Sunteți pe pagina 1din 7

Factori implicați în protecția și conservarea mediului

Problema calităţii mediului l-a preocupat pe om din cele mai vechi timpuri istorice.
Astăzi însă, când omenirea se confruntă cu aspectele industrializării, ale extinderii spaţiului
economic, cu cele ale dezvoltării agriculturii şi cu creşterea numărului populaţiei, calitatea
mediului înconjurător se constituie într-una dintre preocupările majore la nivel global. Mediul
înconjurător este organizat în întreguri succesive de elemente aflate în legături reciproce, deci
în inter-relaţie (un bazin hidrografic include o anume alcătuire geologică, suport al reliefului,
pe care se dispun asociaţii vegetale sau animale dependente de factorii climatici; toate acestea
dau structura bazinului hidrografic, nivelul lui de organizare, şi ierarhizare). Structura unui
sistem nu reprezintă suma părţilor componente. Diversitatea elementelor pe care le integrează
un sistem, determină o diversitate de combinaţii între acestea.
În mod evident, pentru viabilitatea unor asemenea structuri comune gestiunea corectă
a potenţialului natural şi uman, prevenirea oricăror forme de degradare şi conservare a
structurilor respective sunt considerate acţiunile cele mai adecvate. Dacă fiecare dintre
acestea este strict necesară, ea nu este însă şi suficientă individual, în absenţa celorlalte două
pierzându-şi eficienţa şi chiar sensul. Spre exemplu, oricât de riguroase ar fi sistemele de
control prin monitorizare, societatea umană nu va avea niciodată capacitatea materială de a
reconstitui ceea ce s-a degradat sau distrus prin lipsă de prevedere şi nu va putea asigura
durabilitatea structurilor geosistemului dacă nu conservă elemente şi funcţii esenţiale,
originale şi nerepetabile ale acestor structuri. În acelaşi fel, chiar dacă se urmăreşte
prevenirea unor conjuncturi perdante, lipsa de atenţie faţă de conservare şi o gestiune
defectuoasă au aceleaşi efecte negative. În fine, poate în mod încă mai evident, fără o
gestiune riguroasă şi în absenţa prevenirii degradării, conservarea tinde către pierderea
obiectului.
Referitor la sursele naturale de poluare, termenul trebuie înţeles în sensul de
murdărire, impurificare. Mediul înconjurător, prin intermediul mecanismelor complexe ce
stau la baza stabilităţii sale, are capacitatea de a asigura “epurarea” poluanţilor generaţi de
sursele naturale. Aceasta nu înseamnă însă că ponderea lor nu este semnificativă. Atât în ceea
ce priveşte apa, cât şi aerul, există o impurificare naturală considerabilă. O astfel de poluare
este, cu toate acestea doar o etapă a unui proces caracterizat prin circularitate, ciclic, fapt
pentru care disfuncţionalitatea nu se manifestă.
A respecta mediul înconjurător înseamnă un comportament care să reflecte educație și
bun simț. A păstra curățenia și integritatea spațiilor în care îți trăiești viața și chiar a participa
la activități de îngrijire a acestor locuri personale sau publice, oferă un sentiment de
apartenență și responsabilitate, de contribuție la prezentul tău și la viitorul generațiilor care
vor urma.
Dezvoltarea societăţii omeneşti şi a civilizaţiei a schimbat simţitor mediul în care trăim.

Reducerea poluării ar trebui să fie un deziderat în vederea protejării mediului. În acest


