi de
persoane (inclusiv nume de instituţii sau de ţări) şi la pronumele
corespunzătoare, nu şi la nume de inanimate. Rolul dezambiguizator (şi deci de
marcă) al grupării de către se relevă în contexte de tipul: cuvintele frumoase
spuse de tine de mulţi cunoscuţi, în care prepoziţia simplă de se dovedeşte (din
cauza polisemantismului său) incapabilă să evite echivocul (respectiv,
posibilitatea confuziei complementului de agent cu un complement indirect).
2ƒ Frecvenţa în vorbire a acestui complement este scăzută, cel mai
adesea fiind eliptic, fapt ce poate genera uneori confuzii în interpretarea
anumitor structuri. În exemplul: Uşa este vopsită, structura subliniată poate
primi o dublă interpretare: 1) predicat nominal cu verbul copulativ activ + un
adjectiv participial, care în calitate de nume predicativ arată o trăsătură a
subiectului (= uşa); 2) predicat verbal pasiv cu complementul de agent eliptic
(se poate subînţelege că uşa e vopsită de către cineva). Eventuala prezenţă
a complementului de agent ar dezambiguiza deci structura.
3. Tipuri structurale:
2¾ simplu: Poezia a fost scrisă de Ion / el / doi dintre copii / cine a vorbit.
3¾ multiplu (coordonat): A fost răsfăţat de părinţi şi de bunici.
4. Topica şi punctuaţia
În topică normală, c. de agent stă după elementul regent de care nu
se desparte prin virgulă. În topică afectivă, el poate trece şi înainte: De ei
sunt făcute aceste planşe. Când se exprimă prin pronume interogativ-relative
stă întotdeauna înaintea elementului regent: De cine ai fost eliminat?
Observaţii:
1ƒ În unele situaţii complementul de agent are şi o nuanţă cauzală:
Geamul a fost spart de vânt. Uneori, delimitarea lui de un complement circ.
de cauză este foarte dificilă, practic convenţională: Alimentele s-au alterat de
căldură. Opţiunea pentru unul sau celălalt dintre complemente este legată
adesea de interpretarea predicatului: verbal (pasiv) sau nominal.
2ƒ Dificilă este uneori şi delimitarea complementului de agent de un
complement circ. Instrumental, în construcţii ca: Era stropit de noroi.
Acţiunea este exprimată de un verb intranzitiv.

Limba română contemporană.


Sintaxa 45
6. Circumstan ialele

Capitolul VI

Circumstanţialele

1. Generalităţi
Clasa circumstanţialelor cuprinde funcţii delimitate cu precădere
semantic şi denumite tradiţional în raport cu precizarea („circumstanţa”, în
sensul larg al cuvântului) adusă în cadrul situaţiei comunicate. Fiind alcătuit
pe criterii semantice, inventarul circumstan ţialelor variază de la o gramatică
la alta. În unele lucrări se face diferenţa între circumstanţialul de timp şi
circumstanţialele de periodicitate şi de frecvenţă sau între circumstanţialul de
mod şi circumstanţialele comparativ, de măsură sau de progresie etc. S-a
propus şi identificarea funcţiei de circumstanţial conclusiv.
Lucrarea de faţă urmăreşte inventarul circumstanţialelor aşa cum
apare în Gramatica limbii române (GALR) . Astfel, periodicitatea şi frecvenţa
sunt subsumate circumstanţ ialului de timp şi se disociază între
circumstanţialul de mod şi cel cantitativ. Comparativul nu este considerat
circumstanţial, ci o specie de complement, legat de construcţia comparativă.
Din punct de vedere strict sintactic, circumstanţialele sunt termeni
subordonaţi ai grupului verbal situându-se pe un alt nivel de organizare decât
complementele. Regentul unui circumstanţial poate fi centrul grupului (verbul
la mod personal sau nepersonal); un anumit segment al grupului (verbul
împreună cu unul sau mai multe dintre complementele sale) sau întregul
grup verbal. Unele circumstanţ iale cer prezenţa unui grup adverbial sau
adjectival sau modificatori, grup integrat explicit sau implicit în grupul verbal.
Circumstanţialele pot avea, în anumite împrejurări, regenţi adverbiali,
adjectivali sau interjecţionali.
Clasa de substituţie a circumstanţialelor cuprinde adverbe şi grupuri
adverbiale, grupuri prepoziţionale care integrează grupuri nominale sau
verbale, grupuri verbale construite în jurul unui gerunziu, rar grupuri
nominale, propoziţii.
Tipică circumstanţialelor este considerată realizarea adverbială.
Realizarea prin adverb nu este însă comună tuturor circumstanţialelor. Nu
permit substituirea prin adverb circumstanţialele integrate în structuri ternare
(circumstanţialul cumulativ, circumstanţialul sociativ, circumstanţialul de
excepţie şi cel opoziţional), circumstanţialul consecutiv şi unele
circumstanţiale de relaţie.
Privite din punct de vedere sintactico-semantic, circumstanţialele sunt
componenţi facultativi ai enunţului şi nu fac parte din structura tematică a
verbului. Proprietatea „facultativitate” priveşte gramaticalitatea enunţului. În
propoziţiile M -am dus şi eu acolo. M-am ascuns de frică, termenii se
raportează la situaţia comunicată, exprimând informaţii privitoare la situarea
în spaţiu sau în timp, la calitatea sau cantitatea procesului, sau la finalitatea
lui. Toate aceste precizări pot lipsi, enunţurile rămânând corecte din punct de
vedere gramatical.
Observaţie:
Existătotuşi anumite verbe care cer prezenţa unui
circumstanţial.Astfel, în enunţuri ca: El locuieşte la Galaţ i., Mihai
procedează bine., Eu mă comport corect., circumstanţialele nu pot fi
suprimate (El locuieşte., Mihai procedează., Eu mă comport. Prezenţa lor
asigură gramaticalitatea enunţurilor. Prin urmare, circumstanţialele respective
reprezintă instanţe care
Limba română contemporană. Sintaxa 47
6. Circumstan ialele
deviază de la trăsătura de „facultativitate” în raport cu gramaticalitatea
enunţului. În acest caz, componenţii cu funcţie de circumstanţial fac parte din
structura tematică a verbului. Integrarea în structura actanţială a verbului
plasează circumstanţ ialele de loc, de timp, de mod obligatorii la periferia
subclasei din care fac parte.
Anumite trăsături sintactico-semantice deosebesc circumstanţialele de
complemente:
1- circumstanţialele nu sunt supuse unor constrângeri care privesc
trăsăturile semantice ale verbului. Fac excepţie circumstanţialul de scop
(subordonat unui grup verbal în care centrul este agentiv) şi circumstanţialul
instrumental (de asemenea, ocurent în structuri cu verbe agentive, sau
nonagentive de mişcare).
2- circumstanţialele nu se coordonează cu un complement al verbului,
numai rar, în anumite contexte, pot fi coordonate prin conjuncţia şi unele
circumstanţiale cu unele complemente: Nu dau bani oriunde şi oricui.
3-într-un enunţ pot fi prezente simultan circumstanţiale din clase diferite,
având regent comun: Munceşte în fabrică ( locativ), din greu (modal), de
dimineaţă până seara (temporal).
4- circumstanţialele se pot multiplica, se pot cumula depăşind cadrul
strict al coordonării: L-a întâmpinat afară, în faţa casei, pe scări.
5- circumstanţiale din clase diferite pot fi coordonate: Nu ştiu din ce
cauză şi cu ce scop a procedat aşa.
6- semnificaţia circumstanţială poate fi recuperată prin contextul lingvistic
sau prin conturul intonaţional, astfel încât uneori, în realizarea propoziţională,
relaţia de subordonare poate fi exprimată prin juxtapunere: Vrei să pleci
(condiţională), pleacă!
7- prezenţa conectorilor specializaţi permite elipsa predicatului sau a
operatorului predicativ din circumstanţială: Deşi obosită, tot a continuat să
lucreze. – Deşi era obosită, tot a continuat să lucreze.
1¾ Uneori, în situaţii de coordonare, circumstanţiala poate fi redusă doar la
conector. Se plimbă când şi unde vrea. – Se plimbă când vrea şi unde vrea.
2¾ Unele propoziţii circumstanţiale pot apărea ca structuri independente
exclamative, ca urmare a lipsei regentei de la care preiau conturul intonaţional:
Când ţi-am spus eu! – Când ţi-am spus eu n-ai vrut să mă asculţi.
Sub aspect comunicativ-pragmatic circumstanţialele sunt componente
necesare ale enunţului. Deşi în absenţa circumstanţialelor, enunţuri ca
Andrei pleacă (la munte) (mâine), Ion călătoreşte (mult) (cu trenul), sunt
corecte, totuşi ele sunt incomplete din punctul de vedere al intenţiei de
comunicare. În consecinţă, dacă luăm în considerare informaţia transmisă
prin enunţ, nu se poate vorbi de caracterul lor necesar.
Deci circumstanţialele prezintă o clasă de poziţii sintactice foarte
eterogenă, gradul diferit de eterogenitate privind atât întreaga clasă cât şi
fiecare grupă sau fiecare tip de circumstanţial în parte.

2. Circumstanţialul de loc (cl)


2.1. Definiţie: Circumstanţialul de loc este partea secundară de
propoziţie care determină un verb sau o interjecţie, arătând locul unde se
petrece acţiunea, precum şi punctul de plecare, direcţia şi limita în spaţiu a
unei acţiuni, ori spaţiul străbătut: El locuieşte pe strada mea. Hai acasă!

2.2. Clasa de substituţie:


contemporană. Sintaxa

48 Limba română
6. Circumstan ialele
2• substantive (în cazurile G. si Ac. precedate de prepoziţii şi locuţiuni
prepoziţionale, precum şi în D. locativ, fără prepoziţie): Stătea în faţa casei.
Plec la munte. Stai locului!
3• pronume (în cazurile G. şi Ac. precedate de prepoziţii şi locuţiuni
prepoziţionale): Stătea în spatele lui. Locuia lângă el.
4• numerale cu valoare substantivală (precedate de prepoziţii şi locuţiuni
prepoziţionale, în cazurile G. şi Ac.): Se aşezase lângă primul.
5• adverbe şi locuţiuni adverbiale de loc: Se uită în dreapta.
6• propoziţional, printr-o subordonată circumstanţială de loc (CL) ce
îndeplineşte funcţia de complement circumstanţial de loc pe lângă un verb,
adjectiv sau adverb din regentă. CL poate fi introdusă prin adverbe relative
(unde, încotro, cât, precedate sau nu de prepoziţii), adverbe nehotărâte
compuse cu ori-(oriunde, orişiunde, orideunde, oriîncotro etc.), pronume sau
adjective relative şi nehotărâte compuse cu ori-, (precedate de prepoziţiile către,
spre, înspre etc.):
Mergea/ (oriîncotro) i se cerea/ şi ajuta pe toată lumea.
Observaţie:
Prepoziţiileşi locuţiunile prepoziţionale cu care se
construieştecircumstanţialul de loc sunt: către, de pe, de după, de la, de
lângă, de peste, de până, de prin, de sub, din, dinspre, dintre, dintru, după, în,
înspre, între, întru, la, lângă, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, peste, până, până
la, prin, printre, spre, sub, afară din, alături de, aproape de, departe de,
dincoace de, dincolo de, din jos de, din sus de (cu Ac.); în contra, deasupra, pe
deasupra, de-a curmezişul, de-a latul, din josul, în faţa, în spatele, de jur
împrejurul, etc. (cu G.).
Adverbele relative de loc (unde, încotro) sau nehotărâte
(oriunde,orişiunde, etc.) îndeplinesc o dublă funcţie: sunt complemente de
loc în subordonată şi introduc o CL.
2.3. Topica şi punctuaţia:
Locul complementului circumstanţial de loc şi al completivei
circumstanţiale de loc este după elementul regent, dar, destul de frecvent,
acesta poate fi schimbat înaintea regentei. Când sunt după elementul regent,
nu se despart prin virgulă, decât dacă în regentă se află adverbul corelativ
acolo: Unde ţi-am spus, acolo să mă aştepţi.

3. Circumstanţialul de timp (ct)


3.1. Definiţie: Circumstanţialul de timp este poziţia sintactică care
determină un verb (sau o locuţiune verbală) şi o interjecţie, arătând timpul,
durata, momentul începerii acţiunii, limita desfăşurării acţiunii, frecvenţa
repetării acţiunii: Mi-a telefonat într-o dimineaţă. Am aşteptat doi ani să-mi
răspunzi. Din studenţie ştia să se descurce. Munceşte până târziu. Concursul
se desfăşoară o dată pe an.
Circumstanţialul de timp este un constituent al enunţului care fixează
coordonatele temporale ale actului enunţării sau ale situaţiei comunicate,
având ca realizare definitorie adverbul când.
3.2. Clasa de substituţie:
1• substantive în Ac. fără prepoziţie (însoţite de adjective sau de numerale):
Te-am căutat trei zile;
2• substantive în Ac. şi G. cu prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale: Asta s-
a întâmplat într-o toamnă. Se simţea foarte bine în timpul prelegerilor.
3• pronume în Ac. şi G. precedate de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale:
Se trezeşte o dată cu mine. A ajuns acolo înaintea lor. de asemenea, prin
pronume personal în dativ posesiv: A intrat acolo înaintea-ţi. sau prin adjectiv
posesiv în Ac.: A intrat înaintea mea.
Limba română contemporană.
Sintaxa 49
6. Circumstan ialele
2• numerale cu valoare substantivală în Ac. şi G. precedate de prepoziţii
şi locuţiuni prepoziţionale: Au ajuns înainte de al doilea. A venit în urma
primului.
3• adverbe cu sau fără prepoziţii şi locuţiuni adverbiale de timp: Du-te
acum. Pe atunci totul era altfel. Telefonau şi ei din când în când.
4• verbe la gerunziu şi infinitiv cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale:
Dormind visase că toate grijile au dispărut. Au discutat înainte de a hotărî ce
trebuie făcut.
5• propoziţional, printr-o propoziţie ce îndeplineşte funcţia de complement
de timp (CT) al unui verb din regentă. Verbul poate fi la un mod personal sau
nepersonal sau poate intra in structura unei locuţiuni verbale: Mă întorc când
pot. Adormind când era mai interesant, pierduse. CT pot fi introduse prin:
adverbele relative când, cât, ce, precedate sau nu de prepoziţii; prin adverbul
relativ cum cu valoarea locuţiunilor conjuncţionale îndată ce, imediat ce; prin
adverbe nehotărâte compuse cu ori- (oricând, orişicând, oricât); şi prin locuţiuni
conjuncţionale (după ce, până ce, în timp ce, în vreme ce, ori de câte ori, înainte
să, înainte ca…să, cât timp, cată vreme, îndată ce, imediat ce etc.).
Observaţii:
Prepoziţiileşi locuţiunile prepoziţionale cu care se
construieştecircumstanţialul de timp sunt: către, cu, de, de cu, de la, de
prin, din, dinspre, după, în înspre, întru, la, pe la, peste, până după, până în,
până la, prin, spre, sub, dincolo de, înainte de, în vreme de (cu Ac.), în
cursul, în timpul, în vremea, în preajma, la începutul, la mijlocul, pe timpul,
pe vremea (cu Ac.).
Atenţie deosebitătrebuie acordatăadverbelor sau locuţiunilor
adverbialecorelative cu sensul îndată, care îndeplinesc în regentă funcţia
de CT pe lângă acelaşi verb: Cum veni, îndată / cum / şi plecă.
Adverbele relative de timp (când, ce, cât) sau nehotărâte (oricând,
oricât)îndeplinesc o dublă funcţie: sunt complemente de timp în
subordonată şi introduc o CT. Există şi excepţii, când adverbul când are
valoarea conjuncţiilor dacă, fiindcă, deşi şi introduce o CŢ, CZ, CV, fără a
îndeplini funcţie sintactică în propoziţia din care fac parte: Când aş avea
numai grija lui, ce mi-ar fi!, Când tu ai învăţat atâta, de ce nu dai examen?
Pătimaş şi
îndărătnic s-o iubeşti ca un copil/ Când ea-i rece…
Uneori propoziţia care din punct de vedere formal este
circumstanţialădetimp este, de fapt, principală din punct de vedere logic,
iar principala formală, care nu exprimă ideea principală, este circumstanţială
de timp. Astfel de construcţii poartă numele de construcţii temporale inverse
şi se introduc prin când sau că: Eram băiat de treisprezece ani când am
învăţat să dau cu puşca. (logic - Am învăţat să dau cu puşca când eram băiat
de treisprezece ani.) sau Abia dădu mâna cu cei de faţă, că se şi grăbi să
intre în biroul plin de oameni al secretariatului. (logic – Se şi grăbi să intre în
biroul plin de oameni al secretariatului după ce să dădu mâna cu cei de
faţă.).
1. Topica şi punctuaţia:
Circumstanţialul de timp stă, de obicei, după elementul regent. Atunci
când se urmăreşte un spor de expresivitate, CT poate sta şi înaintea
regentei. Există şi topica fixă, înaintea regentei, când CT este introdusă prin
conjuncţ ia cum (îndată ce), iar în regentă se află corelativul cum: Cum a
văzut- o, cum a plecat. CT poate fi postpusă (cu excepţia situaţ iilor în care
există în regentă un corelativ) şi nu se desparte de elementul regent prin
virgulă, spre deosebire de cea antepusă, care se desparte.

