Sunteți pe pagina 1din 60

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI”

FACULTATEA DE DREPT

Conf. dr. IONEL REGHINI

DREPT CIVIL

SUPORT DE CURS

CUPRINS:
Capitolul I Dreptul civil. Norma de drept civil.
Raportul juridic civil……………………………… p. 5
Capitolul II Capacitatea persoanei fizice …………p. 23
Capitolul III Identificarea şi localizarea
persoanei fizice .. ………………………………… p. 45
Capitolul IV Persoana juridică …………………... p. 63
Capitolul V Bunurile şi clasificarea lor …………. p. 80
Capitolul VI Drepturile subiective.
Clasificarea, exercitarea şi ocrotirea lor …………. p. 83
Capitolul VII Actul juridic civil ………………….. p.100
Chestionare pentru lucrările de control ………… p.125

Precizări prealabile.

1. Suportul de curs este doar o sinteză a principalelor teme şi probleme abordate în cursurile
scrise, consacrate materiei “Drept civil. Partea generală. Persoanele. ” Ca atare, parcurgerea suportului
de curs nu este suficientă pentru pregătirea examenului la această disciplină. Pregătirea pentru acest
examen presupune parcurgerea unuia dintre cursurile scrise, indicate ca material bibliografic. Suportul de
curs este util prin aceea că scoate în evidenţă cele mai importante şi semnificative probleme pe care
această materie le ridică şi poate contribui la fixarea cunoştinţelor dobândite în urma studiului individual.
2. În cuprinsul cursurilor scrise care le aveţi la dispoziţie, sunt evocate frecvent numeroase texte
de lege, din Codul civil sau din alte acte normative. Este, desigur util să cunoaşteţi conţinutul acestora
precum şi actul normativ în care ele pot fi găsite (Codul civil, Decretul nr. 31/1954, Decretul nr. 167/1958
etc.), dar nu este cazul să vă încărcaţi memoria şi să pierdeţi timpul reţinând şi numărul articolului, ori
chiar a alineatului în care sunt cuprinse aceste reglementări. Ar fi un efort inutil, mai ales dacă ţinem
seama de faptul că legislaţia noastră este într-o permanentă schimbare, cât şi de faptul că elaborarea unui
nou Cod civil nu numai că se impune dar pare a fi iminentă.

1
3. Nu este cazul să memoraţi exprimările folosite de unul sau altul dintre autorii materialelor
bibliografice. Puteţi să folosiţi şi chiar este indicat să formulaţi exprimări proprii, cu condiţia de a nu
denatura sensul reglementărilor legale pe care încercaţi să le explicaţi. O prezentare într-o manieră
personală a problemelor studiate nu face decât să dovedească faptul că acestea au fost înţelese. Or, ceea
ce ne interesează - atât în perspectiva examenului ce îl veţi susţine şi care se cere promovat, cât şi în ideea
că parcurgerea oricărei materii este o treaptă în procesul de formare a dumneavoastră ca practicieni ai
dreptului -, este înţelegerea spiritului şi a sensului reglementărilor legale şi nu reţinerea mecanică a
acestora. Nu însemnă însă că nu trebuie memorat nimic. Dimpotrivă, există o seamă de repere
fundamentale – ca, de exemplu, cele care privesc condiţiile de valabilitate ale actelor juridice, regimul
juridic al nulităţilor actului juridic, categoriile de bunuri şi regimul juridic al acestora etc. -, care
caracterizează diferitele instituţii juridice şi care trebuiesc reţinute, fiindcă ele sunt veritabile şi în acelaşi
timp indispensabile, “instrumente de lucru” în procesul de interpretare şi aplicare corectă a dreptului.
Reţinerea lor este necesară cu toate că informatizarea permite astăzi accesul oricui şi într-un interval scurt
de timp la orice text de lege. Esenţial este ca, mai întâi, să şti ce să cauţi şi unde să cauţi, iar apoi să şti să
interpretezi ceea ce ai găsit. Dar, nu poţi nici să cauţi şi nici să interpretezi corect, dacă nu stăpâneşti
reperele de care vorbeam mai înainte.
4. Pentru a facilita fixarea cunoştinţelor de bază, la sfârşitul capitolelor şi, uneori, chiar a
anumitor paragrafe, am formulat o seamă de întrebări. De multe ori răspunsul la acestea nu poate fi găsit
în cuprinsul suportului de curs. El poate fi dat numai în urma consultării materialului bibliografic.
5. Activităţile tutoriale se desfăşoară sub forma unor discuţii, deci nu sunt activităţi de predare a
materiei aferente temelor anunţate. Prin urmare, prezenţa la aceste activităţi este, în principiu, utilă numai
în măsura în care aţi studiat tema anunţată pentru respectiva activitate tutorială. Pe de altă parte însă,
adoptarea noului Cod civil va aduce o serie întreagă de modificări legislative, care nu sunt cuprinse nici în
prezentul suport de curs nici în materialele (manuale, cursuri, tratate etc.) care au fost publicate până la
această dată. Aşa fiind, vom încerca, dacă este cazul, ca în cadrul activităţilor tutoriale să insistăm asupra
noilor reglementări.
6. Bibliografia indicată, cu excepţia primului titlu, este ordonată alfabetic, după numele
autorului. Prin urmare această ordine nu indică o preferinţă a noastră pentru una sau alta dintre lucrările
indicate, ori pentru autorii acestora. Dimpotrivă, puteţi utiliza aceea dintre lucrările indicate care vă este
la îndemână.
7. Întreaga materie este acoperită cu material bibliografic elaborat de către titularul disciplinei (în
colaborare cu alţi membri ai catedrei). Este vorba despre lucrarea intitulată „Introducere în dreptul civil”,
vol. I şi II, autori: I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu. Dat fiind faptul că este cursul nostru, îl
recomandăm cu prioritate.

Capitolul I

Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic civil.

& 1. Definirea dreptului civil. Într-o primă accepţiune dreptul civil are înţelesul de drept
subiectiv, adică înţelesul de putere conferită unei persoane de lege sau de un act juridic, putere în virtutea
căreia, acea persoană, poate ea însăşi să acţioneze sau poate să pretindă altuia să acţioneze într-un fel
oarecare. Aşa, spre pildă, proprietarul unui bun este titularul unui drept subiectiv în temeiul căruia el are
puterea să stăpânească bunul, să îl folosească ori să îl încredinţeze altuia spre folosinţă, la fel cum are
puterea să dispună de bun vânzându-l, donându-l etc., ori consumându-i substanţa. Tot astfel, acela ce
vinde un bun are un drept subiectiv în temeiul căruia poate să primească preţul bunului vândut şi, ca atare,
poate să-i ceară cumpărătorului să-l achite; iar acela care a închiriat un bun are un drept subiectiv în
temeiul căruia poate să-i ceară locatarului să plătească chiria etc. Această primă accepţiune a dreptului
civil o vom avea în vedere ceva mai încolo, cu ocazia examinării conţinutului raportului juridic civil şi a
clasificării drepturilor subiective.

2
Într-o a doua accepţiune, dreptul civil desemnează una dintre ramurile sistemului nostru de drept,
adică o grupare de norme şi instituţii juridice reunite laolaltă, în principal, datorită obiectului lor comun
de reglementare. În această din urmă accepţiune, dreptul civil apare ca o componentă a dreptului obiectiv,
adică a unui ansamblu de norme de conduită care pot exista şi se pot aplica indiferent de cunoaşterea sau
perceperea lor subiectivă de către persoanele fizice sau juridice. Iar, în măsura în care este vorba de
anumite norme juridice concrete, care există şi se aplică la un moment dat, ramura dreptului civil este
parte a dreptului pozitiv. Acesta este înţelesul pe care îl vom avea în vedere, cu prioritate, în partea de
început a materiei.
Legislaţia noastră nu defineşte dreptul civil ca ramură de drept şi nici nu îi precizează obiectul sau
domeniul de reglementare.
În literatura noastră de specialitate dreptul civil a fost şi este definit, de regulă, ca fiind acea
ramură a sistemului de drept, sau acel ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile
patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de
egalitate juridică. Uneori această definiţie este completată cu precizarea că normele dreptului civil
reglementează şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice, în calitatea lor de participanţi la
raporturile juridice civile.

& 2. Norma de drept civil. Noţiune. Clasificare. Norma de drept civil este, asemenea tuturor
normelor juridice sau de drept, o regulă de conduită cu caracter general, impersonal şi de aplicare
repetată, regulă ale cărei prevederi pot fi impuse, la nevoie, făcând uz de forţa de constrângere a statului.
Normele dreptului civil se pot grupa în două mari categorii: norme imperative (de ordine publică
şi de ordine privată) şi norme dispozitive. Primele sunt acelea de la care părţile nu se pot abate, iar
celelalte, pe cale de consecinţă, sunt cele de la care părţile se pot abate fără a suporta vreo consecinţă
juridică. .
Normele dreptului civil sunt norme de drept comun. Expresia drept comun desemnează norma
juridică sau gruparea de norme juridice prin care se înfăptuieşte reglementarea legală generală, de
principiu, a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi sociale, reglementare care primeşte
aplicare într-un anumit domeniu, ori de câte ori (sau în măsura în care) acel domeniu nu este supus unei
reglementări legale speciale, derogatorii. În comparaţie cu dreptul civil - care este dreptul comun -,
celelalte ramuri ale dreptului privat constituie doar un drept special sau categorial. Distincţia dintre
dreptul comun şi drepturile categoriale nu este numai de natură teoretică. Prin consecinţele sale ea evocă
o altă distincţie, care se face cu ocazia clasificării nomelor juridice. Este vorba de distincţia dintre
normele generale sau de aplicaţie generală şi normele speciale sau de aplicaţie specială.
În altă ordine de idei, normele dreptului civil sunt, în bună măsură, norme supletive, denumite
astfel fiindcă rostul lor este acela de a suplini voinţa părţilor, atunci când aceasta nu a fost exprimată
îndestulător la încheierea unui contract. Existenţa acestei categorii de norme juridice apare ca o necesitate
în contextul libertăţii contractuale, care conferă părţilor posibilitatea de a încheia acele contracte pe care
ele le voiesc şi de a stabili conţinutul acestora. Or, în multe cazuri, părţile nu pot sau nu vor, la data
încheierii contractului, să prevadă toate situaţiile ce se vor ivi în raporturile dintre ele şi, în consecinţă, nu
cuprind în contract clauze care să reglementeze aceste situaţii. Altfel spus, de multe ori, contractul este
incomplet.
Aşa fiind, legiuitorul a instituit, preventiv, o categorie specială de norme juridice menite să umple
“golurile” contractuale şi care sunt denumite sugestiv norme supletive. Spre exemplu, executarea
contractului de vânzare-cumpărare implică, printre altele, o seamă de cheltuieli legate de predarea şi de
ridicarea bunurilor vândute, cheltuieli a căror repartizare între părţi se va face potrivit înţelegerii acestora.
Astfel, părţile se pot înţelege ca toate cheltuielile să fie suportate de către vânzător ori de către
cumpărător, la fel cum se pot înţelege ca fiecare să suporte o jumătate sau o anumită parte din aceste
cheltuieli. Cum problema unor astfel de cheltuieli se poate ridica în mod obişnuit şi cum este cu putinţă ca
părţile să nu-i dea o rezolvare prin clauzele contractului, legiuitorul a intervenit cu o dispoziţie supletivă
prevăzând, prin art. 1317 C. civ., că “Spezele predării sunt în sarcina vânzătorului, şi ale ridicării în
sarcina cumpărătorului, dacă nu este stipulaţiune contrarie”.
Întrebări.

3
1.Ce înseamnă “drept comun” şi care sunt consecinţele calificării normelor de drept civil ca fiind
“norme de drept comun”?
2.Ce sunt normele supletive şi care este utilitatea lor?
3.Cum pot fi clasificate normele imperative şi care este utilitatea acestei clasificări?
4.Ce sunt normele permisive?

Cuvinte şi expresii cheie.


Imperativ; onerativ; prohibitiv; supletiv; permisiv; drept comun; ordine publică; ordine privată.

& 3. Aplicarea normelor juridice în timp. Conflictele de legi în timp. Problema stabilirii
domeniului temporal al acţiunii normelor juridice se ridică în modul cel mai firesc deoarece, aşa cum se
obişnuieşte a se spune “legea nu este eternă”, ea este elaborată în considerarea unor realităţi şi, ca atare,
este indicat ca ea să existe şi să se aplice doar atâta timp cât aceste realităţi există şi nu se modifică, la fel
cum este indicat ca ea să fie abrogată ori modificată odată cu dispariţia sau modificarea realităţilor care au
generat-o.
Succesiunea în timp a normelor juridice care au acelaşi domeniu de reglementare (proprietate,
contracte, căsătorie, etc.) - succesiune care implică existenţa unor norme vechi şi a unor norme noi -,
poate să creeze conflicte de legi (norme) în timp sau conflicte de legi intertemporale. Problema centrală a
acestor conflicte este aceea de a şti dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de legea (norma)
veche sau de legea (norma) nouă. Să ne imaginăm un exemplu. La data încheierii unei căsătorii, legea
reglementează într-un anumit fel relaţiile patrimoniale dintre soţi. În timpul căsătoriei apare o nouă
reglementare a acestor relaţii. Ca urmare, se va naşte întrebarea: noua reglementare se aplică doar
relaţiilor patrimoniale ce se vor stabili în căsătoriile care se vor încheia ulterior apariţiei ei sau şi relaţiilor
ce se stabilesc în căsătoriile încheiate anterior şi care există la data intrării ei în vigoare?
3.1. Soluţionarea conflictelor de legi prin norme tranzitorii. Datorită faptului că asemenea
conflicte generează situaţii complexe, care dacă nu sunt rezolvate unitar pot crea inechităţi grave,
legiuitorul intervine frecvent prin norme tranzitorii, care delimitează domeniul temporal de acţiune al
legilor aflate în conflict, indicând dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de legea veche ori de
legea nouă sau, dacă este cazul, în ce măsură este reglementată de una sau de alta dintre legile aflate în
conflict. Ca urmare, prin aceste norme tranzitorii nu se reglementează nemijlocit anumite relaţii sociale ci
se soluţionează conflictul de legi prin stabilirea domeniului temporal de aplicare al fiecăreia dintre
normele aflate în conflict
Existenţa unor norme tranzitorii s-ar putea spune că este soluţia ideală pentru conflictele de legi
intertemporale. Astfel de conflicte se cer însă a fi soluţionate şi în lipsa unor dispoziţii tranzitorii, iar
rezolvările ce se dau trebuie să fie, de principiu, aceleaşi de fiecare dată.
3.2. Soluţionarea conflictelor de legi în timp în lipsa unor norme tranzitorii.
a. Principiul neretroactivităţii. Prin însăşi dispoziţia de început a Codului civil (art. 1), legiuitorul
de la 1865 a prevăzut că “Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”. Prevederea din
art. 1 C. civ. este privită ca fiind purtătoarea unui principiu fundamental în materia aplicării normelor
juridice în timp. Este vorba de principiul neretroactivităţii legilor (normelor juridice) . Potrivit acestuia
norma juridică nouă (legea nouă) nu se poate aplica situaţiilor juridice trecute şi efectelor acestora, în
măsura în care ele s-au produs. Sau, altfel spus, norma juridică, în general, nu se poate aplica acelor
situaţii şi efecte juridice care sunt anterioare momentului zero al acţiunii ei în timp. Cum însă Codul civil
este, în bună măsură, o lege ordinară, s-a admis că legiuitorului îi este îngăduit să elaboreze legi cu
caracter retroactiv prin care să fie reglementate situaţii juridice anterioare lor.
Constituţia României din 1991 prevede însă, în art. 15 (2), că “Legea dispune numai pentru viitor,
cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.” Textul art. 15 (2) ne ocazionează
următoarele observaţii: 1) el se aplică deopotrivă atât legilor cât şi celorlalte acte normative, indiferent că
acestea sunt de domeniul dreptului privat sau a dreptului public, excepţie făcând dispoziţiile legale cu
caracter penal şi contravenţional; 2) legiuitorul este oprit să mai elaboreze acte normative care, expres sau
implicit, ar avea caracter retroactiv; 3) în art. 15 (2) din Constituţie nu se mai regăseşte prevederea “ea n-
are putere retroactivă”, pe care o întâlnim în partea finală a art. 1 C. civ.

