TEMA NR.

REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA

1948-1989

OBIECTIVE:
 Cunoaşterea mecanismului prin care partidul comunist controla întreaga
societate.
 Observarea modelului sovietic aplicat în România.
 Explicarea funcţionării regimului comunist.
 Prezentarea principalelor momente ale evoluţiei sistemului comunist.
 18

REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA

1948-1989

România a urmat un traseu comun cu celelalte state aflate sub

dominaţia sovietică. În februarie 1948 s-a creat Partidul Muncitoresc
Român, în urma „fuziunii” Partidului Social-Democrat cu Partidul
Comunist, pe baza ideologiei „marxist-leninist-staliniste”, act care marca
dispariţia social-democraţiei ca forţă politică în România. Obiectivul
declarat al Partidului Muncitoresc Român era construirea socialismului,
iar regimul politic era definit ca „democraţie-populară”. În funcţia de
secretar general al formaţiunii fuzionate a fost ales Gheorghe Gheorghiu-
Dej.
După înlăturarea monarhiei, la 30 decembrie 1947, se impunea
adoptarea unei noi Constituţii, care să consacre noua formă de
guvernământ. Adunarea Deputaţilor s-a autodizolvat şi, în martie 1948, au
fost organizate alegeri pentru Marea Adunare Naţională (noua denumire a
Parlamentului). La 27 februarie 1948 s-a constituit o organizaţie cu
caracter electoral, numită Frontul Democraţiei Populare (FDP), care
reunea Partidul Muncitoresc Român, Frontul Plugarilor, Uniunea
Oamenilor Muncii Maghiari, sindicatele etc. Cum era de aşteptat, această
organizaţie a obţinut peste 90% din totalul voturilor.
La 13 aprilie 1948 a fost adoptată, în unanimitate, noua
Constituţie. Legea fundamentală prevedea că „Republica Populară
Română este un stat popular, unitar, independent şi suveran”, care „a luat
fiinţă prin lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare, împotriva
fascismului, reacţiunii şi imperialismului”. În Republica Populară
Română „întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine poporului”
care „îşi exercită puterea prin organe reprezentative, alese prin vot
universal, egal, direct şi secret”.
 19

Constituţia stabilea egalitatea în faţa legii pentru toţi cetăţenii

Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă,
religie sau grad de cultură. Aceştia puteau fi aleşi şi puteau alege toate
organele statului (dreptul de vot îl aveau cetăţenii care împliniseră vârsta
de 18 ani, iar dreptul de a fi aleşi – cei care împliniseră 23 ani). Cetăţenii
societăţii Partidului unic aveau garantate următoarele drepturi: dreptul la
muncă, la odihnă (prin reglementarea orelor de muncă, prin concedii
plătite, organizarea de case de odihnă, sanatorii, cluburi, parcuri, terenuri
de sport şi aşezăminte special amenajate); femeia avea drepturi egale cu
bărbatul, în toate domeniile vieţii de stat; era garantat şi dreptul la
învăţătură, prin organizarea şi dezvoltarea învăţământului primar
obligatoriu şi gratuit, prin burse de stat acordate elevilor şi studenţilor
merituoşi, prin organizarea şi dezvoltarea învăţământului profesional şi
tehnic (trebuie subliniat faptul că originea socială avea un rol esenţial în
„făurirea” unei cariere); minorităţile naţionale se bucurau de toate
drepturile; sănătatea publică era organizată de stat, prin înfiinţarea şi
dezvoltarea de servicii sanitare şi prin încurajarea educaţiei fizice; familia,
baza societăţii, se bucura de protecţia statului. De asemenea, erau
garantate libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă; libertatea
individuală a cetăţeanului (nimeni nu putea fi reţinut mai mult de 48 de
ore fără un mandat al Parchetului sau fără autorizarea instanţelor
judecătoreşti); libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, mitingurilor,
cortegiilor şi manifestaţiilor. Din păcate, toate aceste garanţii s-au dovedit
a fi false. Cetăţenii aveau şi dreptul de a se asocia şi organiza, dacă scopul
urmărit nu era îndreptat împotriva ordinii existente. Orice asociaţie cu
caracter fascist şi antidemocratic era interzisă şi pedepsită de lege. O altă
garanţie era dată în privinţa secretului corespondenţei, şi ea de atâtea ori
încălcată. Erau trecute în revistă şi obligaţiile cetăţenilor faţă de stat:
apărarea patriei şi satisfacerea stagiului militar.
Prin această Constituţie s-a desfiinţat principiul separării
puterilor în stat, precizându-se: „Organul suprem al puterii de stat a
Republicii Populare Române este Marea Adunare Naţională a Republicii
Populare Române”. Ea era „unicul organ legislativ al Republicii Populare
Române”. Prerogativele acestui organism erau: alegerea Prezidiului Marii
 20

Adunări Naţionale; formarea guvernului Republicii Populare Române;

modificarea Constituţiei; stabilirea numărului, atribuţiilor şi denumirilor
ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau noua denumire a celor
existente; votarea bugetului, fixarea impozitelor şi modului de percepere a
lor; deciderea consultării poporului prin referendum; acordarea amnistiei.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale era compus dintr-un
vicepreşedinte, trei vicepreşedinţi, un secretar şi 14 membri aleşi direct de
Marea Adunare Naţională. Preşedinte al Prezidiului a fost desemnat în
1948 profesorul Constantin I. Parhon, el fiind oficial şeful statului român.
Prezidiul era răspunzător de întreaga sa activitate în faţa Marii Adunări
Naţionale. Atribuţiile acestui organism erau stabilite prin articolul 44:
convoca Marea Adunare Naţională în sesiuni ordinare şi extraordinare;
emitea decrete; interpreta legile votate de Marea Adunare naţională;
exercita dreptul de graţiere şi comuta pedepsele; conferea decoraţiile şi
medaliile Republicii Populare Române; reprezenta Republica Populară
Română în relaţiile internaţionale; acredita şi rechema la propunerea
Guvernului pe reprezentanţii diplomatici ai Republicii Populare Române;
în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale numea şi revoca
miniştri la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri; stabilea
gradele militare, rangurile diplomatice, la propunerea guvernului; în caz
de agresiune declara stare de necesitate (în intervalul dintre sesiunile Marii
Adunări Nasţionale); ratifica sau denunţa tratatele internaţionale.
Prezidiul îşi continua activitatea şi după expirarea mandatului
marii Adunări Naţionale sau în caz de dizolvare înainte de termen, până în
momentul alegerii noii Adunări Naţionale.
Marea Adunare naţională era aleasă pe timp de patru ani, ea
compunându-se din reprezentanţii poporului, deputaţii. Conducerea
dezbaterilor parlamentare era asigurată de un Birou, compus din
preşedinte, trei vicepreşedinţi şi secretari. Sesiunile ordinare ale Marii
Adunări Naţionale aveau loc cel puţin de două ori pe an. Lucrările sale
erau valabile dacă se întrunea majoritatea simplă a deputaţilor prezenţi
(jumătate plus unu).
Organele puterii erau reprezentate şi de organele administraţiei de
stat: Consiliul de Miniştri şi ministerele. Constituţia prevedea că „Organul
 21