50 Limba română
contemporană. Sintaxa
6. Circumstan ialele
4. Circumstanţialul de mod (cm)
4.1. Definiţie: Circumstanţialul de mod este poziţia sintactică care arată
modul (felul) cum se desfăşoară sau se înfăţişează o acţiune sau o calitate.
4.2. Exprimare:
1• substantive în cazul Ac. precedate de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale:
Miroase a pâine caldă;
2• substantive în cazul dativ, precedate de prepoziţiile asemenea,
aidoma, contrar, potrivit: Casele ardeau asemeni unor lumânări;
3• numerale cu valoare substantivală şi cu valoare adverbială: Ei merg
doi cate doi. A câştigat de doua ori;
• adjective (participii, gerunzii substantivizate) în cazul Ac. cu prepoziţii:
El era cel mai bun dintre cei mai buni;
1• verbe la modurile infinitiv (precedate de prepoziţii) şi gerunziu: A
plecat fără a spune un cuvânt. Merge şchiopătând;
2• adverbe/locuţiuni adverbiale de mod: Mergea de bunăvoie;
Observaţii:
1¾ G.A.’63 discută despre mai multe categorii de complemente
circumstanţiale de mod: propriu-zis (Lupii se reped la vale nebuneşte), care
arată măsura (Temperatura a coborât până la -35º), comparativ (Un fior rece
ca gheaţa îi trecu prin vine.). Lucrarea amintită include şi circumstanţialul
consecutiv în clasa celui de mod, numindu-l complement circumstanţial de
mod consecutiv.
2¾ GALR exclude din sfera circumstanţialului de mod ideea de măsura (care se
transformă într-o clasă aparte de circumstanţial – circumstanţialul cantitativ)
şi ideea de cantitate ( care se transformă într-un complement comparativ).
3¾ Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale cu care se construieşte
circumstanţialul de mod sunt: cu, fără, a, pe, întru, după, din (cu Ac.),
împotriva, contra (cu G.), aidoma, asemenea, potrivit, contrar (cu D.)
4¾ Unele adverbe sunt provenite din adjective, numerale şi, mai ales, din
substantive: doarme tun, gol puşcă, fuge glonţ, doarme buştean (unii
cercetători consideră adverbele tun, glonţ, buştean substantive cu valoare
adverbială, tot aşa cum le consideră şi pe vara, iarna, seara, dimineaţa -care
arată timpul desfăşurării unei acţiuni).
1• interjecţii: Merge lipa-lipa;
2• propoziţional, printr-o propoziţie ce îndeplineşte funcţia de
complement de timp (CM) al unui verb, adverb, adjectiv sau al unei interjecţii
din regentă. Subordonatele CM sunt introduse prin: adverbele relative cum,
precum, cât, ce; adverbele nehotărâte oricum, oricât, orişicum, orişicât;
locuţiunile conjuncţionale după cum, după cât, pe cât, cu cât, pe cum, fără
să, fără ca să, ca şi cum, ca şi când, de parcă, de ce, pe ce, pe măsură ce ;
conjuncţiile
(provenite din adverbe) parcă, decât; pronume relative şi nehotărâte
precedate de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale.
Observaţii:
Adverbul de mod relativcum, care introduce subordonate de
speciidiferite, îndeplineşte funcţia sintactică de CM (Ştiu cum reuşeşti), de
nume predicativ (Vezi cum eşti?) sau nu îndeplineşte nici o funcţie sintactică,
fiind echivalent cu locuţiunile conjuncţionale de cauză şi de timp din cauză
că, imediat ce (Cum nu ştia ce să facă, a pleca.. Cum o văzu începu să
plângă).
Adverbelecum, câtprecedate de prepoziţiiledupă,
peformeazălocuţiuniconjuncţionale subordonatoare de mod, fără
funcţie sintactică în subordonatele pe care le introduc.
Limba română contemporană.
Sintaxa 51
6. Circumstan ialele
2¾ Circumstanţialele de mod au, adesea, în regentă adverbe sau locuţiuni
adverbiale corelative: aşa, astfel, tot astfel, cu atât, de ce, de atâtea ori etc.
care îndeplinesc aceeaşi funcţie de CM pe lângă acelaşi element regent.
4.3. Topica şi punctuaţia:
Circumstanţialele de mod pot fi aşezate în urma, dar şi înaintea
elementului regent. Virgula este obligatorie, când CM sunt aşezate înaintea
regentelor sau când au un element corelativ.

5. Circumstanţialul de cauză (cz)


5.1. Definiţie: Circumstanţialul de cauză este partea secundară de
propoziţie care determină un verb sau un adjectiv, arătând cauza unei acţiuni,
a unei stări sau a unei însuşiri: Sare de bucurie. Negru de supărare.
5.2. Clasa de substituţie:
1• substantive în Ac. (cu prepoziţiile de, din, dintru, pentru sau cu
locuţiunile prepoziţionale din cauză de, din pricină de) şi G. (cu locuţiunile
prepoziţionale din cauza, din pricina): Urla de ciudă şi de foame. Din
neatenţie a spart vaza;
Observaţie: În mod greşit sunt considerate circumstanţiale de cauză
şi substantivele în D. cu prepoziţia datorită: A reuşit datorită profesorului
(circumstanţial instrumental);
2• pronume şi numerale (cu valoare substantivală), de obicei în G. precedate
de locuţiuni prepoziţionale: Am pierdut din cauza lui. A întârziat din cauza
celor doi; pronumele pot fi şi în Ac. cu prepoziţii: De ce ai venit? sau în D.
posesiv: Am greşit din pricină-ţi;
3• adjective sau participii cu formă adjectivală precedate de prepoziţia
de: Aş vrea să plâng de fericit;
4• verbe la gerunziu şi la infinitiv: Fiindu-i frică, s-a ascuns. A fost
pedepsit pentru a nu-şi fi scris tema;
5• locuţiuni adverbiale de cauză: De aceea n-a venit, pentru că tu te-ai fi supărat;
6• propoziţional, printr-o propoziţie ce îndeplineşte funcţia de
complement circumstanţial de cauză pe lângă un verb din regentă.
Subordonatele CZ sunt introduse, în primul rând, prin conjuncţii şi locuţiuni
conjuncţionale: căci, fiindcă, deoarece, că, dacă, întrucât, din cauză că, din
pricină că, de vreme ce, dar şi prin cum, când, unde care sunt tot conjuncţii;
în al doilea rând, prin pronume relative şi nehotărâte precedate de prepoziţii
şi locuţiuni prepoziţionale: Plânge /(din cauza cui) 1-a lovit.
Observaţii:
Prepoziţiileşi locuţiunile prepoziţionale cu care se
construieştecircumstanţialul de cauză sunt: de, din, dintru, pentru, din
cauză de (cu Ac.), din cauza, din pricina (cu G.).
Nici un conectiv conjuncţional, inclusivcum, unde, când, nu are
funcţiesintactică în CZ. spre deosebire de acestea, pronumele relativ ce,
precedat de prepoziţie, are funcţie de complement de cauză: Ştiu / (de ce) te-ai
supărat.
Complementul de cauzăpoate fi exprimatşi prin
substantivelecauza,pricina precedate de prepoziţia din şi însoţite de un
atribut adjectiva sau de un atribut pronominal genitival: N-a reuşit din cauza
aceasta. Din a cui cauză n-a reuşit?
Circumstanţiala de cauzăpoate fi, uneori, confundatăcu cea de scop
saucu completiva indirectă. Deosebirea se face uşor dacă se ţine seama
de faptul că acţiunea din regenta cauzalei este efectul acţiunii din propoziţia
cauzală şi că subordonata CZ este introdusă prin alte conective gramaticale
decât finala.
5.3. Topica şi punctuaţia: Propoziţiile CZ sunt aşezate atât după
regentă, cât şi înaintea acesteia. CZ are topică fixă atunci când se află
52 Limba română
contemporană. Sintaxa
6. Circumstan ialele
înaintea regentei şi sunt introduse prin conjuncţia cum sau când se află după
regentă fiind introduse prin conjuncţia căci. Cauzalele se despart prin virgulă,
indiferent de topica lor.

6. Circumstanţialul de scop (cs)


6.1. Definiţie
Circumstanţialul de scop (sau final) este partea secundară de
propoziţie care arată scopul acţiunii exprimate de un verb şi determină:
1- verbe (sau locuţiuni verbale): A plecat după cumpărături. A luat-o la fugă
pentru a nu fi prins;
2- interjecţii: Hai şi noi după mure!
6.2. Clasa de substituţie:
1•substantive în Ac. cu prepoziţiile pentru, spre, după, la şi în G. cu locuţiunile
prepoziţionale în vederea, în favoarea, în folosul: S-au pregătit de luptă. Am
învăţat în vederea examenului;
2•pronumele relativ-interogativ ce precedat de prepoziţiile de, la, pentru: De
ce ai venit?; La ce ai mai venit?
3• verbe la infinitiv (cu prepoziţiile pentru, spre) şi la supin (cu prepoziţia la):
A fost ales pentru a cânta. Mergem la cules;
4• adverbe şi locuţiuni adverbiale de scop: anume, înadins, dinadins, într-
adins, dintr-adins, de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta: Dinadins
face aşa. De aceea am venit, ca să aflu adevărul.
5•propoziţional, printr-o propoziţie subordonată circumstanţială de scop (CS)
sau finală (F) corespunde complementului circumstanţial de scop, arătând
scopul îndeplinirii unei acţiuni. Propoziţiile CS pot fi introduse prin conjuncţiile
să, ca să, de precum şi prin locuţiunile conjuncţionale pentru ca să, pentru
ca...să. Finalele negative introduse prin conjuncţia să sau prin conjuncţia
compusă ca...să ori prin locuţiunea conjuncţională pentru ca...să pot avea
înaintea lui să adverbele de mod: cumva, care cumva (aceste grupuri sunt
considerate în mod greşit locuţiuni conjuncţionale de scop). De asemenea,
pot fi introduse prin pronume relative sau nehotărâte precedate de prepoziţii
şi locuţiuni prepoziţionale: Se pregăteşte/ (în vederea a ce) urmează.
Observaţii:
Prepoziţiileşi locuţiunile prepoziţionale cu care se
construieştecircumstanţialul de scop sunt: după, în, la, pentru, spre (cu
Ac.), în scopul, în vederea (cu G.).
Uneori infinitivul precedat de prepoziţiilepentrusauspreare
numai înaparenţă funcţia de complement circumstanţial de scop,
construcţia fiind, de fapt, echivalentă cu două propoziţii copulative sau
adversative: A încetat cusutul pentru a-l relua peste câteva momente = A
încetat cusutul şi îl va relua în câteva momente.
Ca momente ale acţiunilor, din regentaşi din finală, trebuie precizat
că,întotdeauna, acţiunea din finală, fiind realizabilă, va sta pe planul al
doilea, după acţiunea din regentă, în opoziţie cu situaţia prezentată la
cauzală.
Pentru a deosebi finala de cauzalăcomparăm în primul rând
ordineaacţiunilor şi conectivele gramaticale total deosebite.
6.3. Topica şi punctuaţia:
Propoziţia CS stă de obicei după regent ă şi nu se desparte prin
virgulă, decât dacă nu se insistă asupra ei. Poate sta şi înaintea elementului
regent verbal, în acest caz fiind despăr ţită prin virgulă. Are topică fixă atunci
când este introdusa prin conjuncţia de = „să” , şi astfel nu se desparte prin
virgulă de regenta sa.

Limba română contemporană. Sintaxa 53


6. Circumstan ialele
7. Circumstanţialul condiţional (c. cond.)
7.1. Definiţie
Circumstanţialul condiţional este funcţia sintactică care exprimă o ipoteză
sau o condiţie de a cărei îndeplinire depinde realizarea acţiunii din propoziţie (se
întrebuinţează de obicei în propoziţii al căror predicat este la o formă verbală
cu valoare ipotetică: modul condiţional, indicativ imperfect sau viitor).
7.2. Clasa de substituţie
2• substantiv în Ac. cu prep. fără (rar la) sau cu loc. prep. în caz de (rar la
caz. de): Fără ajutorul lui n-am fi putut face nimic. În caz de incendiu, formaţi
numărul sau în G. cu loc. prep. în locul: În locul profesorului, eu te-aş fi pedepsit.
Observaţie:
Substantivelecazul, condiţia, eventualitatea, ipoteza,precedate
deprepoziţii, sunt ele însele circ. condiţionale.
3• pronume în Ac. cu prepoziţia fără: Fără el, nu m-aş fi descurcat. în G.
cu locuţiunea prepoziţională în locul: În locul lui, nu spuneam asta. sau în D.
posesiv: În locu-ţi, tăceam.
4• adjectiv pronominal posesiv în Ac. cu locuţiunea prepoziţională în
locul: În locul vostru, aş fi plecat.
5• numeral cu valoare substantivală: Fără primul, n-aş fi reuşit.
6• verbe la gerunziu şi la infinitiv: Învăţând, vei reuşi. Fără a merge la
şcoală, el ştie citi.
7• adverbe şi locuţiuni adverbiale (altfel, altminteri, atunci, în acest caz):
Învăţaţi, altfel veţi regreta.
8• propoziţional, printr-o subordonată circumstanţială condiţională (CŢ)
corespunzătoare complementului circumstanţial condiţional. Subordonata
circumstanţială condiţională (CŢ) exprimă o condiţie, de a cărei îndeplinire
depinde realizarea acţiunii sau a însuşirii, ori o ipoteză (presupunere).
Subordonatele CŢ pot fi introduse prin conjuncţiile dacă, de, când, să = dacă;
prin locuţiunile conjuncţionale în caz că, în caz dacă, în caz când, fără să, fără
ca să, de unde (nu); prin pronume (adjective) relative sau nehotărâte precedate
de prepoziţia fără ori de locuţiunea prepoziţională în locul: (Fără ce) mi-ai spus,/
n-aş fi ghicit răspunsul. (În locul cui) era acolo,/ aş fi procedat la fel.
Observaţii:
În analiza propoziţiilorCŢ, trebuie avut în vedere faptul căele
exprimăoacţiune nerealizată, dar realizabilă, şi că ordinea acţiunilor este: 1
= regentă, 2 = subordonată. Dacă acţiunea din CŢ şi din R se realizează, sunt
reale, subordonata CŢ devine CZ: Dacă am citit mult (CZ), / am răspuns corect
(PP).
Existăsituaţii în care unele condiţionale sunt legate prin juxtapunere
deregenta lor şi se aşază pe primul loc: Ai carte, / ai parte. Înveţi, / ştii.
Uneori CŢpoate fi coordonatăcu o CV:Mănâncă, (CŢ)/ nu
mănâncă,(CV)/ tot se îngraşă (PP).
7.3. Topica şi punctuaţia:
Subordonatele CŢ stau, de obicei, înaintea propoziţ iei regente, dar,
când se insistă asupra propoziţiei regente, condiţia este mai puţin importantă
şi subordonata CŢ se aşază după R. Indiferent de locul lor, CŢ se despart
prin virgulă. Excepţia se refera la CŢ postpuse care exprimă o singură
condiţie a acţiunii din regentă, insistându-se asupra acestei condiţii: Aş pleca
/numai (dacă) aş fi lăsat.

8. Circumstanţialul cantitativ (cant.)


8.1. Definiţie

54 Limba română contemporană. Sintaxa


6. Circumstan ialele
Circumstanţialul cantitativ exprimă o cuantificare, o caracterizare
cantitativă a unei predicaţii semantice. Componentul cunatificat exprimă o
calitate sau un proces înzestrate cu trăsătura gradualităţii (a scalarităţii).
Circumstanţialul cantitativ este o complinire – cel mai adesea facultativă – a
verbului, adjectivului, sau a adverbului; realizarea sa definitorie fiind adverbul
atât / atât de...
Observaţie:
În cele mai multe gramatici, circumstanţialul cantitativ este inclus în
celde mod, ca subspecie denumită circumstanţial de mod de măsură
progresivă.
8.2. Clasa de substituţie
2• adverb: mult, puţin, atât, destul, suficient, cât mai mult, etc.: Cuvintele
lui mă amuzau enorm.
3• substantiv determinat nehotărât: Cântăreşte nişte kilograme., sau
însoţit de determinant adjectival: Cântăreşte două kilograme., Valorează
mulţi bani.
4• propoziţional: Fuge cât poate.
8.3. Topica şi punctuaţia
Cantitativul din grupul verbal este în mod normal postpus verbului şi
integrat în propoziţie. Cantitativul care modifică un grup adjectival sau
adverbial este antepus acestora. În toate aceste cazuri, solidaritatea
circumstanţialului cu regentul său este foarte ridicată, fapt manifestat în
absenţa pauzelor (în aspectul oral) şi a virgulei (în scris).