4
Principiul neretroactivităţii legii a fost perceput ca fiind fundamental cât priveşte aplicarea
normelor juridice (legilor) în timp, însă era vădit că el nu soluţiona complet conflictul de legi fiindcă se
rezuma la determinarea domeniului temporal în care normele juridice nu-şi puteau găsi aplicare, fără a
face referire şi la acela în care ele îşi găsesc aplicare.
b. Principiul aplicării imediate a legii noi. Datorită faptului că principiul neretroactivităţii nu a
reuşit să dea o soluţie completă conflictelor de legi în timp, doctrinar s-a formulat un principiu
complementar, respectiv principiul aplicării imediate a legii (normei juridice) noi. Potrivit acestui
principiu norma juridică nouă se aplică tuturor situaţiilor juridice viitoare şi efectelor acestora, precum şi
efectelor situaţiilor juridice trecute în măsura în care acestea nu s-au produs până la data aplicării normei
noi, fiind totodată exclusă aplicarea normei vechi cât priveşte reglementarea situaţiilor juridice viitoare şi
a efectelor lor.
Din aplicarea concurentă a acestor principii se poate contura următoarea soluţie de principiu a
conflictelor de legi: situaţiile juridice trecute - în raport de “momentul zero” al aplicării unei norme
juridice - (facta praeterita) rămân supuse normelor juridice în vigoare la data când ele s-au stabilit şi s-au
consumat (normelor vechi), deoarece normele noi nu pot retroactiva; situaţiile juridice viitoare (facta
futura) – în raport de acelaşi moment – vor fi supuse numai normelor juridice noi, deoarece normele
anterioare (vechi) nu ultraactivează; situaţiile juridice pendente (facta pendentia) - în raport de acelaşi
moment – în măsura în care s-au consumat, vor fi supuse normelor vechi, iar în măsura în care nu s-au
consumat vor fi supuse normelor noi.

Exemplu.
În cazul unui testament putem lesne observa că el este un act juridic care se săvârşeşte de către
autorul său în timpul vieţii, dar care îşi produce efectele abia la data deschiderii succesiunii, adică la
moartea autorului său. Or, dacă în perioada de timp cuprinsă între momentul întocmirii testamentului şi
momentul morţii autorului său s-a schimbat legea succesorală, iar noile dispoziţii legale prevăd, pe de o
parte, alte cerinţe privind forma testamentului, iar, pe de altă parte, reglementează altfel decât legea
anterioară efectele testamentului, se poate ridica problema de a şti în ce măsură respectivului testament i
se va aplica legea în vigoare la data întocmirii lui şi în ce măsură i se va aplica legea în vigoare la data
deschiderii succesiunii. Soluţia care se desprinde din aplicarea concurentă şi complementară a celor două
principii este aceea că forma testamentul şi celelalte condiţii de valabilitate ale acestuia, se vor supune
legii în vigoare la data întocmirii lui (legii vechi) - întrucât legea nouă nu retroactivează şi, prin urmare,
nu le poate reglementa -, iar efectele testamentului se vor se vor supune legii în vigoare la data când ele se
produc (legii noi), fiindcă legea nouă se aplică imediat şi, prin urmare, le reglementează, iar legea veche
nu poate ultraactiva şi, ca atare, nu le poate reglementa.

& 4. Acţiunea normelor juridice în spaţiu. Conflictele de legi în spaţiu şi soluţionarea lor.

Uneori raporturile juridice au un caracter internaţional, datorită faptului că un anumit element al


lor este un străin sau de extraneitate. Astfel, părţile pot să aibă cetăţenii sau naţionalităţi diferite, situaţie
care raportată fiind la dreptul unui anumit stat este exprimată prin formularea: “una dintre părţi are
cetăţenie sau naţionalitate străină”; bunul care formează obiectul actului juridic se află pe teritoriul altui
stat decât acela căruia părţile îi aparţin prin cetăţenie; încheierea actului juridic, care generează raportul
juridic, are loc pe teritoriul altui stat decât acela al cetăţeniei părţilor, etc.
Existenţa acestor elemente face ca raportul juridic să aibă legătură concomitent cu norme juridice
ce aparţin legislaţiilor unor state diferite. Astfel, spre pildă, cetăţenia română a uneia dintre părţile unui
act juridic cât şi încheierea acelui act pe teritoriul României, leagă acel act şi raportul juridic pe care el îl
generează de legislaţia română. Dar, cetăţenia străină a celeilalte părţi şi faptul că bunul ce formează
obiectul actului juridic se află pe teritoriul altui stat, leagă acelaşi raport juridic de legislaţia statului
respectiv. Or, în condiţiile în care legislaţiile statelor conţin, pentru acelaşi domeniu, reglementări diferite,
nu este indiferent ce lege aplicăm pentru reglementarea unui anumit raport juridic.
Această stare, caracterizată prin faptul că un anumit raport juridic sau o anumită situaţie juridică se
află sub incidenţa unor reglementări ce aparţin unor sisteme de drept diferite, este denumită doctrinar

5
“conflict de legi în spaţiu”. Rezolvarea conflictului presupune determinarea reglementării legale
aplicabile raportului juridic cu elemente de extraneitate sau, după caz, determinarea măsurii în care acelui
raport îi este aplicabilă una sau alta dintre reglementările aflate în conflict.
Fiecare stat şi-a elaborat un sistem propriu de norme juridice, denumite norme conflictuale, prin
care se determină situaţiile în care îşi poate găsi aplicare o lege străină cât şi măsura acestei aplicări. În
ansamblul lor, aceste norme alcătuiesc ceea ce se cheamă sistemul de drept internaţional privat al fiecărui
stat.
În concluzie, aspectul internaţional al acţiunii normelor juridice în spaţiu este caracterizat de
posibilitatea apariţiei unor conflicte de legi, iar rezolvarea acestora se face prin aplicarea normelor
conflictuale.

Exemplu.
Articolul 11 din Legea nr. 105/1992 - care este principala reglementare în materie conflictuală din
dreptul nostru - prevede că “Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de
legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel”. Iar potrivit art. 12, al.
1 “Legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză”. Ca urmare, un conflict al
legilor privind starea civilă şi capacitatea părţilor unui raport juridic, generat de faptul că una dintre părţi
este cetăţean român iar cealaltă este cetăţean străin, se rezolvă astfel: cetăţeanul român va avea starea
(starea civilă) şi capacitatea ce îi sunt conferite de legea română atât în cazul în care el se află în România
cât şi în cazul în care el se află în străinătate; tot astfel, cetăţeanul străin va avea starea şi capacitatea
determinate de legea sa naţionale, atât în cazul în care se află la el în ţară cât şi în cazul în care se află în
România

Întrebări.

1. Care sunt principiile aplicării normelor juridice în timp?


2.Poate legiuitorul să elaboreze norme juridice care să prevadă, în însăşi textul lor, că au un
caracter imperativ?
3. În ce constă neretroactivitatea normelor juridice?
4. Ce este conflictul de legi intertemporal?
5. Ce sunt normele tranzitorii?
6. Ce sunt conflictele de legi în spaţiu?
7.Ce sunt normele conflictuale?
8. În ce constă elementul străin sau de extraneitate şi care sunt consecinţele sale?

Cuvinte şi expresii cheie.

Neretroactivitate; ultraactivitate; norme tranzitorii; conflict de legi în timp; conflict de legi în


spaţiu; element de extraneitate.

& 5. Raportul juridic civil.

5.1. Noţiune. Fiind o specie a raportului juridic, raportul juridic civil a fost definit, la rândul lui,
ca fiind acel raport social care este reglementat de normele dreptului civil. Prin urmare, ceea ce pare să
transforme întotdeauna un anumit raport social într-un raport juridic este existenţa unei norme juridice
care reglementează acel raport.
După părerea noastră, raportul juridic civil este relaţia socială care rezultă din acele împrejurări
cărora normele dreptului le conferă calitatea de izvoare ale raporturilor juridice civile.
Evidenţierea legăturii dintre raportul juridic şi izvorul său ne apare cu atât mai necesară cu cât
izvorul raportului juridic poate avea un rol decisiv în determinarea naturii acestuia, operaţiune care poate

6
întâmpina unele dificultăţi mai cu seamă atunci când este vorba de raporturi de drept privat. Aceasta
deoarece raporturile de drept privat - şi în special cele civile şi comerciale - au unele trăsături comune,
cum sunt, de exemplu, egalitatea părţilor şi libertatea de voinţă a acestora. Observând însă care este
izvorul raportului juridic, putem spune, de exemplu, că dacă un raport juridic izvorăşte din acte sau fapte
de comerţ, acel raport nu mai poate fi unul de natură civilă, ci unul de natură comercială. Tot astfel, dacă
un raport juridic rezultă dintr-un contract individual de muncă, acela este un raport juridic de muncă şi
nicidecum unul de natură civilă.

5.2. Trăsături specifice.

5.2.1. Generalitatea izvoarelor raportului juridic civil. Atât în lucrările de teorie generală a
dreptului cât şi în cele consacrate studiului raportului juridic civil sau actului juridic civil, izvoarele
raportului juridic (deci şi ale raportului juridic civil) sunt considerate a fi acele împrejurări - acţiuni ale
omului ori fenomene naturale –, cărora normele dreptului le conferă eficacitate juridică.
Luând drept criteriu conexiunea lor cu voinţa umană, izvoarele raporturilor juridice civile sunt
clasificate în două grupe: evenimente sau fapte naturale şi acţiuni omeneşti.
Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa
umană şi de a căror producere normele dreptului civil leagă o seamă de efecte juridice. Pot fi incluse în
această categorie: naşterea, moartea, calamităţile naturale etc.
Acţiunile omeneşti sunt la rândul lor grupate în două categorii: acţiuni săvârşite cu intenţia de a
produce efecte juridice şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice. Primele alcătuiesc
categoria actelor juridice (contractul şi actul unilateral), iar celelalte alcătuiesc categoria faptelor juridice
(licite şi ilicite). Distincţia dintre aceste două categorii are multiple semnificaţii practice, în special, în
ceea ce priveşte capacitatea părţilor, reprezentarea şi dovezile ce sunt admise de lege pentru a proba
existenţa unui act sau fapt juridic ş.a.
Este mai indicat ca izvoarele raportului juridic civil să fie abordate într-o manieră mai pragmatică,
astfel încât, fără a ignora generalizările făcute în teoria generală a dreptului, să fie puse în evidenţă, cu
prioritate şi pe înţeles, principalele izvoare ale raporturilor juridice civile şi particularităţile acestora.
Aceste izvoare sunt: a) contractul civil; b) actul unilateral de drept civil; c) faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii unei alte persoane; d) faptele licite; e) evenimentele.
a. Contractul civil. Contractul civil este o specie a actului juridic civil. Art. 942 C. civ. defineşte
contractul ca fiind “acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un
raport juridic”.
Contractul este un însemnat izvor al raporturilor de drept comercial şi de dreptul muncii. Tocmai
de aceea, în cele ce preced, respectiv atunci când am enumerat izvoarele raportului juridic civil, am făcut
menţiunea că este un asemenea izvor doar contractul civil. Prin urmare, se ridică în mod necesar
problema delimitării contractului civil de alte contracte şi în special de contractul comercial.
În acest sens, trebuie precizat că, pe lângă contractele esenţialmente civile, cum sunt cele cu titlu
gratuit, şi a celor pe care legea le declară, expres sau implicit, ca necomerciale - ca, de exemplu, acelea
care au ca obiect bunuri imobile -, ori de câte ori, dacă printr-o dispoziţie expresă a legii sau prin
trăsăturile sale particulare, un anumit contract nu este ori nu poate fi calificat ca fiind unul comercial, de
muncă, administrativ etc., acel contract trebuie considerat ca fiind un contract civil. Este, printre altele, o
consecinţă a faptului că normele dreptului civil sunt dreptul comun şi în privinţa izvoarelor raporturilor
juridice de drept privat, ceea ce face ca ele să-şi găsească aplicare şi în această materie, ori de câte ori nu
sunt aplicabile normele specifice unei alte ramuri a dreptului privat; iar această consecinţă ne
îndreptăţeşte, la rândul ei, să vorbim despre “generalitatea izvoarelor raportului juridic civil”, ca trăsătură
a acestuia.
Exemplu.
Contractul care se încheie între un avocat şi clientul său este un contract civil întrucât, pe de o
parte , legea nu îl califică în nici un fel, iar, pe de altă parte, trăsăturile sale nu justifică o calificare a lui ca
fiind un contract comercial, de muncă sau de altă natură.

