Tonalităţi de valuri

Popescu Oana Beatrice, clasa a IX-a,

Liceul de Arte „Margareta Sterian” Buzău
Profesor coordonator: Dulea Oana

Merg, mă opresc, mai merg puţin, dansez pe o alee singuratică, scrijelind uşor un caieţel.
Şi un fir de praf îmi intră-n ochi în timp ce soarele cucereşte uşor-uşor cerul dimineţii. Genele
parcă devorează lumina ce tânjeşte să-şi facă simţită prezenţa, dar nu reuşesc. Clipesc. Lăcrimez.
Mă ustură ochiul. Drept urmare, micul strop de apă sărată pătează pământul. L-am murdărit. Nu
se vede, dar se simte. Doare... Nu pe mine. Nici pe pământ. Ideile se izbesc una de cealaltă în
mintea mea şi explodează precum supernovele în materia neagră, verzie, violet, uşor
strălucitoare, contrastată de lacrimile de praf ce se zdrobesc de pământ. Haos etern, mai mult
bine decât rău. Dar, e atât de relativ…Totul e relativ. Depinde de sensibilitatea fiecăruia, de
perspectiva prin care este privită realitatea. Totul are atat de multe definiţii câte suflete răsuflă
prin aerul murdar. La fel şi noi avem propriile noastre definiţii pentru noi înşine, pentru lume.
Precum celulele, formăm un întreg, formăm lumea.
Definiţia mea despre lume este dulce-acrişoară. Oamenii sunt atât de egoişti, nişte suflete
impregnate cu păcate ce plutesc prin aerul poluat cu fum greu, încins. Fără a ne da seama,
distrugem lumea în care trăim, ne distrugem pe noi înşine. Suntem haos. Haosul lumii, al nostru
de preţ viciu. Ne oglindim pe cerul albastru, oceanul aerian, în tonalităţi de valuri. Haos jos, haos
în văzduh, haos pretutindeni. Prea mult strică. Dar e mai mult bine decât rău. Agitaţia din noi,
din cuvintele noastre, din gândurile noastre, din sentimentele noastre, această adunătură de
explozii curăţă tot, precum un val curăţă ţărmul sub mângâierea astrelor cereşti. Curăţând,
rămâne nimicul. Sub noi nu rămâne decât un nimic sfânt, fără greşeală, totuşi existent, în ciuda
definiţiei sale. Aşa trebuie să fie. Noi, şterşi de aici. Curăţaţi complet. Natura este pentru
animale, nu pentru suflete egoiste. Ori ne schimbăm, ori ne distrugem, căci dacă ne lăsăm purtaţi
de adierea naturii, s-ar putea să trăim o veşnicie sfâşietoare. Dar ele, valurile, curăţă. Valurile
sunt haos de lumini, de temperaturi, îmbinări de texturi, de atingeri.
V-am spus că e mai mult bine decât rău, acum înţelegeţi de ce până şi cel mai crunt
dezastru este binefăcător. Este relativ, depinde de punctul de vedere ales. Punctele fiind opuse,
binele este într-o parte, răul în cealaltă. Intrebarea este: de unde ştim care e binele şi care e răul?
Relativitatea aceasta mă sâcâie, mă înnebuneşte, mă calmează. Ceea ce cred este adevărat. Ceea
ce ştiu - nu neapărat. Dacă ai încredere în ceva, devine realitate. O realitate ce pentru tine e
viabilă, pentru că tu crezi în ea, alţii o cred un basm în care numeri zile fantasmagorice, aştepţi să
treacă, să ajungi într-un final la fericirea supremă, pentru ca ei nu cred în ea. Ei ştiu despre ea,
dar nu cred, nu.
Mă ridic, mai merg puţin, mă uit prin jur, mă întorc, cotesc, sar, uşor-uşor, mă întind, mă
ghemuiesc. Suflete albastre şi negre se pierd în zare, lăsând în urma lor pulbere de anarhie. Nici
nu se gândesc să cureţe după ei mizeria lăsată de gândurile întunericului, de vorbele stricate, de
sentimentele împrăştiate. Oare există?... Să cred în ele?! Are rost?... Mă aşez.
Noi suntem valul. Valul ce absoarbe pământul, lumea. Dacă nu avem grijă, ne vom fura
pământul de sub picioare. Și fără pământ, nu mai e lume. Fără lume, nu mai suntem noi...Doar
nebunii cred. Dar cei ce nu au toate corabiile acasă le lasă să zburde prin valuri. Aşa gustă viaţa.