9. Circumstanţialul concesiv (cv)


9.1. Definiţie
Circumstanţialul concesiv este funcţ ia sintactică ce indic ă un obiect
sau o situaţie care ar fi fost de aşteptat să împiedice realizarea unei acţiuni
sau existenţa unei calităţi. Poate determina un verb sau o locuţiune verbală,
un adjectiv sau o locuţiune adjectivală, o interjecţie sau un adverb.
9.2. Clasa de substituţie
2•substantiv în cazul Ac. (cu prepoziţia fără sau cu locuţiunile prepoziţionale:
cu tot, cu toată, cu toţi, cu toate, indiferent de: Fără hartă, tot s-a descurcat.
Cu toate argumentele lui, tot n-a rezolvat nimic.) şi în G. (cu prepoziţiile
contra, împotriva sau cu locuţiunile prepoziţionale în ciuda, în pofida: În
pofida opoziţiei lor, tot s-a votat legea.).
3•pronume în Ac. G. sau D. posesiv: Fără tine, tot m-am descurcat. În ciuda
lui, tot am ajuns. În ciuda-ţi, tot voi veni.
4• adjectiv posesiv în Ac.: În ciuda voastră, voi pleca.
5•numerale cu valoare substantivală în Ac. şi G.: Fără al doilea, tot am
rezolvat problema.
6• verbe la gerunziu şi infinitiv: Învăţând zilnic, tot nu vei termina materia.
Fără a mă grăbi, tot am ajuns la timp.
7• adverbe şi locuţiuni adverbiale: tot, totuşi, cu toate acestea, cu toate astea.
8•propoziţional, printr-o propoziţie circumstanţială concesivă (CV),
corespondentul complementului circumstanţial concesiv la nivelul frazei.
Subordonata circumstanţială concesivă arată o împrejurare capabilă să
împiedice realizarea acţiunii sau existenţa însuşirii din regentă, dar nu o
împiedică. Circumstanţialele concesive pot fi introduse prin conjuncţiile: deşi,
când = deşi, de, dacă, să, că; locuţiunile conjuncţionale: cu toate că, măcar
că, măcar să, măcar de, măcar dacă, chit că, chiar să, chiar de, chiar dacă,
şi (chiar) dacă, şi (chiar) de, fără să, indiferent că etc. pronume şi adjective
pronominale nehotărâte: oricare, oricine, oricâte; pronume şi adjective
Sintaxa 55
Limba română contemporană.
6. Circumstan ialele
pronominale relative: cine, ce, care, cât; adverbe nehotărâte: oricum, oricât,
oriunde etc. adverbe relative: cât, cum.
Observaţii:
1¾ Subordonatele CV au, în regentele lor, adverbe (totuşi, tot) sau locuţiuni
adverbiale (cu toate acestea, cu toate astea) corelative, cu funcţie de
complemente concesive.
2¾ Uneori se pot întâlni fraze cu subordonare concesivă exprimată prin
juxtapunere. În aceste situaţii verbul predicat se află la modul conjunctiv sau
imperativ: Dar… piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni. Bate-mă,
omoară-mă, dar nu mai ai ce să faci.
9.3. Topica şi punctuaţia:
Subordonatele CV stau, în primul rând, înaintea regentei, de fapt şi
acţiunea subordonatei are loc, ca timp, înaintea celei din regentă. Când se
insistă asupra acţiunii din regentă, CV stă după aceasta. Indiferent de locul
ocupat de CV (înaintea regentei, după aceasta sau intercalată), ele se
despart totdeauna prin virgulă sau prin două virgule (cele intercalate): Mama,
/ (că) e mama,/ şi tot mă ceartă.

10. Circumstanţialul consecutiv (c.cns)


10.1. Definiţie
Desprinsă din sfera circumstanţialului de mod, funcţia de circumstanţial
consecutiv (sau de consecuţie, iar în alte lucrări, de consecinţă, rezultativ etc.)
se concretizează într-o parte de propoziţie (c. cons.) sau într-o propoziţie (CNS)
şi arată rezultatul, consecinţa, urmarea desfăşurării unei acţiuni, a manifestării
unei stări sau a intensităţii unei calităţi: Planul său izbuti de minune. Căzu la pat
bolnavă de moarte. Era frumoasă de neînchipuit. Mănâncă de speriat.
Observaţie: GA II ‘66 consideră c. cns. un caz particular, o variantă a c.
mod, discutându-l în cadrul acestuia. În schimb, subordonata CNS este
tratată independent.
Calitatea de regent al circumstanţialului consecutiv poate fi îndeplinită de:
1• un verb sau o locuţiune verbală: Ne-am înţeles de minune. Şi-au bătut
joc de ei de neconceput.
2• un adjectiv: Fata ajunsese slabă de nerecunoscut.
3• un adverb: Se pregătise suficient pentru a face faţă examenului.
Elementele de relaţie cu care se construieşte un c. cons. sunt prepoziţiile de,
pentru, spre, până la: Cei doi se potriveau de minune. Aleargă până la
epuizare. Se emoţionase până la a-i da lacrimile. S-a aruncat de la fereastră
spre disperarea tuturor. Îmi părea suficient de informat pentru rezolvarea
acestei probleme. Întâlnirea era prea importantă pentru a o rata.
10.2. Clasa de substituţie
4• prin substantive (de obicei abstracte) în acuzativ cu prepoziţiile de,
pentru, spre, până la: Copilul se speriase de moarte. A reuşit spre bucuria
familiei.
Evenimentele l-au mişcat până la lacrimi.
5• prin verbe (sau locuţiuni verbale) la moduri nepersonale:
1- infinitiv cu prepoziţiile pentru, spre, până la (rar şi livresc): E prea
inteligent pentru a crede în vorbele lui. Era prea naiv pentru a-şi da seama
de pericol.
2- supin cu prepoziţia de: S-a schimbat atât de mult, de neimaginat.
3- gerunziu (rar): Geamul s-a zdruncinat aşa de tare, spărgându-se.
• frastic, sub forma unei subordonate circumstanţiale consecutive (CNS),
corespondentul c. cons. în planul frazei. Se introduce exclusiv prin conjuncţii
şi locuţiuni conjuncţionale specifice: încât, încât să, aşa încât, aşa că, astfel
că, astfel încât sau nespecifice: că, de, să, ca(…)să, pentru ca(…)să, iar
popular şi regional şi prin: de(…)să, cât, cât să, decât să: S-a supărat atât de
56 Limba română contemporană. Sintaxa
6. Circumstan ialele
tare, încât a plecat fără să salute. Nu e atât de pregătit încât să reuşească.
Prietenul meu este plecat, aşa încât vă voi însoţi singur. Se anunţă vreme
ploioasă, aşa că vom lua umbrelele. S-a luat cu tot felul de treburi, astfel că
n-a mai ajuns la timp. Era aşa de obosit, că a adormit imediat. Era slab de-i
numărai coastele. S-a speriat aşa de tare, să moară şi nu alta! Pădurea era
prea departe ca cineva să o poată vedea. Şi aşa de mult se văieta, de să-i
plângi de milă. Aşa de tare l-a plesnit, cât să-i sară ochii din cap.
Observaţii:
Unele mijloace uzuale de exprimare ac. cons.sunt reprezentate
deanumite unităţi lexicale care intră în îmbinări mai mult sau mai puţin
stabile, cum ar fi: de minune, de moarte, de speriat, de mai mare dragul, de
nespus, de neînchipuit, până la lacrimi etc.
1¾ Prezenţa anumitor corelative pe lângă termenul regent (prea, destul de,
suficient de, atât) sau exprimarea regentului prin adverbe ori adjective de tipul
destul(ă), suficient(ă) face mai uşoară identificarea unui c. cons.: Apa era atât
de sărată, de neînghiţit. Apa era suficientă pentru a ajunge trei zile.
2¾ Şi subordonatele CNS au adesea corelative în propoziţia regentă: adverbe
şi locuţiuni adverbiale (astfel, aşa, atât, destul, prea, în aşa fel, în aşa hal, în
aşa măsură, până într-atât, până acolo), pronume şi adjective pronominale
demonstrative (atât(a), atare): S-a purtat cu mine în aşa hal, că nu i-am mai
vorbit o lună. A mâncat atâtea dulciuri, încât i-a fost rău toată seara.
3¾ Din punct de vedere semantic, subordonatele CNS sunt echivalente
uneori cu propoziţiile coordonate conclusive, mai ales dacă cele dintâi sunt
introduse prin locuţiunile conjuncţionale aşa că sau astfel că. Să se compare:
Nu avem bani, aşa că nu vom pleca la mare. / Nu avem bani, deci nu vom
pleca la mare.
4¾ Subordonata CNS introdusă prin conjuncţia ca să sau locuţiunea
conjuncţională pentru ca să şi având în propoziţia regentă corelativul
adverbial prea nu trebuie confundată cu o subordonată finală.
10.3. Topica şi punctuaţia
Topica c. cons. este fixă, acesta situându-se obligatoriu după elementul
regent, de care – în majoritatea cazurilor – nu se desparte prin virgulă. Şi
subordonata CNS stă numai după propoziţia regentă. Excepţiile sunt extrem
de rare şi ele sunt reprezentate de situaţiile în care CNS este juxtapusă, fără
elemente introductive: Nu reuşea nimeni să-l doboare, într-atât era de
puternic. În ce priveşte punctuaţ ia, în cele mai multe situaţ ii CNS se
desparte prin virgul ă de regenta ei, excepţ ie făcând cele introduse prin să
(cu corelativul prea) şi cele introduse prin de (cu condiţia să se situeze
imediat după predicatul regentei): Era prea puternic să-l poată doborî cineva.
L-a bătut de l-a lecuit de minciună (compară însă: A băut atât de mult, de nu
mai pute merge singur).

11. Circumstanţialul de relaţie (c.rel.)


11.1. Definiţie
Aceast ă funcţ ie sintactic ă (c. rel.) arată perspectiva, punctul de vedere
din care este privită o acţiune, o stare, o însuşire, respectiv la cine sau la ce se
limitează (se refer ă) acţiunea sau caracteristica exprimat ă de termenul
determinat. În poziţ ia de regent al acestui circumstanţial se poate afla un verb
(sau locuţiune verbală), un adjectiv, un adverb (prin intermediul unui verb) sau
echivalente ale acestora din urm ă (numerale cu valoare adjectivală sau
adverbială, diverse grupuri sintactice complexe): Pentru un specialist,
calculatorul nu are taine. A crescut în înălţime. Cât despre bani, nu şi-a mai adus
aminte nimic. Fata era slabă la matematică. El este întotdeauna cel

Limba română contemporană. Sintaxa 57


6. Circumstan ialele
dintâi la năzbâtii. Se descurcă mai bine la română decât la matematică.
Băiatul nu prea era inteligent, dar la treabă, spirt! (= ca spirtul). A crescut de
două ori în înălţime. Am văzut un copil cât tine de înalt. A cumpărat un covor
de trei metri de lung.
Observaţii:
1¾ În literatura de specialitate, acest circumstanţial mai este denumit:
relaţional, de referinţă, referenţial, de limită, limitativ.
2¾ Aşa cum reiese şi din definiţia dată, în funcţie de raportul exprimat,
circumstanţialul de relaţie îmbracă două aspecte:
a) Arată obiectul la care se limitează (se referă) acţiunea verbului sau calitatea
exprimată de adjectiv. În această ipostază, este însoţit de prepoziţiile: ca, cu, de,
din, după, în, la (cu Ac.), asupra (cu G.) sau de locuţiunile prepoziţionale: cu
privire la, în legătură cu, referitor la, privitor la, relativ la, legat de, cât despre, cât
pentru, cât priveşte, în (ceea) ce priveşte, din punct de vedere, în materie de,
sub aspect, sub raport etc. (cu Ac.), despre partea, în privinţa, în problema, sub
aspectul, sub raportul etc. (cu G.): Nimeni n-o
întrecea cu hărnicia. Ca formă, arată bine, conţinutul lasă însă de dorit. De
frumoasă, era frumoasă, dar nici de gură n-o întrecea cineva. Să ne întrecem
din fugă! Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port…El era cel mai
priceput în calculatoare. Era lat în spate. Mic de stat, mare la sfat! Se pricepe la
desen. Nu ne putem pronunţa încă asupra cauzelor incendiului. N-am nimic de
spus cu privire la incident. În legătură cu romanul, pot să afirm că va fi un
succes. Legat de burse, conducerea şcolii a afirmat că aceste se vor majora.
Referitor la prietenul tău, am numai vorbe de laudă. Relativ la concediu, nu
m-am hotărât încă dacă să plec la munte sau la mare. Cât despre inima mea,
s-o dea Dumnezeu oricui, zise spânul oftând…Cât pentru fericirea noastră,
voi face tot ce-mi va sta în puteri. Cât priveşte alegerile, sperăm ca ele să se
desfăşoare fără incidente. În (ceea) ce priveşte notele proaste, până la
sfârşitul anului le voi îndrepta. Ei o duceau bine din punct de vedere material.
În materie de electronică, Radu este cel mai priceput. Sub aspect
profesional, Ionescu este ireproşabil. Despre partea închinării însă, Doamne,
să ne ierţi… În privinţa acordului de finanţare, mai sunt unele lucruri de
lămurit. În probleme transportului, mai sunt încă multe de făcut în oraşul
nostru. Sub aspectul pierderilor, luna aceasta stăm mai bine.
b) Arată obiectul din al cărui punct de vedere este emisă comunicarea,
ipostază în care este însoţit de prepoziţiile: după, pentru (cu Ac.), conform,
potrivit (cu D.) sau de loc. prepoziţionale: din partea, din punctul de vedere
(cu G.), în (ceea) ce priveşte (cu Ac.): După mine, n-ar trebui să-i dăm
premiul lui Ionescu. Pentru un judecător, nimeni nu trebuie să fie mai presus
de lege. Conform prognozei, mâine va ninge la munte. Potrivit autorului
acestui roman, minciuna n-ar fi un păcat. Din partea lui, puteţi face ce vreţi.
Din punctul de vedere al regizorului, lumea întreagă este o uriaşă închisoare.
În ceea ce mă priveşte, nu voi face nici un compromis.
11.2. Clasa de substituţie
1• prin substantiv sau substitut (pronume, numeral) în cazul acuzativ,
precedat de anumite prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale (vezi supra): Cât
priveşte examenele, lucrurile se desfăşoară mulţumitor. Nu e bun la nimic.
Despre aceasta, nu mă plâng , tată, bine că mi l-ai dat. În ceea ce-l priveşte
pe al doilea, nu-i vom da drumul. Pentru unii, noaptea e un sfetnic bun.
2• prin substantiv sau substitut în cazul genitiv, precedat de anumite
prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale (vezi supra): Din partea tatei, puteam să
mă fac orice. Nu ne putem pronunţa asupra celor doi. Avut ceva de obiectat
în privinţa amândurora. Asupra unora avea anumite îndoieli.
58 Limba română
contemporană. Sintaxa
6. Circumstan ialele
2• prin substantiv sau substitut în cazul dativ, precedat de anumite prepoziţii
(vezi supra): Potrivit primului-ministru, inflaţia a scăzut cu trei procente.
Conform celor trei, forţele de pe teren au fost inegale. Potrivit acestora, de
mâine benzina se va scumpi.
3• prin adjective (calificative sau pronominale) în cazul acuzativ, precedate de
anumite prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale: De harnică, era harnică fata. După
părerea mea, nu trebuie să plecăm. Din partea noastră, puteţi să faceţi ce vreţi.
Din acest punct de vedere, aveţi dreptate etc. Atragem atenţia că în cazul
adjectivelor pronominale posesive, prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale,
care se construiesc în mod obişnuit cu genitivul, nu-şi impun acest regim
adjectivelor, acestea rămânând, din punct de vedere formal, în acuzativ.
• prin verbe la moduri nepersonale (supin şi infinitiv cu prepoziţia în):
E necruţător în a-i combate pe cei corupţi. De citit ce-aţi mai citit ?
1• prin adverbe de mod, de timp sau de loc, cu prepoziţia de: De greu, era greu
să suporţi un om ca Popescu. De departe, e departe, dar merită să ajungem
până acolo. De târziu, era târziu, dar luminile încă mai ardeau în colibe.
2•prin adverbe de mod fără prepoziţii: În ultimii ani, populaţia a crescut
numeric. Moralmente, lasă de dorit.
3•prin construcţie nominală infinitivală: Dacă avea vreun talent, era acela că
excela în a fi prietenos cu toată lumea.
4•frastic, printr-o subordonată circumstanţială de relaţie (C. Rel. sau C.R.),
introdusă prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare (să, că,
de, dacă, după cum) şi prin pronume sau adjective pronominale relative şi
nehotărâte cu funcţie de relaţie, însoţite de prepoziţii sau locuţiuni
prepoziţionale: Puiculiţă, pui păun, / Treci la badea peste drum / Să cercăm
vinul de-i bun! Sper că eşti de acord cu mine că nu putem merge mai
departe. El deja se hotărâse să meargă la munte. A vorbit mult despre detalii
şi puţin despre ceea ce era cu adevărat esenţial. Referitor la ce au discutat
ei, nu-ţi pot spune prea multe. Pentru oricine suferă de insomnii,
medicamentul acesta reprezintă un miracol.
Observaţie: Circumstanţialul de relaţie este apropiat ca înţeles şi
uneori greu de delimitat de complementul indirect, mai ales când determină
adjective. Astfel, în: bun la suflet, bun la dans, substantivele sunt circ. de
relaţie, dar în: bun la ciorbă (morcovul e bun ~), bun de băut, substantivele
sunt complemente indirecte. Tot astfel, nu trebuie să confundăm circ. de
relaţie cu complementul indirect, atunci când ele sunt construite cu elemente
prepoziţionale diferite, dar au un conţinut apropiat. Să se compare: Discutăm
despre prieteni (aici e compl. indirect) cu Discutăm în legătură cu colegii
(relativ la, cu privire la, referitor la colegi), unde elementele introductive sunt
cele specifice unui circumstanţial de relaţie. De asemenea, în anumite
construcţii este apropiat de alte circumstanţiale: de loc (roşu la faţă), de timp
(a trişat la numărare), de mod (după mine, nu e adevărat ce se spune)
Uneori, circumstanţialul de relaţie se deosebeşte de un compl. indirect sau
de un circ. de mod, prin topică şi punctuaţie. Să se compare: Pentru mine,
ziua aceasta n-are nici o însemnătate (circ. de relaţie) cu Ziua aceasta n-are
nici o însemnătate pentru mine (compl. indirect) şi Conform planificării, ar
mai fi nevoie de vreo două zile (circ. de relaţie) cu A lucrat conform
planificării
(circ. de mod).
11.3. Topica şi punctuaţia
Circumstanţialul de relaţie stă, de regulă, înaintea termenului regent,
caz în care este despărţit prin virgulă de acesta, dar se poate situa şi
înaintea regentului, şi atunci nu mai apare izolat prin virgul ă (vezi exemplele
date până aici). Atunci când se exprimă prin pronume interogative sau
Limba română contemporană. Sintaxa 59
6. Circumstan ialele
relative, stau întotdeauna înaintea elementelor regente, de care nu se
despart prin virgulă: Din al cui punct de vedere s-a prezentat situaţia ? N-am
înţeles referitor la ce a făcut aluzie. De remarcat că topica şi izolarea (prin
pauză, intonaţie şi punctuaţie) pot da o nuanţă de relaţie multor părţi de
propoziţie: Mama, nu cred că mai vine. Pe mama, nu cred că o interesează.
Mamei, nu cred că i-ar plăcea.
În ceea ce priveşte subordonata circumstanţială de relaţie, aceasta
stă, de regulă, într- o topică neafectivă, dup ă propoziţia regentă (caz în care
nu se desparte prin virgulă de aceasta), dar într-o topică afectivă, poate sta şi
înaintea regentei (de care se desparte prin virgulă), accentul în frază căzând
pe ea (vezi exemplele date mai sus). Cele introduse prin conjunc ţiile să şi ca
să sunt întotdeauna antepuse: Să supere pe cineva, n-a supărat.