7
b. Actul unilateral de drept civil. Actul unilateral de drept civil este o manifestare unilaterală de
voinţă, făcută (exprimată), în temeiul legii ori a unui contract cu intenţia de a produce efecte juridice şi
care este în măsură să producă prin ea însăşi astfel de efecte.
Exemple: denunţarea unilaterală a unui contract încheiat pe durată nedeterminată; revocarea unui
contract de mandat; recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei; testamentul ş.a.
Datorită structurii sale unilaterale, actul juridic unilateral nu se confundă şi, ca atare, nu trebuie
confundat cu contractul unilateral. Acesta din urmă – cu toate că se numeşte unilateral –, este un act de
structură bilaterală, adică un contract, a cărui încheiere presupune un acord de voinţe. Denumirea de
contract unilateral este dată de faptul că el crează obligaţii numai pentru una dintre părţile contractante.
Exemplu.
Revocarea unui contract de mandat este un act unilateral, deoarece nu presupune consimţământul
celeilalte părţi; în schimb, înţelegerea (acordul de voinţe) prin care una dintre părţi se obligă să garanteze
o obligaţie pe care cealaltă parte şi-o asumă faţă de un terţ este un contract unilateral (cauţiune sau
fidejusiune) deoarece crează obligaţii numai pentru garant.
c. Faptele ilicite cauzatoare de prejudicii. Din punct de vedere al dreptului civil, prin faptă
ilicită se desemnează acea acţiune sau inacţiune a unei persoane, care încălcă drepturile subiective sau
interesele legitime ale altei persoane şi îi cauzează astfel un prejudiciu patrimonial sau, după caz,
nepatrimonial. Este ceea ce rezultă şi din art. 998 C. civ. care dispune că “Orice faptă a omului, care
cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara".
Prin urmare, spre deosebire de fapta ilicită de natură penală (infracţiunea) cât şi spre deosebire de
fapta ilicită de natură administrativă (contravenţia), care nu pot exista decât în măsura în care legea le
prevede şi le califică în mod expres drept infracţiuni ori contravenţii, faptele ilicite civile sunt determinate
doar generic de către legiuitor prin rezultatul lor, respectiv cauzarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării
drepturilor ori a intereselor legitime ale unei persoane.
Faptele cauzatoare de prejudicii, care mai sunt denumite sugestiv delicte civile, dau naştere unor
raporturi juridice obligaţionale, în conţinutul cărora intră dreptul victimei de a cere şi de a obţine
repararea prejudiciului suferit şi obligaţia corelativă a autorului faptei ilicite de a repara prejudiciul
cauzat. Aceste raporturi sunt specifice unei forme a răspunderii juridice, cunoscută sub denumirea de
răspundere civilă delictuală.
d. Faptele juridice licite. Acestea sunt acţiuni omeneşti săvârşite voluntar şi fără intenţia de a
produce efecte juridice, dar care produc totuşi anumite efecte expres prevăzute de lege, îndeosebi datorită
faptului că săvârşirea lor afectează interesele altuia.
Faptele juridice licite generatoare de raporturi obligaţionale, sunt denumite, în Codul civil, cvasi-
contracte.
Codul civil reglementează două fapte licite care sunt izvor de raporturi juridice obligaţionale. Este
vorba de gestiunea de afaceri şi plata nedatorată. Plecând de la aceste reglementări, practica
judecătorească şi doctrina au conturat şi un al treilea fapt licit izvor de obligaţii, respectiv îmbogăţirea
fără justă cauză.
Faptele licite mai sunt uneori şi izvoare de raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi
reale. În această calitate ele sunt denumite moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
Exemplu.
Plata unei sume de bani făcută, din eroare, către o persoană care nu este îndreptăţită să o
primească, generează, pentru cel ce a primit-o, o obligaţie de restituire.
e. Evenimentele. Denumite uneori “fapte naturale”, evenimentele sunt, aşa cum am mai arătat,
împrejurări străine voinţei umane de survenirea cărora legea condiţionează producerea anumitor efecte
juridice.
Exemplu.
Moartea unei persoane dă naştere raporturilor juridice legate de succesiunea acelei persoane.

5.2.2. Calitatea părţilor raportului juridic civil. În raporturile juridice de drept civil, ambele părţi
apar, de regulă, în simpla lor calitate de persoane fizice sau juridice, spre deosebire de alte raporturi de
drept privat, cum sunt cele comerciale, în care părţile au fie deopotrivă calitatea de comerciant, fie una

8
dintre ele are calitatea de comerciant, persoană fizică sau juridică, pe când cealaltă parte are calitatea de
consumator.
5.2.3. Egalitatea părţilor şi libertatea voinţei lor. Dacă opusul egalităţii este subordonarea şi dacă
trăsătura caracteristică a subordonării constă în aceea că numai una dintre părţile unui anumit raport - fie
el juridic fie de altă natură -, îşi poate exprima voinţa, cealaltă fiind obligată să se supună, atunci “esenţa”
egalităţii părţilor nu constă în altceva decât în faptul – sau mai ales în faptul –, că părţile sunt în principiu,
deopotrivă şi necondiţionat, îndreptăţite şi, mai cu seamă, libere să-şi manifeste voinţa.
5.2.4. Caracterul preponderent patrimonial al raporturilor juridice civile. Din punct de vedere al
conţinutului lor toate raporturile juridice – deci nu numai cele civile -, pot fi, după caz, ori patrimoniale
ori nepatrimoniale.
Sunt raporturi patrimoniale acelea care au în conţinutul lor un drept (drepturi) patrimonial (e); iar
dreptul patrimonial este acela care are ca obiect un bun sau, în general, o valoare economică, ce poate fi
evaluată şi exprimată în bani.
Exemplu.
Dreptul de proprietate.

Sunt raporturi nepatrimoniale acelea care au în conţinutul lor un drept (drepturi) nepatrimonial (e);
iar dreptul nepatrimonial este acela al cărui obiect nu are o valoare economică, ceea ce înseamnă că nu
poate fi evaluat şi exprimat în bani.
Exemplu.
Dreptul persoanei de a consimţi la prelevarea de organe sau ţesuturi în scopuri terapeutice.

Raporturile patrimoniale de drept civil pot fi grupate în două categorii. Prima este categoria
raporturilor care au în conţinutul lor drepturi reale, fapt pentru care sunt mai sunt denumite şi raporturi
reale, iar cea de a doua este categoria raporturilor care au în conţinutul lor drepturi de creanţă, şi care sunt
denumite raporturi de obligaţii, raporturi obligaţionale, obligaţii civile sau pur şi simplu obligaţii.
Raporturile nepatrimoniale de drept civil sunt, de asemenea, grupate, în funcţie de conţinutul lor,
în următoarele categorii:
- raporturi care au în conţinutul lor drepturi ce privesc existenţa şi integritatea persoanei fizice
(dreptul la viaţă, sănătate, integritate corporală reputaţie etc.);
- raporturi care au în conţinutul lor drepturi privitoare la atributele de identificare ale persoanelor
fizice şi juridice, (dreptul la nume, la denumire, la domiciliu, etc.);
- raporturi care au în conţinutul lor drepturi generate de creaţia intelectuală (drepturile
nepatrimoniale rezultate din crearea unei opere artistice, literare, ştiinţifice etc.).
5.2.5. Caracterul divizibil al raportului civil cu pluralitate de subiecte. Putem vorbi despre o
pluralitate de subiecte în situaţia în care un anumit raport juridic are fie mai multe subiecte active, fie mai
multe subiecte pasive, fie deopotrivă atât mai multe subiecte active cât şi mai multe subiecte pasive.
Pluralitatea de subiecte poate să apară practic în toate categoriile de raporturi juridice civile, dar în
raporturile care au un subiect pasiv nedeterminat (cum sunt cele de proprietate) pluralitatea poate să
privească, în mod firesc, numai subiectul activ al acestora.
Exemplu.
Există o pluralitate de subiecte active în cazul coproprietăţii.

În raporturile obligaţionale civile, pluralitatea de subiecte este cârmuită, indiferent de forma ei, de
regula divizibilităţii. Aceasta înseamnă că, atunci când un raport obligaţional cunoaşte o pluralitate de
subiecte, obiectul său se împarte între subiectele raportului, fiecare subiect fiind îndreptăţit, după caz, să
pretindă doar partea sa şi fiind îndatorat să execute tot numai partea sa.
De la regula divizibilităţii obiectului obligaţiilor civile cu pluralitate de subiecte, legea consacră
două excepţii. Este vorba despre obligaţiile solidare şi despre obligaţiile indivizibile, care - tocmai fiindcă
sunt excepţii de la regula divizibilităţii - trebuiesc dovedite atunci când sunt invocate. Dimpotrivă, în
raporturile obligaţionale cu caracter comercial, spre deosebire de cele de drept civil, în situaţia unei
pluralităţi de debitori (pluralitate pasivă), regula este solidaritatea (pasivă) şi nu divizibilitatea. Aceasta

9
deoarece, în cazul raporturilor comerciale solidaritatea nu mai trebuie dovedită. Ea se prezumă până la
proba contrară (art. 42 C. com.).
Obligaţiile solidare sunt acele raporturi obligaţionale cu pluralitate de subiecte, care conferă
oricărui creditor solidar posibilitatea de a cere de la debitor plata în întregime a datoriei sau, după caz,
obligă pe oricare debitor solidar la executarea întregii prestaţii la care are dreptul creditorul.
Exemplu.
Dacă prin fapta lor ilicită mai multe persoane cauzează cuiva un prejudiciu, autorii faptei vor
răspunde solidar faţă de victimă. Aceasta înseamnă că victima va putea să ceară oricăruia dintre autori să
repare integral acel prejudiciu.

Obligaţiile indivizibile sunt acele obligaţii cu pluralitate de subiecte al căror obiect este
nesusceptibil de a fi divizat, fie datorită naturii sale indivizibile, fie datorită convenţiei părţilor care îl
consideră indivizibil cu toate că prin natura sa el este divizibil. În primul caz indivizibilitatea este naturală
iar în cel de al doilea este convenţională.
Exemplu.
Sunt indivizibile prin natura lor obligaţiile de a nu face, întrucât nu pot fi executate fracţionat, la
fel cum este indivizibilă şi obligaţia de a preda un bun care nu poate fi divizat fără a-şi modifica destinaţia
economică iniţială (un autoturism).

Întrebări.
1. Ce este raportul juridic civil?
2. Ce înţelegeţi prin generalitatea izvoarelor raportului juridic civil?
3. Ce înţelegeţi prin egalitatea părţilor şi ce alte raporturi juridice se mai caracterizează prin
această trăsătură?
4. Care este diferenţa dintre contractul unilateral şi actul unilateral?
5. După ce criterii putem aprecia că un anumit contract este contract civil?
6. De câte feluri sunt raporturile patrimoniale?
7. Ce sunt delictele civile şi prin ce se deosebesc ele de faptele ilicite cu caracter penal?
8. Prin ce se caracterizează solidaritatea şi indivizibilitatea?

Cuvinte şi expresii cheie.

Izvor al raportului juridic; contract civil; contract comercial; act juridic unilateral; contract
unilateral; delict civil; fapt juridic licit; patrimonial; nepatrimonial; egalitate; pluralitate; indivizibilitate;
solidaritate.

Bibliografia de bază, aferentă capitolului I .


Ionel Reghini, Şerban Diaconescu, Introducere în dreptul civil, Ed. “Sfera” 2004, Capitolul I.
Pentru pregătirea examenului nu se cer problemele tratate la paginile şi punctele indicate în continuare (cu
precizarea că atunci când o anumită problemă este tratată pe mai multe pagini se indică doar pagina de
început): pag. 19 – pct. 9; p. 32 – pct. 13.3.; 13.4; pag. 38 – & 2; pag. 59 – pct. 22, 23, 24, 25; pag. 71 –
pct. 28.5, cu toate subpunctele aferente; pag. 99 – pct. 36.2, subpunctele c, d, e, f.
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa
de editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 2000, sau orice ediţie ulterioară (Partea întâi, Titlul I şi
capitolele I şi II din Titlul II).
Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generală (Partea generală), Ed “ALL”, Bucureşti, 1997 sau
orice altă ediţie ulterioară, (Capitolul I şi din Capitolul II – secţiunea I şi subsecţiunea I din secţiunea a II-
a).
Ernest Lupan, Ioan Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, Vol. I. Partea generală, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, (Titlurile I, III şi IV).
Mircea Mureşan, Petru Ciacli, Drept civil. Partea generală, Ed. “Cordial Lex”, Cluj-Napoca,
2001 (Titlul I şi Capitolele I şi II din Titlul II).

10
Ovidiu Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VII-a (sau o ediţie anterioară), Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2005 (Capitolul I şi paragrafele 1 şi 2 din Capitolul II).

Capitolul II

Capacitatea persoanei fizice.

& 1. Consideraţii introductive.

1.1. Noţiune. În vorbirea curentă, cuvântul persoană este folosit îndeobşte pentru a desemna, la
modul general, un individ al speciei umane, un om considerat în totalitatea însuşirilor sale fizice şi
psihice.
În limbajul juridic, cuvântul persoană a avut şi are o semnificaţie specială, el desemnând şi
denumind omul în calitatea sa de “fiinţă juridică”. Pentru a desemna însă calitatea omului de “fiinţă
juridică”, legiuitorul nu s-a mărginit la a folosi pur şi simplu cuvântul persoană, ci a creat conceptul de
persoană fizică.
Nevoia de a crea acest concept s-a impus, mai cu seamă, datorită faptului că raporturile juridice s-
au stabilit şi se stabilesc nu numai între indivizi dar şi între grupuri de indivizi, respectiv între structuri
create şi organizate de oameni tocmai cu scopul de a se putea realiza participarea acestora la raporturile
juridice, independent de cei care le-au creat şi le alcătuiesc. Acestea din urmă sunt persoanele juridice
(societăţi comerciale, asociaţii, fundaţii etc.).
1.2. Persoana fizică şi capacitatea juridică. Aşa cum am arătat, “persoana fizică” este, întâi de
toate, o denumire convenţională dată omului ca entitate juridică, ca participant individual la raporturile
juridice. Ea este deci o calificare dată de lege individului şi nu o însuşire sau o vocaţie specială a acestuia.
O asemenea vocaţie trebuie însă în mod necesar să existe, căci altfel persoana fizică ar fi o formă lipsită
de conţinut. Această necesară vocaţie şi-a găsit însă expresia într-un alt concept, acela de capacitate
juridică, consacrat, mai ales, doctrinar şi jurisprudenţial şi care desemnează vocaţia sau îndreptăţirea
persoanei fizice de a participa, în general, la raporturile juridice şi de a dobândi drepturi şi obligaţii.
Dispoziţiile legii civile fac distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Doctrinar la acestea a fost adăugată şi capacitatea delictuală, adică aptitudinea persoanei de a răspunde
pentru faptele ei ilicite cauzatoare de prejudicii.