suprem executiv şi administrativ al Republicii Populare Române este

guvernul”. Dacă funcţia legislativă aparţinea Marii Adunări Naţionale, cea
executivă era atribuită Consiliului de Miniştri, compus din preşedintele
Consiliului de Miniştri, din unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi din
miniştri. Ministerele şi atribuţiile lor erau stabilite de Marea Adunare
Naţională. Guvernul era responsabil de activitatea sa în faţa Marii Adunări
Naţionale, iar în intervalul dintre sesiuni în faţa Prezidiului Marii Adunări
Naţionale. Prerogativele erau: asigurarea conducerii administrative a
statului; coordonarea activităţii ministerelor de resort; dirijarea şi
planificarea economiei naţionale; identificarea resurselor bugetare ale
statului; asigurarea ordinii publice şi securităţii statului; planificarea şi
conducerea politicii generale a statului în domeniul relaţiilor
internaţionale; organizarea şi înzestrarea forţelor armate; anularea
deciziilor neconforme cu Constituţia sau legile.
Deciziile guvernului erau obligatorii pe întreg teritoriul ţării.
Puterea executivă era în realitate singura putere reală în stat, membrii
guvernului fiind aleşi numai din interiorul elitei comuniste. Un alt aspect
interesant este şi faptul că puterea executivă, ignorând puterea legislativă,
emitea şi decrete secrete, atunci când conţinutul lor părea prea
antidemocratic pentru a fi dat publicităţii. A fost cazul Decretului
nr.111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse
confiscării, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care
nu mai foloseau instituţiilor bugetare, decret comunicat numai autorităţilor
care trebuiau să-l aplice. Acest decret confisca în fapt bunurile părăsite de
mai multe de un an de către titularii dreptului de proprietate, necunoscuţi
sau absenţi (era şi cazul celor închişi din diverse motive, inclusiv politice).
Potrivit Constituţiei, organele locale ale puterii de stat erau
Consiliile populare locale. „Consiliile populare locale sunt organe
reprezentative, alese pe patru ani, prin vot universal, direct, egal şi secret”.
Prerogativele acestora erau: îndrumarea şi conducerea activităţii
economice, sociale şi culturale locale, potrivit legilor şi dispoziţiilor
organelor administrative superioare; elaborarea şi executarea planului
economic şi a bugetului general al statului; buna administrare a bunurilor
şi întreprinderilor locale, păstrarea ordinii publice, apărarea drepturilor
 22

locuitorilor; respectarea şi aplicarea legilor; aplicarea măsurilor necesare

bunului mers al gospodăriilor locale.
În executarea acestor atribuţii ele se sprijineau pe „larga
participare a maselor populare”. Consiliile populare locale se întruneau în
sesiuni ordinare şi extraordinare de lucru. Comitetele executive
reprezentau organele de direcţie şi execuţie ale Consiliilor populare locale.
Teritoriul ţării era împărţit din punct de vedere administrativ în comune,
plăşi, judeţe şi regiuni.
Constituţia menţiona că „instanţele judecătoreşti sunt: Curtea
Supremă, una pentru întreaga ţară. Curţile, tribunalele şi judecătoriile
populare”. Intervenţia factorului politic în actul de justiţie era o realitate
confirmată: „La toate instanţele, cu excepţia Curţii Supreme, judecarea are
loc are loc cu asesori populari, afară de cazurile când legea dispune altfel”.
Dreptul de apărare în faţa tuturor instanţelor era garantat. Parchetul avea
următoarele prerogative: respectarea legilor penale; urmărirea şi
pedepsirea crimelor împotriva ordinii şi libertăţii democratice; respectarea
intereselor economice, a independenţei naţionale, a suveranităţii
Republicii Populare Române. În componenţa Parchetului intrau procurorul
general, numit de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, la propunerea
guvernului, şi mai mulţi procurori.
Un capitol aparte al acestei Constituţii era cel referitor la structura
social-economică: această problemă era tratată cu deosebită atenţie, fiind
anunţate marile prefaceri care aveau să se desfăşoare în societatea
românească: naţionalizarea, planificarea economiei, având însă grijă să se
păstreze imaginea unei societăţi democratice: „Proprietatea particulară şi
dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege. Proprietatea
particulară, agonisită prin muncă şi economisire, se bucură de o protecţie
specială”. Transformarea socialistă a agriculturii era şi ea anunţată:
„Pământul aparţine celor ce-l muncesc. Statul protejează proprietatea de
muncă ţărănească. El încurajează şi sprijină cooperaţia sătească. Pentru a
stimula ridicarea agriculturii, statul poate crea întreprinderi agricole,
proprietatea statului”.
Pe baza Constituţiei au fost alese organele de conducere ale
statului. Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri,
 23

avându-l ca preşedinte pe Constantin I. Parhon. Guvernul ales era condus

de dr. Petru Groza.
Deşi legea fundamentală nu prevedea în mod expres că rolul
conducător revenea Partidului Muncitoresc Român, în fapt organele de stat
erau subordonate acestuia. Plenara Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român, din iunie 1948, a stabilit mecanismele de întărire a
partidului: introducerea metodei marxist-leniniste de conducere (critica şi
autocritica); verificarea cadrelor şi a membrilor partidului, asigurându-se o
îmbunătăţire a compoziţiei sale sociale; pregătirea şi organizarea de
alegeri ale organelor judeţene, de plasă; verificarea felului cum erau
repartizate cadrele şi o nouă distribuire a lor, ţinându-se cont nu numai de
necesităţi, ci şi de aptitudinile, capacitatea şi devotamentul lor faţă de
partid; îndreptarea centrului de greutate a propagandei partidului spre
marile unităţi industriale şi şantiere naţionale; selecţionarea de cadre
propagandistice pentru munca la ţară. Prin adoptarea unui asemenea
program, partidul se contopea cu statul, astfel încât principala instituţiei a
acestuia, aceea a mijloacelor de reprimare şi corecţie, să-i aparţină în
totalitate. Într-o şedinţă a Biroului Politic al Partidului Muncitoresc
Român. Ana Pauker afirma: „Va trebui să curăţim chiar cu mare severitate
aparatul de stat, ţinând cont de faptul că timp de patru ani am verificat
aparatul de partid, am scos pe unii şi pe alţii, şi scoatem aproape zilnic. În
aparatul de stat, unde situaţia este mai grea pentru că nu avem oameni cu
care să înlocuim, n-am putut face verificarea şi înlocuirea elementelor
nepotrivit. Este deci de datoria noastră să fim mai atenţi şi la verificarea
membrilor de partid din conducerea organelor de stat (...) aparatul de stat
este acela care după partid, în anumită măsură chiar înainte de partid, este
inelul de legătură al regimului nostru cu masele largi. Înainte de a vedea
organele partidului, ţăranul, ţăranca săracă sau muncitorii agricoli văd în
faţa lor un primar, un notar, pe agentul fiscal, pe agentul agricol, câte un
funcţionar mai sus pus la pretură sau prefectură, şi dacă aceştia nu sunt
membri de partid, oameni simpli văd prin ei Partidul, judecă după ei
Partidul”.
Structurile partidului, reprezentând în fapt organele decizionale
ale statului, au funcţionat în conformitate cu caracterul regimului. Partidul
 24

avea în componenţa sa Secretariatul, Comitetul Central, Biroul Politic,

toate fiind teoretic controlate de organul superior al Partidului. Congresul,
care trebuia în principiu să fie convocat o dată la patru ani. Activitatea din
interiorul partidului trebuia desfăşurată conform unor practici
instituţionale democrate: dreptul la dezbatere, fundament al democraţiei
interne a partidului, obligaţia organelor inferioare ale partidului de a aplica
deciziile organelor superioare, acestea constituind baza centralismului
democratic, regula de aur a tuturor partidelor comuniste. Nu de puţine ori
însă funcţionarea democratică din partidele comuniste s-a dovedit a fi o
iluzie. Biroul Politic era cel care-şi asuma funcţia executivă, adică lua
decizii plecând de la informaţiile provenite de la diversele direcţii ale
Comitetului central şi coordonate de Secretariat. Biroul Politic constituia
în fapt instanţa supremă a Partidului, în care se discuta şi se decidea soarta
ţării.
În acest sens, hotărârea plenarei Comitetului central al Partidului
Muncitoresc Român din ianuarie 1950 a contribuit la îmbunătăţirea
structurii partidului. S-au făcut precizări privind: luarea deciziilor şi
emiterea de directive (drepturi care aparţineau numai organelor de
conducere); aparatul de partid, format din secţii ale comitetelor de partid,
avea ca atribuţii principale controlul executării ordinelor, selecţionarea şi
promovarea cadrelor. Pentru studierea permanentă a problemelor
organizatorice şi a analizei muncii de partid s-a înfiinţat un Birou
Organizatoric al Comitetului Central, cu rol în planificarea activităţii
secţiilor Comitetului Central şi repartizarea cadrelor. Comisia Controlului
de partid era noul organism creat pentru epurarea membrilor de partid
indisciplinaţi. Comisia Centrală de Revizie veghea la utilizarea fondurilor
şi bunurilor partidului. Comitetele orăşeneşti şi de plasă au fost înzestrate
cu un puternic aparat de partid. Au fost înfiinţate în baza aceleiaşi hotărâri
organizaţii de partid regionale şi raioanele.
Partidul şi structurile sale, Biroul Politic, Secretariatul şi
Comitetul Central, reprezentau principalele centre de putere. Biroul Politic
hotăra în toate problemele majore de politică în acord cu directivele
sovietice. În fapt, partidul a devenit un supraguvern, sub egida căruia
Marea Adunare Naţională şi Prezidiul acesteia, Consiliul de Miniştri,
 25

