Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina,[2] (n.

 22
februarie 1901, Suiești, județul Vâlcea - d. 26 martie 1977, București) a fost al treilea
patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între 1948 și 1977. A fost patriarhul care a
acceptat colaborarea dintre Biserica Ortodoxă și autoritățile comuniste.[necesită 
citare]

Cuprins

 1Preot de mir în Episcopia Râmnicului

 2Arhiereu și mitropolit la Iași
 3Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
 4Realizările sale ca patriarh
 5Colaborarea cu organele de stat în timpul sistemului comunist
 6Moartea
 7Ordine și distincții
 8Note
 9Legături externe

Preot de mir în Episcopia Râmnicului[modificare | modificare sursă]

Ioan Marina s-a născut la data de 22 februarie 1901, în satul Suiești din fosta
comună Cermegești (județul Vâlcea), în familia unor agricultori olteni.[3] Provenea
dintr-o familie cu tradiție preoțească, având preoți printre strămoșii săi.[3] Îndemnat
de mama sa, care i-a insuflat credința creștină, Ioan Marina s-a înscris în anul 1915 la
Seminarul Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea,[2] pe care l-a absolvit în
anul 1923, obținând în același an și diploma de învățător, în urma examenului
desfășurat la Școala Normală din acest oraș.
Își începe lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învățător la școala primară
din satul Olteanca județul Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924, este transferat,
tot ca învățător, la școala primară din comuna (azi oraș) Băbeni județul Vâlcea. S-a
căsătorit apoi cu Lucreția Popescu, fiica preotului Pavel Popescu, din comuna
Braloștița, județul Dolj, la 14 octombrie 1924, după care devine preot în Băbeni.
În anul 1925 se înscrie ca student la Facultatea de Teologie din București, obținând
titlul de licențiat în teologie în anul 1929. În anul următor își dă demisia din
învățământul primar și se consacră cu totul slujirii altarului. Remarcând că tânărul
preot Ioan Marina dispune de însușiri ce depășeau aria de activitate al unui preot de
sat, PS Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, l-a chemat lângă sine și l-a
numit, la 1 noiembrie 1932, în funcția de director al Seminarului Teologic "Sf.
Nicolae" din Râmnicu Vâlcea. La aceeași dată a fost detașat ca slujitor la catedrala
episcopală a Râmnicului.
La 1 septembrie 1933 a fost transferat, la cererea sa, preot la Parohia "Sf.
Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, care se vacantase. În anul 1935 a fost numit și
confesor al cercetașilor din Râmnicu Vâlcea, iar din anul 1936 și catehet al
premilitarilor din oraș.
La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soției, decedată la 18 noiembrie 1935, în vârstă
de 27 de ani. Rămas văduv, nu se recăsătorește, crescându-și singur cei doi copii ai
săi, Silvia și Ovidiu.
La 25 august 1939 preotul Ioan Marina a fost mutat de la direcția seminarului la
conducerea tipografiei eparhiale. În numai opt luni a reușit să achite toate datoriile
către furnizorii anilor anteriori și să restabilească încrederea pe piața tipăriturilor față
de tipografia eparhială. În primavara anului 1940, predă tipografia negrevată de vreo
datorie, nou-înființatei Mitropolii a Craiovei. Refuză să meargă la Craiova, fiind
îndurerat de desființarea de la 7 noiembrie 1939 a Episcopiei Râmnicului.
Ca o recunoaștere a meritelor sale, depuse în timp de douăzeci de ani de preoție,
autoritățile eparhiale vâlcene l-au cinstit cu toate rangurile bisericești (sachelar,
iconom și iconom stavrofor cu drept de a purta brâu roșu), fiind ales în paralel ca
membru în Consiliul Central al Asociației Generale a Clerului din România.
Ministerul Cultelor, la propunerea Mitropoliei Craiovei, i-a acordat răsplată Meritul
cultural clasa I pentru Biserică.