& 2. Capacitatea de folosinţă.

2. 1. Noţiunea şi caracterele capacităţii de folosinţă. Potrivit art. 5, al. 2, din Decretul nr. 31/1954,
“Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”.
Caracterul abstract al capacităţii de folosinţă subliniază faptul că, potenţial, de la naştere, orice
persoană are acces la toate drepturile şi obligaţiile pe care legea le recunoaşte persoanei fizice.
Caracterul general al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este unanim acceptat şi, în
consecinţă, evidenţiat în literatura noastră de specialitate. Aceasta, mai cu seamă, pentru a se sublinia
faptul că persoana fizică, spre deosebire de persoana juridică, poate avea toate şi/sau oricare dintre
drepturile civile recunoscute de lege. În schimb, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. De aceea, se spune că persoana
juridică, prin opoziţie cu persoana fizică, are o capacitate specială de folosinţă.
Unicitatea şi universalitatea capacităţii de folosinţă constau în aceea că un om nu se poate
multiplica în mai multe fiinţe juridice şi, ca urmare, nu poate avea mai multe capacităţi de folosinţă.
Aceasta deoarece, aşa cum am mai arătat, capacitatea de folosinţă se contopeşte şi se confundă, în cele
din urmă, cu însăşi calitatea de subiect de drept. Fiind unică, capacitatea de folosinţă este şi universală,
ceea ce înseamnă că un om este aceeaşi fiinţă juridică indiferent de profesie, ocupaţie, cât şi de deplasarea
sa în spaţiu dintr-un stat în altul etc.

11
Egalitatea capacităţii de folosinţă rezultă fără echivoc din dispoziţiile Constituţiei, cele ale
Decretului nr. 31/1954, cât şi cele ale unor convenţii internaţionale evocă ideea egalităţii capacităţii de
folosinţă a tuturor persoanelor.
Legalitatea capacităţii de folosinţă rezultă din faptul este, în exclusivitate, o creaţie a legii.
Aceasta înseamnă că numai prin lege se poate determina momentul în care începe şi se sfârşeşte
capacitatea de folosinţă, la fel cum tot numai prin lege se pot determina, cu titlu de excepţie, eventualele
incapacităţi de folosinţă.
Legalitatea capacităţii de folosinţă determină implicit şi două consecinţe, respectiv
inalienabilitatea şi intangibilitatea ei. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că nimeni nu poate renunţa la
capacitatea sa de folosinţă şi, pe de altă parte, că eventualele restrângeri ale capacităţii de folosinţă
(incapacităţi de folosinţă) trebuie să fie expres prevăzute de lege.

2.2. Începutul capacităţii de folosinţă.

2.2.1. Dobândirea capacităţii de folosinţă din momentul naşterii persoanei. Articolul 7, al.1, din
Decretul nr. 31/1954, dispune : “Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează o
dată cu moartea acesteia”. Prin urmare, singura cerinţă ce se impune pentru a putea vorbi despre
capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este ca această persoană să existe, adică să se fi născut şi să nu
fi decedat.
2.2.2. Recunoaşterea condiţionată a anumitor drepturi din momentul concepţiei persoanei.
Potrivit art. 7, al. 2, din Decretul nr. 31/1954, “Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă
numai dacă el se naşte viu”.
Această dispoziţie legală este privită ca fiind expresia unei excepţii de la regula dobândirii
capacităţii de folosinţă de la naşterea persoanei, excepţie concretizată în aceea că persoana fizică
dobândeşte capacitate de folosinţă, anticipat, condiţionat şi limitat, chiar înainte de naşterea sa. Este o
capacitate anticipată deoarece ea se dobândeşte înainte de naştere, respectiv de la concepţie; este o
capacitate condiţionată fiindcă ea se pune în discuţie doar atunci când copilul se naşte viu; şi este limitată
fiindcă ea priveşte doar drepturile copilului nu şi obligaţiile acestuia.
Condiţiile acestei recunoaşteri. Privind dispoziţia din art. 7, al 2, ca o excepţie de la regula
privitoare la dobândirea capacităţii de folosinţă din momentul naşterii, în literatura de specialitate s-a
apreciat că ea (această excepţie) poate găsi aplicare doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele
condiţii : a) copilul că se nască viu, fără a fi şi viabil; b) copilul să fie chemat să dobândească anumite
drepturi; c) copilul să fi fost conceput la data dobândirii drepturilor, ceea ce se stabileşte prin prezumţia
legală potrivit căreia “timpul cuprins între a treisuta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este
timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi” (art. 61 C. fam.).

2.3. Încetarea capacităţii de folosinţă.

2.3.1. Constatarea fizică morţii. Moartea unei persoane, care marchează începutul capacităţii de
folosinţă, se constată, cel mai adesea şi în modul cel mai firesc, prin examinarea şi identificarea medicală
şi, dacă este cazul, criminalistică, a cadavrului acelei persoane.
În urma acestei constatări se eliberează certificatul medical constatator al decesului şi apoi, pe
baza acestuia, se întocmeşte, în registrul de stare civilă pentru decese, actul de deces al persoanei. În
acesta se consemnează şi data decesului, dată care marchează momentul încetării capacităţii de folosinţă
şi a calităţii de subiect de drept a persoanei respective. În cazul în care mai multe persoane au murit în
aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit
deodată (art. 21 din Decr. nr. 31/1954). Aceste persoane se numesc comorienţi.
2.3.2 Încetarea capacităţii de folosinţă. Declararea judecătorească a morţii. Constatarea fizică a
morţii presupune, aşa cum am arătat, existenţa cadavrului identificat al persoanei cât şi constatarea
medicală a instalării morţii. Uneori însă persoana dispare în împrejurări excepţionale care îndreptăţesc a
se presupune moartea (război, cutremur, naufragiu), fără a se găsi cadavrul acelei persoane. Alteori
persoana dispare pur şi simplu de la domiciliul ei, lipsind vreme îndelungată, fără a exista ştiri din care să

12
rezulte că ea este în viaţă. Dispariţia persoanei impune, şi într-un caz şi în celălalt, necesitatea clarificării
situaţiei juridice a celui dispărut. În acest scop, legea a instituit procedura judiciară specială a declarării
morţii, prin care se stabileşte, cu caracter de prezumţie, faptul morţii unei persoane dispărute şi momentul
când aceasta a survenit.
Reglementând procedura declarării morţii, legiuitorul a ţinut seama de faptul că împrejurările care
ocazionează dispariţia persoanei sunt diferite şi că, prin specificul lor, ele impun un tratament juridic
diferit. Tocmai de aceea el a instituit două varietăţi (cazuri) ale declarării judecătoreşti a morţii: pe de o
parte declararea morţii celui dispărut în împrejurări excepţionale şi, pe de altă parte, declararea morţii
celui care a dispărut de la domiciliu.
A. Cazul persoanei care a dispărut în împrejurări excepţionale. Potrivit art. 16, al.3, din Decretul
nr. 31/1954 “Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu
sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort,
fără a se declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a
avut loc dispariţia”.
B. Cazul persoanei care a dispărut de la domiciliul său. Această varietate de declarare a morţii se
deosebeşte de esenţial de cea prezentată mai înainte, mai ales, prin faptul că procedura judecătorească a
declarării morţii nu poate fi pornită fără ca, în prealabil, să se parcurgă o altă procedură judecătorească,
aceea a declarării dispariţiei.
B.1. Declararea dispariţiei prin hotărâre judecătorească. Potrivit art. 16, al.1, din Decretul nr.
31/1954 “Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească,
putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă”.
Rezultă, din acest text, că pentru a se putea admite o cerere de declarare judecătorească a dispariţiei este
necesară întrunirea cumulativă a două condiţii şi anume: a. persoana să lipsească vreme îndelungată şi
nejustificat de la domiciliul său; b. de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi
trecut mai mult de un an.
Procedura declarării judecătoreşti a dispariţiei este instituită de legiuitor cu scopul unic de a
permite celor interesaţi să ceară, ulterior îndeplinirii ei, declararea judecătorească a morţii celui dispărut.
Ca urmare, pare firesc ca hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei să nu producă nici un efect
asupra capacităţii de folosinţă a celui declarat dispărut. Aceasta rezultă, de altfel, din prevederea art. 19
din Decretul. nr.31/1954, potrivit căreia “Cel dispărut (declarat dispărut – p.n.) este socotit a fi în viaţă
dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă irevocabilă”. Aşa fiind, pe de o parte,
succesiunea celui dispărut nu se va deschide, iar, pe de altă parte, cel dispărut va fi chemat, asemeni
oricărei persoane aflate în viaţă, la moştenirea rudelor sale predecedate; căsătoria celui dispărut nu se
desface şi ca urmare soţul prezent nu se poate recăsători fără ca, în prealabil, să divorţeze de cel dispărut
etc.
În aceste condiţii, se poate spune că singurul efect cert al hotărârii de declarare a dispariţiei
constă în îndeplinirea uneia dintre cerinţele de fond prevăzute de lege pentru declararea judecătorească a
morţii persoanei care lipseşte de la domiciliul său.
B.2. Declararea morţii prin hotărâre judecătorească. Potrivit art. 16, al. 2, din Decretul nr.
31/1954, “Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească,
dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu
poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişării extrasului de pe
hotărârea prin care s-a declarat dispariţia”. Din acest text rezultă că pentru a putea fi declarată moartea
unei persoane care lipseşte de la domiciliul său, trebuie întrunite cumulativ mai multe condiţii.
a. Să existe o hotărâre irevocabilă de declarare a dispariţiei, pronunţată în condiţiile înfăţişate în
cele ce preced.
b. Să fi fost respectată cerinţa afişării acestei hotărâri, prevăzută de art. 39 din Decretul nr.
32/1954, fiindcă şi de îndeplinirea acestei cerinţe depinde admiterea cererii de declarare a morţii.
c. Să fi trecut cel puţin patru ani de la data ultimelor ştiri din care rezultă că cel ce urmează a fi
declarat mort era în viaţă. La fel ca în cazul declarării dispariţiei, data ultimelor ştiri trebuie considerată
aceea la care aceste ştiri au fost emise şi nu aceea la care ele au fost recepţionate iar dovada acestei date
se va putea face, dacă este cazul, prin orice mijloc de probă. În situaţia în care ziua ultimelor ştiri nu se

13
poate stabili, pentru calcularea termenului de patru ani se va avea în vedere ultima zi a lunii din care
provin ultimele ştiri, iar atunci când nu se poate stabili nici luna se va avea în vedere ultima zi a anului
calendaristic (art. 17, al. 1, din Decretul nr. 31/1954).
d. De la afişarea timp de 30 de zile a hotărârii de declarare a dispariţiei, potrivit art. 39 din
Decretul nr. 32/1954, să fi trecut cel puţin 6 luni.
Stabilirea datei morţii. Potrivit art. 18, din Decretul nr. 31/1954, “De îndată ce hotărârea
declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre
ca fiind aceea a morţii”(al.1); Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările (al. 2).
Cel puţin două concluzii se pot desprinde din această dispoziţie legală. O primă concluzie este
aceea că instanţa, prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii, este obligată să stabilească data
morţii. O a doua concluzie este aceea că, din moment ce se stabileşte potrivit cu împrejurările, data morţii
nu este niciodată aceea a pronunţării hotărârii declarative de moarte şi nici aceea a rămânerii irevocabile a
acestei hotărâri, ci este întotdeauna o dată stabilită prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii.
Rectificarea datei morţii. Indiferent după care dintre regulile menţionate se stabileşte data morţii,
există întotdeauna posibilitatea ca ulterior să apară indicii mai concludente cu privire la data morţii sau
chiar dovezi cu privire la această dată. De aceea art. 18, alineatul ultim, dispune că “Instanţa
judecătorească va putea rectifica data morţii…. dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată”.
Efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii. Potrivit art. 18, al.1, “De îndată ce
hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin
hotărâre, ca fiind aceea a morţii”. Aşa fiind, de la data prezumată a morţii încetează drepturile viagere ale
celui dispărut (cum sunt: uzufructul, dreptul la rentă viageră sau întreţinere dobândite prin contracte
încheiate de defunct în timpul vieţii ş.a.); se deschide succesiunea celui declarat mort, fiind chemaţi la
moştenire acei moştenitori legali sau testamentari care erau în viaţă la data stabilită ca fiind dată a morţii;
încetează căsătoria celui declarat mort ş.a.
B.3. Anularea hotărârii declarative de moarte. Prin art. 20 al. 1 din Decretul nr. 31/1954,
legiuitorul a prevăzut că “Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii
prin care s-a declarat moartea”.
Efectele anulării hotărârii declarative de moarte. Două efecte sunt avute în vedere, cu precădere,
de către legiuitor. Este vorba despre situaţia bunurilor celei ce a fost declarat mort şi de situaţia căsătoriei
acestuia.
Situaţia bunurilor celui ce a fost declarat mort. Din moment ce acela care a fost declarat mort
este considerat că a fost tot timpul în viaţă, succesiunea lui trebuie privită ca nedeschisă. Aşa fiind, pare
cât se poate de firesc ca el să redobândească bunurile avute anterior declarării morţii şi aflate la
moştenitori la data anulării hotărârii declarative de moarte . Pe de altă parte, potrivit regulii de drept,
exprimată în adagiul “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, anularea unui act juridic desfiinţează
atât drepturile dobândite (de primul dobânditor) prin efectul actului anulat ulterior, cât şi drepturile
subsecvente, dobândite de terţi prin acte încheiate cu primul dobânditor. Ca urmare, anularea hotărârii
declarative de moarte va implica şi desfiinţarea actelor prin care moştenitorii au transmis bunuri din
succesiune unor terţe persoane.
De aceea legiuitorul, prin art. 2o, al 2, din Decretul nr. 31/1954, a prevăzut că în cazul anulării
hotărârii declarative de moarte “Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii
declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este
obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată
moartă este în viaţă.” Această ultimă prevedere a art. 20 este o excepţie de la regula restituirii bunurilor
către cel ce a fost declarat mort, excepţie care se fundamentează atât pe buna-credinţă a dobânditorului şi
caracterul oneros al dobândirii, cât mai ales pe aparenţa calităţii de moştenitor creată de hotărârea
judecătorească de declarare a morţii şi eroarea comună pe care aceasta a generat-o.
Situaţia căsătoriei celui ce a fost declarat mort. Pentru a preîntâmpina starea teoretică de
bigamie, creată de recăsătorirea soţului celui declarat mort, legiuitorul, prin art. 22 C. fam., a prevăzut că
“În cazul în care soţul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit, şi, după aceasta, hotărârea
declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. (al. 1); Prima căsătorie este
desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. (al. 2)”.