miliţia şi forţele armate, organizaţiile publice şi private funcţionau ca

agenţi ai partidului. Ajutaţi de Moscova, dar şi de o Constituţie care
menţinea aparenţele, comuniştii au reuşit să identifice aparatul de stat cu
aparatul de partid.
Pentru perfecţionarea aparatului represiv, în România a fost
creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP). Decretul
Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 28 august 1948 stabilea: „Domnul
Pintilie Gheorghe se numeşte pe data de 15 august 1945 în gradul de
general locotenent de securitate, cu funcţiunea de Director General”.
Pintilie Gheorghe era de fapt Pintilie Bodnarenco, un agent NKVD, de
origine ucraineană, care îşi românizase numele. Un alt decret, dat tot pe 28
august 1948, preciza numele altor persoane din conducerea serviciilor
DGSP: Nicolschi Alexandru, cu funcţia de subdirector general, Mazaru
Vladimir, cu aceeaşi funcţie, Birtaş Gavril, Dulgheru Mişu, Patriciu
Mihail, Nedelcu Mihail, Kalausek Iosif, toţi cu funcţia de directori. În
conformitate cu art.2 al acestui decret, DGSP avea rolul de a apăra
„cuceririle democratice din interior şi exterior”. Apreciind că „lupta de
clasă se ascute”, partidul îşi propunea să-i lichideze pe cei care urmăreau
„să întoarcă roata istoriei”. Securitatea era împărţită din punct de vedere
administrativ în 10 departamente, numite „direcţii”, acoperind întreg
teritoriul românesc. Fiecare regiune urma să dispună de birouri raionale,
orăşeneşti şi comunale. Securitatea controla activităţile tuturor
ministerelor, ca şi pe cele ale membrilor de partid. DGSP a constituit unul
din principalele instrumente în lupta pentru menţinerea regimului, pentru
păstrarea puterii.
La 31 decembrie 1948 a fost emis decretul pentru înfiinţarea
trupelor Ministerului Afacerilor Interne al României: „Trupele de
securitate, trupele de grăniceri şi pompieri fac parte integrantă din
Ministerul Afacerilor Interne, depinzând din toate punctele de vedere de
acest departament”. La nici o lună, pe 23 ianuarie 1949, a fost creată
Direcţia Generală a Miliţiei, chemată să înlocuiască poliţia şi jandarmeria
(care fuseseră desfiinţate). „Simbol al dictaturii proletare”, miliţia trebuia
să protejeze „drepturile şi libertăţile poporului muncitor şi proprietatea de
stat”. Ea trebuia să emită şi să controleze buletinele de identitate şi
 26

cartelele tuturor persoanelor care locuiau în Republica Populară Română.

Miliţia, subordonată Ministerului Afacerilor Interne, avea filiale în toate
regiunile din ţară.
Ştiinţa şi cultura românească şi inclusiv şcoala se subsumau
modelului sovietic. Ştergerea valorilor tradiţionale, prin diverse
mecanisme juridice şi represive, a permis în fapt politizarea din ce în ce
mai accentuată a tuturor aspectelor vieţii spirituale.
Biserica Ortodoxă, ca şi celelalte Biserici şi confesiuni, au fost
supuse unui tratament represiv, intensificat după preluarea totală a puterii
politice de către Partidul Muncitoresc Român, ele fiind aservite statului
prin succesive epurări ale clerului, prin naţionalizarea proprietăţilor lor, iar
în cazul Bisericii Unite prin chiar lichidarea sa ca entitate autonomă, ea
fiind obligată să se unească cu cea ortodoxă.
Anul 1948 s-a dovedit crucial pentru Biserică. Instaurarea
definitivă a sistemului totalitar a transformat Biserica, înlăturată din viaţa
statului, într-o instituţie marginalizată, „tolerată” de conducerea atee,
activitatea ei limitându-se la cadrul parohial şi la lăcaşul de cult al fiecărei
parohii. Acest an a coincis şi cu declanşarea unui control permanent
exercitat asupra credincioşilor, prin aşa-numiţii „inspectori de culte” din
cadrul Ministerului Cultelor, iar mai târziu al Departamentului Cultelor,
care supravegheau cu foarte mare atenţie instituţiile bisericeşti
(protopopiate, mânăstiri, şcoli teologice, culte eparhiale, Patriarhia).
Alegerea Patriarhului, a majorităţii membrilor Sfântului Sinod şi
a Consiliului Naţional al Bisericii, ca şi a administraţiei patriarhale cu
avizul Partidului-Stat, supunerea întregii organizaţii bisericeşti la un
control financiar direct de către miniştrii comunişti au afectat grav
funcţionarea acestei instituţii. Comportamentul mult mai agresiv faţă de
Biserica Catolică se explica prin structura centralizată a acesteia,
subordonarea ei faţă de Papa de la Roma şi solidaritatea între comunităţile
catolice din întreaga lume.
La 19 iulie 1948 s-a produs abrogarea unilaterală a
Concordatului încheiat între România şi Sfântul Scaun la 10 mai 1927 şi
ratificat prin legea din 10 iunie 1927. Decretul este semnat de ministrul
Cultelor, Stanciu Stoian, de Constantin I. Parhon şi Emil Popa, dar şi de
 27

ministrul Afacerilor Externe, Ana Pauker, şi de ministrul Justiţiei, Avram

Bunaciu. Concordatul incomoda nu numai din punct de vedere politic, dar
şi economic. Stanciu Stoian opina în acest sens: „Prin articolul 14 al
Concordatului se hotărăşte că patronatul statului asupra pământului
catolicilor dispare şi Biserica Romano-Catolică devine ea proprietara
pământului. Aceasta înseamnă câteva sute de mii de ha care trec asupra
catolicilor, împreună cu o seamă de clădiri; diferitele lor congregaţii şi
ordine religioase capătă adevărate privilegii”.
Unirea cu Roma era catalogată de publicaţiile comuniste ca
„antinaţională şi antiistorică”, întrucât rupsese unitatea poporului român,
omiţându-se cu bună ştiinţă rolul pe care Biserica Unită l-a jucat în
promovarea culturii naţionale româneşti în Transilvania. Dr. Petru Groza
afirma într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri din iulie 1948: „Trebuie să
ţinem seama şi de faptul că avem foarte valoroşi episcopi catolici şi uniţi,
mai ales la Cluj, şi că îndeosebi pe aceştia din urmă, care sunt oameni de
mare valoare, noi îi putem folosi pentru acţiunea noastră de revenire a
unităţilor la ortodoxism. Aceşti preoţi uniţi sunt bine pregătiţi şi ne pot fi
de folos în acţiunea noastră”. Acţiunea a fost pusă în practică şi, la 1
octombrie 1948, la Cluj, a fost convocat un congres destinat exact acestui
scop – de readucere a uniţilor „la sânul Bisericii Mamă”. Cu acest prilej,
38 de delegaţi şi 423 de preoţi au semnat un act care confirma trecerea lor
la ortodoxism, din care cauză au fost excomunicaţi imediat din Biserica
Greco-Catolică. Regimul comunist a reacţionat şi la 8 noiembrie 1948 au
fost arestaţi numeroşi preoţi uniţi, iar cei 4 episcopi greco-catolici au fost
înlăturaţi din scaunele lor episcopale. La 1 decembrie 1948, Biserica
Greco-Catolică a încetat să mai existe.
Strategia faţă de Biserica Romano-Catolică şi Biserica Greco-
Catolică a constat nu în a o desfiinţa, ci în a o manipula, urmărind
înlocuirea controlului Vaticanului, prin controlul statului român. Biserica
Romano-Catolică a fost ţinută într-o stare ambiguă, fiind tolerată, dar nu
recunoscută.
S-a desfăşurat o campanie vizând restructurarea vechiului sistem
de valori şi a instituţiilor de cultură. Această campanie a presupus şi
obturarea comunicării dintre cultura românească şi cea europeană.
 28

