Sunteți pe pagina 1din 5

POLITICI DE PROTEJARE A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Asigurarea unei calităţi corespunzătoare a mediului, protejarea lui – ca necesitate a


supravieţuirii şi progresului – reprezintă o problemă de interes major şi de certă actualitate
pentru evoluţia socială. În acest sens, se impune păstrarea calităţii mediului prin diminuarea
efectelor negative ale activităţii umane cu implicaţii asupra acestuia. Conform unei definiţii
relativ recente „dreptul mediului este format din ansamblul complex al normelor juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de natură - ca
element vital şi suport al vieţii - în procesul conservării şi dezvoltării în scopuri economice,
sociale şi culturale a componentelor mediului înconjurător - naturale şi artificiale -, precum şi
relaţiile legate de conservarea lor, care presupune protecţie şi ameliorare”. Cu aceste
coordonate (mai mult sau mai puţin clare), cu o tentă sectorială care rămâne destul de
puternică şi cu o mare variabilitate spaţială şi cronologică a eficienţei sale legislaţia „de
mediu” funcţionează în toată lumea.
Datele specifice ale organizării politicii de protecţie, baza materială a acţiunilor
respective, accesul la informaţia specializată şi la tehnologiile de protecţie ş.a.m.d. nu
consacră însă arii opace faţă de dreptul sistemului la o dezvoltare protejată, deci durabilă, şi
nici sectoare în care legislaţia de protecţie are drum deschis oricând şi succes permanent. În
sensul acesta, spre exemplu, Europa Estică n-a fost niciodată blocată în perceperea necesităţii
de protecţie şi a legislaţiei aferente; starea precară a „mediului” în această parte a
continentului nu se datorează insuficienţei legislative şi nici măcar instituţionale, ci
caracterului formal al aplicării legii şi al funcţionării structurilor specializate, ca şi
longevităţii sechelelor unui sistem politic care n-a respectat nici natura, nici societatea umană.
În acelaşi sens al relativităţii legăturilor dintre nivelul de dezvoltare tehnico-materială şi
dreptul „mediului”, deversările-pirat de ape poluate în mare, „blindajul” de submersibile
nucleare eşuate/abandonate în unele bazine marine, realizat prin contribuţia directă a unor
mari puteri economice ş.a.m.d. demonstrează că bogăţia nu garantează respectarea legii, că
pentru producerea acestor situaţii grave nu este vinovat Dreptul Mării, ci o serie de
mentalităţi iresponsabile faţă de respectarea lui.
Este benefică, de asemenea, generalizarea treptată a unei percepţii mai complexe a
dreptului mediului, nu doar ca ansamblu de legi, directive etc. restrictive şi coercitive, ci şi ca
un cadru ofertant, permisiv în mod echilibrat, asigurând durabilitatea fondului pe care îl
reglementează. Se realizează astfel o cooperare din ce în ce mai largă în acţiunile de protecţie
şi conservare, ca şi în respectarea legislaţiei aferente.
Elaborarea legislaţiei de protecţie a avut la bază o serie de principii care au structurat
ansamblul de prevederi, reglementări, directive şi instrucţiuni de aplicare care permit
realizarea unui control cât mai eficient al relaţiilor interactive ale societăţii umane în
geosistem. Sursa menţionată citează o serie de principii interne şi externe care se regăsesc în
spiritul şi litera legilor specifice, ca şi în organizarea şi funcţionarea infrastructurii
instituţionale. Spre exemplu, pe plan intern legislaţia şi aplicarea ei se bazează pe principiul
conform căruia protecţia mediului înconjurător este un element esenţial al politicii economice
şi politice a statului, pe principiul utilizării suverane de către stat a resurselor sale naturale dar
fără să aducă prejudicii mediului din alte state, al priorităţii sănătăţii şi bunăstării populaţiei
faţă de alte scopuri ale utilizării resurselor, al apărării factorilor naturali prin utilizarea
responsabilă a resurselor în funcţie de nevoi, în interesul generaţiilor prezente şi viitoare, al
participării populaţiei la protecţia şi ameliorarea mediului său de viaţă, al interzicerii oricăror
forme de poluare şi al obligării poluatorului să suporte costurile daunelor produse.
Multe dintre principiile prezentate au prefigurat sau sunt reflexii ale unor principii de
drept internaţional al mediului. Astfel, se regăsesc şi pe plan extern principiul utilizării
resurselor proprii fără prejudicierea altor state, al bunei vecinătăţi, al interzicerii poluării. Cu
baza în constituţiile statelor şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului legislaţia de