12. Circumstanţialul
instrumental 12.1. Definiţie
Funcţia de circumstanţial instrumental (numit în unele lucrări şi de mijloc)
se concretizează într-o parte de propoziţie (c. instr.) sau într-o propoziţie (C.
Instr. sau INSTR.) şi arată mijlocul – în sens larg (lucru, fiinţă, acţiune) – prin
intermediul căruia se săvârşeşte o acţiune sau se manifestă o însuşire:
Şi-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri…
Se întreţinea din poleitul lentilelor.
L-a gonit aruncând cu pietre în el.
Calitatea de regent al circumstanţialului instrumental poate fi
îndeplinită de:
1• un verb sau o locuţiune verbală: Traian, cucerind Dacia, o coloniză cu
romani. Scriu cu stiloul şi cu pixul. Ne-a trimis pachetul prin sora lui. Şi-a
bătut joc de noi chemându-ne aici.
2• o interjecţie predicativă: Şi atunci el zvrrr! de vreo două-trei ori cu
bulgări după mine. Hai cu maşina!
3• un adjectiv: Negru, mic, muiat în tuş / Şi pe-aripi pudrat cu brumă.
Fericirea sa nu este exprimabilă în cuvinte.
Elementele de relaţie care pot însoţi un c. instr. sunt prepoziţiile: cu,
fără, din, prin, în, la, după (cu Ac.), datorită, graţie, mulţumită (cu D.). De
asemenea, unele substantive abstracte denumind generic noţiunea de
„mijloc”, precum ajutor, intermediu, mijlocire etc. însoţite de prepoziţii,
reprezintă după unii cercetători locuţiuni prepoziţionale (cu G.) specializate
pentru exprimarea c. instr.: cu ajutorul, prin intermediul, prin mijlocirea.
Alţi autori preferă să interpreteze aceste structuri ca c. instr. exprimate prin
substantiv precedat de prepoziţie: La ţară mă măliga se taie cu aţa. Fără
cheie nu putem deschide această uşă. Pocnea din bici şi răcnea cât îl ţinea
gura. I-a răspuns printr-o scrisoare lungă. Nu cred că au devenit miliardari
prin muncă cinstită. De mic a învăţ at să cânte la pian. A fixat în cuie capacul
lăzii. L-a recunoscut după căciulă. A reuşit graţie calităţilor sale recunoscute.
Datorită lui pot pleca în excursie. Mulţumită autorităţilor, mi-am putut
recăpăta pământul. Am fost la curent cu cele întâmplate prin intermediul
radioului. S-a salvat de la înec cu ajutorul colacului.
12.2. Clasa de substituţie
2• prin substantiv sau substitute în Ac. cu prepoziţie: Hai să fugim cu pluta
aceea. Din pensia sa trăiau bine mersi amândoi. Dintre autobuzele care
circulă pe strada mea călătoresc doar cu două. Scriu cu amândouă. Printr-

60 Limba română
contemporană. Sintaxa
6. Circumstan ialele
însul te-am cunoscut pe tine. Din ce trăiesc ei ? Vă descurcaţi fără ei ?
Am să rezolv problema cu altcineva.
1• prin substantiv sau substitute în D. cu prepoziţie: Şi-a atins scopul graţie
părinţilor/ lor / amândurora. Mulţumită colegilor / acestora / celor trei a luat
premiul I.
2• prin substantiv sau substitut în G. cu locuţiunile prepoziţionale cu ajutorul,
prin intermediul, prin mijlocirea (vezi comentariile făcute mai sus): A obţinut
ce-şi dorea prin intermediul unor amici / lor / celor doi. Cu ajutorul credinţei
se pot face multe.
3• prin adjectiv pronominal posesiv în Ac. însoţit de locuţiunile prepoziţionale
amintite, care nu-şi mai impun regimul cazual: A ajuns ceea ce este cu
ajutorul meu.
4• prin verbe la moduri nepersonale:
-gerunziu: A intrat în casă spărgând geamul.
-infinitiv cu prepoziţie: Începem prin a vă ura bun venit.
-infinitiv fără prepoziţie (rar şi înv.): Banii nu se fac aşa a sta-n cârciumă
şi-a bea.
-supin: L-am recunoscut după mers. Câştiga ceva din vândut bilete.
• prin construcţ ie nominală infinitivală (rar): Şi-a început cariera prin a fi
ascultător faţă de şefii cei mari.
• frastic, sub forma unei subordonate circumstanţiale instrumentale
(C. Instr.), corespondentul c. instr. în planul frazei. Se introduce prin pronume
sau adjective pronominale relative ori nehotărâte însoţite de prepoziţiile cu,
fără, din, după, în, la, prin, datorită, graţie, mulţumit ă şi prin locuţ iunea
conjuncţională fără (ca) să. Rar, în vorbirea populară şi cu valoare mai puţin
clară, C. Instr. poate fi introdusă şi prin conjuncţiile dacă, de sau că: M-a lovit
cu ce i-a venit la mână. Trăieşte din ce vinde. A reuşit datorită cui l-a ajutat.
Poţi să cânţi la ce instrument vrei. Trimit banii prin cine se oferă. Boierule,
strigă Şoimaru cu ochii scăpărând, ai greşit dac-ai venit în vizuina lupului!
A procedat bine că n-a venit.
Subordonata C. Instr. poate fi redusă, prin contragere, la echivalentul
ei sintactic din planul propoziţiei, c. instr. şi invers, acesta din urmă poate fi
dezvoltat, prin expansiune, în subordonata corespunzătoare:
Trăieşte din ce vinde. > Trăieşte din vânzări.
Cu ce are la bancă poate trăi liniştit toată viaţa. > Cu averea de la bancă
poate trăi liniştit toată viaţa.
Observaţii:
Uneori,c. instr. poate avea diverse nuanţe:
-de cauz ă (când e introdus de una dintre prepoziţiile cu D.): Totul s-a
întâmplat datorită ţie.
-condiţională (când verbul regent e la condiţional-optativ): Cred că l-aş speria
ţipând.
-modală (când este exprimat printr-un gerunziu): L-a anunţat telefonându-i.
1¾ Din punct de vedere semantic, c. instr. se apropie uneori de complementul
de agent, apărând în contexte asemănătoare: geam stropit de / cu noroi, sens
exprimat de / printr-o sintagmă, piesă înlocuită de / cu / prin alta.
2¾ Şi C. Instr. poate avea nuanţe secundare apropiate de alte circumstanţiale:
-nuanţă cauzală: Toate s-au întâmplat datorită cui a uitat focul
aprins. -nuanţă modală: A reuşit să intre în casă fără să descuie uşa.
-nuanţă temporală sau condiţională: I-ai umilit de-ai vorbit în felul
acesta. -nuanţă sociativă: S-a repezit la ei cu ce avea în mână.
-nuanţă de loc: Le-am împachetat în ce hârtie mi-ai spus.
12.3. Topica şi punctuaţia
Limba română contemporană.
Sintaxa 61
6. Circumstan ialele
Topica c. instr. este, în general, liberă, acesta putând sta atât înainte, cât şi
după termenul regent, de care nu se desparte prin virgulă. Atunci când se
exprimă prin pronume relativ-interogative, c. instr. stă numai înaintea
elementelor regente. Şi subordonata C. Instr. are o topică liberă în raport cu
regenta atunci când este introdusă prin pronume şi adjective pronominale
sau nehotărâte precedate de prepoziţii. În schimb, instrumentalele
conjuncţionale sunt numai postpuse (pentru toate acestea, a se vedea
exemplele date până acum).

13. Circumstanţialul sociativ (c. soc.)


13.1. Definiţie
Desprinsă din sfera complementului indirect, funcţia de circumstanţial
sociativ (sau de asociere) se concretizeaz ă într-o parte de propoziţie (c.
soc.) sau într-o propoziţ ie ( C. Soc. sau SOC.) arătând fiinţa sau obiectul
care se asociază sau care nu se asociază cu subiectul (în săvârşirea unei acţ
iuni) ori cu complementul (în suportarea efectelor unei ac ţiuni): Am fost la
film cu prietenul meu. Şi-a luat nevasta cu copii cu tot. Pe câmpul neted ies
românii cu-a lor pluguri! Şi-a cumpărat casa cu grădină cu tot. A fost bătut de
Ion cu prietenii săi. A plecat afară fără umbrelă.
Calitatea de regent al circumstanţialului sociativ poate fi îndeplinită de:
1• un verb sau o locuţiune verbală: Vine şi Mihai cu noi. A luat-o la
sănătoasa împreună cu alde Ion.
2• interjecţie predicativă: Hai cu noi!
3• un adjectiv (rar): Casa era eliberabilă cu dependinţe cu tot
Observaţii:
Aşa cum reieseşi din definiţia dată, c. soc. este generat de o relaţie
dedependen ţă mediată, medierea rezultând din implicarea în structura
enunţului, sau mai exact în relaţia direct ă dintre c. soc. şi regentul său, a
entităţii cu care se asociază (şi care, sintactic, poate fi subiectul sau
complementul, mai ales cel direct). În plus, atunci când c. soc. însoţeşte un
complement, absenţa acestuia din urm ă (ca termen mediator) duce la
destructurarea enunţului. Să se compare, de pildă, exemplele următoare cu
cele date mai sus: *Şi-a luat [nevasta] cu copii cu tot. *Şi-a cumpărat [casa]
cu grădină cu tot.
Dumitru Irimia, înGramatica, sa include funcţia dec. soc. alături
decelelalte funcţ ii generate de relaţia de dependenţă mediată
(circumstanţialele cumulativ, de excepţie şi de opoziţie) într-o singură
categorie (funcţie), pe care o numeşte complement corelativ.
Elementele de relaţie cu care se construieşte un c. soc. sunt: prepoziţiile cu,
fără (pentru aspectul negativ al acestei funcţii), şi locuţiunile prepoziţionale
împreună cu, dimpreună cu, laolaltă cu, la un loc cu, cu tot cu, cu…cu tot
(toate cu Ac.): S-au dus cu caii la arie. S-a dus la munte fără părinţi. L-au
cazat la un loc cu (împreună cu, dimpreună cu, laolaltă cu) ceilalţi. L-au gonit
din casă cu neamurile lui cu tot. A cumpărat peştişorii cu tot cu acvariu. A
intrat în casă cot la cot cu duşmanul său.
Unii autori enumeră printre locuţiunile prepoziţ ionale sociative şi construcţ
iile cot la cot cu, în alianţă cu, umă r la umăr cu: A intrat în casă cot la cot cu
duşmanul său. Alţi autori preferă să interpreteze construcţiile în cauză (minus
prepoziţia cu) drept circumstanţiale de mod.
13.2. Clasa de substituţie
• prin substantiv sau substitut (pronume, numeral) în acuzativ însoţit de
prepoziţiile sau locuţiunile prepoziţionale amintite mai sus: A ieşit la plimbare cu

62 Limba română contemporană. Sintaxa


6. Circumstan ialele
câinele său. S-a dus la discotecă împreună cu prietenul lui. Să nu veniţi fără el.
Am hotărât cu cine ne vom petrece vacanţa. Va lucra laolaltă cu cei trei.
• frastic, sub forma unei subordonate circumstanţiale sociative (C. Soc.),
corespondentul c. soc. în planul frazei. Se introduce prin pronume sau
adjective pronominale relative ori nehotărâte însoţite de prepoziţiile şi
locuţiunile prepoziţionale specifice c. soc.: A plecat împreună cu cine venise.
A venit fără ce mi-a promis. Poţi merge cu oricâţi vrei. Aş porni la drum cu
oricare ar vrea să mă însoţească.
Subordonata C. Soc. poate fi redusă, prin contragere, la echivalentul ei
sintactic din planul propoziţiei, c. soc. şi invers, acesta din urmă poate fi
dezvoltat, prin expansiune, în subordonata corespunzătoare:
A plecat împreună cu cine venise. > A plecat împreună cu el.
Să nu veniţi fără el. > Să nu veniţi fără cine trebuie.
Observaţii:
1¾ Nu trebuie să confundăm c. soc. cu c. instr. atunci când acestea sunt
exprimate prin nume de lucruri şi sunt însoţite de acelaşi element de relaţie.
Să se compare: A plecat în pădure cu toporul pe umăr (c. soc.). / Taie lemne
cu toporul (c. instr.).
Esenţială este aici diferenţa semantică: ideea de asociere (în primul caz) vs.
ideea de instrument (în al doilea caz).
2¾ Atunci când se asociază subiectului, c. soc. se poate transforma într-un
element al subiectului multiplu (caz în care prepoziţia cu, ca şi locuţiunile
prepoziţionale împreună cu, dimpreună cu, laolaltă cu, la un loc cu
îndeplinesc rolul conjuncţiei copulative şi), fapt care se recunoaşte după
acordul predicatului cu subiectul. Astfel, predicatul la singular din enunţul:
Tudor împreună cu sora lui s-a dus în pădure după ciuperci, arată că Tudor
este subiect, iar împreună cu sora c. soc. În schimb, în enunţul: El împreună
cu fata se puseră în carâta zmeoaicei, predicatul la plural indică existenţa
unui subiect multiplu.
13.3. Topica şi punctuaţia
Într-o topică obiectivă, neafectivă, c. soc. stă după termenul regent, de care
nu se desparte prin virgulă. Într-o topică marcată afectiv, acesta poate sta
însă şi înaintea regentului: S-a dus la petrecere cu colegii. / Cu colegii s-a
dus la petrecere. Atunci când se exprimă prin pronume relativ-interogative, c.
soc. stă numai înaintea elementelor regente: Cu cine vii la petrecere ? Nu
ştiu cu cine vin la petrecere.
Şi subordonata SOC. stă, de obicei, după propoziţia regentă. Pentru reliefare
însă, ea poate fi şi antepusă: A plecat cu cine a venit. / Cu cine a venit a şi
plecat. În ceea ce priveşte punctuaţia, C. Soc. nu se desparte, în general, de
regentă prin nici un semn de punctuaţie.