14
Întrebări.

1. Ce este capacitatea de folosinţă?


2. Din ce moment se dobândeşte, de regulă, capacitatea de folosinţă?
3. În ce condiţii se recunoaşte capacitatea copilului conceput?
4. Care este prezumţia timpului legal al concepţiei?
5. În ce situaţie se constată fizic moartea unei persoane?
6. Care sunt cele două varietăţi ale declarării morţii şi prin ce se deosebesc ele?
7. Cum se stabileşte data morţii declarată judecătoreşte?
8. În ce situaţii se pune problema anulării declarative de moarte?
9.Care este situaţia bunurilor şi a căsătoriei celui care a fost declarat mort, în urma anulării
hotărârii declarative de moarte?

Cuvinte şi expresii cheie.

Moarte fizic constatată; moarte judecătoreşte declarată; comorienţi; data ultimelor ştiri; prezumţie;
concepţie; dispariţie; data morţii; rectificare; titlu oneros; titlu gratuit; bună-credinţă.

& 3. Capacitatea de exerciţiu.

3.1. Definiţie. Caractere. Potrivit art. 5, al. 3, din Decretul nr. 31/1954, “Capacitatea de exerciţiu
este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.
Asemeni capacităţii de folosinţă, capacitatea de exerciţiu se caracterizează prin: legalitate, deoarece
dobândirea, conţinutul şi încetarea ei sunt stabilite prin lege; intangibilitate şi indisponibilitate, deoarece
capacitatea de exerciţiu se poate restrânge sau înlătura numai potrivit legii deci nu şi prin voinţa
titularului ei ori a unei alte persoane (art. 6 din Decretul nr. 31/1954); egalitate, deoarece la fel ca în cazul
capacităţii de exerciţiu nu sunt admise diferenţieri cu caracter discriminator ( art. 4 din Decretul nr.
31/1954); generalitate, deoarece, în măsura în care persoana a dobândit capacitatea de exerciţiu ea poate
încheia orice act juridic cu excepţia acelora care îi sunt interzise expres de lege.
3.2. Capacitatea de exerciţiu şi discernământul. Încheierea de acte juridice în vederea dobândirii
şi exercitării de drepturi şi a asumării şi executării de obligaţii presupune existenţa discernământului
persoanei, adică a facultăţii de a judeca şi de a aprecia corect asupra necesităţii şi oportunităţii încheierii
unui act juridic, ca urmare a evaluării raţionale a consecinţelor acestuia. Or, persoana fizică are această
facultate doar de la o anumită vârstă, după o oarecare experienţă de viaţă şi în condiţiile unei stări
normale de sănătate mintală. De aceea, spre deosebire de capacitatea de folosinţă - care se dobândeşte,
instantaneu şi complet, din momentul naşterii şi, limitat, chiar din momentul concepţiei -, capacitatea de
exerciţiu a persoanei fizice se dobândeşte numai în măsura împlinirii unei anumite vârste, a existenţei
unui discernământ suficient format şi odată cu acumularea unei experienţe corespunzătoare de viaţă.
Două concluzii trebuie desprinse din cele arătate până acum.
Discernământul este o premisă a capacităţii de exerciţiu fără a se confunda însă cu aceasta din
urmă. Este concluzia care se desprinde mai întâi din împrejurarea că existenţa discernământului şi
respectiv lipsa de discernământ sunt stări de fapt care pot caracteriza o persoană indiferent de vârsta
acesteia, în vreme ce capacitatea de exerciţiu este o stare de drept care se dobândeşte numai de la
împlinirea unei anumite vârste. Aceasta nu însemnă însă că ar putea avea discernământ o persoană de
vârstă foarte fragedă. Dar poate avea discernământ fără a avea şi capacitate de exerciţiu o persoană
apropiată de vârsta majoratului, la fel cum poate fi lipsită, uneori, de discernământ o persoană majoră care
are deplină capacitate de exerciţiu, cum este, de exemplu, persoana care suferă de alienaţie sau debilitate
mintală şi nu a fost pusă sub interdicţie.

15
3.3. Capacitatea deplină de exerciţiu. Potrivit art.8 din Decretul nr. 31/1954, “Capacitatea deplină
de exerciţiu începe la data când persoana devine majoră.” (al. 1) “Persoana devine majoră la împlinirea
vârstei de optsprezece ani.” (al. 2) “Minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta capacitatea
deplină de exerciţiu.” (al. 3).
Capacitatea deplină de exerciţiu conferă persoanei îndreptăţirea de a încheia singură şi personal
orice acte juridice, pentru a dobândi astfel drepturi noi ori pentru a-şi exercita drepturile ce le are şi de a-
şi asuma obligaţii noi ori de a le executa pe acelea care le are. În al doilea rând, capacitatea deplină de
exerciţiu conferă persoanei îndreptăţirea de a-şi stabili pe cale contractuală (deci printr-un act juridic) un
reprezentant convenţional (mandatar) prin intermediul căruia să încheie acte juridice, atunci când nu
poate ori nu doreşte să le încheie personal. În sfârşit, capacitatea deplină de exerciţiu îndreptăţeşte
persoana să încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane, fie în calitate de reprezentant legal
al acesteia (părinte sau tutore) fie în calitate de reprezentant convenţional (mandatar).

3.4. Capacitatea de exerciţiu restrânsă.

3.4.1. Reglementare. “Minorul, care a împlinit vârsta de paisprezece ani, are capacitatea de
exerciţiu restrânsă” (art.9, al. 1, din Decretul nr. 31/1954). ”Actele juridice ale minorului cu capacitate
restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau a tutorelui.” (al. 2)
Ţinând seama de aceste dispoziţii legale, putem defini capacitatea restrânsă de exerciţiu ca fiind
aptitudinea persoanei, cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, de a încheia acte juridice personal însă, de
regulă, numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal iar uneori şi a autorităţii tutelare, spre a
preveni astfel posibilele abuzuri ale terţilor.
3.4.2. Aspecte caracteristice. Atât dispoziţiile legale cât şi consideraţiile doctrinare făcute pe
marginea acestora, permit evidenţierea unor aspecte caracteristice ale capacităţii restrânse de exerciţiu.
Dintre acestea le vom reţine, în cele ce urmează, pe acelea care ne par mai semnificative.
A. Persoanele afectate. Singura categorie de persoane care beneficiază de o capacitate de exerciţiu
restrânsă este aceea a minorilor având vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.
B. Domeniul de aplicare. Capacitatea restrânsă de exerciţiu – ca, de altfel şi capacitatea deplină de
exerciţiu ori lipsa acesteia -, priveşte doar actele juridice încheiate de către minor nu şi faptele juridice
ilicite al căror autor este minorul.
C. Caracterul prealabil şi special al încuviinţării. Încuviinţarea pe care este chemat să o de a
ocrotitorul legal sau/şi autoritatea tutelară pentru încheierea unor acte juridice de către minor trebuie să fie
prealabilă actului, aşa cum prevede expres art. 9, al . 2, din Decretul nr. 31/1954, precum şi art. 133 C.
fam.
Potrivit art. 130, al. 2, C. fam. “Încuviinţarea se va da pentru fiecare act în parte”. Textul art. 130
se referă în mod expres doar la încuviinţarea care se dă de către autoritatea tutelară. Este însă lipsit de
îndoială faptul că şi încuviinţarea dată de ocrotitorul legal va trebui să aibă tot caracter individual, adică
se va trebui dată pentru fiecare act în parte. Prin urmare, o încuviinţare globală şi anticipată va fi lipsită de
eficacitate, fiindcă ea ar avea practic semnificaţia unei înlăturări parţiale - printr-un act unilateral - a
capacităţii restrânse de exerciţiu.
D. Ocrotitorul legal şi reprezentantul legal. Atât art. 9 din Decretul nr. 31/1954 cât şi art. 133 C.
fam., prevăd că părinţii şi tutorii încuviinţează actele juridice pe care le încheie minorul cu vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani; iar din dispoziţiile art. 105, al. 1, C. fam. şi ale art. 124, al. 1, C. fam. rezultă
că tot părinţii şi tutorii sunt aceia care îl reprezintă, la încheierea actelor juridice, pe minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani.
Deosebirea dintre cele două situaţii în care se află părinţii şi tutorii este vădită şi ea nu ţine doar de
modul de exprimare al legiuitorului Aceasta deoarece, în primul caz, părintele sau tutorele se mărgineşte
doar să încuviinţeze actele pe care le încheie personal minorul, pe când, în cel de al doilea caz, părintele
sau tutorele încheie el însuşi acte juridice în numele şi pe seama minorului. De aceea, în primul caz (acela
al minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă), părintele sau tutorele este doar un ocrotitor legal al
minorului, în schimb, în cel de al doilea caz (acela al minorilor lipsiţi de capacitate de exerciţiu), părintele
sau tutorele este şi un reprezentant legal al minorului.

16
E. Acte pe care minorul le poate încheia singur. Exemple.
a. Actele de conservare, care au un caracter necesar şi urgent, şi ca finalitate păstrarea unui drept
ori preîntâmpinarea pierderii lui şi presupun cheltuieli neînsemnate faţă de rezultatul lor; asemenea acte,
care prin excelenţă nu pot fi vătămătoare pentru minor, sunt de exemplu: înscrierea unei ipoteci în
registrul de publicitate, trimiterea unei somaţii sau notificări ş.a.
b. Actele mărunte, necesare satisfaceri trebuinţelor curente ale minorului, caracterizate prin faptul
că au o valoare relativ redusă, se execută de îndată ce au fost încheiate şi, de asemenea, nu pot fi
păgubitoare pentru minor; astfel de acte sunt: cumpărăturile obişnuite din magazine făcute în scopul
satisfacerii trebuinţelor minorului, achiziţionarea unor bilete de spectacol, de călătorie etc.
c. Actele de administrare a bunurilor şi a patrimoniului în măsura în care nu sunt lezionare, adică
în măsura în care nu produc minorului o pagubă datorită disproporţiei vădite dintre prestaţia proprie şi
prestaţia celeilalte părţi; sunt, spre pildă, acte de administrare: actele prin care se închiriază anumite
bunuri ale minorului, actele de înstrăinare a anumitor bunuri aflate în pericol de a pieri sau a se strica,
actele prin care se angajează anumite lucrări pentru repararea bunurilor minorului ş.a.
F. Acte pe care minorul le poate încheia numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal.
În această categorie sunt cuprinse numai actele de administrare a bunurilor sau a patrimoniului, la care am
făcut deja referire în legătură cu categoria anterioară. .
G. Acte pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă le poate încheia numai cu
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Potrivit art. 133, al.2, C. fam.,
“Dacă actul pe care minorul urmează să-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele (minorului lipsit
de capacitate de exerciţiu p.n. I.R.) nu le poate încheia decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare, va fi
necesară şi prealabila încuviinţare a acesteia”. Iar potrivit art. 129, al. 2, C. fam., “Tutorele nu poate, fără
prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, să facă valabil înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului,
renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie orice alte acte care depăşesc
dreptul de a administra”.
H. Acte pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu le poate încheia valabil chiar
dacă ar exista încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Este o categorie
restrânsă şi cu un conţinut expres determinat de lege. Aceasta deoarece ea cuprinde doar câteva acte care,
în mod vădit, pot periclita interesele patrimoniale ale minorului. Astfel, potrivit art. 133,al. 3, C. fam.,
“Minorul nu poate să facă, nici cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţiile altuia”
I. Sancţionarea actelor încheiate fără respectarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de
exerciţiu restrânsă. Capacitatea de exerciţiu restrânsă şi rigorile ei privitoare la încheierea actelor juridice,
au caracterul unor măsuri de protecţie dispuse de legiuitor pentru ocrotirea minorului. Ca atare,
sancţiunea care se impune în cazul nesocotirii lor este aceea a nulităţii relative. În acest sens, art.133 C.
fam., după ce în al. 1, 2 şi 3, stabileşte regulile ce trebuie urmate în cazul încheierii de acte juridice de
către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dispune în al. 4 că “ Actele făcute cu încălcarea
dispoziţiilor de mai sus ( adică cele din al. 1, 2 şi 3 p. n. I. R.) sunt anulabile.”, ceea ce înseamnă că sunt
sancţionate cu nulitate relativă.
J. Încetarea capacităţii restrânse. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a fost concepută de legiuitor
ca o stare tranzitorie între lipsa capacităţii de exerciţiu şi capacitatea deplină de exerciţiu. De aceea, în
modul cel mai firesc, capacitatea restrânsă de exerciţiu va înceta fie odată cu ajungerea persoanei la
majorat şi dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, fie odată cu punerea sub interdicţie judecătorească
şi dobândirea statutului de persoană lipsită de capacitate de exerciţiu.
Pe de altă parte, deoarece femeia care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători, iar prin
excepţie, atunci când s-a obţinut dispensă de vârstă, se poate căsători şi femeia care a împlinit 15 ani (art.
4, al. 2 şi 3, C. fam.) şi deoarece femeia căsătorită dobândeşte deplină capacitate de exerciţiu, se poate
spune că încetarea capacităţii restrânse de exerciţiu are loc şi ca urmare a căsătoriei femeii minore.
În sfârşit, pare de la sine înţeles că şi capacitatea restrânsă de exerciţiu încetează odată moartea
persoanei, fizic constatată sau judecătoreşte declarată.