Lichidarea treptată a presei de opoziţie, a manifestărilor culturale

„burgheze”, monopolizarea culturii române de către Asociaţia Română de
Strângere a Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), intensa acţiune de
rusificare prin: crearea editurii şi a librăriei Cartea Rusă (1946), a
Institutului de Studii Româno-Sovietice (1947), a Institutului de Limbă
Rusă „Maxim Gorki” (1948), toate acestea aveau un scop propagandistic,
de proslăvire a Uniunii Sovietice şi de denigrare a culturii naţionale şi a
celei din „lagărul imperialist”.
Un obiectiv fundamental urmărit de Partidul Muncitoresc Român
a fost reorganizarea economiei pe baza concepţiei staliniste. Prezentată ca
o acţiune de „modernizare”, aceasta însemna înainte de toate „proprietatea
comună”, prin industrializare şi planificare, precum şi prin colectivizarea
agriculturii.
Industrializarea nu a fost un proces strict economic. Dimensiunea
politico-ideologică a industrializării a vizat transformarea societăţii civile.
Crearea „societăţii fără clase” prin industrializare presupunea astfel
dezarticularea vechii societăţi şi eliminarea acelor categorii sociale care,
legate de proprietatea privată, erau privite ca fiind ostile regimului.
Înainte de a lansa programul radical de industrializare, Partidul
Muncitoresc Român trebuia să devină mai întâi proprietarul economiei
româneşti. Acest fapt a fost posibil prin acţiunea de naţionalizare, care a
constituit punctul de ruptură de vechile relaţii. Trecerea principalelor
mijloace de producţie din mâna particularilor în proprietatea statului, care
le conducea după planuri unice şi centralizate, a constituit una din
trăsăturile definitorii ale tuturor societăţilor socialist-totalitare.
Naţionalizarea a constituit subiectul mai multor şedinţe ale
conducerii Partidului Muncitoresc Român, chiar de la începutul anului
1948. În perioada ianuarie-iunie 1948, a fost elaborat planul general de
acţiune, care cuprindea formarea unei Comisii Superioare de
Naţionalizare, ai cărei membri erau reprezentanţi ai Consiliului Superior
Economic (creat la 21 septembrie 1945, cu menirea de a „coordona şi
planifica economia ţării”). ai Ministerului Industriei, Ministerului
Afacerilor Interne, Ministerului de Finanţe şi ai Ministerului de Justiţie.
 29

Comisia Superioară de Naţionalizare avea sprijinul unei comisii tehnice de

naţionalizare şi a 35 de comisii judeţene.
Constituţia din 13 aprilie 1948 făcea şi ea trimiteri la
naţionalizare, pregătind terenul în acest sens. Articolul 6 prevedea:
„Bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile,
apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe
apă şi pe mare, poşta, telegraful, telefonul şi radioul aparţin ca bunuri
comune poporului”. Articolul 11 stipula: „Când interesul general o cere,
mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt
proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni
proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiile prevăzute de
lege”. Acest ultim articol a creat baza juridică a naţionalizării.
Aprobată iniţial de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc
Român, ulterior de Consiliul de Miniştri (10 iunie 1948), legea pentru
naţionalizarea principalelor mijloace de producţie a fost în final votată, în
unanimitate, de Marea Adunare Naţională. De remarcat maniera de
adoptare a legii: Partidul Muncitoresc Român a luat o hotărâre, pe care
celelalte foruri de putere (Guvernul, Parlamentul) şi-au însuşit-o. Decizia
de la centru era ordin pentru executanţi, instituţiile fiind democratice în
formă, dar lipsite de substanţă în fond. Întreprinderile naţionalizate au
trecut în proprietatea statului cu întregul activ: clădiri, instalaţii, accesorii,
materii prime, mărfuri semifabricate sau finite, alte bunuri sau valori.
Legea din iunie 1948 a expropriat cinci categorii principale de
întreprinderi: cele industriale, indiferent de mărimea lor; cele enumerate în
listele anexate legii, care cuprindeau 672 de întreprinderi industriale, şi în
patru liste cuprinzând 371 de întreprinderi de transporturi; cele care
utilizau un anumit număr de salariaţi; cele cu peste 100 de salariaţi, de
exemplu, întreprinderile metalurgice prelucrătoare; cele care posedau
anumite instalaţii şi depăşeau forţa motrice de 10 CP; cele care aveau o
capacitate teoretică sau practică de o anumită producţie, care varia însă în
funcţie de ramură. Legea naţionalizării mai stabilea, printre altele: a)
excepţiile de la naţionalizare: „Nu intră în prevederile legii de faţă şi nu se
naţionalizează întreprinderile sau partea din capitalul acestora care se
găsesc în proprietatea unui stat făcând parte din Naţiunile Unite, care a
 30

dobândit bunuri ca urmare a executării Tratatului de Pace, sau prin

achitarea unor obligaţiuni de despăgubiri izvorând din starea de război”
(art.5); b) procedura: „Până în momentul preluării întreprinderilor de către
noua conducere, conform inventarului şi bilanţului pe care întreprinderile
sunt obligate să le încheie în acest scop, vechea conducere stă la dispoziţia
celei noi, pentru orice lămurire, fiind responsabilă pentru lipsurile
constatate” (art.8-10); c) modul în care se acordau despăgubirile: „În acest
scop se instituie «Fondul Industriei Naţionalizate», persoană juridică de
drept public, autonomă, cu sediul în Bucureşti. Pentru sumele datorate,
«Fondul Industriei Naţionalizate» va emite obligaţiuni pe care le va
răscumpăra din beneficiul net al întreprinderilor naţionalizate” (art.11); d)
„gestiunea «Fondului Industriei Naţionalizate» este supusă Ministerului de
Finanţe” (art.12).
O altă metodă utilizată în vederea subordonării societăţii a fost
colectivizarea. În fapt, era vizată distrugerea proprietăţii private ţărăneşti,
o condiţie sine qua non a stabilirii controlului Partidului Muncitoresc
Român şi în acest domeniu. Noii conducători au procedat iniţial la o
redistribuire a pământului (printr-o reformă agrară), apoi la colectivizarea
lui. Transformarea socialistă a agriculturii reprezenta deposedarea
ţăranilor de dreptul de a stăpâni individual o suprafaţă agricolă, oricât de
mică ar fi fost ea. Proprietatea nu o constituia problema pământului, ci
problema politică, şi anume lichidarea independenţei economice a celei
mai numeroase părţi din populaţia ţării, care dacă nu era adversară, în
sensul unei atitudini active, ordinii instaurate de Partidul Comunist, era cel
puţi refractară, adică practica rezistenţa pasivă şi îndelungată.
Între 2-5 martie 1949 s-a desfăşurat Plenara Comitetului Central
al Partidului Muncitoresc Român, care fixa ca obiectiv imediat lichidarea
chiaburimii, a cărei Rezoluţie a fost unul din textele de bază în problema
colectivizării.
Noua politică a Partidului Muncitoresc Român se baza pe
tacticile oficial adoptate de Uniunea Sovietică cu 20 de ani înainte, aşa-
numita lozincă triplă şi indivizibilă: sprijinirea pe ţăranii săraci, câştigarea
ţăranilor mijlocaşi, izolarea şi distrugerea kulac-ilor (chiaburilor).
Rezoluţia Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 2-5
 31