14. Circumstanţialul opoziţional (c. opoz.)


14.1. Definiţie
Funcţ ia de circumstanţ ial opoziţional (sau de opoziţ ie) se concretizează într-o
parte de propoziţie (c. opoz.) sau într-o propoziţie (C. Op. sau OP) şi arată, prin
referire la o altă parte de propoziţie oarecare (subiect, nume predicativ,
complement direct, complement indirect, complement de agent, circumstan ţial
sociativ, instrumenta, element predicativ suplimentar etc.), cine sau ce se opune,
în desfăşurarea acţiunii sau în legătură cu caracteristica determinată, părţii de
propozi ţie la care se face referire: În locul fratelui, am venit eu. Om bun, na- ţi
bani în locul grâului ce mai ai a lua…În loc de o cameră curată, ne-am trezit într-
un fel de magazie. În loc de medic, el a

Limba română contemporană. Sintaxa 63


6. Circumstan ialele
ajuns inginer. În loc bogată, cum o credeam, bătrâna era săracă lipită
pământului. În loc de director, a fost numit secretar.
În loc să scadă, inflaţia creşte de la an la an.
Observaţie:
1¾ Uneori, circumstanţialul opoziţional se poate referi (= opune) chiar
predicatului propoziţiei: În loc de a veghea, el doarme în post. În loc de
scuzele ce i se cuveneau, a fost dat în judecată.
2¾ Alături de circumstanţialul sociativ, cumulativ şi de excepţie,
circumstanţialul opoziţional reprezintă o funcţie sintactică actualizată în
cadrul unui raport de dependenţă mediată, ceea ce înseamnă că apariţia sa
în context este condiţionată de prezenţa unei alte părţi de propoziţie (cu care,
de fapt, c. opoz. nu stabileşte nici un fel de relaţie sintactică), la care face
referire prin intermediul verbului predicat: A cumpărat grâu în loc de porumb.

vb. predicat (a cumpărat) partea de propoziţie x la care se face


referire (grâu = c.d.)

circumstanţialul opoziţional (în loc de porum

Se poate constata că, dacă am elimina din enunţ complementul direct (grâu),
prezenţa c. opoz. (în loc de porumb) nu s-ar mai justifica: *Am cumpărat în
loc de porumb.
Regentul unui c. opoz poate fi:
1) un verb sau o locuţiune verbală: În locul tău a venit altcineva. În loc de
soare, am avut parte numai de ploi;
2) un adjectiv calificativ: S-a dovedit o persoană slabă, în loc de puternică;
3) o interjecţie predicativă: Haide tu în locul lui.
Elementele de relaţie specifice c. opoz. sunt locuţiunile prepoziţionale: în
loc de şi departe de (cu Ac.) şi în locul (cu G.): În loc de a citi, el umblă pe str
ăzi. Departe de a reuşi, el era ultimul pe listă. L -a trimis pe Ionescu în locul
lui Popescu. Alte elemente de relaţie cu care se poate construi un c. opoz.
sunt: adverbul decât şi prepoziţia fără (cu Ac.), ultima creând impresia unui
fals c. de mod: Au venit alţii decât el (= în locul lui). A renunţat fără a încerca
(= în loc să încerce).
Atragem atenţia asupra faptului că, în anumite situaţii, locuţiunea
prepoziţională în locul ajută la exprimarea unui raport condiţional, caz în care
partea de propoziţie pe care o introduce are funcţia sintactică de c. cond.
Diferenţa dintre un c.opoz şi un c. cond. ambele introduse prin locuţiunea
prepoziţională în locul, constă în tipul de raport sintactic în care se
angajează: raport de dependenţă mediată, în primul caz (vezi observaţia
făcută mai sus) şi raport de dependen ţă imediat ă, în al doilea. Să se
compare: În locul lui Ion am venit eu (= c. opoz.). În locul lui Ion, aş proceda
altfel (= c. cond.: dacă aş fi Ion…).
14.2. Clasa de substituţie
1• prin substantiv sau substitut (= pronume, numeral cu valoare substantivală)
în acuzativ, cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (vezi supra): În loc de
bani mi-a dat produse. În loc de aceştia, i-a primit pe aceia. În loc de ai
noştri, au venit ai voştri. A mâncat două mere în loc de unul. În loc de
amândoi, a venit doar unul.
2• prin substantiv sau substitut (= pronume, numeral cu valoare
substantivală) în genitiv, cu locuţiunea prepoziţională în locul: În locul mamei,
se duse chiar el. În locul lui, s-a prezenta altcineva. În locul celor trei, au
venit două fete. În locul cui te-ai dus acolo ?
64 Limba română contemporană. Sintaxa
6. Circumstan ialele
2•prin adjectiv calificativ în Ac. cu locuţiunea prepoziţională în loc de: În loc
de albi, mi-am luat pantofi negri. În loc de frumoasă, fata era urâtă foc.
3• prin adjectiv pronominal posesiv în Ac. cu locuţiunea prepoziţională în locul
(care, după cum se ştie, în cazul adjectivelor posesive nu-şi mai impune
regimul de genitiv): În locul tău, a venit Ion.
4•prin verb (loc. verbală) la infinitiv însoţit de locuţiunile prepoziţionale în loc
de şi departe de sau de prepoziţia fără : În loc de a scrie, s-a jucat toată ora.
În loc de a-i da o mână de ajutor, şi-a bătut joc de el. Departe de a-şi
recunoaşte vina, el a minţit tot timpul. Fără a spune tot adevărul (= în loc să
spună…), el a omis cu bună ştiinţă o serie de amănunte relevante.
5•prin adverb însoţit de locuţiunea prepoziţională în loc de: În loc de ieri a
venit astăzi. În loc de sus a pus cărţile jos. În loc de frumos, a scris oribil.
6• printr-o construcţie nominală infinitivală însoţită de locuţiunile prepoziţionale
în loc de şi departe de sau de prepoziţia fără: Departe de a fi premiant, el
rămase corigent la trei materii. În loc de a rămâne repetent, băiatul le făcu
părinţilor surpriza de a lua premiul trei. Fără a fi cuminte, Ion se înhăită cu tot
felul de derbedei (= în loc să fie cuminte…).
7•frastic, sub forma unei subordonate circumstanţiale opoziţionale (C. Op.),
corespondentul c. opoz în planul frazei. Subordonata C. Op. se introduce prin
locuţiunea conjuncţională specifică în loc să şi printr-o serie de conectori
nespecifici (care imprimă uneori subordonatei o nuanţă sau un statut fals): de
unde, în vreme ce, în timp ce, (pe) câtă vreme, ca să, fără (ca) să, dacă,
decât, decât să, unde, (pe) când etc.: În loc să plece cu trenul, a plecat cu
maşina. De unde până ieri era un nimeni, astăzi dă ordine tuturor (falsă
locală). În timp ce muzica îmi face bine, zgomotul acesta mă înnebuneşte
(falsă temporală). Aici totul e minunat, pe câtă vreme dincolo totul este trist
(falsă temporală). A scăpat de dracul ca să dea de mumă-sa.(falsă finală).
Dacă pe ei nu-i interesează, în schimb pe mine mă interesează foarte mult
(falsă condiţională). Unde până mai ieri umbla cu moartea-n sân, acum s-a
mai liniştit olecuţă (falsă locală).El era mirat de bucuria cu care îl primesc,
când se aştepta la împotrivire şi la vorbe urâte. (falsă temporală sau cauzală)
A venit altcineva decât cine vroiam (falsă comparativă). Decât să vorbeşti
aiurea, mai bine ai tăcea.
De asemenea, C. Op. poate fi introdusă şi prin pronume relative
precedate de locuţiunile prepoziţionale în loc de şi, mai rar, în locul: În loc de
cine-mi spusese el, m-am trezit cu altcineva. Au trimis pe altcineva în locul
cui doream noi.
Tipul de C. Op. introdusă prin în loc să rămâne însă cel mai frecvent,
mai specific, exprimând cu mai multă forţă ideea de „opoziţie”.
În propoziţia regentă, pot apărea şi anumite elemente corelative ale
C. Op. dintre care amintim: adverbele şi locuţiunile adverbiale de mod:
dimpotrivă, mai bine, mai curând, mai degrabă, în schimb, cel puţin;
adverbele şi locuţiunile adverbiale de timp: astăzi, acum, de data aceasta;
conjuncţia adversativă însă etc.: În loc să stai degeaba, mai bine lucrează.
Dacă apele trec, dimpotrivă, pietrele rămân. Dacă el era înalt, în schimb ea
era mititică. Dacă nu citeşte, în schimb pierde nopţile cu calculatorul. Dacă
nu învaţă, cel puţin ascultă. În loc să merg cu voi, mai curând stau acasă.
Dacă vara şi-o petrecea la munte, de data aceasta va pleca la mare.
Unde până anul trecut era şomer, astăzi este director de fabrică. Dacă
băiatul era cuminte, însă fata era obraznică foc.
Subordonata C. Op. (în special când este introdusă prin locuţiunile în
loc să, decât să sau prin pronume relative însoţite de locuţiunile

Limba română contemporană. Sintaxa 65


6. Circumstan ialele
prepoziţionale specifice în loc de şi în locul) poate fi redusă, prin contragere,
la echivalentul ei sintactic din planul propoziţiei, c. opoz.:
În loc să muncească, vrea să se distreze. > În loc de muncă vrea distracţie.
Decât să fii bogat şi ticălos, mai bine să fii sărac şi cinstit. > Mai bine să fii
sărac şi cinstit decât bogat şi ticălos.
În loc de cine (în locul cui) doream să vină, ne-am pomenit cu altcineva. >
În loc de el (în locul lui), ne-am pomenit cu altcineva.
Desigur că şi fenomenul invers, adică expansiunea unui c. opoz. într-o
C. Op. corespunzătoare este valabilă: Am cumpărat bere în loc de vin. > Am
cumpărat bere în loc să cumpăr vin.
În loc de a merge pe jos, a lut taxiul. > În loc să meargă pe jos, a luat taxiul.
În loc de ploaia de ieri, astăzi este un soare splendid. > Dacă ieri a plouat,
astăzi este un soare splendid.
Observaţii:
1¾ Din punct de vedere semantic, raportul de subordonare opoziţională este
echivalent cu raportul de coordonare adversativă, fără a se confunda însă cu
acesta. Să se compare:
În loc de haine, şi-a cumpărat cărţi / Şi-a cumpărat cărţi, iar nu haine / Nu şi-
a cumpărat haine, ci cărţi.
În loc să studieze, se plimbă. / Se plimbă, şi (= dar, iar) nu studiază. / Nu
studiază, ci se plimbă.
Dacă vara mor de cald, în schimb iarna sufăr de frig. / Vara mor de cald, însă
(dar) iarna sufăr de frig.
2¾ Aşa cum am menţionat, c. opoz. se apropie uneori ca înţeles de alte tipuri
de circumstanţiale sau chiar de alte părţi de propoziţie, şi anume: de un c. de
mod comparativ: Mai bine să vină ea decât el. Preferam să vii mâine decât
azi. Prefer cămăşile albe decât negre; de un complement indirect: Prefer
moartea faţă de o viaţă mizeră (sau unei vieţi mizere); de un e.p.s.: Drept
bani, mi-a dat produse (= în loc de bani…).
14.3. Topica şi punctuaţia
Circumstanţialul opoziţional stă, de obicei, înaintea părţilor de
propoziţie la care face referire şi se desparte prin virgulă de acestea (mai
puţin atunci când se exprimă printr-un pronume relativ-interogativ). Poate să
apară şi după părţile de propoziţ ie la care se referă, caz în care nu se mai
desparte prin virgulă de acestea: În loc de apă, a băut vin. A băut vin în loc
de apă. Nu se ştie în locul cui a venit Ion.
Topica C. Op. diferă după tipurile de construc ţie. Astfel, opoziţionalele
introduse prin în loc să (şi în loc de + pronume sau adverbe relative), decât
să, precum şi falsele temporale (mai puţin cele introduse prin când) pot sta
atât înainte, cât şi după regentă. Celelalte tipuri au topică fixă: falsele locale
şi falsele condiţionale stau numai înaintea regentei, iar falsele finale, falsele
modale şi falsele temporale cu când numai după regentă. C. Op. se desparte
aproape întotdeauna prin virgul ă de regenta sa, cu excepţia celei introduse
prin decât (plus pronume sau adverbe relative), la care este posibilă şi
absenţa virgulei (vezi exemplele date mai sus).

15. Circumstanţialul cumulativ (c. cum.)


15.1. Definiţie
Funcţ ia de circumstanţ ial cumulativ (sau de cumul) se concretizează într-o
parte de propoziţie (c. cum.) sau într-o propoziţie (C. Cum. sau CUM.) şi arat
ă obiectul, fiinţa, însuşirea sau situaţia căreia i se adaugă un alt obiect, o altă
fiinţă, însuşire sau o altă situaţie, exprimate prin diferite părţ i de propoziţie
(subiect, complement, circumstanţial, nume predicativ) sau prin
66 Limba română contemporană. Sintaxa
6. Circumstan ialele
propoziţia regentă: Pe lângă tutun şi rachiu, mai are şi patima jocurilor de
noroc. Afar ă de Ion, a mai venit şi Vasile. Pe lângă acestea, se mai gândea
şi la ai săi. În afară de azi, va mai veni şi mâine. Pe lângă poet, Ion mai este
şi pictor. Afară că bea, mai şi fumează.
Sub aspect semantico-sintactic, funcţia de circumstanţial cumulativ este
generată de o relaţie de dependenţă mediată. Regentul său poate fi un verb
(sau locuţiune verbală), o interjec ţie predicativă sau sintagma predicatului
nominal, iar „mediatorul” este, aşa cum am precizat mai sus, o altă parte de
propoziţie, după schema (vezi şi discuţia de la c. opoziţional):

verbul (= regentul)
a venit

circ. cumulativ partea de propoziţie X


pe lângă Maria (= „mediatorul”)
şi Ioana (= subiect)
Alte exemple:
Afară de mere, a cumpărat şi pere. Pe lângă mere, l-am văzut adunând şi
prune. Pe lângă aceste zvonuri, mai luam în consideraţie şi alte aspecte. Na
şi bani pe lângă mâncare. Pantalonii săi, pe lângă aceasta, mai erau şi rupţi.