3.5. Lipsa capacităţii de exerciţiu.

17
3.5.1. Enunţare. Cazuri. Potrivit art. 11 din Decretul nr. 31/1954, “Nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani; b) persoana pusă sub interdicţie”.
În ambele cazuri, lipsirea de capacitatea de exerciţiu apare ca o măsură de protecţie a persoanei
faţă de propriile sale acte. Aceasta deoarece atât minorii care nu au împlinit 14 ani cât şi cei puşi sub
interdicţie sunt, de regulă, lipsiţi de discernământ - cei dintâi datorită vârstei fragede iar ceilalţi datorită
alienaţiei ori debilităţii mintale - şi, în consecinţă, fără să-şi dea seama, pot încheia acte juridice care să le
fie defavorabile.
Prin urmare, şi într-un caz şi în celălalt, lipsa capacităţii este determinată de lipsa
discernământului, ceea ce nu face însă ca lipsa capacităţii de exerciţiu să se confunde cu lipsa
discernământului. Este ceea ce rezultă şi din faptul că există persoane capabile dar care temporar sunt
lipsite de discernământ, la fel cum există persoane puse sub interdicţie şi, ca atare, lipsite de capacitate de
exerciţiu dar care, temporar, pot avea discernământ. Trebuie însă să precizăm şi în acest context, că în
cazul actelor juridice încheiate de persoanele lipsite de capacitate, prezenţa sau lipsa discernământului nu
are nici o relevanţă, întrucât aceste acte sunt oricum anulabile pentru lipsa capacităţii de exerciţiu.
Prima categorie de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, aceea minorilor care nu au împlinit
paisprezece ani nu ridică nici o problemă sub aspectul determinării ei. De aceea ne vom opri, în cele ce
urmează, doar asupra celei de a doua categorii, aceea a persoanelor puse sub interdicţie.

3.5.2.Punerea sub interdicţie judecătorească.

A. Noţiune. Reglementare. Punerea sub interdicţie este o măsură de ocrotire a persoanei fizice,
caracterizată de faptul că, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, o persoană lipsită de discernământ
datorită alienaţiei sau debilităţii mintale este privată de capacitatea de exerciţiu şi, în consecinţă, i se
numeşte un tutore care să o ocrotească şi să o reprezinte în actele juridice. debilităţii mintale. Punerea sub
interdicţie este reglementată atât în Codul familiei, prin textele cuprinse de la art. 142 la 151 (sub titlul
“Interdicţia”), cât şi în Decretul nr. 32/1954, în textele cuprinse de la art. 30 la 35 (sub titlul “Procedura
interdicţiei”). Competenţa instanţelor de judecată cât priveşte soluţionarea cererilor de punere sub
interdicţie este reglementată de Codul de procedură civilă în art. 2, lit. g.
B. Condiţii. Art. 142, al. 1, C. fam. dispune că: “Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji
de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie”.
Prin urmare, s-a apreciat că cerinţele ce trebuie întrunite pentru ca o persoană să poată fi pusă sub
interdicţie, cerinţe prevăzute expres şi limitativ de art. 142, al.1, C. fam., sunt: a) o persoană să fie în
neputinţă de a se îngriji de interesele sale; b) această neputinţă să se datoreze lipsei de discernământ; c)
lipsa de discernământ să fie cauzată de alienaţia sau debilitatea mintală de care suferă acea persoană
C. Aspecte procedurale şi de publicitate. Punerea sub interdicţie a unei persoane se face printr-o
procedură judecătorească, deci ca urmare a unui proces finalizat de o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Competenţa de a soluţiona cererea de punere sub interdicţie revine Tribunalului (art. 2, lit. g, C. proc.
civ.) în circumscripţia căruia se află domiciliul celui care urmează a fi pus sub interdicţie.
După ce a devenit irevocabilă, hotărârea de punere sub interdicţie se comunică, fără
întârziere, de către instanţa care a pronunţat-o sau, dacă este cazul, de către instanţa care a respins calea
de atac exercitată împotriva hotărârii de admitere a cererii de punere sub interdicţie (instanţa de apel sau
de recurs), instanţei locului unde naşterea celui pus sub interdicţie a fost înregistrată, spre a fi transcrisă în
registrul anume destinat (al. 3). Transcrierea hotărârii de punere sub interdicţie în registrul anume destinat
este o măsură de publicitate şi are o importanţă practică deosebită deoarece, potrivit al. 4, “Incapacitatea
celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data transcrierii hotărârii, afară
numai dacă cel de al treilea a cunoscut interdicţia pe altă cale”.
Aceasta înseamnă că dacă cel pus sub interdicţie încheie un act juridic - după ce hotărârea
judecătorească de punere sub interdicţie a devenit irevocabilă, dar înainte ca ea să fie transcrisă -, tutorele
interzisului va putea cere anularea acestui act, pe motiv de lipsă a capacităţii de exerciţiu, numai în cazul
în care va dovedi că cel cu care interzisul a contractat a cunoscut interdicţia pe o cale oarecare. Dacă o
astfel de dovadă nu va putea fi făcută acţiunea în anularea actului nu va putea fi admisă decât dacă se va
proba că cel pus sub interdicţie a fost lipsit de discernământ în momentul încheierii actului juridic. În

18
schimb, dacă hotărârea de punere sub interdicţie a fost transcrisă atunci ea devine opozabilă terţilor,
întrucât aceştia pot lua cunoştinţă despre ea consultând registrul în care a fost transcrisă şi, ca urmare,
tutorele celui pus sub interdicţie poate cere anularea actului pe considerentul lipsei de capacitate a
interzisului.

3.5.3. Consecinţele lipsei capacităţii de exerciţiu.

A. Nevalabilitatea actelor încheiate de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu. Legea


prevede implicit interdicţia ca cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu să încheie acte juridice personal. Astfel,
art. 11 din Decretul nr. 31/1954, dispune în al. 2 că “Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele
juridice se fac de reprezentanţii lor legali”; iar art. 25, al. 2, din Decretul nr. 32/1954 dispune că “Actele
juridice, ce se încheie de către minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani, sunt anulabile pentru
incapacitate , chiar dacă nu este leziune”. După cum se poate observa textul art. 25 se referă în mod
expres doar la minorii care nu au împlinit patrusprezece ani, însă, pentru identitate de raţiune, el se aplică
şi în cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu datorită punerii sub interdicţie judecătorească.
Întrucât legea foloseşte exprimarea “anulabile” şi întrucât incapacitatea minorului şi a interzisului
este o incapacitate de protecţie, nu încape îndoială că sancţiunea aplicabilă actelor încheiate personal de
cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu este nulitatea relativă. Aceasta poate fi invocată numai de către
incapabil, prin reprezentantul său legal şi nicidecum de către persoana capabilă care a contractat cu un
incapabil.
În acelaşi sens, art. 43 (2) C. proc civ. dispune actele de procedură îndeplinite de cel ce nu are
exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile.
Totuşi, din raţiuni practice, se admite că atât minorul cât şi cel pus sub interdicţie pot încheia
personal două categorii de acte juridice. Este vorba despre actele mărunte, necesare satisfacerii
trebuinţelor curente ale incapabilului şi despre actele de conservare, la care am făcut referirile ce se cuvin
atunci când ne-am ocupat de capacitatea restrânsă de exerciţiu.
B. Reprezentarea legală a celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu. În legătură cu această formă de
reprezentare, trei probleme socotim necesar a fi abordate, cu precădere. Este vorba despre: noţiunea de
reprezentare legală; determinarea celor care au calitatea de reprezentant legal; determinarea limitelor
reprezentării legale a celor lipsiţi de capacitate.
Persoanele şi autorităţile care au calitatea de reprezentant legal. Calitatea de reprezentant legal
o au, după caz: părinţii; tutorele; curatorul, atunci când acesta îi înlocuieşte pe părinţi ori pe tutore;
preşedintele consiliului judeţean, respectiv primarul sectorului municipiului Bucureşti, în situaţiile
prevăzute de art. 62 (2) şi 64 (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului .
Limitele puterilor reprezentantului legal. Atunci când ne referim la aceste limite avem în vedere
determinarea categoriilor de acte pe care, în numele celui lipsit de capacitate de exerciţiu, reprezentantul
legal le poate ori nu le poate încheia, după cum urmează: a) singur; b) cu încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare; c) în urma unei decizii a autorităţii tutelare; d) este oprit să le încheie chiar dacă ar
exista încuviinţarea autorităţii tutelare.
a. Acte pe care reprezentantul legal le poate încheia singur.
În primul rând, cu toate că legea nu conţine nici o dispoziţie în acest sens, trebuie să admitem că
reprezentantul legal va putea să încheie singur, în numele incapabilului, acele acte pe care incapabilul
însuşi le poate încheia personal. Este vorba despre actele de conservare a bunurilor minorului sau
interzisului şi actele necesare satisfacerii trebuinţelor curente ale acestuia.
În al doilea rând, potrivit art. 129, al. 2, C. fam. tutorele - şi pe cale de consecinţă, oricare dintre
ceilalţi reprezentanţi legali -, nu poate fără încuviinţarea autorităţii tutelare să încheie “acte care depăşesc
dreptul de a administra”. Per a contrario, înseamnă că atât tutorele cât şi ceilalţi reprezentanţi legali pot
să încheie acte de administrare a bunurilor incapabilului, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
În al treilea rând, reprezentantul legal poate să încheie singur şi acte de administrare a
patrimoniului incapabilului, acte care se caracterizează prin faptul că, deşi implică înstrăinarea unor
bunuri şi, ca urmare, sunt prin natura lor acte de dispoziţie, beneficiază de regimul actelor de administrare

19
datorită rezultatului lor. Este cazul actelor de înstrăinare a bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii, precum
şi a celor devenite nefolositoare pentru minor (incapabil), acte pe care reprezentantul legal le poate
încheia, potrivit art. 129, al. 4, C. fam., fără a fi necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
b. Acte pe care reprezentantul legal le poate încheia doar cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare. În această categorie trebuie cuprinse potrivit art. 129, al. 2, art. 131 şi art. 126 C. fam.,
următoarele acte:
- acte prin care se înstrăinează bunurile incapabilului, mai puţin cele supuse pieirii sau stricăciunii,
care pot fi înstrăinate de către reprezentantul legal fără încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 129,
al.4, C. fam.)
- acte prin care se gajează sau se ipotechează bunuri ale incapabilului pentru garantarea unor
datorii personale ale acestuia;
- acte prin care se renunţă la drepturile patrimoniale ale
incapabilului;
- acte care depăşesc dreptul de a administra, adică, în general, actele de dispoziţie asupra
bunurilor incapabilului;
- ridicarea sumelor de bani, pe care reprezentantul legal este obligat să le depună, pe numele
incapabilului, la o “casă de păstrare de stat”, în măsura în care întrec nevoile întreţinerii
incapabilului şi ale administrării bunurilor acestuia (art.131, al.1, C. fam.);
- plata creanţelor pe care le au faţă de incapabil tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau
surorile tutorelui (art. 126, al. 2, C. fam.).
c. Acte a căror încheiere poate fi impusă reprezentantului legal prin decizia autorităţii tutelare.
- potrivit art. 127, al. 2, C. fam., “În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare
pentru întreţinerea şi administrarea bunurilor acestuia autoritatea tutelară va dispune vânzarea bunurilor
acestuia”, vânzare care se va realiza, desigur, de către reprezentantul legal;
d. Acte pe care reprezentantul legal este oprit să le încheie. Potrivit art. 129, al. 1, C. fam. şi art.
128, al. 1, C. fam., reprezentantul legal nu poate, în numele incapabilului, să încheie următoarele acte:
- donaţii şi alte contracte cu caracter de liberalitate, făcute în numele incapabilului şi din bunurile
acestuia;
- acte prin care se garantează scu bunurile incapabilului obligaţiile altuia (fidejusiune, gaj,
ipotecă);
- acte juridice care s-ar încheia între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile
tutorelui, de o parte şi incapabil, de alta (art. 128).
C. Sancţionarea nerespectării prevederilor privitoare la reprezentarea legală. Abaterile de la
dispoziţiile legale privind reprezentarea incapabililor se sancţionează în aceleaşi condiţii ca şi cele care
privesc nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la încheierea de acte juridice de către cei cu capacitate
de exerciţiu restrânsă. a ocroti, cu precădere, interesele personale ale incapabililor.
3.5.4. Incapacităţile speciale de exerciţiu. Uneori, legea civilă instituie prohibiţii privitoare la
încheierea anumitor acte juridice de către persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu, prohibiţii
care sunt reunite sub denumirea generică de incapacităţi de a contracta sau de a încheia acte juridice. Aşa,
de exemplu, soţii nu pot încheia între ei contracte de vânzare-cumpărare (art. 1307 C. civ); tutorii nu pot –
nici direct nici prin persoane interpuse -, să cumpere bunuri de la cei aflaţi sub tutelă (art.1308, pct. 1, C.
civ.), iar mandatarii însărcinaţi să vândă bunurile unei persoane nu pot - nici direct nici prin persoane
interpuse -, să cumpere aceste bunuri (art.1308, pct. 2, C. civ); medicii nu pot primi donaţii de la
persoanele tratate de ei în cursul bolii care a pricinuit moartea acelor persoane, la fel cum preoţii nu pot
primi donaţii de la aceia pe care îi asistă spiritual în timpul celei din urmă boli (art. 810, al. 1 şi 3 C. civ.);
minorul ajuns la vârsta majoratului nu poate dispune, prin donaţie sau testament, în favoarea fostului său
tutore, “dacă socotelile tutelei n-au fost prealabil date şi primite (art. 809, al. 2, C, civ.) etc.

Întrebări.

1. Ce este capacitatea de exerciţiu?


2. Prin ce se caracterizează capacitatea de exerciţiu restrânsă?

20
3. Ce acte poate să încheie singură persoana cu capacitate restrânsă de exerciţiu? De ce trebuie
făcută distincţie între reprezentantul legal şi ocrotitorul legal?
4. Care sunt persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu?
5. Care sunt persoanele puse sub interdicţie?
6.Ce rost are transcrierea hotărârii de punere sub interdicţie în registrul anume destinat?
7. În ce situaţii curatorul are calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal?
8. Ce acte poate încheia personal cel lipsit de capacitate de exerciţiu?
9. Ce sunt incapacităţile speciale de exerciţiu?

Cuvinte şi expresii cheie.

Tutore; curator; reprezentant legal; ocrotitor legal; acte de conservare; acte de administrare a
bunurilor; acte de administrare a patrimoniului; acte de dispoziţie; autoritatea tutelară; comisia pentru
protecţia copilului; donaţii; liberalităţi; acte dezinteresate.

Capitolul III

Identificarea şi localizarea persoanei fizice.

& 1. Identificarea persoanei prin codul numeric personal.