Arhiereu și mitropolit la Iași[modificare | modificare sursă]

Viitorul patriarh Justinian își datorează ascensiunea în ierarhia Bisericii faptului că îl
ajutase pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să se ascundă în casa parohială
din Rm. Vâlcea în urma evadării acestuia din lagărul de la Târgu Jiu în anul 1944.
Liderul comunist Ion Gh. Maurer își amintea că „După ce am trecut cu mașina de
Craiova, la vreo 30 de kilometri, ne-am oprit într-un sat unde-am fost găzduiți de un
popă care a fost, și el, omul comuniștilor. Mașina s-a întors la Craiova iar noi am stat
în acel sat vreo trei zile până când a venit o altă mașină, din București, să ne ducă spre
Capitală."[4]
Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era
bolnav și avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică și capabilă care să-l
ajute la refacerea Eparhiei, grav afectată de distrugerile războiului. Arhierul-vicar
Valeriu Moglan Botoșăneanul era în vârstă și abia putea face față administrației
Spiridoniei din Iași. În primăvara anului 1945, mitropolitul Irineu solicită Ministerului
Cultelor să înființeze un al doilea post de arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei.
Aprobându-se cererea, mitropolitul Irineu, în calitate de episcop al locului, propune
alegerea în acest post a preotului Ioan Marina, de la biserica "Sf. Gheorghe" din
Râmnicu Vâlcea, văduv prin decesul soției de aproape zece ani, pe care-l cunoștea
bine de când l-a avut student și din timpul cât a păstorit ca locotenent de episcop la
Râmnic și apoi de mitropolit la Craiova.
La propunerea mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în ședința sa din 30
iulie 1945, în urma cercetării și examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan
Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar,[3] nou înființat, la Mitropolia
Moldovei, și i-a acordat rangul ierarhic de arhiereu, cu titulatura de „Vasluianul”.
În ziua de 11 august 1945, preotul Ioan Marina este tuns în monahism, la Mănăstirea
Cetățuia din Iași, primind patronimicul Justinian, făcându-i-se și hirotesia în
arhimandrit. Hirotonia în arhiereu a avut loc în Duminica zilei de 12 august 1945, în
Catedrala Mitropolitană din Iași și a fost săvârșită de către mitropolitul Irineu
Mihălcescu al Moldovei, împreună cu episcopul Antim Nica de Cetatea Albă și cu
arhiereul Valeriu Moglan Botoșăneanul.
La 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă și bolnav, s-
a retras din scaun și patriarhul Nicodim l-a numit locțiitor, până la alegerea titularului,
pe arhiereul-vicar Justinian Vasluianul. Întrunit la București, în ziua de 19 noiembrie
1947, sub președinția mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absența
patriarhului Nicodim, care se afla pentru refacerea sănătății la Mănăstirea Neamț,
Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al
Moldovei pe arhiereul Justinian Marina.[3]
A fost instalat în scaun la 28 decembrie 1947, în Catedrala mitropolitană din Iași, în
cadrul slujbei Sf. Liturghii, săvârșită de un sobor de arhierei, de preoți și diaconi, în
prezența membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanților autorităților de stat centrale și
locale, a numeroși clerici și credincioși.
În cei trei ani cât a păstorit la Iași ca arhiereu-vicar și apoi mitropolit al Moldovei,
Justinian Marina a depus eforturi pentru reorganizarea activității bisericești de pe
teritoriul Arhiepiscopiei Iașilor.[3] Satele moldovene fuseseră grav afectate de
distrugerile provocate de război și apoi de seceta din anii postbelici, fiind depopulate
și sărăcite.[3] Instalat episcop în aceste circumstanțe social-economice dificile,
Justinian Marina a reorganizat sectorul economic de la Centrul Eparhial, pentru a se
realiza o mai bună administrare și control al resurselor, iar celorlalte sectoare -
administrativ și cultural - le-a stabilit programe clare de lucru și cu termene precise. A
restaurat Catedrala și reședința mitropolitană, precum și imobilele alăturate, care
fuseseră ciuruite de gloanțe și de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile
crăpate și cu găuri în acoperiș, dar și cu inventarul răvășit și în parte pierdut. Le-a
adus în bună stare de funcționare, inclusiv fabrica eparhială de lumânări, care aproape
că își încetase activitatea în anii războiului. În același timp, a completat cu călugări
tineri și destoinici personalul slujitor al Catedralei mitropolitane, numindu-l ca
eclesiarh pe arhimandritul Teoctist Arăpașu.
Seceta cumplită din anii 1946-1947 a pârjolit ogoarele din zona Moldovei,
adăugându-se mizeriei lăsate de război. Arhiereul Justinian a încuviințat efectuarea
primei procesiuni cu racla cu moaștele Sf. Cuvioase Parascheva, de când acestea se
află la Iași, străbătând satele pustiite de secetă ale județelor Iași, Vaslui, Roman,
Bacău, Putna, Neamț, Baia și Botoșani. Ofrandele adunate cu acest prilej au fost
împărțite după chibzuința arhiereului Justinian la orfani, văduve și invalizi, la cantine
școlare, biserici în construcție și la mănăstiri pentru hrana bolnavilor și a călugărilor
bătrâni și neputincioși.
La data de 27 februarie 1948, patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veșnice, în
vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al
Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile care păreau
nesigure cereau ca în fruntea Bisericii Ortodoxe Române să fie aleasă o minte lucidă
și pătrunzătoare, un spirit organizator, un om tânăr suficient de energic pentru a putea
să apere Biserica de încercările regimului comunist de a o desființa.