Elementele de relaţie care pot însoţi c. cumul. sunt prepoziţ iile: pe lâng ă,
peste, (cu Ac.); locuţiunile prepoziţionale: (în) afară de, dincolo de (cu Ac.), în
afara (cu G.) şi adverbul (cu comportament prepoziţional) decât: Pe lângă
haine, mi-ar mai trebui şi nişte parale de drum. Peste treburile zilnice, trebuia
să aibă grijă şi de copiii fratelui. În afară de Eminescu, îl mai citea şi pe
Arghezi. Dincolo de teama de moarte, era şi grija pentru cei dragi. În afara
exerciţiilor la fizică, aveam şi de citit la geografie. Mai aveţi şi alte cărţi decât
acestea (= pe lângă acestea) ?
Observaţii:
1¾ Circumstanţialul cumulativ se construieşte de regulă cu adverbele
corelative: şi, mai, mai…şi, încă şi.
2¾ Construcţia cu decât („pe lângă”) a c. cum. se utilizează corect doar în
propoziţii pozitive, în care termenul la care acesta se referă este sau conţine
cuvântul alt(ul). Nu sunt recomandabile construcţiile de tipul: Mai aveţi decât
acesta? (în loc de: altele decât acestea?).
3¾ Locuţiunile prepoziţionale (în) afară de şi în afara, precum şi adverbul decât
se construiesc şi cu circumstanţialul de excepţie, cu precizarea că în acest caz
actualizează un alt sens lexico-gramatical (pentru care vezi Circumstanţialul de
excepţie). Să se compare: A cumpărat de toate, afară de pâine (c. exc.) / A
cumpărat şi carne, afară de pâine (c. cum.). N-avea alte cărţi, decât acestea (c.
exc.) / A cumpărat şi alte cărţi decât acestea (c. cum.).
15.2. Clasa de substituţie
• prin substantive sau substitute în Ac. cu prepoziţiile: pe lângă, peste, cu
locuţiunile prepoziţionale: (în) afară de, dincolo de şi cu adverbul decât:
Pe lângă undiţă, poate fi bună şi o manta de ploaie. În afară de fasole, a mai
mâncat şi cârnaţi. Peste necazul cu maşina, acum a venit şi pierderea
slujbei. Dincolo de tentaţia puterii, era şi o dorinţă de a-şi dovedi că poate
conduce. Mai primiţi şi alte produse decât acestea ? Pe lângă cei doi, au mai
sosit încă trei. În afară de al doilea, au mai venit şi următorii patru. În afară
de
Limba română contemporană. Sintaxa 67
6. Circumstan ialele
ei, am mai descoperit şi alţi câţiva tineri interesaţi. Pe lângă ai mei, vor mai
sosi mâine şi ai altora.
1• prin substantive sau substitute în G. cu locuţiunea propoziţională în afara:
În afara călătoriilor, mai iubea şi lectura. În afara dumitale, s-au mai
prezentat cinci. Vom mai ajuta şi alte familii, în afara celor două.
2• prin adjective calificative (rar) însoţite de prepoziţia pe lângă sau de
locuţiunea prepoziţională (în) afară de: Pe lângă albi, am cumpărat şi pantofi
negri.
3• prin adjective pronominale posesive în Ac. cu locuţiunea
prepoziţională în afara: În afara mea, vor mai veni alţi trei colegi.
4• prin adverbe (rar) însoţite de prepoziţia pe lângă sau de locuţiunea
prepoziţională (în) afară de: În afară de mâine, voi mai veni şi luni.
5• prin locuţiunile adverbiale: (în) afară de asta / aceasta, pe lângă asta /
aceasta, (în) plus de asta / aceasta: E urât afară şi, plus de asta, nu avem
nici bani să mergem la mare.
6• printr-o construcţie nominală infinitivală însoţită de locuţiunea prepoziţională
(în) afară de: Afară de a fi repetent, mai este şi cel mai obraznic din clasă.
7• frastic, sub forma unei subordonate circumstanţiale cumulative (C. Cum.),
corespondentul c. cum. în planul frazei. Se introduce prin locuţiunile
conjuncţionale: după ce, după ce că, pe lângă că, (în) afară că, plus că, popular
şi prin: lasă că, necum să şi prin pronume, adjective pronominale şi adverbe
relative ori nehotărâte însoţite de prepoziţiile: pe lângă, peste, de locuţiunile
prepoziţionale: (în) afară de, dincolo de şi de adverbul decât. Cumulativele au, în
majoritatea situaţiilor, un adverb corelativ în regentă, de tipul şi, mai şi, încă
şi, apoi: După ce (că) e repetent, mai are şi pretenţii. Pe lângă că nu ştie,
mai vorbeşte şi în plus. (În) afară că ne jucam, ne mai făceam şi temele.
Vremea era destul de bună, plus că aveam chef de-o baie. Las’ că eram
puţini, dar n-aveam nici chef distracţie. Nici nu m-am întâlnit cu el, necum să-
l şi bat! Pe lângă ce v-am spus eu astăzi, mai învăţaţi şi din carte. Afară de
cine a venit astăzi, mai e cel puţin o persoană. Am mai realizat şi alte lucruri
decât ce mi-am propus. S-a dus şi în altă parte decât unde l-am trimis. Pe
lângă ce cărţi mi-am cumpărat, mi-am dorit şi un album cu picturi.
Subordonata C. Cum. poate fi redusă, prin contragere, la echivalentul
ei sintactic din planul propoziţiei, c. cum. şi invers, acesta din urmă poate fi
dezvoltat, prin expansiune, în subordonata corespunzătoare:
Pe lângă ce cărţi mi-am cumpărat, mi-am dorit şi un album cu picturi >
Pe lângă cărţile cumpărate, mi-am dorit şi un album cu picturi.
(În) afară de fasole, a mai mâncat şi cârnaţi. > (În) afară că a mâncat fasole,
a mai mâncat şi cârnaţi.
Observaţii:
Uneori, circumstanţialul cumulativ se apropie într-o
anumitămăsurădecel sociativ, însă datorită mijloacelor de construcţie
diferite, nu pot fi confundate. Să se compare: Pe lângă Ion, a mai venit şi
Vasile (c. cum.) / Ion a venit cu Vasile sau Cu Ion a mai venit şi Vasile (c.
soc.).
Confuzii se pot produce întrec. cum.şic. de excepţie, respectiv între
C. Cum. şi C. Exc. cu atât mai mult, cu cât unele dintre elemente de relaţie
cu care se construiesc sunt aceleaşi. Diferenţa dintre cele două tipuri de
circumstanţial este în primul rând de ordin semantic: ideea de „adăugare”, de
„alăturare”, de „acumulare” vs. ideea de „excepţie”, la care se adaugă, pentru
raportul cumulativ, prezenţa unor corelative specifice: şi, mai, mai…şi, încă
şi. În plus, dacă elementele introductive sunt locuţiunile prepoziţ ionale: (în)
afară de, în afara sau adverbul decât, apare şi o diferenţă de ordin formal
constând în forma verbului predicat: pozitivă pentru cumulativ şi negativă
pentru cel de excepţie. Să se compare:
68 Limba română contemporană. Sintaxa
6. Circumstan ialele
În afară de Maria, a mai venit o fată (c. cum.). / În afară de Maria, n-a mai
venit nimeni (c. exc.).
Mai cunosc şi alte poezii decât acestea (c. cum.) / Nu mai cunosc alte poezii
decât acestea (c. exc.).
1¾ Din punctul de vedere al conţinutului, raportul de subordonare cumulativă
este echivalent cu raportul de coordonare copulativă, fără a se confunda însă
cu acesta. Să se compare:
Pe lângă Ion, a venit şi George. / A venit şi Ion şi George.
După ce că a venit târziu, s-a mai şi certat cu părinţii. / A venit târziu şi s-a
certat şi cu părinţii. / Nu numai că a venit târziu, dar s-a şi certat cu părinţii.
2¾ Nu trebuie să se confunde C. Cum. introdusă prin locuţiunea
conjuncţională după ce („după ce că”), cu subordonata circumstanţială de
timp (C.T.), introdusă prin aceeaşi locuţiune, dar cu alt sens („îndată ce”). Să
se compare: După ce m-ai minţit, mai faci şi gălăgie (C. Cum.). / După ce am
mâncat, m-am odihnit o oră (C.T.).
15.3. Topica şi punctuaţia
Poziţia c. cum. este, de obicei, înaintea termenului regent şi a
termenului al cărui conţinut se adaugă (= „mediatorul”), despăr ţindu-se prin
virgulă de aceştia. El poate sta însă şi după aceste unităţi, iar atunci când
elementele introductive sunt prepoziţia pe lângă sau adverbul decât, nu se
mai izolează prin virgulă: În afar ă de mine, a mai ales vreo trei colegi. Am
primit şi cărţi pe lângă caiete. Am mai cumpărat şi alte lucruri decât astea.
Topica C. Cum. este, în general, liberă, aceasta putându-se situa atât
înaintea regentei (cel mai adesea), cât şi după ea. Cele introduse prin plus că
sau decât + pronume, adjective pronominale şi adverbe relative ori nehotărâte
stau numai după regentă. În majoritatea cazurilor, C. Cum se desparte prin
virgulă de regenta sa, excepţie făcând C. Cum introdusă prin decât + un relativ:
Am admirat şi alte lucruri decât ce ne-a recomandat ghidul.

16. Circumstanţialul de excepţie (c. exc.)


16.1. Definiţie
Funcţia de circumstanţial de excepţie se concretizează într-o parte de
propoziţie ( c. exc.) sau într-o propoziţie (EXC.) şi arată obiectul care
constituie o excepţie faţă de ceea ce se exprimă prin alte părţi de propoziţie
(de exemplu, faţă de subiect, nume predicativ, atribut, complement, element
predicativ suplimentar), respectiv faţă de ceea ce se exprimă prin regentă (cu
referire însă tot la o anumită parte de propoziţie componentă a acesteia):
Au plecat toţi, afară de Mihai. Vei deveni orice, afară de medic . Ionescu a
prezentat o lucrare impecabilă, afară de câteva mici greşeli de exprimare.
N-a cumpărat nimic decât pâine. Cu excepţia lui Mihai, n-am mai spus
nimănui. N-am fost bătut de nimeni decât de părinţi. Pot scrie cu orice, afară
de pix. Îl credeam orice, în afară de profesor.
Regentul circ. de excepţie poate fi un verb sau o locuţiune verbală:
Se gândeş te la orice, în afară de examen. Şi-a adus aminte de toţi, cu
excepţia lui Tudor.
Observaţii:
Relaţia de dependenţămediatădin care rezultăfuncţia de
circumstanţialde excepţie implică, aşa cum reiese şi din definiţie, prezenţa în
context a unei alte valori semantico-sintactice, în raport cu care se constituie
excepţia. Eliminarea din context a acestei valori duce la destructurarea enunţului
sau la un alt mod de interpretare a acestuia. Să se compare:
Pot scrie cu orice, afară de pix / *Pot scrie afară de pix.
N-a cumpărat nimic decât pâine. (c. exc.) / N-a cumpărat decât pâine. (c. d.)
Limba română contemporană. Sintaxa 69
6. Circumstan ialele
2¾ Sub aspect formal, circumstanţialul de excepţie cunoaşte două variante:
a) circumstanţialul de excepţie cu aspect pozitiv (dar cu sens negativ, întrucât
obiectul excepţiei se sustrage de la desfăşurarea unei acţiuni, în care sunt
implicate alte componente ale enunţului): stă pe lângă un verb sau o
locuţiune verbală cu aspect pozitiv, iar părţile de propoziţie la care se referă
excepţia sunt exprimate fie prin substantive comune (cel mai adesea însoţite
de adjective pronominale nehotărâte ca: orice, oricare, fiecare, tot, toată, toţi,
toate, mulţi, multe), fie prin pronume nehotărâte (ca: toţi, toate, oricine, orice,
oricare, fiecare), fie prin adverbe nehotărâte (ca: oriunde, oricând, oricum):
Îşi vinde toate cărţile, mai puţin aceasta. Poate veni oricine, cu excepţia celor
doi. Poţi pleca oricând, mai puţin luni.
b) circumstanţialul de excepţie cu aspect negativ (dar cu sens pozitiv, întrucât
obiectul excepţiei se implică în desfăşurarea unei acţiuni, de la care alte
componente ale enunţului se sustrag):stă pe lângă un verb sau o locuţiune
verbală cu aspect negativ, iar părţile de propoziţie la care se referă excepţia
sunt exprimate fie prin substantive comune (precedate, de regulă, de
adjective pronominale negative sau nehotărâte: nici un, nici o, vreun, vreo,
alt, altă), fie prin pronume negative sau nehotărâte (ca: nimeni, nimic, nici
unul, nici una; altceva, altcineva), fie prin adverbe negative sau nehotărâte
(ca: niciodată, nicicând, nicăieri, niciunde; vreodată, altundeva):
N-am primit alt mesaj decât această scrisoare. N-am citit nimic decât un ziar.
În vacanţă n-am fost nicăieri decât la bunici.
3¾ Elementele de relaţie specifice c. exc. sunt locuţiunile prepoziţionale: (în)
afară de, mai puţin (cu acuzativul); în afara, cu excepţia (cu genitivul) şi
adverbul decât (întrebuinţat prepoziţional cu acuzativul). Atragem atenţia că
locuţiunile prepoziţionale (în) afară de, în afara şi adverbul decât pot
introduce şi un c. cum. însă aportul semantic al celor două tipuri de
construcţii este, evident, diferit, şi, de aceea, de neconfundat (pentru
aceasta, vezi observaţiile de la Circumstanţialul cumulativ - 2. Exprimare).
16.2. Clasa de substituţie
1• prin substantive şi substitute ale acestora (pronume, numerale cu
valoare substantivală) în acuzativ sau în genitiv, însoţite de unul dintre
elementele de relaţie specificate anterior: Îi plac toate sporturile, în afară de
box. A mâncat de toate, mai puţin prăjituri. Cu excepţia lui, la concurs nu s-a
mai prezentat nimeni. Nu mi-e frică de nimeni decât de cei doi.
2• prin adjective pronominale posesive în acuzativ, precedate de
locuţiunile prepoziţionale în afara, cu excepţia (care nu-şi mai impun regimul
cazual de genitiv): Cu excepţia noastră, nimeni n-a reuşit să ia acest
examen.
3• prin verbe la modul infinitiv însoţite de locuţiunile prepoziţionale (în)
afară de, mai puţin sau de adverbul decât: Îi place să facă orice, mai puţin a
învăţa. Nimic nu iubea mai mult decât a hoinări singur prin pădure. A fost de
acord să facă orice, în afară de a fura.
4• prin adverbe însoţite de locuţiunile prepoziţionale (în) afară de, mai puţin:
Mă poţi vedea oricând, în afară de mâine. Poţi să-l pui oriunde, mai puţin acolo.
5• prin construcţii nominale infinitivale, alcătuite dintr-un verb copulativ la
infinitiv şi un substantiv, adjectiv etc.: În afară de a fi profesor, altceva nu-şi
mai doreşte.
1• prin sintagme (juxtapuse) constituite din gerunziul exceptând şi
complinirile sale: Exceptând cearta de ieri, alte dispute n-am mai avut.
2• frastic, sub forma unei subordonate circumstanţiale de excepţie
(EXC.), echivalentul sintactic al c. exc. în planul frazei. Se introduce prin
locuţiunile conjuncţionale (în) afară că, decât să, decât că, prin adverbul
decât
(întrebuinţat conjuncţional) şi prin pronume şi adverbe relative precedate de
70 Limba română
contemporană. Sintaxa
6. Circumstan ialele
locuţiunile prepoziţionale (în) afară de, mai puţin, în afara, cu excepţia sau de
adverbul decât. Ca şi în cazul c. exc. în regenta unei EXC. sunt totdeauna
ocurente pronume, adjective pronominale sau adverbe nehotărâte ori
negative de tipul: alt(ul), altcineva, altceva, orice, oricine, nimeni, nimic,
vreodată, niciodată, nicăieri etc.: În afară că râzi tot timpul, altceva nu mai
faci. N- am vrut să fac altceva decât să te ajut. Nu-i pot reproşa nimic decât
că m-a minţit. Nu face nimic altceva decât scrie poezii. În afară de ce ştii şi
tu, altceva nu mi-a mai spus. I-am spus tot, mai puţin ce m-ai rugat. În afara
cui s-a prezentat azi, n-a mai cerut nimeni aprobare. Nu mi-a mărturisit nimic
decât cum a spart geamul.
Subordonata EXC. poate fi redusă, prin contragere, la echivalentul ei
sintactic din planul propoziţiei, c. exc. şi invers, acesta din urmă poate fi
dezvoltat, prin expansiune, în subordonata corespunzătoare:
Nu-i pot reproşa nimic decât că m-a minţit. > Nu-i pot reproşa nimic decât
minciuna.
Nimic nu iubea mai mult decât a hoinări singur prin pădure. > Nimic nu iubea
mai mult decât să hoinărească prin pădure.

16. 3. Topica şi punctuaţia


Topica c. exc. respectiv a EXC. depinde de construcţia lor. Astfel, c.
exc. şi EXC. care se construiesc cu ajutorul locuţ iunilor în afară de/că/să, în
afara, cu excepţia pot sta atât înainte, cât şi după regentă. Cele construite cu
decât sau mai puţin sunt totdeauna postpuse (a se vedea exemplele date
până aici). De asemenea, punctuaţia depinde de gradul legăturii cu regentul
(regenta), dar şi de elementul introductiv. Astfel, izolarea prin virgulă apare
mai ales în cazul construcţiilor în care sunt implicate locuţiunile în afară
de/că/să, în afara, cu excepţ ia, mai puţin, şi cu totul accidental în cazul celor
care se servesc de adverbul decât.

Limba română contemporană.


Sintaxa 71
7. Apozi ia
discursivă
, care se
Capitolul
stabileşte VII
între dou
Apoziţia
ă
secvenţe
coreferenţ
1.
iale:
Cara
termenul
cteri
bază (pe
stici
prima
defin
poziţie) şi
itorii
apoziţia
(pe poziţia
e secundă):
l L-am
a chemat
ţi pe Ion,
a prietenul
a meu.
p Spr
oe
zideosebire
ti de relaţia
v de
ă dependen
e ţă, între
s termenii
t construcţi
e ei
u apozitive
n nu se
a dezvoltă
d nicio
e ierarhie
ti sintactică;
p apoziţia
s nu este
p un
e atribut,
cinu este
a integrată
l, sintactic
d în niciun
e grup,
e deci nu
c reprezint
hă o
ivfuncţie
a sintactică
l de sine
e stăt
n ătoare.
ţ Ea se
ă leagă
d laţia
o apozitivă
a diferă şi
r de relaţia
s de
e coordonar
me, prin
a aceea că
n apoziţia şi
ti baza
c indică
d acelaşi
e referent,
c în timp ce
e termenii
n coordonaţi
tr vizează
u alţi
l referenţi
si(Ion,
n fratele
t meu, a
a plecat la
g munte /
mIon şi
e fratele
i meu au
d plecat la
i munte).
n Car
c acterul
a suprimabil
r , relativ
e mobil,
f precum şi
a relativa
c independe
e nţă
p sintactică
a în cadrul
rt enunţului,
e apropie
. structurile
Dapozitive
e mai
a degrabă
s de
e categoria
mconstrucţii
e lor
n incidente.
e Ap
a oziţia îşi
, procură
r referinţa
e de la bază
şia, fata
, mai înaltă
î din faţă, a
mluat
p cuvântul.
r Pre
e zenţa
u apoziţ iei
n nu este
ă absolut
, necesară
c pentru
e fixarea
l referentul
e ui, dar
d permite
o identificar
u ea lui din
ă grupul de
e referenţi,
l prin
e indicarea
mexactă a
e proprietăţil
n or.
t Unităţile
e angajate
f în relaţie
o devin
r echivalent
me
e contextual
a. Primul
z termen
ă este cel
u care
n introduce
b un
l constituen
ot în
c discurs, în
r timp ce al
e doilea,
f inserat ca
e un
r comentari
e u, îl reia şi
n îl
ţi completea
a ză.
l: Co
S nceptul de
o apoziţie
r este
a strâns
s legat de
p spectiva
r pragmatici
a i, apoziţia
g este o
mîntreruper
ae a
ti mesajului
c sub forma
ă unui
, element
sisupliment
n ar, prin
t care
a locutorul
g dublează
m(triplează
a ş.a.m.d.)
a prima
p denumire,
o considerat
ziă prea
ti generală
v sau vagă
ă pentru a fi
fiiînţeleasă
n corespunz
d ător de
u interlocuto
n r:
f Păsările
a răpitoare,
p bunăoară
t uliul,
e vulturul,
mau văzul
i foarte
n dezvoltat.
a Apoziţ ia
meste un
e caz
n particular
t al
e predicaţiei
d atributive,
isputând fi
c echivalent
u ă cu un
r NP sau o
siconstrucţi
v. e relativă:
DIon,
i prietenul
n meu, a
p plecat la
e munte =
r Ion este
p iţie
ri i
e 1¾ a
t poziţia
e nominală:
n realizată
u prin
l substanti
mv,
e indiferent
u de cazul
= gramatical
I (Am primit
o vizita lui
n Ion,
, colegul
c meu. Am
a vorbit cu
r fratele lui,
e cu Mihai.
e Casa lui,
sa lui
t Mihai,
e este
p impresion
ri antă. Ei,
e surorii
t mele îi
e datorez
n totul.
u Ioane,
l nebunule,
munde
e eşti?). De
u asemenea
, , apoziţia
a nominală
p se poate
l realiza şi
e prin
c pronume,
a prin
t numeral
l sau prin
a adjectiv
m(I-am
u vorbit
n despre
t cel mai
e bun
. prieten,
2.
adică tu.
Reali
Am vorbit
zări
cu ea, a
ale
treia din
apoz
bancă.
Ca verbală:
a se
li realizează
c prin forme
, verbale
a neperson
d ale:
i Îi
c cunoştea
ă m dorinţa
s de a
ă triumfa,
r adică de
a a fi mai
c bun decât
, ceilalţi.
3¾a ap
ş oziţia
a adverbial
îl ă31: Vom
c pleca luni,
u adică
n poimâine.
o
31
ş
t Prepoziţiile,
e conjuncţiile
şi
a interjecţiile
mpot fi apoziţii
); numai în
2¾ metalimbaj,
unde se
apozsubstantiviz
iţ ează.
i
Lană.
i Sinta
mxa
b73
a