Acest mod de identificare a persoanei fizice este reglementat de Legea nr. 105/1996 privind
evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, precum şi de Metodologia Nr. 1 din 13 octombrie 1997 pentru
aplicarea unitară a Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, pe care o vom evoca, în
continuare, prin denumirea “Metodologie”.
Potrivit art. 5, al 2, Din Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate,
codul numeric personal reprezintă un număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi
constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date nominale privind
persoana fizică.
Pentru cetăţenii români a căror naştere s-a înregistrat în România, codul numeric personal se
atribuie de către ofiţerii de stare civilă, odată cu întocmirea actului de naştere şi completarea buletinului
statistic pentru “născuţi vii” şi se consemnează integral în actul de naştere, certificatul de naştere,
buletinul statistic şi comunicarea de naştere pentru luarea în evidenţa populaţiei.
Codul numeric personal nu se poate schimba decât în cazurile în care se modifică, potrivit legii,
datele privind sexul şi data naşterii.
Totodată, înscrierea codului numeric personal în actele de stare civilă poate fi modificată dacă
acesta fost atribuit greşit ori a fost înscris greşit în actele de stare civilă.

& 2. Identificarea persoanei prin starea civilă.

2.1. Noţiune. Lipsa unei definiţii legale a făcut, pe de o parte, ca, în literatura noastră de
specialitate, starea civilă să fie definită diferit şi, pe de altă parte, ca tot diferite să fie şi părerile privitoare
la cuprinsul stării civile.
Astfel, într-o definiţie lapidară se arată că starea civilă este “ mijlocul juridic de individualizare a
persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie.” În starea civilă a
persoanei putem şi trebuie să includem doar acele calităţi (atribute) ale persoanei care interesează nu
numai individul dar şi societatea şi, în consecinţă, au fost reţinute prin lege ca fiind determinante pentru a

21
individualiza o persoană în raport cu familia şi societatea. Este vorba despre calităţi care se bucură de o
anumită stabilitate, în sensul că nu pot fi modificate decât în condiţiile stabilite de lege cât şi despre
calităţi unice. Aşa fiind, este nevoie de un criteriu care să permită decelarea acelor atribute sau calităţi
care ţin de starea civilă de acelea care nu ţin sau nu ţin nemijlocit de aceasta. Or, singurul criteriu de
reunire a acelor calităţi ale persoanei care pot fi reţinute ca fiind elemente ale stării civile îl constituie
actele de stare civilă, prin care se dovedeşte însăşi starea civilă a unei anumite persoane, astfel cum
prevede art.13 din Legea cu privire la actele de stare civilă. Prin urmare, starea civilă poate fi definită,
după părerea noastră, ca fiind ansamblul de calităţi (atribute) personale - de fapt şi juridice -, care potrivit
legii trebuie evidenţiate prin actele de stare civilă, în scopul individualizării persoanei în familie şi în
societate .
2.2. Conţinutul stării civile. Enunţare. Într-un prim înţeles, starea civilă este, aşa cum am arătat,
o sumă de atribute sau calităţi personale. Având în vedere acest înţeles, s-a apreciat că starea civilă
cuprinde următoarele elemente: “din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi,
adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie
(sexul), o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.”
În opinia noastră, elementele stării civile, privită ca sumă de atribute ale persoanei - asupra cărora
vom reveni pentru a le prezenta pe larg -, sunt: sexul persoanei; filiaţia; numele; starea conjugală;
cetăţenia.
Într-un al doilea înţeles, starea civilă este privită ca un drept subiectiv de individualizare a
persoanei, drept al cărui conţinut este dat de prerogativele ce le conferă titularului său, respectiv: a)
posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; b) posibilitatea de a pretinde să fie
individualizat de alţii prin starea sa civilă; c) posibilitatea de a apela, la nevoie, la forţa de constrângere a
statului.

2.3. Caracterele stării civile.

2.3.1. Legalitatea stării civile. Acest caracter rezultă din faptul că de la început (de la naştere) şi
până la sfârşit (la moarte) starea civilă este cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziţii cu caracter
imperativ, deci mai puţin de voinţa titularului ei.
2.3.2. Naţionalitatea stării civile. Tocmai datorită faptului că are o reglementare imperativă şi de
ordine publică, starea civilă are şi un caracter naţional, în sensul că este determinată de legea naţională a
persoanei. Aceasta înseamnă că starea civilă a unei persoane nu se schimbă în funcţie de deplasarea
acesteia dintr-un stat în altul ci rămâne supusă legii naţionale a respectivei persoane. Este ceea ce rezultă
din art. 11 din Legea nr. 105/1992, care dispune că ”Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei
fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel.”
2.3.3. Indivizibilitatea stării civile. Starea civilă - chiar dacă este alcătuită din mai multe
elemente, care se bucură de o relativă independenţă -, este indivizibilă atât în ansamblul ei cât şi din punct
de vedere al fiecărui element privit separat. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că o persoană nu poate să
accepte şi să folosească doar anumite elemente ale stării sale civile repudiindu-le pe altele şi, pe de altă
parte, că o anumită persoană are aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte persoane şi nu numai faţă de
unele dintre acestea.
2.3.4. Indisponibilitatea stării civile. Indisponibilitatea stării civile şi a elementelor sale trebuie
înţeleasă în sensul că ele nu pot fi cedate nici prin acte între vii nici pentru cauză de moarte, nu pot fi
obiect de tranzacţie, renunţare sau revocare. În consecinţă, oricare dintre actele, convenţionale sau
unilaterale, menţionate în cele ce preced, va fi sancţionat cu nulitatea absolută.
2.3.5. Imprescriptibilitatea stării civile. Starea civilă este imprescriptibilă atât extinctiv cât şi
achizitiv.
Imprescriptibilitatea extinctivă se manifestă prin aceea că oricât timp o persoană nu exercită un
element al stării civile acesta nu se pierde (stinge). Aşa spre pildă, dacă o persoană nu se prevalează
vreme îndelungată de starea de persoană căsătorită nu înseamnă că această stare încetează; tot astfel, dacă
o persoană îşi ascunde filiaţia şi nu se prevalează vreme îndelungată de ea, nu înseamnă că ea pierde
această filiaţie ca urmare a nefolosirii.

22
Imprescriptibilitatea achizitivă a stării civile se concretizează în faptul că nici starea civilă şi
nici vreunul dintre elementele sale nu se pot dobândi prin simpla lor exercitare în fapt, oricât de
îndelungată ar fi aceasta.

2.4. Sursele stării civile.

2.4.1. Legea. Caracterul legal al stării civile face ca, în cele din urmă, legea să fie aceea care,
întotdeauna, determină starea civilă a unei anumite persoane. Aplicarea legii este însă, îndeobşte,
condiţionată de producerea unor fapte sau acte de stare civilă. Totuşi, uneori corelaţia dintre lege şi starea
civilă este atât de strânsă încât faptele si actele de stare civilă apar ca fiind subsidiare legii, ceea ce
îndreptăţeşte concluzia că, în aceste cazuri, starea civilă rezultă direct din lege. Este, spre pildă, cazul
filiaţiei faţă de tată a copilului din căsătorie, filiaţie care rezultă din prezumţiile legale de paternitate
prevăzute de art. 53 C. fam.
2.4.2. Faptele de stare civilă. Faptele de stare civilă sunt naşterea persoanei şi moartea acesteia.
2.4.3. Actele juridice de stare civilă. Înţelese ca operaţiuni juridice, creatoare sau modificatore de
stare civilă, sunt, spre pildă, acte juridice de stare civilă: actul juridic al căsătoriei, şi actul juridic al
recunoaşterii de filiaţie.
2.4.4. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor acţiuni de stare civilă. Acţiunile
de stare civilă, denumite uneori şi “acţiuni de stat”, sunt acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente
ale stării civile ale persoanei fizice.
Asemenea acţiuni sunt, spre pildă, cele privind stabilirea sau contestarea filiaţiei, cele privind
tăgada paternităţii copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei; cele privind anularea căsătoriei şi
desfacerea acesteia prin divorţ, cele privind încuviinţarea adopţiei ori desfacerea sau anularea acesteia,
cele privind declararea judecătorească a morţii etc.
Doctrinar, în funcţie de obiectul şi scopul lor, acţiunile de stare civilă sunt grupate în următoarele
categorii:
a. Acţiuni în reclamaţie de stare civilă (în reclamaţie de stat). Sunt acele acţiuni în justiţie prin
care o persoană cere să i se stabilească (retroactiv), prin hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă şi,
implicit, să se înlăture, pe aceeaşi cale, starea civilă aparentă existentă anterior.
b. Acţiuni în contestaţie de stare civilă (în contestaţie de stat). Sunt acele acţiuni în justiţie prin
care o persoană (reclamantul) urmăreşte să i se înlăture retroactiv, prin hotărâre judecătorească, o
anumită stare civilă, întrucât aceea pe care o are este - la fel ca şi în cazul anterior -, doar aparentă.
c. Acţiuni în modificarea stării civile (în modificare de stat). Acţiunile în modificarea stării civile
sunt acelea care au ca scop şi ca efect schimbarea numai pentru viitor a stării civile existente la data
introducerii lor. Aşa sunt, de exemplu, acţiunile de divorţ şi cele promovate pentru desfacerea adopţiei.
Acestea au ca efect, deopotrivă, încetarea doar pentru viitor a stării civile de persoană căsătorită sau, după
caz, de persoană adoptată, urmată de stabilirea unei alte stări civile, în virtutea legii şi tot numai pentru
viitor.
2.4.5. Autorităţile investite cu atribuţii de stare civilă. Potrivit art. 3, al. 1, din Legea nr. 119/1996,
“Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către autorităţile administraţiei
publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de
stare civilă”. Potrivit al. 2 din acelaşi articol “Sunt ofiţeri de stare civilă: primarii municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor; b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de
carieră ale României; c) comandanţii de nave şi aeronave”. În sfârşit, potrivit al. 3, “Primarii şi şefii
misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României pot delega exercitarea atribuţiilor
de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari din aparatul propriu, respectiv
unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari.”
În caz de mobilizare, război, participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar,
Ministerul Apărării Naţionale desemnează cadrele militare care înregistrează actele şi faptele de stare
civilă ale militarilor şi personalului civil şi le comunică autorităţilor administraţiei publice competente
(art. 7).

23
2.5. Actele juridice de stare civilă şi actele de stare civilă.

2.5.1. Înţelesurile noţiunii de act de stare civilă. Atât doctrinar cât şi legislativ, sintagma “acte de
stare civilă” este susceptibilă de două înţelesuri.
Mai întâi, prin acte de stare civilă se desemnează acele acte juridice care au ca efect naşterea
modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă. Din acest punct de vedere sunt, spre pildă, acte de
stare civilă: actul juridic al căsătoriei încheiat prin acordul de voinţe al celor doi viitori soţi; actul juridic
al recunoaşterii de filiaţie – faţă de mamă sau/şi faţă de tată -, rezultat din manifestarea unilaterală de
voinţă a autorului recunoaşterii ş.a. Acest prim înţeles este avut în vedere de Legea privind actele de stare
civilă în art. 5, al. 1, unde se dispune că ”Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea
menţiunilor se fac la cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile
prevăzute de prezenta lege.”
Mai apoi, prin acte de stare civilă se desemnează înscrisurile doveditoare ale stării civile şi ale
actelor juridice şi faptelor juridice generatoare, modificatoare sau extinctive de stare civilă. Acesta este
înţelesul pe care, cu precădere, Legea cu privire la actele de stare civilă îl are în vedere. Astfel, în art. 1 al
Legii nr. 119/1996 se prevede că “Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte
naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane.
Ca înscrisuri doveditoare a faptelor şi actelor de stare civilă, precum şi a elementelor stării civile,
actele de stare civilă sunt rezultatul înregistrărilor în registrele de stare civilă. De aceea, sugestiv şi pe
drept cuvânt, s-a spus că actul de stare civilă este “fila din registrul de stare civilă” completată de ofiţerul
de stare civilă.
Aşa fiind, din dorinţa de a evita, pe cât posibil, orice confuzie, vom folosi, în cele ce urmează,
exprimarea “acte juridice de stare civilă”, atunci când ne vom referi la acte cum ar fi actul căsătoriei ori
acela al recunoaşterii de filiaţie şi exprimarea “acte de stare civilă”, atunci când ne vom referi la
înscrisurile doveditoare întocmite pentru dovedirea stării civile şi a faptelor ori actelor juridice de stare
civilă.
2.5.2. Necesitatea şi utilitatea distincţiei dintre actele juridice de stare civilă şi actele de stare
civilă. Această distincţie nu este una prioritar teoretică. Ea are o seamă de însemnate consecinţe practice.
Astfel, în primul rând, încheierea valabilă a unui anumit act juridic de stare civilă nu este
condiţionată de efectuarea înregistrării corespunzătoare lui, deci de întocmirea actului de stare civilă. Spre
pildă, o căsătorie (act juridic de stare civilă) încheiată în condiţiile prevăzute de Codul familiei dar
neînregistrată sau înregistrată necorespunzător în registrul de stare civilă privitor la căsătorii, va fi într-u
totul valabilă. În al doilea rând, distincţia menţionată este importantă deoarece nulitatea unui act juridic de
stare civilă (cum este actul căsătoriei) atrage, după sine, şi modificarea actului de stare civilă ca mijloc de
dovadă. În schimb, nulitatea unui act de stare civilă pentru motivele prevăzute în art. 103 din
“Metodologie” nu atrage, după sine, şi nevalabilitatea actului juridic de stare civilă. Astfel, anularea
actului de căsătorie nelegal întocmit nu atrage şi nulitatea actului juridic al căsătoriei.

2.6. Actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă.

2.6.1. Noţiunea de certificat de stare civilă. Potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996 “Starea civilă
se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă
eliberate pe baza acestora”.
Certificatul de stare civilă nu este un act de stare civilă - aşa cum adeseori se consideră în vorbirea
curentă -, ci o copie simplificată a acestuia, făcută pe un formular tipizat şi care, în mod obişnuit, nu
cuprinde toate menţiunile din actul de stare civilă. Corespunzător celor trei feluri acte de stare civilă – cel
de naştere, cel de căsătorie şi cel de deces –, există trei feluri de certificate de stare civilă , respectiv
certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi certificatul de deces.
2.6.2. Necesitatea şi utilitatea distincţiei dintre actele de stare civilă şi certificatele de stare
civilă. Distincţia dintre actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă trebuie făcută, îndeosebi,
datorită consecinţelor sale practice.

