Sunteți pe pagina 1din 3

POTENȚIALUL ECOTURISTIC AL ROMÂNIEI

Tot mai mult, turiștii sunt interesați de trasee si obiective neconvenționale, originale,
tipice pentru natura si tradițiile culturale ale locului vizitat (agroturism, turism cultural,
ecoturism). Orice arie protejată care dorește să promoveze turismul trebuie să țintească un
anumit tip de vizitatori ale căror atribute bio-fizice și culturale se potrivesc cu un anumit tip
de arie protejată.

Cu toate că potențialul ecoturistic al României este uriaș, mai ales în ceea ce privește
zona Deltei și a Carpaților, inițiativele care se încadrează în ceea ce poate fi numit ecoturism
veritabil și care respectă principiile de bază ale ecoturismului sunt încă puține. Foarte mulți
de la noi din țară fac confuzii în ceea ce privește ecoturismul, făcând confuzie cu multe alte
tipuri de inițiative turistice.

Unul dinte avantajele competitive de care beneficiază țara noastră, în comparație cu


destinațiile turistice consacrate, este acela al păstrării mediului natural nealterat de prezența și
activitățile omului. Astfel, în cadrul rezervațiilor naturale nu puține sunt speciile de plante și
animale declarate endemice sau monumente ale naturii. De asemenea, România încă mai
păstrează în mediul natural nealterat de prezența omului, exemplare de floră și faună care în
alte țări au dispărut sau nu mai pot fi vizitate decât în captivitate. Prin slaba dezvoltare în
unele zone a formelor de turism clasice, s-a realizat astfel o premisă importantă de dezvoltare
a ecoturismului, fapt ce ar impune țara noastră ca o destinație importantă pentru această
formă de turism.

In concluzie, creșterea importanței protejării mediului reprezintă stimulentul esențial


pentru continuitatea dezvoltării industriei turismului. Competitivitatea prestațiilor ecoturistice
impune respectarea următoarelor demersuri: asigurarea dezvoltării afacerilor prin focalizarea
acestora, calitatea și consistența ofertelor de produse și servicii ecoturistice; subordonarea
activităților în conformitate cu interesele generale de gestiune a mediului; respectarea
normelor și reglementărilor locale, naționale și internaționale referitoare la calitatea mediului.

Mediul înconjurător este o noţiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca ştiinţă,
fiind susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale
componente, de reglementare juridică. Aşa cum reiese din literatură, această noţiune nu este
definită într-un mod unitar, ambiguitatea termenului fiind consecinţa conotaţiei date în
diverse domenii - ştiinţele naturii, arhitectură, urbanism, drept etc. Spre exemplu, ecologii
văd ,,mediul” un ansamblu format din comunităţile biologice şi factorii abiotici (sau altfel
spus ansamblul de elemente şi echilibre de forţe concurente, de natură diversă, care
condiţionează viaţa unui grup biologic. Sunt şi definiţii mai cuprinzătoare, de exemplu -
mediul înconjurător este ,,reprezentat de mulţimea factorilor naturali şi artificiali, de ordin
biologic, fizico-chimic şi social, capabili să influenţeze direct sau indirect starea
componentelor abiotice şi biotice ale biosferei”.

Complexitatea structurală şi funcţională a mediului înconjurător deschide câmp larg


de investigaţie specifică. Aparent suficientă scopului propus, abordarea analitică a
ansamblului de către diferite ramuri şi discipline ştiinţifice nu este însă suficientă pentru
cunoaşterea reală a acestei structuri sistemice. Implinirea acestui deziderat presupune ca
demersul analitic să fie urmat de investigarea legăturilor interactive şi a efectelor coexistenţei
interactive - elemente şi legături noi, capabile să determine noi ritmuri şi decupaje spaţiale.
In opinia reprezentanţilor UE, mediul înconjurător este definit ca fiind ,,ansamblul de
elemente care în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă
ale omului, acelea care sunt ori cele ce nu sunt resimţite”. Un element de noutate în această
definiţie este acela că mediul este considerat un bun care aparţine întregii colectivităţi şi,
drept consecinţă, acesta nu poate fi lăsat spre folosire la întâmplare.
Fără să anuleze însemnătatea şi necesitatea strictă a abordărilor sectoriale, prin
obiectul său de studiu, prin experienţa acumulată din cercetarea de specialitate şi din analiza
eşecurilor economice şi sociale induse de decizii exclusiv sectoriale, organizarea mediului
înconjurător are datele necesare unui demers ştiinţific echilibrat, orientat spre inserţia
societăţii umane în ambianţa naturală fără absolutizări poziţionale, excluzând optimismul
exagerat ca şi viziunea sumbră asupra viitorului.
Capacitatea de observaţie a variabilităţii spaţiale şi cronologice a structurilor
interactive eterogene (naturale/sociale/economice), obişnuinţa şi capacitatea de investigaţie a
aceluiaşi/aceloraşi fenomene (legături) la diferite scări, conferă investigaţiilor sale
comparative şi concluziilor sale o valoare diagnostică şi prognostică deosebită. De asemenea,
buna cunoaştere geografică a naţiunilor şi a teritoriilor pe care acestea trăiesc, a relaţiilor
interne şi a legăturilor cu alte popoare, din teritorii învecinate sau mai îndepărtate, poate
asigura nu numai respectarea naţiunilor, ci şi evitarea naţionalismelor.
În concluzie, unele probleme spinoase ale disparităţilor economice regionale, care au
suscitat şi întreţin în continuare frustrări şi tensiuni ajunse până la manifestări conflictuale
dure, pot fi abordate mult mai raţional de pe poziţii geografice, prin intermediul schimburilor
multiple, organizate prin instituţionalizare politică şi economică.

Bibliografie

1. Duţu, M., Dreptul urbanismului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008


2. Ioanid, V., Urbanism şi mediu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991
3. Ionescu, Al., Săhleanu, V., Bându, C., Protecţia mediului înconjurător şi educaţia
ecologică, Editura Ceres, Bucureşti, 1989
4. Ioncica, Maria, Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucuresti, 2003
5. Marinescu, D., Dreptul mediului înconjurător, Casa de editură Şansa, Bucureşti, 1993
6. Popovici, E., Studiul mediului înconjurător. Dimensiuni europene, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza”, Iaşi, 1998
7. Teodoreanu, E., Bioclimatologie umană, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2002
8. Vişan, S., Angelescu, A., Alpo, C., Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie, Editura
Economică, Bucureşti, 2000
http://www.mmediu.ro/legislatie/politici_med