sens, se fac eforturi la nivelul comunităţilor naţionale şi locale. În asemenea condiţii în care
mediul este în continuă schimbare, organismul uman este expus la o serie de excitări,
solicitări care îl obligă să se acomodeze la noile condiţii din mediul înconjurător artificial pe
care l-a construit.
Realizarea unor efecte de protecţie reală, benefică în sens multiplu şi durabilă, implică
acţiuni concertate, da la nivel local la nivel global, ale unor factori social-educaţionali,
economici şi politici. Agenţiile teritoriale pentru protecţia mediului acţionează la nivelul
judeţelor şi al municipiului Bucureşti, având statutul de servicii publice descentralizate cu
dublă subordonare: pe verticală, ministerului, iar pe orizontală prefectului, ca reprezentant al
Guvernului şi şef al serviciilor publice în teritoriu. Agenţia Naţională pentru Protecţia
Mediului este instituţia de specialitate a administraţiei publice centrale, aflată în subordinea
Ministerului Mediului cu competenţe în implementarea politicilor şi legislaţiei din domeniul
protecţiei mediului, conform Hotărârii de Guvern nr. 459, din 2005 privind reorganizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului. De asemenea, funcţionează
conform Regulamentului de organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Mediului.
Conservarea mediului înconjurător reprezintă un ansamblu de măsuri ce trebuie luate
pentru prevenirea şi înlăturarea poluării, a diminuării efectelor ei asupra mediului prin
folosirea de tehnologii nepoluante, prin acţiuni care să limiteze efectele distrugătoare ale unor
fenomene naturale. ANPM este menita sa acționeze pentru a asigura populației un mediu
sănătos în armonie cu dezvoltarea economică și cu progresul social al României. Misiunea
ANPM este de a asigura un mediu mai bun în România pentru generațiile prezente și viitoare
și realizarea unor îmbunătățiri majore și continue ale calității aerului, solului și apelor.
În sensul asigurării unei baze sociale a măsurilor de protecţie, un rol excepţional de
important revine informaţiei şi educaţiei. Ele sunt singurele capabile să susţină acest
ansamblu de măsuri printr-un mecanism infailibil, acela al înţelegerii necesităţii de a se
menţine raporturi echilibrate între toate componentele şi structurile geosistemului, situaţie
care nu se poate realiza fără o protecţie adecvată. Orientându-se informaţia în primul rând
asupra componentelor şi relaţiilor interactive degradate, în curs de degradare sau care
prezintă riscul degradării, asupra consecinţelor unei atitudini necorespunzătoare şi
iraţionalitate, se poate forma şi generaliza, prin educaţie, o nouă etică a comportamentului
uman, un umanism mai complex, mai armonios şi mai util întregului sistem şi sie însuşi, pe
termen lung. În felul acesta, legislaţia de protecţie nu va mai fi percepută ca un ansamblu
restrictiv şi punitiv, ci ca un cadru logic necesar de reglementare a comportamentului uman în
cadrul raporturilor geosistemice ale societăţii.
Presiunea activităţii omului asupra mediului natural creşte foarte rapid. De asemenea,
se accelerează dezvoltarea industrială, schimburile, circulaţia mărfurilor. Totodată, spaţiul
ocupat, parcurs şi utilizat pentru activităţile umane este din ce în ce mai vast. Această
evoluţie îşi pune amprenta în mod nefavorabil asupra mediului şi a componentelor sale.
Implicaţia factorilor economici în realizarea protecţiei geosistemului comportă două aspecte.
Primul constă în respectarea tuturor legilor şi normativelor referitoare la limitele impactului
pe care activităţile economice îl pot avea asupra diferitelor componente, structuri, sectoare
spaţiale etc., impact care în mod frecvent îmbracă forme extrem de agresive: poluarea aerului,
a apelor, poluarea şi degradarea solurilor, reducerea/degradarea biodiversităţii, degradarea
produselor destinate consumului uman şi animal, stimularea unor factori naturali de risc,
dezechilibrarea unor mecanisme social-economice ş.a. Al doilea aspect este dependent de
randamentul activităţilor economice, pe seama căruia o parte variabilă din produsul intern
brut (P.I.B.) poate fi dirijată către acţiuni de protecţie.
Factorii politici sunt cei care, pe lângă orientarea/stimularea evoluţiei economice într-
un sens durabil şi conservativ, trebuie să asigure o legislaţie corespunzătoare nivelului de risc
la care sunt supuse structurile geosistemice, în primul rând datorită societăţii umane. In
sensul acesta, un corpus legislativ corect întocmit trebuie să cuprindă nu numai reglementări
cu caracter general, necesare oriunde, ci şi dispoziţii, normative etc. adecvate în mod specific,
locului şi stării structurilor geosistemice, în fiecare dintre etapele evoluţiei lor. Orientarea
aceasta către ajustarea permanentă a legislaţiei de protecţie este cu atât mai necesară, cu cât
structura şi ritmurile activităţilor social-economice sunt mai diverse şi mult mai rapide faţă de
cele naturale, ceea ce produce forme de impact diferite de la o etapă la alta.
Prin natura şi importanţa excepţională a calităţii mediului pentru lumea vie, protecţia,
conservarea şi dezvoltarea (ameliorarea) sa constituie un “obiectiv de interes public major”
(Ordonanţă de Urgenţă nr. 195/22.12.2005).
Constituţia din 1991 se referă, în mod indirect, la acest principiu atunci când stabileşte
obligaţia statului de a exploata resursele naturale “în concordanţă cu interesul naţional”
(art.134, alin.2, lit.d).

Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/22.12.2005 pentru protecţiei mediului, precizându-şi


obiectul de reglementare, îl califică drept “obiectiv de interes public major” (în formularea
art.1 din Legea nr.9/1973, protecţia mediului reprezentă “o problemă de interes naţional). O
asemenea dispoziţie generală relevă valoarea social-juridică deosebită conferită păstrării
echilibrului ecologic şi conservării factorilor de mediu şi imprimă un caracter imperativ
normelor de drept pertinente. Ea indică în mod clar şi concepţia generală privind protecţia
mediului adoptată de legiutorul român, în consens cu tradiţiile noastre juridice şi apartenenţa
la sistemul dreptului continental (de inspiraţie franceză).

Problemele de mediu sunt deosebit de complexe, deoarece cauzele sunt


interdependente, fapt ce necesită acţiuni la toate nivelurile: autorităţi locale, naţionale şi
regionale, precum şi la Uniunea Europeană, fiecare având propriul rol în creşterea
responsabilităţii faţă de protecţia mediului.

Ca atare, protecţia mediului este o responsabilitate publică, o obligaţie a statului, ceea


ce implică reglementarea activităţilor de protecţie şi control public asupra acestora. Este
recunoscut la scară largă că pentru obţinerea unor rezultate de succes trebuie utilizată
abordarea integrată pentru a administra mediul înconjurător, prin adoptarea de strategii pe
termen lung şi de planuri de acţiune. Aceasta presupune o analiză detaliată a legăturilor dintre
diferite politici şi responsabilităţi, inclusiv legăturile între diferite niveluri administrative.
Protecţia mediului grevează desfăşurarea tuturor activităţilor (dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului conform art. 41 (6) din Constituţie) şi
constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice. Şi o serie de reglementări
sectoriale cuprind dispoziţii în acest sens. Astfel, potrivit Legii nr. 107/1996 protecţia,
punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes general.
La rândul rău, Legea 103/1996 califică fondul cinegetic al României drept “resursă naturală
de interes naţional”, iar Codul silvic (Legea nr. 26/1996) consideră fondul forestier naţional
“bun de interes naţional”. În întreaga activitate de protecţie a mediului înconjurător se
urmăreşte nu numai folosirea raţională a acestor resurse, ci şi corelarea activităţii de
sistematizare a teritoriului şi localităţilor cu măsuri de protejare a factorilor naturali;
adoptarea de tehnologii de producţie cât mai puţin poluante; echiparea instalaţiilor
tehnologice şi a mijloacelor de transport generatoare de poluanţi cu dispozitive şi instalaţii
care să prevină efectele dăunătoare asupra mediului înconjurător; recuperarea şi valorificarea
optimă a substanţelor reziduale reutilizabile.

În consecinţă, prevederile dreptului mediului sunt de “ordine publică”, nepermiţând


derogări de la prescripţiile lor. Asemenea consideraţii de principiu se exprimă, în planul
dreptului, într-o serie de elemente precum: existenţa unei “ordini publice ecologice”,
instituirea unui serviciu public preocupat cu protecţia mediului, controlul legalităţii acţiunilor
care ar putea afecta calitatea mediului. În privinţa factorilor naturali, aceştia capătă calificări
juridice importante, precum: apele “fac parte integrantă din patrimoniul public”, vânatul este
“bun public de interes naţional” ş.a.

Multe zone se confruntă cu probleme precum poluare, aglomeraţie în trafic, consum


prea mare de resurse, reducerea spaţiilor verzi. Instituţiile publice, prin agenţiile de
planificare urbană şi cetăţeni, iau contact cu aceste probleme pe măsură ce apar şi evaluează
alternative pentru soluţionarea lor.