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române[modificare | modificare sursă]

Patriarhul Justinian în jurul anului 1951
Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales
arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe
mitropolitul Justinian Marina,[5] "care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta
credință, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă
rodnică în folosul poporului și al Bisericii, printr-o blândețe părintească îndeajuns de
cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor și vredniciilor la care a fost
chemat dovezi de neclintită ascultare față de Sfântul Sinod și de supunere față de
legile țării" (din Gramata Sinodală de instalare).
La 6 iunie 1948,[6] la ceremonia de învestitură din aula Palatului Parlamentului și la
cea de instalare din Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, patriarhul Justinian
și-a prezentat programul de activitate ca patriarh. Printre obiectivele sale figurau:
pregătirea clerului în duhul Ortodoxiei și cerințelor vremii; restaurarea monahismului
românesc; reorganizarea învățământului teologic; desființarea Bisericii Române Unite
cu Roma și integrarea credincioșilor acestei biserici în Biserica Ortodoxă Română;
reînnodarea legăturilor frățești cu toate Bisericile ortodoxe; promovarea relațiilor
ecumenice cu bisericile creștine etc.
Patriarhul Justinian a preluat conducerea Bisericii Ortodoxe Române într-o perioadă
de schimbări social-politice profunde, încercând să găsească un mod de coexistență
pașnică între slujitorii și enoriașii Bisericii Ortodoxe Române și noile autorități
comuniste.[5]
La chemarea patriarhului Justinian adresată credincioșilor greco-catolici,[5] 37 de
preoți și protopopi greco-catolici s-au adunat la 1 octombrie 1948 într-o sală de sport
din Cluj, unde au semnat o declarație de revenire în cadrul Bisericii Ortodoxe
Române, pe motiv că nu mai doresc să primească ordine de la „Roma imperialistă”.
La 3 octombrie 1948 trimișii lor s-au prezentat sub escorta poliției la București,
înaintea Sfântului Sinod, cu rugămintea de a fi primiți în sânul Ortodoxiei. În
prealabil fuseseră caterisiți de Iuliu Hossu, superiorul lor ierarhic. În ziua de 21
octombrie 1948 a avut loc la Alba Iulia o mare adunare populară organizată de
Ministerul de Interne, la care au luat parte peste 20.000 de clerici și credincioși greco-
catolici din întreaga Transilvanie, prilej cu care a avut loc reprimirea solemnă a
credincioșilor și preoților greco-catolici (care semnaseră declarația) în cadrul Bisericii
Ortodoxe Române.
Potrivit memoriilor lui Corneliu Coposu, Justinian Marina l-a vizitat pe Ion
Mihalache în închisoarea Râmnicu Sărat, cerându-i fostului ministru să se
desolidarizeze de Iuliu Maniu.[7]