r
o
m
â
n
ă

c
o
n
t
e
m
p
o
r
7. Apozi ia
2¾ apoziţia propoziţională: L-am îndemnat să te cunoască, adică să-
ţi vorbească personal. L-am văzut plângând, ceea ce demonstrează
32
sensibilitatea lui .
Aparent circumstanţiale, anumite propoziţii introduse prin adverbele
relative unde, când, cum, se interpretează tot ca apozitive, pe lângă o bază
adverbială din regentă: Ne-am întâlnit acolo, unde am stabilit. Am procedat
astfel, cum ne-am înţeles. Să vii acum, când te chem.
Propoziţiile apozitive pot fi şi juxtapuse, fără conectori (grafic, se
marchează prin : sau linie de pauză): Avea o mare problemă: nu cunoştea pe
nimeni.
Observaţie: Apoziţia şi baza pot aparţine unor clase morfologice
diferite.
3. Mărci apozitive:
2¾ mărci lexico-semantice: adverbe cu funcţie metalingvistică (apozeme):
adică, anume, alias, respectiv, mai exact, mai bine zis, altfel spus, cu alte
cuvinte;
3¾ mărci prozodice: flux verbal continuu, intonaţie joasă, accent independent,
pauză;
4¾ mărci grafice: virgula, două puncte, linia de pauză.
4. Structuri apozitive:
(1) După gradul de complexitate, deosebim două tipuri de structuri:
apoziţia simplă şi apoziţia complexă (sau înlănţuită):
1¾ Apoziţia simplă este cea prototipică, binară, cu două componente
implicate în relaţia de echivalenţă. Atât baza, cât şi apoziţia pot fi însoţite de
determinări: Sibiul, capitală europeană în 2007, va organiza o serie de
manifestări culturale. Mi-am adus aminte de vacanţa la munte de anul trecut,
veritabilă aventură în necunoscut. După cum se poate observa, baza poate fi
explicată printr-o structură dezvoltată.
2¾ Apoziţia complexă constă într-o interpretare de tip listă a bazei:
Vedeta despre care se vorbea atâta era vecina lui, adică prietena mamei,
Elena. În cadrul unor astfel de structuri, apoziţia poate fi de mai multe feluri:
- apoziţiile trimit la aceeaşi bază; sunt independente una de alta şi
aflate în raport de juxtapunere: Popescu Vasile, preşedintele
organizaţiei, fost inspector general, era prietenul meu.
- fiecare apoziţie are ca bază secvenţa antecedentă: Avea o nouă
angajată, o absolventă de limbi străine, mai exact de engleză-
germană. Am vorbit cu Mihai, soţul Mariei, colega mea.
(2) După capacitatea apoziţiei de a sintetiza sau de a explicita conţinutul
informaţional al bazei, se disting: apoziţia rezumativă şi apoziţia multiplă
(sau analitică):
1¾ Apoziţia rezumativă reia, de obicei printr-un singur termen, o
succesiune de unităţi coordonate care reprezintă baza. Termenul apoziţie
poate fi un cuvânt generic (tot, totul, orice, oricine) sau privativ (nimic): Acei
oameni sărmani pierduseră la inundaţii casa, mobila, animalele, totul. Părinţii
i-au oferit bani, maşină, casă, orice, numai să termine facultatea. N-a reuşit
nici să termine facultatea, nici să se angajeze, nici să-şi întemeieze o familie,
nimic. Ca apoziţie rezumativă poate funcţiona un substantiv cu sens colectiv
sau unul individual la plural: A fost lăudat de profesori, de colegi, de sala
întreagă. M-au susţinut colegii, vecinii, prietenii, toţi cunoscuţii mei.
Pronumele relativ ceea ce şi demonstrativul cu valoare neutră asta,

32
În acest exemplu, termenul-bază este la rândul său o propoziţie.
74 Limba română
contemporană. Sintaxa
7. Apozi ia
func ţionează ca nişte apoziţii profrază, întrucât baza e o propoziţie: A plecat
fără să mă salute, ceea ce m-a supărat cumplit.
1¾ Apoziţia multiplă este inversul apoziţiei rezumative: baza este
reprezentată de un întreg, iar apoziţia descompune acest întreg în unităţi
componente, autonome, legate între ele prin raport de coordonare: Pierduse
în incendiu totul: casă, mobilă, animale. I-am oferit orice: bani, maşină, casă,
numai să-şi termine facultatea.
(3) După relaţia semantică de echivalenţă, se delimitează trei tipuri
construcţii apozitive: de identificare, de desemnare, de reformulare:
1¾ Apoziţia de identificare relevă identitatea realităţii extralingvistice,
exprimată de bază, al cărei conţinut semantic este adesea nedeterminat:
M-am obişnuit deja cu el, cu colegul cel nou. A cumpărat cinci trandafiri: doi
albi şi trei roşii.
2¾ Apoziţia de desemnare este inversul celei de identificare, în sensul
că baza este mai specifică: Ion, prietenul meu, era lângă mine. „Viaţa liberă”,
cotidian gălăţean, are cei mai mulţi cititori.
3¾ Apoziţia de reformulare este o reinterpretare lexicală a bazei,
ambele componente fiind determinate în egală măsură: O cunosc pe
prietena ta, câştigătoarea concursului. Aici, la tine, e foarte frig.

Apoziţia şi atributul categorial

Structurile cu atribut categorial sunt construcţii fals apozitive în care


apare un determinativ obligatoriu. Aceste structuri cuprind denominaţii.
Suportul este un substantiv comun articulat hotărât: nume de rudenie, funcţii,
regiuni, instituţii, opere artistice, termeni susceptibili de a primi o complinire
realizată prin nume propriu:
1ƒ bunicul Manole, unchiul Vasile, mătuşa Mărioara;
2ƒ domnul Popescu, tanti Maria, conu’ Iancu;
3ƒ doctorul Popescu, inspectorul Neamţu, poetul Coşbuc;
4ƒ continentul Europa, judeţul Vîlcea, cartierul Vidin, lacul Amara,
vulcanul Etna, uraganul Katrina;
5ƒ Editura Univers, Universitatea Piteşti, firma Vodafone;
6ƒ poemul Luceafărul, romanul Răscoala.
Construcţiile de acest tip nu sunt apozitive pentru că cei doi termeni nu
focalizeaz ă acelaşi concept. Primul termen este numele clasei, actualizate prin
33
cel de-al doilea termen. Un termen indică genul, celălalt, specia .
Din punct de vedere semantic, între atribut şi regentul său apare o
relaţie de incluziune, şi nu de echivalenţă: luna mai, vocala a, cifra trei,
secolul XX etc.
Diferenţa dintre apoziţie şi atributul categorial apare, în primul rând, la
nivel referenţial. În cazul structurilor atributive categoriale, primul termen este
generic, cu sfera noţională largă, iar cel de-al doilea restrânge extensiunea
până la unicat. Dispariţia atributului categorial nu face enunţul nongramatical,
dar afectează conţinutul informaţional al enunţului, coerenţa lui semantică:
Poemul Luceafărul este capodopera poeziei române şti / Poemul este
capodopera poeziei româneşti. În schimb, dacă se suprimă regentul, informaţ
ia nu se pierde, cu condiţia existenţei unui fond comun de cunoştinţ e care să
permită decodarea mesajului: Tanti Maria va veni mâine pe la noi /
Maria va veni mâine pe la noi.
33
De asemenea, sintagmele nominale reprezentate de două nume comune de tipul martor-
cheie, război-fulger, caz-limită, cifră-record, imagine-şoc, personaj-model etc. se
interpretează tot în termenii relaţiei de dependenţă.
Limba română contemporană.
Sintaxa 75
7. Apozi ia
La nivelul acordului în caz dintre cei doi termeni, se constată
invariabilitatea atributului categorial:
*Lectura romanului Baltagului este accesibilă.
* Publicaţiile editurii Universului au fost premiate.
Marcarea acordului în caz presupune transformarea construcţiei cu
atribut categorial în apoziţie:
I-am spus inginerului Popescu să vină (atribut categorial) / *I-am spus
inginerului lui Popescu s ă vină (construcţie nereperabilă) / I-am spus
inginerului, lui Popescu, să vină (apoziţie).
Prezenţa pauzelor este un semn al modificării statutului construcţiei
iniţiale.
În privinţa topicii, atributul categorial are o poziţie obligatoriu postpusă
regentului (vezi, prin comparaţie, structurile nereperabile:*Vodafone firma,
*Piteşti Universitatea, *Baltagul romanul).
Schimbarea ordinii termenilor este posibilă f ără să afecteze
corectitudinea enunţului, numai dacă atrage schimbarea calităţ ii atributului
categorial în apoziţ ie: Profesorul Ionescu a publicat o carte / *Ionescu
profesorul a publicat o carte / Ionescu, profesorul, a publicat o carte.
Construcţia cu atribut categorial în topică inversă este posibilă numai
în contexte contrastive: Ionescu profesorul, nu Ionescu studentul, a fost
implicat în accident.
Construcţ iile atributive categoriale nu pot fi însoţite de mărci, de
apozeme: *luna, adică mai, *Editura, anume Univers etc. Acceptarea acestor
mărci în enunţ se face tot cu trecerea la structuri apozitive dislocate (cu
posibilă conotaţie ironică): Tanti, adică Ana, m-a ajutat mult.
Cele două tipuri de structuri se deosebesc şi la nivel intonaţional sau
grafic; cele atributive categoriale nu admit separarea prin pauze marcate de
34
virgule, două puncte sau linii de pauză .

34
Acest fapt explică denumirea de apoziţii neizolate, sub care erau cunoscute aceste
structuri în gramatica tradiţională.
76 Limba română
contemporană. Sintaxa
Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

1** Gramatica limbii române, ediţia a II-a revăzută şi adăuită, tiraj nou, Editura
Academiei, Bucureşti, 1966 (= G.A.).
2** Gramatica limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 2005 (= GALR).
APOSTOLATU, Ionel, NECULA, Gina, Elemente de gramatică normativă, Editura Europlus,
Galaţi, 2008.
AVRAM, Mioara, Gramatica pentru toţi, ediţ ia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.
BEJAN, Dumitru, Gramatica limbii române. Compendiu, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1995.
CÂRÂC, Ioan S., Introducere în morfologie, Editura Edmunt, Brăila, 2002.
CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gh., Morfologia limbii române, Editura Vox, Bucureşti,
1996.
CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gh., Sintaxa limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1998.
COTEANU, Ion, Gramatica de bază a limbii române, EdituraAlbatros, Bucureşti, 1982
COTEANU, Ion (coord.), Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia,
ediţia revizuită ş i adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.
DIACONESCU, Ion, Sintaxa limbii române. Vol. I. (Unităţi sintactice). vol. II (Relaţiile
sintactice), Bucureşti, 1992.
DIACONESCU, Ion, Sintaxa limbii române, Bucureş ti, Editura Enciclopedică, 1995.
DIACONESCU, Ion, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi analiză,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
DIMITRIU, Corneliu, Tratat de gramatica limbii române. Morfologia, Editura Institutul
European, Iaşi, 2000.
DIMITRIU, Corneliu, Tratat de gramatica limbii române. Sintaxa, Editura Institutul European,
Iaşi, 2002.
DRAŞOVEANU, D.D., Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Clusium, 1997.
GRUIŢĂ, G. Acordul în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
GRUIŢĂ, G. Gramatica normativă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
GUŢU ROMALO, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1973.
IORDAN, Iorgu, GUŢU ROMALO, Valeria, NICULESCU, Alexandru, Structura morfologică a
limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967
IRIMIA, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române - Verbul, Editura Junimea , Iaşi,
1976.
IRIMIA, Dumitru, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997.
MANOLIU-MANEA, Maria, Gramatică, pragmasemantică şi discurs, Editura Litera, Bucureşti,
1993
MERLAN, Aurelia, Sintaxa limbii române, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2001.
NEAMŢU, G.G., Teoria şi practica analizei gramaticale, editia a II-a revazută, adaugita si
imbunatatita, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2007.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Sintaxa grupului verbal, ed. a-II-a, Aula, Bra şov, 1999 PANĂ
DINDELEGAN, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, ed. a-II-a, Editura Coresi, Bucureşti,
1994.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi
interpretări, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional, 2003.
STATI, Sorin, Elemente de analiză sintactică, Bucureşti, 1972.
STATI, Sorin, Teorie şi metodă în sintaxă, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1967
ŞERBAN, V., Curs practic de sintaxa limbii române, Bucureşti, EDD, 1964
TOMA, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura Niculescu, Bucureşti,
2001.
TRANDAFIR, Gh. D., Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Scrisul
Românesc, Craiova, 1982.
VASILIU, Emanuel, GOLOPENŢ IA-ERETESCU, Sanda, Sintaxa transformaţională a limbii
române, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1969.

Limba română contemporană.


Sintaxa 77
Aplica ii
să de la
cazul
Aplicaţii
subiect
ului:
1
A. A
.
venit la
M
lume !
aB. Au
r mai
cplecat
adintre
ţ candida
i ţi !
eC. Nu
nse
ugândea
nla ceea
ţ ce s-a
uîntâmpl
l at.
îD
n.

cA
au
r
es
o
s
a
i
vt
e
mc
u
o
t
eo

ci
ei
p.
ţ
iE
e.

pA
ri
o
c
p
a
r
s
ie
ui
-
za
i
uii fiind
împrăşti
pat mai
l ca toate
esatele
cde la
amunte,
t nu se
. ruşina
lupul şi
2ursul a
. se arăta
I ziua
dmare
eprin el.”
nA
t.
i
ft
ia
cu
at
ţo
il
fo
eg
ni
oe
m
e;
n
uB
l.
s
ia
nn
ta
ac
co
tl
iu
ct
:
“;
S
aC.
t elipsă.
3.uÎn
l propozi
Bţia :
r “Într-o
odiminea
şţă mi se
t bătu la
euşă” ,
nsubiect
ulexiv
l se ;
einclus ;
snedeter
t minat.
e4. Preci
zaţi
: funcţia
1. ssintacti
ucă a
bcuvintel
î or
nsublinia
ţ te:“Cui
enu ştie
l juca,
eodaia i
sse pare
strâmtă.
;”:
2. sA.
ucomple
bment
sindirect
t + nume
apredicati
nv ;
t B.
i subiect
v+ nume
upredicati
lv;
dC
i.
m
ic
no
em
ap
ţl
ăe
m
;e
3. pn
rt
o
ni
un
md
ei
lr
ee
c
rt
e
f+
n
ct
o
mc
pi
lr
ec
mu
em
ns
tt
a
cn

ri
ca
ul
m
sd
te
a
nm
ţo
id
a
l.

d5. Preci
ezaţi
funcţia
msintacti
ocă a
dcuvântu
; lui
sublinia
Dt: Se
. aude
fluierân
sd un
u tren.
bA.
i subiect
eîn N;
cB.
t predicati
v
+suplime
ntar ;
cC.
ocomple
mment
pcircumst
l anţial de
emod.
m6. Preci
ezaţi
f ât
upâine.
nA.
ccomple
ţ ment
i direct ;
aB
.
s
ic
no
tm
ap
cl
te
im
ce
ăn
t
a
c
ci
ur
vc
âu
nm
ts
ut
la
un

si
ua
bl
l
id
ne
i
ae
tx
:c
Ne
-p

i
ce
u
m;
p
ăC
r.
a
tc
do
em
cp
lc
et
m.
e
n7. Preci
t zaţi
funcţia
csintacti
i că a
r cuvântu
clui
usublinia
mt: Nu voi
suita ziua
t în care
ane-am
ncunoscu
ţ t.
i A.
aatribut
l pronomi
nal ;
oB.
pcomple
oment
zcircumst
i anţial de
ţ timp ;
i C.
ocomple
nment
acircumst
l anţial de
loc.
; 8. Preci
zaţi
Dfuncţia
. sintacti
că a
c cuvânt
oului
msublinia
pt: X
l vorbeşt
ee
mbâlbâin
ed. A.
ncomple
t ment
circumst
i anţial de
nmod ;
dB.
i element
r predicati
ev
siniat:
u“Banii
perau
lidepuşi,
mpentru
espor, la
nbancă.”
tA
a.
r
.c
9o
.m
Pp
rl
ee
cm
ie
zn
at
ţ
ic
fi
ur
nc
cu
ţm
is
at
a
sn

ni
ta
al
c
td
ie
c
ăc
a
au
z

u
v;
â
nB
t.
u
lc
uo
im
sp
ul
be
l
m
ed
ne
t
s
cc
io
rp
c
u;
m
sC.
t construc
aţie
nincident
ţ ă, fără
i funcţie
asintactic
l ă.
a
7
8

L
i
m
b
a

r
o
m
â
n
ă

c
o
n
t
e
m
p
o
r
a
n
ă
.