martie 1949 anunţa şi rolul pe care gospodăriile agricole colective urmau

să-l deţină în procesul de transformare socialistă a agriculturii.
În anul 1952 s-au produs evenimente importante pentru evoluţia
structurilor politice din România. În primul rând a fost tranşat un
îndelungat conflict existent între principalele cadre de conducere ale
Partidului Muncitoresc Român.
La şedinţa plenară a Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român din 29 februarie – 1 martie 1952, Vasile Luca a fost
acuzat de grave „greşeli” şi fraude în aplicarea reformei monetare
desfăşurate la începutul anului. Hotărârea Comitetului Central al
Partidului Muncitoresc Român cu privire la rezultatele reformei băneşti şi
sarcinile partidului preciza atitudinea vârfurilor puterii faţă de Vasile
Luca. Oficial, ministrul e Finanţe a fost acuzat că „poartă o mare
responsabilitate pentru greşelile săvârşite de Ministerul Finanţelor şi
Banca de Stat, înainte şi în timpul înfăptuirii reformei băneşti, greşeli care
au persistat şi după reforma bănească. Pierzând vigilenţa politică,
tovarăşul Luca a dat Ministerul Finanţelor şi Banca de Stat pe mâna unor
elemente antipartinice şi antistatale, care au adus mari pagube partidului şi
statului în timpul pregătirii şi înfăptuirii reformei băneşti. Aceste elemente
au căutat să-l contrapună pe tovarăşul Luca conducerii partidului.
În conformitate cu versiunea oficială, după această şedinţă
plenară, Vasile Luca a purtat discuţii separate cu Ana Pauker şi Teohari
Georgescu. Ca urmare, la 13 martie 1952, la o întrunire organizată de către
o comisie a Comitetului Central pentru a trata cazul celor trei
nomenclaturişti, Luca a retractat recunoaşterea greşelilor făcute, fiind
susţinut de Ana Pauker şi Teohari Georgescu. În cursul aceleiaşi luni,
Vasile Luca şi asociaţii săi, ministrul adjunct de Finanţe, preşedintele
Băncii Naţionale şi Teohari Georgescu, ministru de Interne, ministrul
adjunct al Comerţului Exterior au fost demişi din funcţii.
Partidul Muncitoresc Român a cunoscut astfel în prima jumătate
a anului 1952 o epurare radicală, care a fost însoţită nu doar de eliminarea
unor cadre, ci şi de reorganizarea structurilor:
 32

Organul de partid
Biroul Politic
Biroul Organizatoric
Secretariatul redus de la
Numărul
de membri
Componenţa nominală
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Alexandru
Moghioroş, Iosif Chişinevschi, Miron
A fost Constantinescu, Gheorghe Apostol, Chivu
redus de la Stoica, Emil Bodnăraş, Petre Borilă,
13 la 9 Constantin Pârvulescu.
Membri supleanţi: Iosif Rangheţ, Dumitru
Coliu
Alexandru Moghioroş, Gheorghe Apostol,
A fost Petre Borilă, Chivu Stoica, Ana Pauker,
redus de la Gheorghe Stoica, Leonte Răutu, Gheorghe
17 la 11 Florescu, Sorin Toma, Liuba Chişinevschi,
Nicolae Ceauşescu
Gheorghe Gheorghiu-Dej (secretar general),
A fost Iosif Chişinevschi (ideologie, doctrină),
Alexandru Moghioroş (cadre), Miron
7 la 5 Constantinescu (planificare), Gheorghe
Apostol (problemele ţăranilor şi muncitorilor

În 1952, la 27 septembrie, a fost adoptată o nouă lege

fundamentală. Aceasta era apreciată ca fiind Constituţia „construirii
socialismului”, rezultatul transformărilor structurale ale societăţii
româneşti. Ea consacra rolul dominant al sectorului socialist în economia
naţională, în orânduirea socială şi de stat a României şi statua Partidul
Muncitoresc Român drept forţa politică conducătoare, a tuturor
„organizaţiilor celor ce muncesc” şi a organelor şi instituţiilor de stat. Se
aprecia că Republica Populară Română, un „stat al oamenilor muncii de la
oraşe şi sate”, „a luat naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii
Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării României de către
glorioasă Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului
muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist, să
doboare dictatura fascistă, să nimicească puterea claselor exploatatoare şi
să făurească statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin
intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România”. Totodată se
afirma că: „Făurirea şi întărirea statului de democraţie populară, prietenia
 33

şi alianţa cu marea Uniune Sovietică, sprijinul şi ajutorul ei dezinteresat şi

frăţesc asigură independenţa, suveranitatea de stat, dezvoltarea şi înflorirea
Republicii Populare Române”. Era clar definită şi politica externă: „de
apărare a păcii, de prietenie şi alianţă cu URSS şi cu ţările de democraţie
populară”. Potrivit Constituţiei: „regimul de stat al Republicii Populare
Române este regimul democraţiei populare, care reprezintă puterea
oamenilor muncii”. „Statul român democrat-popular, stat unitar, suveran şi
independent” avea stabilite mai multe prerogative: „a) apără independenţa
şi suveranitatea poporului român, cuceririle oamenilor muncii de la sate şi
oraşe, drepturile şi libertăţile şi puterea oamenilor muncii împotriva
poporului muncitor; b) asigură întărirea şi dezvoltarea forţelor de
producţie ale ţării, prin industrializarea ei socialistă, prin transformarea
socialistă treptată a agriculturii pe baza liberului consimţământ al ţăranilor
muncitori; c) organizează şi dezvoltă economia planificată […]; d)
organizează apărarea Republicii de duşmanii externi şi conduce forţele
armate ale ţării; e) asigură securitatea internă a cetăţenilor, îi face
inofensivi şi reprimă pe duşmanii poporului”.
Comparativ cu Constituţia din 1948 au survenit unele modificări
privind Marea Adunare Naţională. Au fost introduse trei noi prerogative:
stabilirea planurilor economiei naţionale; modificarea împărţirii pe regiuni
a teritoriului Republicii Populare Române; controlul general asupra
aplicării Constituţiei.
Marea Adunare Naţională era lipsită de posibilitatea de a decide
consultarea prin referendum a poporului, aceasta fiind acum atribuită
Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Schimbări au intervenit în
componenţa Prezidiului Marii Adunări Naţionale (prerogativele sale
rămâneau în forma stabilită în 1948), el fiind format dintr-un preşedinte,
doar doi vicepreşedinţi, un secretar şi 13 membri. Toate aceste noutăţi nu
au influenţat însă activitatea organului suprem al puterii de stat, el
păstrându-şi funcţia decorativă.
Capitolul V, intitulat Organele administraţiei de stat ale
Republicii Populare Române, făcea referiri la puterea executivă. „Organul
suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat este Consiliul de Miniştri
al Republicii Populare Române” (art.42). Consiliul de Miniştri era
 34

constituit de Marea Adunare Naţională, fiind format din: preşedintele

guvernului; vicepreşedinţii guvernului; preşedintele Comitetului de Stat al
Planificării; preşedintele Comisiei Controlului de Stat; miniştri;
preşedintele Comitetului de Stat al Aprovizionării; preşedintele
Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole; preşedintele
Comitetului Învăţământului Superior; preşedintele Comitetului pentru
Cinematografie; preşedintele Comitetului pentru Artă. Prerogativele
Guvernului rămâneau aceleaşi ca în precedenta Constituţie.
Organele locale ale puterii de stat în regiuni, raioane, oraşe şi
comune (în 1949 se săvârşise reforma administrativă) erau „Sfaturile
Populare ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate”. În componenţa lor
intrau deputaţi „aleşi pe timp de doi ani de către oamenii muncii din
regiunea, raionul, oraşul şi comuna respectivă”. Modificarea denumirii
acestor organe locale ale puterii de stat nu a presupus şi o redefinire a
atribuţiilor acestora.
În capitolul Instanţele judecătoreşti şi procuratura se preciza că
„justiţia Republicii Populare Române se înfăptuieşte de către Tribunalul
Suprem al Republicii Populare Române, Tribunalele populare, precum şi
de către instanţele judecătoreşti speciale înfiinţate prin lege”. Politizarea
justiţiei era clar exprimată: „Tribunalele apără regimul de democraţie
populară şi cuceririle poporului muncitor; asigură legalitatea populară,
proprietatea obştească şi drepturile cetăţenilor”. În aceeaşi ordine de iei, se
aprecia că: „Judecarea proceselor la toate instanţele se face cu participarea
asesorilor populari, afară de cazurile când legea dispune altfel”. Tribunalul
Suprem al Republicii Populare Române era ales pe termen de cinci ani de
Marea Adunare Naţională şi supraveghea activitatea tuturor instanţelor
judecătoreşti din România.
O inovaţie adusă de Constituţia din 1952, preluată din legea
sovietică, era Procuratura. Aceasta era învestită cu puterea supremă
supervizantă, pentru a asigura respectarea legii de către ministere şi alte
organe centrale, de către organele locale ale puterii de stat, de oficiali şi de
către cetăţeni. Ea era împărţită în două segmente, avea un personal
calificat şi era controlată de organele de partid.
 35