Realizările sale ca patriarh[modificare | modificare sursă]

Patriarhul Justinian primește la București vizita Patriarhului Alexei al Moscovei și

al întregii Rusii (iunie 1962)
În ciuda tuturor dificultăților, în cei 29 de ani de patriarhat, au avut loc o seamă de
evenimente și schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei românești în lumea
creștină și l-au făcut o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii.
La 19-20 octombrie 1948 Sf. Sinod a votat Statutul pentru organizarea și funcționarea
Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia având acum numai 5 mitropolii, cu 13 eparhii
sufragane, la care se adaugă două eparhii românești în "diaspora".
În anul 1950 Sf. Sinod a hotărât - pentru prima oară - trecerea unor ierarhi, călugări și
credincioși români în rândul sfinților și generalizarea cultului unor sfinți ale căror
moaște se găsesc în România, iar canonizarea lor solemnă s-a făcut în anul 1955.
A creat așezăminte de asistență socială pentru preoți și călugări bătrâni (Dealu),
pentru călugărițe și preotese bătâne (Viforâta). În anul 1948 s-a procedat la
reorganizarea învățământului teologic ortodox; de atunci și până în anul 1989 au
funcționat două Institute teologice cu grad universitar (București și Sibiu) și șase
Seminarii teologice (București, Buzău, Mănăstirea
Neamț, Cluj, Craiova și Caransebeș).
A întreținut legături cu celelalte Biserici Ortodoxe surori și cu alte Biserici creștine. A
făcut vizite, în fruntea unor delegații sinodale, la Bisericile Ortodoxe surori: Rusă (de
mai multe ori), Georgiană (1948), Sârbă (1957), Bulgară (1953, 1966 și 1971),
Patriarhiile Ecumenică (1968), de Alexandria (1971) și Ierusalim (1975) și Biserica
Greciei (1963, 1971 și 197).
A inițiat relații cu bisericile vechi orientale, prin vizite reciproce, patriarhul vizitând:
Patriarhia armeană din Ecimiadzin (1958 și 1966), Biserica etiopiană (1969 și 1971),
Biserica coptă (1969 și 1971), Biserica siriană din Malabar-India (1969). S-au inițiat
și întreținut relații cu o serie de arhiepiscopii romano-catolice, unele vizitate de
patriarhul Justinian în fruntea unor delegații sinodale: Austria (1969), Germania
(1970), Belgia (1972), cu Biserica Veterocatolică și cu Biserica Anglicană (1966).
Între ierarhii catolici cu care a întreținut relații de prietenie s-a numărat
arhiepiscopul Vienei, cardinalul Franz König.
La rândul lor, delegații ai tuturor acestor biserici au vizitat pe patriarhul Justinian și
Biserica Ortodoxă Română. Din anul 1961 Biserica Ortodoxă Română a reintrat
în Consiliul Mondial al Bisericilor și a participat la toate acțiunile desfășurate în
cadrul mișcării ecumenice actuale: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferința
Bisericilor Europene etc.
În anul 1967 patriarhul Justinian a refuzat invitația de a trimite observatori
la Conciliul Vatican II, pe motiv că Biserica Catolică l-a hirotonit la Roma ca episcop
pe preotul român unit Vasile Cristea.
Patriarhul Justinian a publicat 12 volume sub titlul semnificativ "Apostolat social"
(București, 1948-1976), cu toate pastoralele, cuvântările și articolele sale. S-au editat
noi periodice bisericești ori și-au continuat apariția cele vechi: "Biserica Ortodoxă
Română" (din 1874), "Ortodoxia", "Studii Teologice", "Glasul Bisericii" (a
Mitropoliei Ungro-vlahiei), "Mitropolia Moldovei și Sucevei", "Mitropolia
Ardealului", "Mitropolia Olteniei", "Mitropolia Banatului" și o serie de periodice
editate de comunitățile ortodoxe române de peste hotare.
S-au reeditat: "Biblia sinodală", în două ediții (1968 și 1975); "Noul Testament"; toate
cărțile de cult, fiecare în mai multe ediții, aproape toate manualele necesare pentru
învățământul teologic superior și seminarial, o serie de lucrări cu caracter teologic,
istoric, scrise de ierarhi, profesori de teologie, preoți, sau teze de doctorat.
În perioada de păstorire a Patriarhului Justinian s-au construit din temelie 302 biserici,
au fost reparate sau restaurate alte 2345 biserici, dintre care monumente istorice 999,
iar dintre acestea 128 mânăstiri, schituri și alte așezăminte monahale. Pe lângă
bisericile nou construite care au fost împodobite cu pictură, în alte 271 de biserici
pictura a fost restaurată.