S
i
n
t
a
x
Aplica ii
10. Precizaţi funcţia sintactică a cuvântului subliniat: O fată mare se mai
lasă ba la un sărutat, că d-aia are gură dulce, ba la un giugiulit că d-aia are
sân cu drăgănele.
A. complement indirect ;
B. complement circumstanţial de cauză ;
C. complement circumstanţial de scop.
11. În enunţul: În sfârşit, bine c-ai ajuns şi tu, cuvântul subliniat este:
1. adjectiv invariabil în N;
2. adverb predicativ / predicat verbal;
3. adverb de mod fără funcţie sintactică;
4. adverb de mod / nume predicativ;
5. substantiv provenit din conversiune.
12. În care dintre enunţurile următoare există un subiect inclus ?
A. Bine-ar fi să fie ca
tine. B. Na-ţi haina!
C. Pe unde umbli, măi femeie
D. Hai în pădure!
E. Iată-vă, în
sfârşit!
13. În textul: Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi toate erau una… există:
1. şapte subiecte;
2. opt subiecte;
3. nouă subiecte;
4. patru subiecte;
5. cinci subiecte.
14. Se dau următoarele enunţuri:
a. Ion merge pe bicicletă.
b. Ion se bizuie pe Maria.
c.Ion a cheltuit banii pe dulciuri.
d.Ion s-a supărat pe Maria.
eIon câştigă un milion de lei pe săptămână.
În care dintre ele substantivul precedat de prepoziţia pe este
complement direct?
A. în b) şi d);
B.în toate;
C.în nici unul;
D.numai în b);
E. numai în d).
15. În care dintre enunţurile următoare cuvântul poate este adverb de
mod fără funcţie predicativă?
A. Cine poate oase roade.
B. Ion poate pleca.
C. Ion poate pleacă. D.
Poate că Ion pleacă.
E. Poate să fi plecat, dar nu ştiu sigur.
16. Se dă enunţul: — Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a fi
chemând? Sintagma subliniată reprezintă:
A. locuţiune substantivală / complement circumstanţial de mod;
B. mama – substantiv / complement circumstanţial de mod, dracului –
substantiv / atribut în genitiv;
C. locuţiune substantivală / subiect;
Sintaxa 79
Limba română contemporană.
Aplica ii
D.substantiv compus / subiect;
E.locuţiune interjecţională fără funcţie sintactică.
17. În fraza: Într-adevăr, era cam dezolant să vezi cum o fat ă a cărei
frumuseţe era un mister, cum ar spune Dostoievski, să aibă un cap total lipsit
de mistere, iar mintea coală albă de hârtie pe care nu se scria nimic, propozi
ţiile (pe care trebuie să le delimitaţi în ordinea apariţiei primului cuvânt)
sunt:
1. 1-principală, 2-completivă directă, 3-completivă directă, 4-atributivă, 5-
modală, 6- completivă directă, 7-atributivă;
2. 1-principală, 2-subiectivă, 3- completivă directă, 4-atributivă, 5-
incidentă, 6- completivă directă, 7-atributivă;
3. 1-principală, 2-subiectivă, 3- completivă directă, 4-atributivă, 5-incidentă,
6-atributivă;
4. 1-principală, 2- completivă directă, 3- completivă directă, 4-atributivă,
5-incidentă, 6-atributivă;
5. 1-principală, 2-subiectivă, 3-modală, 4-atributivă, 5-atributivă, 6-
atributivă.
18. În fraza: Nu prea înţelegea, era adevărat, de ce Paraschiv în loc să se
bucure că grâul ieşise cum nu-şi aduceau ei aminte să se fi făcut vreodată,
arăta mereu posomorât şi secera ca şi cum ar fi tras la jug, propoziţiile
sunt:
1. 1-principală, 2-principală, 3-completivă directă, 4-opoziţională, 5- de
relaţie, 6- predicativă, 7-completivă indirectă, 8 completivă directă, 9-
circumstanţială de mod;
2. 1-principală, 2-incidentă, 3-completivă directă, 4-opoziţională, 5- de relaţie,
6- predicativă suplimentară, 7-completivă indirectă, 8 completivă directă, 9-
circumstanţială de mod;
3. 1-principală, 2-incidentă, 3-completivă directă, 4-opoziţională, 5- de
relaţie, 6- predicativă, 7-completivă indirectă, 8 completivă directă, 9-
circumstanţială de mod;
4. 1-principală, 2-principală, 3-completivă directă, 4-opoziţională, 5- de
relaţie, 6- predicativă suplimentară, 7-completivă indirectă, 8 completivă
directă, 9- circumstanţială de mod;
5. 1-principală, 2-incidentă, 3-completivă indirectă, 4-opoziţională, 5- de
relaţie, 6- predicativă, 7-completivă indirectă, 8 completivă indirectă, 9-
circumstanţială de mod;
19. Precizaţi valoarea morfologică şi funcţia sintactică pentru cuvintele
subliniate în enunţul: La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, /
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
1. pronume posesiv / atribut pronominal + pronume personal / complement
indirect;
2. adjectiv pronominal posesiv / atribut adjectival + pronume personal /
atribut pronominal;
3. pronume personale / atribute pronominale;
4. pronume posesive / atribute pronominale;
5. adjectiv pronominal posesiv / atribut adjectival + pronume personal /
complement indirect.
20. În fraza: O să-i pară rău că n-a venit, propoziţia subordonată este:
1. subiectivă;
2. completivă indirectă;
3. predicativă;
4. completivă directă;
5. circumstanţială de cauză.
contemporană. Sintaxa
80 Limba română
Aplica ii
21. În enunţul : Al alteia, bietul, e gata de drum, subiectul este:
A. „al alteia”;
B. „al”;
C. „bietul”;
D. inclus;
E. subînţeles.
22. Precizaţi funcţia sintactică a cuvântului subliniat: De vândut
pământul, vi l-am vândut, de învăţat să fumaţi, v-am învăţat, de băutură mai
învăţaţi şi singuri.
A. complement circumstanţial de relaţie;
B. complement instrumental;
C. atribut verbal.
23. În versurile : Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii, / E ca în
minte să te am / Şi-ncet să te apropii. propoziţiile subordonate sunt:
A. subiective şi cauzale;
2. condiţionale şi predicative;
3. subiective şi predicative;
4. subiective şi finale;
5. condiţionale şi finale.
24. Precizaţi câte subordonate subiective sunt în fraza: Bineînţeles însă
că nu trebuiau nici ei să mai aibă pretenţii, adică din vânzarea care se va
face curând trebuiau să-şi cumpere numai fetele, urmând ca la târgul de
Vinerea Mare, să-şi cumpere şi ei cele trebuitoare. :
1. două;
2. trei;
3. patru;
4. cinci;
5. şase.
25. În enunţul : Cu pieptul gol, oricât ai fi de dârz, în luptă cazi., structura
subliniată îndeplineşte funcţia sintactică de:
A. complement circumstanţial condiţional;
B. complement circumstanţial concesiv;
C. complement circumstanţial consecutiv;
D. complement circumstanţial de mod;
E. complement indirect.
26. În enunţul: Halal prieteni!, structura subliniată îndeplineşte funcţia
sintactică de:
A. interjecţie cu valoare predicativă;
B. interjecţie, atribut interjecţional;
C. interjecţie, complement direct;
D. adjectiv cu valoare predicativă;
E. adjectiv, atribut adjectival.
27. În enunţul: Boala de care a murit era incurabilă, structura subliniată
are funcţia sintactică:
A. complement circumstanţial de cauză;
B. atribut pronominal;
C. atribut adjectival;
D. complement indirect;
E. subiect.
28. În fraza: Oricum i-ai argumenta nu-l poţi convinge, propoziţia
subordonată este:
A. circumstanţială condiţională;
B. circumstanţială de mod;
Sintaxa 81
Limba română contemporană.
Aplica ii
3. circumstanţială de cauză;
4. circumstanţială concesivă;
5. circumstanţială consecutivă.
29. În fraza: E prea greu sacul ca să-l poţi ridica, propoziţia subliniată
este:
A. circumstanţială de mod;
B. circumstanţială condiţională;
C. circumstanţială de cauză;
D. circumstanţială concesivă; E.
circumstanţială consecutivă.
30. În fraza: Mama a trăit până acum cinci ani şi a murit cu durerea în suflet
de a mă vedea rămânând om de rând, cuvintele subliniate sunt, în ordine:
A. complement circumstanţial de mod, nume predicativ, atribut adjectival;
B. complement circumstanţial de mod, complement circumstanţial de mod,
atribut adjectival;
C. predicativ suplimentar, nume predicativ, atribut adjectival;
D. complement circumstanţial de mod, nume predicativ, complement
circumstanţial de mod;
E. predicativ suplimentar, complement circumstanţial de mod, atribut
adjectival.
31. Precizaţi funcţia sintactică a cuvântului subliniat: Am trimis-o prin
cineva.
1. complement circumstanţial instrumental;
2. complement circumstanţial sociativ;
3. complement circumstanţial de mod.
32. Precizaţi funcţia sintactică a cuvântului subliniat: Plecat-am nouă din
Vaslui.
1. complement circumstanţial de mod;
2. element predicativ suplimentar;
3. atribut adjectival.
33. Precizaţi funcţia sintactică a cuvântului subliniat: Căzu la pat
bolnavă de moarte.
1. complement circumstanţial de cauză;
2. complement circumstanţial concesiv;
3. complement circumstanţial consecutiv.
34. Precizaţi funcţia sintactică a structurii subliniate: Fără a-l cunoaşte, l-
a primit cu bunăvoinţă.
1. complement circumstanţial de mod;
2. complement circumstanţial concesiv;
3. complement circumstanţial condiţional.
35. Precizaţi funcţia sintactică a structurii subliniate: Părând pe veci a
răsări / Din urmă moartea-l paşte
1. complement circumstanţial consecutiv;
2. complement circumstanţial concesiv;
3. element predicativ suplimentar.
36. .În fraza: Şi care săpau cu cazmale, care cărau cu tărăboanţele, care cu
căruţele, care cu covăţile…, există:
1. patru propoziţii principale;
2. propoziţie principală şi trei propoziţii subordonate;
3. o propoziţie principală şi două propoziţii subordonate;
4. două propoziţii principale;
5. nici o principală.
82 Limba română contemporană. Sintaxa
Aplica ii
37. Stabiliţi câte propoziţii subiective sunt cuprinse în fraza următoare:
Pesemne că lui i-ar fi convenit mai mult s ă nu fie penalizat, cu toate că era
vinovat, ci numai să se afirme şi despre el că nu e frumos ce a făcut şi cum a
procedat, dar că este normal ca omul să mai şi greşească din când în când.
1. patru;
2. cinci;
3. şase;
4. şapte;
5. opt.
38.În fraza: A stat în spatele nostru la postul lui, noi la al nostru, limba n-o
ştim ca să zicem că ne-am fi luat le ceartă şi nici unul din noi n-are vreo
zgârietură pe el să zici că ne-am fi bătut , propoziţiile (pe care trebuie să le
delimitaţi în ordinea apariţiei primului cuvânt) sunt:
1. 1-principală, 2-principală, 3-finală, 4-directă, 5-principală, 6-finală, 7-
directă;
2. 1-principală, 2-principală, 3-principală, 4-finală, 5-directă, 6-principală,7-
consecutivă, 8-directă;
3. 1-principală, 2-principală, 3-principală, 4-finală, 5-directă, 6-principală,7-
finală, 8-directă;
4. 1-principală, 2-principală, 3-principală, 4-consecutivă, 5-directă, 6-
principală,7-consecutivă, 8-directă;
5. 1-principală, 2-principală, 3-consecutivă, 4-directă, 5-principală, 6-
consecutivă,7-directă.
39. În care dintre enunţurile următoare cuvântul i este un pronume fără
funcţie sintactică?
1. …dar mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are fiinţă pe lume;
2. Dacă le-i duce, dascăle, ţi le dau degeaba;
3. Zi-i, bade, cu cetera!
4. Şi mă alintam la sânu-i, gângurind…;
5. Dar şi asta-i o avere, când e omul sănătos.
40 În fraza: Tovarăşul ista al meu, pe care îl vezi că şade cu nasul în jos, e
ruşinos ca o fată mare, dar la altele se pricepe ca o catană bătrână; o să-l
vezi la masă, cum întoarce capul când înghite şi cum se şterge la gură când
bea, ca să nu se cunoască c-a băut., propoziţiile subliniate sunt:
1. ambele circumstanţiale de mod;
2. ambele completive directe;
3. ambele predicative suplimentare;
4. prima completivă directă şi a doua circumstanţială de mod;
5. prima circumstanţială de mod şi a doua completivă directă.
41. În fraza: - Acum ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă
priveşte pe mine; numai că vreu să ştiu dacă mi-l dai ori ba, propoziţiile
subliniate sunt:
1. principale;
2. concesive;
3. condiţionale;
4. subiective;
5. consecutive.
42. În enunţul: Scriind ori nescriind, lucrurile au să se petreacă la fel”,
cuvintele subliniate îndeplinesc funcţia sintactică de:
1. predicate verbale;
2. complemente circumstanţiale condiţionale;
3. complemente circumstanţiale concesive;
4. complemente circumstanţiale consecutive;

Limba română contemporană. Sintaxa 83


Aplica ii
E. complemente circumstanţiale de mod.
43. În propoziţia: Era bucuros de reuşită, cuvântul subliniat îndeplineşte
funcţia sintactică de:
A. complement direct;
B. complement circumstanţial de cauză;
C. complement indirect;
D. complement circumstanţial de scop; E.
complement circumstanţial condiţional.
44. În fraza: A rămas stabilit să ne întâlnim la facultate, propoziţia
subordonată este:
A. completivă directă;
B. completivă indirectă; C.
circumstanţială de mod;
D. subiectivă;
E. predicativă.
45. În enunţul: Împăratul se cruci văzându-l că se întoarce viu şi nevătămat.,
cuvintele subliniate îndeplinesc funcţia sintactică de:
A. complemente circumstanţiale de mod;
B. nume predicative;
C. elemente predicative suplimentare;
D. atribute adjectivale.
46. Indicaţi soluţia corectă de analiză gramaticală a structurii subliniate
în enunţul: E de condamnat de către oricine să iei viaţa unui om.
A. predicat verbal / verb predicativ impersonal, diateza pasivă;
B. predicat nominal / verb copulativ + nume predicativ (participiu cu
prepoziţie);
C. predicat nominal / verb copulativ + nume predicativ ( verb la supin, diateza
pasivă);
D. predicat verbal / verb predicativ impersonal + subiect / participiu cu
prepoziţie;
E. predicat verbal / verb predicativ impersonal + subiect / verb la supin.
47. În propoziţia: Şi, în afară de aceasta, babele … îi băgaseră mamei o
mulţime de bazaconii în cap, structura subliniată îndeplineşte funcţia de:
1. complement circumstanţial de excepţie;
2. complement circumstanţial cumulativ;
3. complement circumstanţial opoziţional.
48. Precizaţi funcţia sintactică a cuvântului subliniat: De meserie, guşaţii
erau olari.
1. atribut substantival;
2. element predicativ suplimentar;
3. complement circumstanţial de relaţie.
49. Precizaţi funcţia sintactică a cuvântului subliniat: Ne pregătim de
scris.
1. complement circumstanţial de scop;
2. complement circumstanţial de relaţie;
3. complement circumstanţial de cauză.
50. Precizaţi funcţia sintactică a cuvântului subliniat: Peste treburile
zilnice, avea şi altele de făcut.
1. complement circumstanţial opoziţional;
2. complement circumstanţial cumulativ;
3. complement circumstanţial de relaţie.
51. În fraza: Se uită la mine cu ironie şi are o putere colosală de a tăcea, în
84 Limba română contemporană. Sintaxa
Aplica ii
timp ce eu mă epuizez. , propoziţia subliniată este:
1. circumstanţială de excepţie ;
2. circumstanţială opoziţională ;
3. circumstanţială cumulativă.
52. În propoziţia: A botezat-o Stela, cuvântul subliniat îndeplineşte
funcţia sintactică de:
1. complement predicativ al obiectului;
2. nume predicativ;
3. complement circumstanţial de mod;
4. predicativ suplimentar.
53.Se dă enunţul: Îl vede azi, îl vede mâni,/ Astfel dorinţa-i gata,/ El iar,
privind de săptămâni / Îi cade dragă fata. Precizaţi care este statutul
sintactic al pronumelui el.
1. subiect al lui cade;
2. subiect al locuţiunii verbale cade drag;
3. complement indirect;
4. subiect suspendat (în construcţia unui anacolut);
5. complement direct.
54. În fraza: Când mă gândesc la ce am pierdut e ca şi când aş fi bolnav,
propoziţiile subordonate sunt, în ordine:
A. temporală, indirectă, temporală;
B. subiectivă, indirectă, predicativă;
C. temporală, directă, predicativă;
D. subiectivă, directă, circumstanţială de mod;
E. subiectivă, indirectă, circumstanţială de mod.
55. Precizaţi funcţia sintactică a cuvintelor subliniate: “Fugit de acasă,
ca elev de liceu … Lemnaru ducea o viaţă de boem în Bucureşti.”
A. complement circumstanţial de cauză;
B. atribut circumstanţial;
C. element predicativ suplimentar.
Sintaxa 85

Limba română contemporană.