Potrivit legii fundamentale, în România existau trei formaţiuni

social-economice: formaţiunea socialistă; mica producţie de mărfuri;
formaţiunea particular-capitalistă.
Naţionalizarea şi colectivizarea erau procese aflate în plină
desfăşurare: „Fundamentul formaţiunii social-economice socialiste este
proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie care au fie forma
proprietăţii de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietăţii
cooperatiste, colective (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a
organizaţiilor cooperatiste). În formaţiunea socialistă a economiei
naţionale este lichidată exploatarea omului de către om”. Existenţa unor
„rămăşiţe capitaliste” nu era negată: „Formaţiunea particular-capitalistă în
Republica Populară Română cuprinde gospodăriile chiabureşti,
întreprinderile comerciale particulare, micile întreprinderi nenaţionalizate,
bazate pe exploatarea muncii salariate”.
Era recunoscută o clasă nouă, privilegiată, cea a membrilor de
partid: „Cetăţenii cei mai activi şi mai conştienţi din rândurile clasei
muncitoare şi din rândurile celorlalte pături ale oamenilor muncii în lupta
pentru întărirea şi dezvoltarea regimului de democraţie populară şi pentru
construirea societăţii socialiste”. De asemenea, se preciza: „Partidul
Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor care
muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat”. Pe lângă satisfacerea
serviciului militar şi apărarea patriei, cetăţenii aveau noi obligaţii: de a
respecta Constituţia şi legile statului „de democraţie populară”; de a păzi,
întări şi dezvolta proprietatea obştească socialistă; de a respecta disciplina
muncii; de a contribui activ la „întărirea regimului de democraţie populară
şi de propăşirea economică şi culturală a ţării”.
Intervalul de aproape trei ani care s-a scurs între moartea lui
Stalin şi Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român a fost folosit
de elita conducătoare pentru a-şi consolida poziţia, 1952-1955 fiind
perioada unei intense instituţionalizări a Partidului, a unei selecţionări
atente a cadrelor, a anihilării oricărei tentative de uzurpare a puterii.
În 1957, Gheorghiu-Dej a reuşit să se debaraseze de ultimii săi
rivali din conducerea partidului – Miron Constantinescu şi Iosif
Chişinevschi. Un an mai târziu, în urma unor subtile manevre de culise, în
 36

care un rol important l-a jucat Emil Bodnăraş, Gheorghiu-Dej a obţinut

retragerea trupelor sovietice din România.
Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român, ale cărui
lucrări s-au desfăşurat la Bucureşti între 20-25 iunie 1960.
Prin Legea nr.1 din 25 martie 1961 s-a modificat Constituţia,
creându-se o nouă instituţie – Consiliul de Stat al Republicii Populare
Române, care înlocuia Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Acesta era
„organul suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă, subordonat
Marii Adunări Naţionale”. Atribuţiile sale principale au fost în parte
preluate de Prezidiul Marii Adunări Naţionale: stabilea, fără a putea să
modifice Constituţia, norme cu putere de lege; îi numea şi revoca pe
preşedintele Tribunalului Suprem şi pe procurorul general; controla
activitatea Consiliului de Miniştri, a ministerelor şi a celorlalte organe
centrale ale administraţiei de stat, precum şi activitatea Procuraturii;
controla hotărârile Sfaturilor Populare; îi revoca pe comandantul suprem
al forţelor armate.
Prin competenţa dată Consiliului de Stat de a stabili „norme cu
putere de lege” în perioada dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, s-a
impus procedeul guvernării ţării prin decrete. Astfel, se anula prevederea
conform căreia Marea Adunare Naţională era „unicul organ legiuitor al
Republicii Populare Române”, activitatea ei reducându-se, de cele mai
multe ori, la confirmarea unui pachet de decrete pe care le vota în bloc, ele
fiindu-i supuse spre dezbatere de Consiliul de Stat.
În funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat a fost ales
Gheorghiu-Dej, care era şi primul secretar al Comitetului Central al
Partidului Muncitoresc Român.
În aprilie 1962 s-a încheiat acţiunea de colectivizare a
agriculturii, apreciindu-se că „socialismul a învins definitiv la oraşe şi
sate”.
Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din
aprilie 1964 a marcat o cotitură în istoria României. Declaraţia adoptată
cu acel prilej a fost receptată pe plan internaţional ca un adevărat act de
independenţă a ţării faţă de Uniunea Sovietică.
 37

Anul 1965 a adus modificări substanţiale în evoluţia regimului

Partidului-Stat. În primul rând, liderul incontestabil al comunismului
românesc de la acea dată a decedat la 19 martie 1965, în momentul
deplinei sale puteri şi popularităţi. Comunicatul de presă anunţa:
„Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, Consiliul de Stat şi
Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române anunţă cu adâncă
durere încetarea din viaţă în ziua de 19 martie, orele 17 şi 43 de minute,
după o boală grea, a tovarăşului prim secretar al Comitetului Central al
Partidului Muncitoresc Român, preşedintele Consiliului de Stat al
Republicii Populare Române, fiu credincios al clasei muncitoare şi al
poporului român, conducător iubit al partidului şi poporului nostru”.
Succesorul lui Gheorghiu-Dej a fost desemnat Nicolae
Ceauşescu: „În ziua de 22 martie 1965 a avut loc şedinţa plenară a
Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. La propunerea
Biroului Politic, Plenara a ales în unanimitate în funcţia de prim secretar al
Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român pe tovarăşul Nicolae
Ceauşescu”. Acesta îşi lua angajamentul de a duce „o luptă hotărâtă pentru
întărirea unităţii, a disciplinei de fier a partidului nostru, să fim necruţători
cu cei care încearcă să lovească în unitatea de monolit a partidului nostru.
Să cinstim memoria scumpului nostru tovarăş de muncă şi luptă, a
tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, aplicând în viaţă linia elaborată de
el şi cuprinsă în Declaraţia din aprilie 1964”.
Cel de-al IV-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român s-
a desfăşurat în zilele de 19-24 iulie 1965, la Bucureşti. Au survenit cu
acel prilej modificări în denumirea şi în structura Partidului-Stat. S-a decis
ca: „Partidul nostru să poarte denumirea de Partidul Comunist Român.
Comitetul Central s-a călăuzit de faptul că această denumire corespunde
cel mai bine schimbărilor care au avut loc în societatea noastră, stadiului
actual de dezvoltare a partidului, scopului său final – construirea societăţii
comuniste”. Aprobarea noii denumiri a determinat şi necesitatea
schimbării numerotării Congreselor, astfel cel de-al IV-lea Congres al
Partidului Muncitoresc Român a devenit Congresul al IX-lea al Partidul
Comunist Român.
 38

Raportul Comitetului Central cu privire la activitatea partidului în

perioada dintre Congresul al VIII-lea şi al IX-lea, prezentat de Nicolae
Ceauşescu, evidenţia unele aspecte importante înregistrate în perioada
161-1965. Numărul membrilor de partid era la acea dată de 1.450.000,
fiecare al 10-lea cetăţean major al ţării fiind membru al Partidului
Comunist Român. Congresul a decis modificări în structura de conducere
a Partidului Comunist Român. Astfel, Comitetul Central, organul suprem
de conducere, alegea următoarele organisme: Comitetul Executiv,
Prezidiul Permanent, Secretariatul. Atribuţiile acestora erau:

Structura Funcţia
Comitetul
Asigura conducerea partidului între Plenare
Executiv
Prezidiul Rezolva problemele politice curente ale
Permanent partidului
Organiza şi controla îndeplinirea hotărârilor
Secretariatul
partidului şi selectarea cadrelor