Înţelegerea, acceptarea, chiar stimularea acestor premise necesare unei protecţii


eficiente nu sunt însă şi suficiente pentru a se asigura acţiunilor respective randamentul dorit
şi durabilitatea efectelor. Mediul înconjurător reprezintă un element esenţial al existenţei
umane şi este rezultatul interferenţelor unor elemente naturale – sol, aer, apă, climă, biosferă
– cu elemente create prin activitatea umană. Toate acestea interacţionează, influenţând
condiţiile şi posibilităţile de dezvoltare viitoare a societăţii. Atingerea acestor deziderate
pretinde raportarea permanentă la funcţionalitatea sistemică. Conform acesteia, componentele
şi structurile periclitate/degradate se află în situaţii riscante nu abia în momentul în care
calitatea lor diminuează brutal, afectând viaţa spontană sau interesele societăţii umane, ci încă
din perioada în care cumularea unor secvenţe de evoluţie discontinuă determină atingerea
unor valori-limită, care pot fi urmate de disfuncţii. Numai cunoaşterea corectă, completă şi în
timp util, a tendinţei de evoluţie după realizarea pragurilor respective poate asigura o
protecţie raţională. În situaţia în care tendinţa de disfuncţie este constatată la timp, protecţia
se poate desfăşura în forma ei cea mai raţională, cea mai eficientă: prevenirea. Orice
activitate umană, şi implicit existenţa individului, este de neconceput în afara mediului. De
aceea, calitatea în ansamblu a acestuia, precum şi a fiecărei componente, îşi pun amprenta
asupra factorului uman.

În acelaşi timp, deoarece funcţionalitatea sistemică difuzează în egală măsură atât


efectele benefice ale unei protecţii eficiente, cât şi disfuncţiile necorectate de o protecţie
incompetentă/ineficientă, se conturează şi un aspect spaţial extrem de important al acestor
fenomene şi acţiuni. Astfel, importanţa protecţiei nu se limitează la nivel naţional şi nici chiar
regional, deoarece coexistenţa sistemelor naturale şi a sistemului social-economic impune
permanent geosistemului un caracter de unitate temporo-spaţială. Ca urmare, mediul trebuie
adaptat şi organizat pentru a răspunde nevoilor indivizilor, ceea ce presupune preluarea din
natură a unor resurse şi prelucrarea lor pentru a deservi populaţia. Această dependenţă
cunoaşte un mare grad de reciprocitate, datorită faptului că nevoile umane se adaptează într-o
măsură mai mare sau mai mică mediului.
În consecinţă, disfuncţiile sunt transmisibile şi extensibile, aşa cum şi acţiunile de
protecţie pot difuza efecte benefice sau deficienţe. Spre exemplu, poluarea aerului şi a apelor
are frecvent un caracter transfrontalier; accidentele tancurilor petroliere, ale centralelor
atomoelectrice ş.a. au surse punctuale, legate de un anumit spaţiu, dar efecte care difuzează
rapid; sursele de energie calorică suplimentară, provenită mai ales din activităţi industriale, ca
şi cele care emit gaze cu efect de seră sunt răspândite pe teritoriile unor state diferite, dar
fenomenul general de încălzire afectează întreaga atmosferă terestră ş.a.m.d. În acelaşi fel,
acţiunile de protecţie a faunei asigură integritatea biodiversităţii locale sau regionale, dar
permit şi ameliorări/recolonizări în alte regiuni, periclitate, sau cu faună sărăcită ori
dispărută ; dreptul mării asigură un statut benefic nu numai apelor şi ecosistemelor litorale, ci
asigură şi derularea unor migraţii pe trasee regionale, ca expresie a ciclurilor vitale ale unor
genuri şi specii animale; protecţia pădurii în diferite bazine hidrografice contribuie la
menţinerea unui anumit echilibru al ratei aluviunilor transportate de râuri în bazine marine
îndepărtate ş.a.m.d.
Bibliografie

1. Amariţei Şt., Economia protecţiei mediului în agricultură, Edit. Terra Nostra, Iaşi, 1999
2. Barometru Verde România „Gândeşte politici verzi”, October 2008
3. Bran, Florina, Simon, Tamara, Nistoreanu, P., Ecoturism , Editura Economica, Bucuresti,
2000
4. Duţu, M., Dreptul urbanismului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
5. Ioanid, V., Urbanism şi mediu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991
6. Ionescu, Al., Săhleanu, V., Bându, C., Protecţia mediului înconjurător şi educaţia
ecologică, Editura Ceres, Bucureşti, 1989
7. Ioncica, Maria, Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucuresti, 2003
8. Marinescu, D., Dreptul mediului înconjurător, Casa de editură Şansa, Bucureşti, 1993
9. Vişan, S., Angelescu, A., Alpo, C., Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie, Editura
Economică, Bucureşti, 2000