Colaborarea cu organele de stat în timpul sistemului comunist[modificare | modificare

sursă]
Sub conducerea patriarhului Justinian a fost inițiată colaborarea Bisericii Ortodoxe
Române cu autoritatea comunistă. Patriarhul a promovat ideea ca istoria merge după
niște legi date de Dumnezeu, iar una dintre aceste legi este lupta de clasă. Scriitorul
polonez Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel, citează pe patriarhul Justinian în
cartea sa Gândirea captivă.[8]
"Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte
cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne
supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un
creștin nu se poate opune ideii - crude, ce-i drept - care va crea un om nou pe întreaga
planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale
Partidului. "Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos
este sovietic!" a spus Justinian Marina, patriarhul României."
Jean Moscopol (n. 26 februarie 1903, Brăila – d. 1980, New York) prin cântecul
„Patriarhul Roșu” i-a dedicat niște versuri („umblă crai cu limuzina / și se-nchină la
Kremlin”).[9]
Mihai Urzică a scris: «De la întronizarea sa ca al treilea patriarh, la 6 iunie 1948, și
până la moartea sa din 26 martie 1977, în fața adversităților la care a fost supusă
Biserica, Patriarhul Justinian s-a dovedit un abil diplomat și a căutat să țină piept, pe
cât a putut, atacurilor îndreptate împotriva Casei Domnului. El a menținut strâns unite
rândurile clerului, a sprijinit pe condamnații politici dintre preoții și călugării eliberați
 din pușcării și a restaurat multe biserici și mănăstiri, înfruntând sancțiunile,
amenințările și chiar domiciliul forțat la care, pentru o vreme, a fost supus».
Patriarhul Justinian a căzut victimă prigoanei comuniste, atunci când a protestat
împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admise în
monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de
ani femeile, și în baza căruia, au fost scoși din mănăstiri «cca 5.000 de monahi și
monahii». Așadar, patriarhul «a avut curajul să protesteze împotriva acestui decret
abuziv, motiv pentru care «a fost trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat
domiciliu forțat timp de șase luni!» [10]

Moartea[modificare | modificare sursă]
A încetat din viață în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de 76 de ani, după o grea
suferință și o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în mormântul pe care cu grijă
și l-a pregătit în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din București, ctitorită de el.
Pe crucea încastrată în zid, patriarhul i-a cerut meșterului să sape următoarea
inscripție: "M-am luptat lupta cea bună. Credința am păzit. Am ajuns la capătul
drumului vieții. De acum încolo, mă așteaptă răsplata dreptății, pe care mi-o va da
Domnul, Judecătorul Cel Drept în ziua aceea".[11]

Ordine și distincții[modificare | modificare sursă]

 Ordinul 23 August cl. I (1964)