Comitetul Executiv înlocuia fostul Birou Politic, iar funcţia de

prim secretar dispărea, revenindu-se la cea de secretar general al
Comitetului Central. Motivaţia acestor schimbări a fost oferită chiar de
Nicolae Ceauşescu: „Ţinând cont de creşterea numărului membrilor de
partid, de faptul că în componenţa Comitetului Central va trebui să se
reflecte această creştere. Comisia consideră că actuala formă
organizatorică – Biroul Politic – nu mai corespunde noilor condiţii şi că
este necesar un organ executiv mai cuprinzător, care să aibă posibilitatea
de a îndeplini mai bine rolul de conducător al activităţii partidului între
Plenare”. Conform Statutului, Plenarele se ţineau o dată la 2-4 luni, iar
Prezidiul Permanent era organul desemnat să rezolve zi de zi problemele
cu care se confrunta Partidul. El reunea practic pe cei mai influenţi
membri ai Partidului Comunist Român. În funcţia de secretar general al
Comitetului Central al Partidului a fost ales Nicolae Ceauşescu.
Preşedintele Consiliului de Stat a fost desemnat Chivu Stoica, iar Ion
Gheorghe Maurer a fost reconfirmat în funcţia de preşedinte al Consiliului
de Miniştri.
 39

La 21 august 1965 a fost adoptată o nouă Constituţie, care

stabilea şi noua denumire a ţării: Republica Socialistă România. Legea
fundamentală statua existenţa economiei bazată pe „proprietatea
socialistă” asupra mijloacelor de producţie, rolul conducător al Partidului
Comunist Român în întreaga viaţă a societăţii, „conducerea colectivă” ca
principiu de bază în activitatea de stat. Se preciza: „În Republica Socialistă
România, forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist
Român”. În ceea ce privea forma de stat: „România este republică
socialistă. Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de
la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar. Teritoriul său este
inalienabil şi indivizibil”. În Republica Socialistă România, întreaga
putere aparţinea „poporului liber şi stăpân pe soarta sa. Puterea poporului
se întemeiază pe alianţa muncitorească-ţărănească. În strânsă unire, clasa
muncitoare – clasa conducătoare în societate – ţărănimea, intelectualitatea,
celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate,
construiesc orânduirea socialistă, creând condiţiile trecerii la comunism”.
Constituţia din 1965 nu aducea modificări semnificative în ceea
ce privea atribuţiile Marii Adunări naţionale; aceasta reprezenta în
continuare „organul suprem al puterii de stat, unicul organ legiuitor al
Republicii Socialiste România” (art.42). Erau prevăzute câteva prerogative
noi, care nu modificau însă substanţa actului decizional, acesta rămânând
de competenţa partidului: reglementarea sistemului electoral, organizarea
judecătorească şi a Procuraturii; stabilea normele de organizare şi
funcţionare a Sfaturilor Populare; decidea organizarea administrativă a
teritoriului; ratifica şi denunţa tratatele internaţionale care implicau
modificarea legilor; alegea şi revoca Consiliul de Stat; asigura organizarea
Consiliului de Miniştri şi revocarea acestuia; alegea şi revoca Tribunalul
Suprem şi pe procurorul general; hotăra în exclusivitate asupra
constituţionalităţii legilor; controla activitatea Tribunalului Suprem;
stabilea linia generală a politicii externe; proclama starea de necesitate în
unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării şi starea de război.
Legea fundamentală din 1965 statua: „Consiliul de Miniştri este
organul suprem al administraţiei de stat”. Erau precizate principalele
atribuţii ale guvernului, două dintre ele fiind nou introduse: înfiinţarea
 40

organizaţiilor economice, a întreprinderilor şi instituţiilor de stat de interes

republican şi sprijinirea de către guvern a organizaţiilor de masă şi
obşteşti. Componenţa Consiliului de Miniştri era modificată faţă de cea
din 1952: primul-ministru, viceprim-miniştrii, miniştrii, secretarii de stat,
precum şi preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat
prevăzute de lege. Membri ai guvernului socialist erau şi preşedintele
Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor, preşedintele
Uniunii Naţionale a Cooperativelor Agricole de Producţie, preşedinta
Consiliului Naţional al Femeilor, primul-secretar al Comitetului Central al
Uniunii Tineretului Comunist. Activitatea Guvernului se desfăşura
„potrivit principiului conducerii colective, asigurând unitatea de acţiune
politică şi administrativă a ministerelor şi a celorlalte organe ale
administraţiei de stat”.
Rolul justiţiei în acţiunea de subordonare politică a societăţii
româneşti de către Partidul-Stat era şi aici exprimat. Justiţia se înfăptuia în
Republica Socialistă România prin „Tribunalul Suprem, tribunalele
regionale, tribunalele populare, precum şi prin tribunalele militare
înfiinţate potrivit legii”. Prin activitatea de judecată tribunalele apărau
„orânduirea socialistă şi drepturile persoanelor”. Nu se înregistrau
modificări în privinţa rolului procuraturii în societatea devenită acum
socialistă.
Constituţia consfinţea transformarea economiei româneşti:
„Economia naţională a României este o economie socialistă, bazată pe
proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie”. În proprietatea
statului socialist intrau bogăţiile de orice natură ale subsolului, minele,
terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie
naturală; fabricile şi uzinele, întreprinderile agricole de stat, staţiunile
pentru mecanizarea agriculturii; căile de comunicaţie, mijloacele de
transport, telecomunicaţiile de stat; fondul de clădiri şi locuinţe; baza
materială a instituţiilor social-culturale de stat. Statul sprijinea şi ocrotea
proprietatea Cooperativelor Agricole de Producţie (CAP). El garanta
ţăranilor care nu se înscriau în aceste asociaţii proprietatea pământului pe
care îl lucrau ei înşişi şi familiile lor.
 41

Prima modificare semnificativă a Constituţiei din 1965 s-a produs

în februarie 1968 şi privea reorganizarea administrativă a teritoriului, prin
reîmpărţirea ţării în judeţe, înlocuindu-se regiunile şi raioanele de
inspiraţie sovietică. Sfaturile populare deveneau Consilii populare, o
revenire parţială la vechea denumire, preşedinţii comunelor rurale şi
urbane reluau denumirea de primari. Erau reînfiinţate municipiile (oraşele
mari), iar capitala nu mai era împărţită în raioane, ci în sectoare. Această
organizare administrativă a implicat şi o reorganizare teritorială
judecătorească şi a organelor de procuratură. Tribunalele populare au
redevenit judecătorii, iar cele regionale, judeţene. Se întărea rolul
Consiliului de Miniştri şi al Consiliilor populare, deci al puterii executive.
Durata mandatelor Consiliilor populare era de 4 ani, indiferent de tipul lor.
Constituţia era republicată cu o nouă enumerare.
Legea din 26 decembrie 1968 modifica modul de alegere a
judecătorilor şi a procurorilor-şefi de judeţe. Consiliile populare judeţene
şi ale municipiului Bucureşti îi alegeau şi revocau pe judecători, pe
asesorii populari şi pe judecătorii-şefi. Procuratura avea şi obligaţia de a
„apăra orânduirea socialistă”.
Pentru a-şi consolida autoritatea, Ceauşescu a urmărit să înlăture
vechea gardă din timpul lui Gheorghiu-Dej. Astfel, în 1968, Alexandru
Drăghici a fost destituit din funcţia de ministru al Afacerilor Interne, sub
motiv că comisese abuzuri şi ilegalităţi, fiind principalul vinovat pentru
uciderea frunaşului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu. Apoi, în anii următori,
Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica au fost plasaţi în posturi de mai mică
importanţă. În paralel, Nicolae Ceauşescu a acumlat funcţii importante, în
1967 fiind ales şi preşedinte al Consiliului de Stat.
În acelaşi timp, Nicolae Ceauşescu a desfăşurat o intensă
activitate internaţională, în urma căreia a obţinut un real prestigiu. Între
acţiunile cele mai spectaculoase s-au numărat: stabilirea de relaţii
diplomatice cu R.F. Germană în 1967, menţinerea relaţiilor dintre
România şi Israel în timpul şi după „războiul de şase zile”, când toate
statele socialiste, la solicitarea Moscovei, au rupt relaţiile diplomatice cu
statul evreu. Culmea succesului său a fost atinsă în 1968, când s-a opus
invaziei Cehoslovaciei de către trupele ţărilor membre ale Tratatului de la
 42