protecţie şi conservare se concretizează în legi, decrete cu putere de lege, hotărâri şi
ordonanţe ale guvernelor, tratate şi convenţii internaţionale ratificate. Instrumente de
reglementare, între care cele mai larg răspândite sunt standardele de mediu şi instrumente
economice (taxe, subsidii, permise comercializabile de emisii, sisteme de colectare-
refinanţare) asigură eficienţă legilor. Adoptarea şi aplicarea lor, formularea directivelor-
cadru, iniţierea unor programe pe plan naţional, subregional, regional etc. revine
infrastructurilor interne şi externe specializate.
Organul central de specialitate al administraţiei publice este Ministerul Apelor şi
Protecţiei Mediului. Ca atribuţii principale, acesta stabileşte priorităţile programelor de
cercetare, control al calităţii (aerului, apelor, ecosistemelor, poluării de fond şi accidentale
etc.) şi dezvoltare în domeniile sale de activitate, efectuează studii şi elaborează prognoze de
dezvoltare şi urmăreşte aplicarea lor în calitate de titular al investiţiilor finanţate din bugetul
de stat sau garantate de către stat; reprezintă Guvernul în relaţiile cu organisme interne şi
internaţionale din acelaşi domeniu, iniţiază şi dezvoltă programe de educaţie şi formare a
specialiştilor în domeniul său, colaborează cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice
centrale şi locale, cu instituţiile de învăţământ, ştiinţă şi cultură, cu mijloacele de comunicare
în masă, avizează licenţele de import-export pentru unele produse, tehnologii, echipamente,
aparatură şi asistenţă tehnică aferentă domeniului său de specialitate. Prin atribuţii specifice
se implică în protecţia apelor şi în protecţia de ansamblu a mediului, în scopul menţinerii
echilibrului ecologic şi al securităţii nucleare. În teritoriu acţionează prin infrastructura sa
specializată, Inspectoratele Judeţene de Protecţie a Mediului. Potrivit Legii Mediului, mai au
competenţe generale în domeniul protecţiei şi o serie de organe ale administraţiei publice
locale - prefecturi şi primării, iar R.A. Apele Române şi R.A. Romsilva acţionează ca organe
cu competenţe speciale.
Pe plan extern, cele mai reprezentative instituţii ale protecţiei şi conservării mediului
înconjurător aparţin O.N.U.: Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.),
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), Organizaţia pentru
Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.), Organizaţia Internaţională Maritimă (I.M.O),
Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), Organizaţia Meteorologică Mondială
(O.M.M.), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.), Programele pentru Dezvoltare şi
pentru Mediu (P.N.U.D. şi P.N.U.E.), Organizaţia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(U.N.E.S.C.O.). Acţionează din 1948, cu rezultate de excepţie, ca organizaţie
neguvernamentală reunind organizaţii din 80 de ţări, Uniunea Internaţională pentru
Conservarea Naturii (U.I.C.N.).
Cu statut de organizaţii regionale acţionează în vederea protecţiei şi conservării
mediului Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (C.E.E.), Consiliul Europei
(C.E.), Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) iar cu statut şi
anvergură subregională Comisia Dunării, Comisia Rinului, Comisia pentru aplicarea
Convenţiei de la Oslo din 1972 şi Comisia pentru aplicarea Convenţiei de la Helsinki din
1974 care veghează asupra calităţii apelor fluviale şi marine, transmit informaţii,
reglementează protecţia apelor, rezolvă diferendumuri etc.
Bibliografie

1. Bălteanu, D., Şerban, N., Modificări globale ale mediului, Editura CREDIS, Bucureşti,
2004.
2. Borzel, T., Politicile europene de mediu între succes şi eşec, Institutul European, 2007
3. Călin, R., Politica de mediu, Ed. Triotonic, Bucureşti, 2007
4. Cojocaru, I., Surse, procese şi produse de poluare, Editura Junimea, Iaşi, 1995
5. Dinu, V., Mediul înconjurător în viaţa omenirii contemporane, Editura Ceres, Bucureşti,
1979
6. Duţu, M., Dreptul urbanismului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
7. Ioanid, V., Urbanism şi mediu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991
8. Ionescu, Al., Săhleanu, V., Bându, C., Protecţia mediului înconjurător şi educaţia ecologică,
Editura Ceres, Bucureşti, 1989
9. Ioncica, Maria, Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucuresti, 2003
10. Marinescu, D., Dreptul mediului înconjurător, Casa de editură Şansa, Bucureşti, 1993
http://www.mmediu.ro/legislatie/politici_med