Varşovia: „Nimic nu poate justifica săvârşirea acestui act, ocuparea

militară a Cehoslovaciei socialiste”, a spus Ceauşescu la adunarea
populară desfăşurată în acele zile la Bucureşti. România a devenit un
important centru al diplomaţiei mondiale, liderul de la Bucureşti
implicându-se în rezolvarea unor situaţii delicate (stabilirea relaţiilor între
China şi SUA, semnarea păcii între Israel şi Egipt etc.).
La Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, din august
1969, s-a instituit funcţia de secretar general al Partidului, care era ales de
Congres. Astfel, Nicolae Ceauşescu nu mai era subordonat Comitetului
Central, consecinţa imediată fiind creşterea puterii sale politice. La 28
martie 1974 a fost din nou modificată Constituţia din 1965, introducându-
se funcţia de Preşedinte al României, ales de Marea Adunare Naţională.
La Titlul III, Organele supreme ale puterii de stat, după secţiunea
Consiliul de Stat, era introdusă o nouă secţiune, cu titlul Preşedintele
Republicii Socialiste România, cuprinzând un număr de 6 articole.
Prerogativele Preşedintelui erau următoarele: prezida Consiliul de Stat;
reprezenta puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale; era
comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării
Republicii Socialiste România; prezida şedinţele Consiliului de Miniştri,
atunci când era necesar; stabilea măsurile de importanţă deosebită ce
priveau interesele supreme ale ţării, care urmau să fie supuse de către
Marea Adunare Naţională spre consultare poporului, prin referendum; îi
numea şi revoca la propunerea primului-ministru pe viceprim-miniştri,
miniştri şi pe preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat;
numea şi revoca pe membrii Tribunalului Suprem; îi numea şi revoca pe
preşedintele Tribunalului şi pe procurorul general în perioada dintre
sesiunile Marii Adunări Naţionale; acorda graţierea, precum şi gradele
militare de amiral, general şi mareşal; conferea decoraţii; acorda dreptul la
azil; încheia tratate internaţionale în numele Republicii Socialiste
România; stabilea rangurile misiunilor diplomatice; proclama starea de
necesitate în caz de urgenţă; emitea decrete prezidenţiale şi decizii.
Crearea instituţiei Preşedinţiei a semnificat practic momentul
culminant al personalizării regimului Partidului-Stat. Titularul acesteia
 43

cumula funcţii transferate de la Marea Adunare Naţională şi de la

Consiliul de Stat, ele conferindu-i cea mai mare aputere în stat.
Din martie 1974, puterea lui Nicolae Ceauşescu a devenit
discreţionară, constituindu-se un adevărat cult al personalităţii sale.
Instituţiile statului şi cei care se aflau în fruntea lor acţionau pe baza
indicaţiilor secretarului general al partidului. A doua personalitate în
conducerea statului a devenit soţia acestuia, Elena Ceauşescu.
În 1985, în Uniunea Sovietică a venit la putere Mihail Gorbaciov.
Încercând să scoată sistemul din criză, acesta a inaugurat politica glasnosti
(transparenţă) şi perestroika (reconstruţie). Aceste schimbări au fost
privite cu ostilitate de Nicolae Ceauşescu. În timp ce în unele state
socialiste – Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia – s-a pornit pe calea
reformelor, în România regimul a devenit tot mai rigid şi conservator. Pe
de altă parte, faptul că Gorbaciov a iniţiat un dialog personal cu liderii
Occidentului, în primul rând cu cei din SUA, a diminuat considerabil rolul
lui Ceauşescu pe arena internaţională, el nemaifiind un „mijlocitor” în
relaţiile dintre Est şi Vest. Mai mult, încălcarea drepturilor omului în
România a devenit subiectul unor reuniuni internaţionale, fapt ce arunca o
lumină negativă asupra regimului de la Bucureşti.
Decizia lui Nicolae Ceauşescu din 1981 de a achita întreaga
datorie externă a României (de circa 10 miliarde $) a fost urmată de o
forţare excesivă a exportului, pentru procurarea valutei necesare. Din
1984-1985, situaţia materială a populaţiei a început să se deterioreze tot
mai mult, ajungându-se la introducerea de cartele pentru produsele de
primă necesitate şi la raţionalizarea consumului de energie electrică şi
termică.
Faptul că Gorbaciov s-a angajat ca Uniunea Sovietică să nu
intervină în treburile interne ale „ţărilor surori” (aşa cum făcuseră
predecesorii săi în 1956 şi 1968) a încurajat mişcările reformatoare, care
au dus la prăbuşirea regimurilor socialist-totalitare din Europa.
Anul 1989 – când s-a declanşat principiul dominoului (căderea
succesivă a regimurilor totalitare de extremă stânga din Europa) – găsea
România într-o stare de izolare internaţională, cu un regim refractar la
orice reforme democratice. Acest fapt a ieşit în evidenţă la Congresul al
 44

XIV-lea al Partidului Comunist Român, din noiembrie 1989, când Nicolae

Ceauşescu a fost reales în funcţia de secretar general.

CONSTITUŢIA DIN 1952

CAPITOL INTRODUCTIV

Republica Populară Română este un Stat al oamenilor muncii de

la oraşe şi sate.
Republica Populară Română a luat naştere ca urmare a victoriei
istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării
României de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă
poporului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de Partidul
Comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească puterea claselor
exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară, care
corespunde pe deplin năzuinţelor maselor populare din România.
Astfel s-a putut încununa cu o victorie istorică lupta de secole
dusă de poporul muncitor român pentru libertate şi independenţă
naţională, luptele eroice ale clasei muncitoare aliată cu ţărănimea
muncitoare pentru doborârea regimului capitalisto-moşieresc şi scuturarea
jugului imperialist.
Făurirea şi întărirea statului de democraţie populară, prietenia şi
alianţa cu marea Uniune Sovietică, sprijinul şi ajutorul ei dezinteresat şi
frăţesc asigură independenţa, suveranitatea de Stat, dezvoltarea şi
înflorirea Republicii Populare Române.
Forţele armate ale Republicii Populare Române stau de strajă
hotarelor ţării, suveranităţii şi independenţei poporului român, securităţii
sale şi păcii.
Politica externă a Republicii Populare Române este o politică de
apărare a păcii, de prietenie şi alianţă cu Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste şi cu ţările de democraţie populară, o politică de pace şi
prietenie cu toate popoarele iubitoare de pace.
Minorităţile naţionale din Republica Populară Română se bucură
de deplină egalitate în drepturi cu poporul român. În Republica Populară
 45

Română se asigură autonomie administrativ-teritorială populaţiei maghiare

din raioanele secuieşti, unde ea formează o masă compactă.
Prezenta Constituţie a Republicii Populare Române consacră
rezultatele obţinute până acum de oamenii muncii, în frunte cu clasa
muncitoare, în opera de construire a societăţii socialiste în ţara noastră.
Politica Statului de democraţie populară este îndreptată spre
lichidarea exploatării omului de către om şi construirea socialismului.

(Buletinul Oficial nr.1/27 septembrie 1952)

Teme evaluare

 Evoluţia sistemului constituţional în perioada comunistă.

 Rolul Partidului Comunist în viaţa politică, socială, economică.
 Represiunea în perioada comunistă.
 Cauzele prăbuşirii regimului comunist.
 46

BIBLIOGRAFIE:

1. I. Alexandrescu, I. Bulei, I. Mamina, I. Scurtu, Enciclopedia de Istorie a

României, Editura Meronia, 2000.
2. V. Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitasă,
Bucureşti, 1990.
3. Ghiţă, Ionescu, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti,
1994.
4. Vladimir, Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Univers,
Bucureşti, 1995.