24
O primă consecinţă constă în aceea că anularea, modificarea ori rectificarea unui act de stare civilă
implică şi anularea certificatului de stare civilă eliberat în temeiul acelui act, urmată de eliberarea unui
nou certificat ori, după caz, a unui certificat cu menţiuni. În schimb, anularea unui certificat de stare
civilă, pentru motivele prevăzute de art. 12 (2) din Legea nr. 119/1996 sau de art. 127 din Metodologie,
nu impune şi nici măcar nu implică vreodată modificarea sau anularea actului de stare civilă în temeiul
căruia el a fost eliberat. Însă, anularea unui certificat de stare civilă va fi menţionată, în actul
corespunzător de stare civilă, la rubrica “certificate eliberate”.
O a doua consecinţă priveşte modul în care pot fi îndreptate eventualele erori strecurate în actele
de stare civilă sau, după caz, în certificatele de stare civilă. Astfel, în cazul în care actul de stare civilă
conţine rubrici care cuprind erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor, îndreptarea acestora se poate
face doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţată ca urmare a promovării unei
acţiuni în rectificarea actului de stare civilă, aşa cum se prevede în art. 57 (1) din Legea nr. 119/1996 şi în
art. 101 (1) din Metodologie. În schimb, atunci când într-un certificat de stare civilă apar greşeli sau
neconcordanţe cu realitatea şi ,desigur, cu actul de stare civilă în baza căruia certificatul a fost eliberat,
acesta din urmă se retrage şi se anulează de către autoritatea care l-a emis şi tot aceasta eliberează un nou
certificat de stare civilă, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească (art. 12, al. 2, din Legea nr. 119 şi
art. 127 din Metodologie).

2.7. Înregistrările în registrele de stare civilă.

2.7.1. Felurile înregistrărilor de stare civilă. Din economia textelor Legii nr. 119 şi ale
Metodologiei rezultă că înregistrările în registrele de stare civilă se fac în două feluri şi anume: a) prin
întocmire de acte de stare civilă; b) prin înscriere de menţiuni.
a. Înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă. Potrivit prevederilor legale menţionate mai
sus, înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă se face în trei situaţii, respectiv: la naştere – sau
mai exact odată cu declararea naşterii -, când se întocmeşte actul de naştere al persoanei: la încheierea
căsătoriei, când se întocmeşte actul de căsătorie al soţilor; la deces - sau mai exact la declararea decesului
la organele de stare civilă -, când se întocmeşte actul de deces al persoanei.
Dispoziţiile Legii nr. 119 şi ale Metodologiei, privitoare la cazurile în care se efectuează
înregistrări prin întocmirea de acte de stare civilă, se cer a fi completate cu dispoziţiile art. 21 (2) din O.
U. G. nr. 25/1997, care prevăd că în, caz de adopţie, “Pe baza hotărârii irevocabile de încuviinţare a
adopţiei, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de naştere al
copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se va păstra,
menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act”.
b. Înregistrarea prin înscrierea de menţiuni. Potrivit art. 44 din Legea nr. 119/1996, “În actele de
naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la
modificările intervenite în starea civilă a persoanei în următoarele cazuri: a) stabilirea filiaţiei prin
recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui; b)
contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii; c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea
căsătoriei; adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei; e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei
române; schimbarea numelui; g) deces; h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă sau
a menţiunilor înscrise pe ele; i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii
judecătoreşti.
2.7.2. Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Potrivit art. 53 din Legea nr. 119/1996,
întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere în următoarele două cazuri: a) dacă întocmirea
actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse înscrisurile necesare pentru întocmirea
acestuia; b) dacă întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat, în condiţiile prevăzute de
lege, consimţământul soţilor.
2.7.3. Reconstituirea actelor de stare civilă. Potrivit art. 52 din Legea nr.119/1996,
“Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă: a) registrele de stare civilă au fost
pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte; b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu
poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acest act”.

25
2.7.4. Anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor. Cazurile în care se poate cere anularea
actelor de stare civilă sunt însă prevăzute de art. 103 (1) din Metodologie. Astfel, anularea “se poate cere
în cazul când: - actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător; - actul nu trebuia
întocmit la primăria respectivă; - faptul sau actul de stare civilă nu există; - nu s-au respectat prevederile
legale la întocmirea actului de stare civilă; - menţiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă; -
menţiunea a fost operată cu un text greşit.”
2.7.5. Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor. Potrivit art. 104 din Metodologie,
“Rectificarea unor rubrici din actul de stare civilă presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu
ocazia înregistrărilor de stare civilă.
2.7.6. Completarea actelor de stare civilă. Nici legea nr. 119/1996 şi nici Metodologia nu
precizează ce înseamnă “completarea” actelor de stare civilă. Art. 104 (2) din Metodologie precizează
doar că “În caz că se face o completare, aceasta se înscrie în întregime cu cerneală roşie.”
Ţinând însă seama de înţelesul comun al cuvântului “completare”, nu putem decât să conchidem
că prin completarea actelor de stare civilă se desemnează întregirea acestora cu unele date privitoare la
starea civilă a persoanei, date care deşi erau sau puteau fi cunoscute la momentul întocmirii actului nu au
fost consemnate în rubricile corespunzătoare ale acestuia.
2.7.7. Modificarea actelor de stare civilă. Metodologia de aplicare a legii nr. 119/1996 precizează,
în art. 105, că “Prin modificarea actelor de stare civilă se înţelege înscrierea unor menţiuni privitoare la
statutul civil al titularului, aşa cum acestea sunt descrise în capitolul III.” Prin urmare, modificarea actelor
de stare civilă nu desemnează altceva decât unul dintre modurile în care se fac înregistrările în registrele
de stare civilă şi anume “înregistrarea prin înscrierea de menţiuni”, care, de altfel, este reglementată
distinct atât de legea nr. 119/1996 cât şi de Metodologie.
2.7.8. Acţiunile privind actele de stare civilă şi acţiunile de stare civilă. Acţiunile privind actele
de stare civilă (acţiunile în anulare, rectificare şi completare) nu trebuie confundate cu acţiunile de stare
civilă (de stat). Între aceste două categorii de acţiuni există, în principal, deosebiri privitoare la obiectul şi
efectele lor, competenţa instanţei de judecată, părţile din proces, prescripţia acţiunii şi obiectul probei.

2.8. Elementele stării civile şi înregistrarea lor

2.8.1. Sexul persoanei şi înregistrarea sa. Sexul este avut în vedere de legiuitor ca un element de
identificare a persoanei, care se consemnează în actele de stare civilă, fie în baza certificatului constatator
al naşterii eliberat de unitatea sanitară unde a avut loc naşterea, fie în baza procesului verbal întocmit de
poliţie, medic şi reprezentantul autorităţii tutelare, în cazul copilului găsit, aşa cum rezultă din art. 33, al.
1, lit. a, din Metodologie.
2.8.2. Filiaţia şi înregistrarea ei. Prin filiaţie se desemnează descendenţa unei persoane din
părinţii săi. În actele de stare civilă, filiaţia se înregistrează prin completarea în actul de naştere a
rubricilor privitoare la mamă şi la tată, ori prin înscrierea în acest act, atunci când este cazul, a
menţiunilor corespunzătoare diferitelor moduri de stabilire a filiaţiei (recunoaştere voluntară sau hotărâre
judecătorească).
2.8.3. Starea conjugală şi înregistrarea ei. Precizare. Prin stare conjugală înţelegem starea civilă
a persoanei în raport cu căsătoria. Din acest punct de vedere o persoană poate avea, după caz, starea civilă
de persoană căsătorită ori starea civilă de persoană necăsătorită. Starea de persoană căsătorită rezultă din
actul de căsătorie întocmit cu ocazia încheierii căsătoriei; iar starea de persoană necăsătorită, ca urmare a
desfacerii căsătoriei prin divorţ ori ca urmare a anulării căsătoriei, rezultă din menţiunile care se înscriu
pe marginea actului de căsătorie, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus desfacerea sau
anularea căsătoriei.

2.8.4. Numele persoanei şi înregistrarea lui.

A. Prenumele şi înregistrarea lui. Spre deosebire de numele de familie, care se transmite de la


părinte la copil ca efect al filiaţiei, prenumele nu se transmite ci “este stabilit pe baza declaraţiei de
naştere făcute de persoana care declară naşterea”. În cazul copiilor găsiţi sau abandonaţi prenumele,

26
asemeni numelui de familie, este stabilit prin dispoziţie de către primarul localităţii în a cărei rază
teritorială copilul a fost găsit ori s-a constatat abandonul acestuia (art. 34 din Metodologie şi art. 2, al.3,
din O.G. nr. 41/2003).
Potrivit art. 18, al. 3, din Legea nr. 119/1996, “Dacă…există neconcordanţă între prenumele
copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului,
întocmirea actului de naştere se face în baza declaraţiei scrise şi semnate de către ambii părinţi,… din care
să rezulte prenumele copilului. În caz de neînţelegere dintre părinţi, va decide autoritatea administraţiei
publice locale de la locul înregistrării naşterii, prin dispoziţie scrisă.”
B. Numele de familie şi înregistrarea lui. Numele de familie sau numele patronimic este, alături
de prenume, o parte a numelui persoanei. Rostul său este atât acela de a permite identificarea persoanei în
societate, cât şi acela de a sublinia apartenenţa persoanei la o anumită familie.
Spre deosebire de prenume, care, aşa cum am văzut, nu se dobândeşte ci se stabileşte, numele de
familie “se dobândeşte prin efectul filiaţiei…, în condiţiile prevăzute de lege” (art.2, al.1, din O.G. nr.
41/2003). De asemenea, tot spre deosebire de prenume, numele de familie se modifică în urma
modificării altor elemente ale stării civile, respectiv a filiaţiei şi a stării conjugale.
Pe de altă parte, la fel ca prenumele, numele de familie poate fi atribuit, de către primarul
localităţii unde se înregistrează naşterea, copiilor găsiţi sau abandonaţi şi tot la fel ca prenumele, numele
de familie poate fi schimbat pe cale administrativă, indiferent dacă a fost dobândit prin efectul filiaţiei, a
fost atribuit de primar ori a rezultat dintr-o modificare a stării civile.
Numele dobândit prin filiaţie se înregistrează odată cu înregistrarea naşterii. Modificarea numelui
ca urmare a modificării unor elemente ale stării civile (stabilirea filiaţiei faţă de celălalt părinte, adopţie,
căsătorie, divorţ, cât şi schimbarea numelui pe cale administrativă, se înregistrează prin menţiune pe
marginea actelor de stare civilă (de naştere şi de căsătorie).
2.8.5. Cetăţenia. Cetăţenia este, după părerea noastră, un element al stării civile, chiar dacă
reglementările specifice ei aparţin dreptului public, ceea ce face, de altfel, ca ea să fie studiată în cadrul
dreptului constituţional. Cetăţenia este supusă înregistrării odată cu înregistrarea naşterii, cât şi în cazul
acordării ei ulterioare ori a pierderii ei ei. În aceste din urmă cazuri se face menţiune pe marginea actului
de naştere şi, dacă este cazul, de căsătorie. 2.9. Încetarea stării civile ca urmare a morţii
persoanei. Asemeni naşterii, moartea persoanei este supusă înregistrării în registrele de stare civilă.
Întocmirea actului de deces se face la primăria (serviciul specializat) în a cărui rază teritorială s-a produs
decesul, pe baza declaraţiei verbale a membrilor familiei sau a celorlalte persoane prevăzute de lege şi a
certificatului medical constatator al decesului, întocmit şi semnat de medicul sau cadrul mediu sanitar
care a făcut constatarea morţii.
Declararea morţii trebuie făcută în termen de 3 zile de la data producerii sate, termen care
cuprinde atât ziua în care s-a produs decesul cât şi ziua în care se face declaraţia. În cazul în care decesul
nu a fost declarat în termen, întocmirea actului de deces se va face doar cu aprobarea Parchetului. Atunci
când decesul se datorează sinuciderii, unui accident sau altor cauze violente, precum şi în cazul găsirii
unui cadavru, declararea morţii se face într-un termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau al
găsirii cadavrului.

2.10. Dovada stării civile.

2.10.1. Dovada cu actele şi certificatele de stare civilă. Potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996,
“Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de
stare civilă eliberate pe baza acestora.”; iar potrivit art. 22, al. 2, din Decretul nr. 31/1954 – care nu a fost
abrogat nici expres nici tacit de Legea nr. 119/1996 (întrucât nu contravine dispoziţiilor acesteia) –
“Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele
întocmite sau înscrise în registre.”
Apoi, cât priveşte puterea doveditoare a actelor de stare civilă, legiuitorul face o aplicaţie
particulară a regulilor privind puterea doveditoare a înscrisurilor autentice, dispunând prin art. 14 din
Legea nr. 119/1996 că “Pentru tot ceea ce reprezintă constatări personale ale ofiţerului de stare civilă,

27
actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar
pentru celelalte înscrieri, până la proba contrară.”
Potrivit art. 16 starea civilă se poate dovedi prin orice mijloc de probă în faţa instanţei
judecătoreşti în cazul prevăzut de art. 10, precum şi în faţa autorităţilor administraţiei publice când se
solicită reconstituirea actelor de stare civilă.
2.10.2. Dovada stării civile prin posesia de stat (folosinţa stării civile). Posesia de stat sau
folosinţa sării civile, cum este uneori denumită, reprezintă o stare de fapt îndelungată şi continuă,
corespunzătoare unei anumite stări civile. Posesia de stat crează o prezumţie relativă potrivit căreia
persoana care foloseşte o anumită stare civilă are în realitate acea stare civilă. Această prezumţie va putea
fi însă folosită ca mijloc de probă a stării civile doar în acele situaţii în care starea civilă poate fi dovedită
prin orice mijloc de probă, ca de exemplu atunci când un act de stare civilă este reconstituit ori întocmit
ulterior.

& 3. Localizarea persoanei fizice.

3.1. Domiciliul voluntar. Domiciliul voluntar este acela pe care persoana cu capacitate deplină de
exerciţiu - care are cetăţenia română şi nu este domiciliată în străinătate -, îl alege de bunăvoie prin
stabilirea în fapt a locuinţei într-o anumită localitate din ţară, cu intenţia vădită ca aceea să fie locuinţa ei
statornică. Libertatea alegerii domiciliului este consfinţită constituţional prin art. 25 (2) în care se prevede
că “Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din
ţară…”
3.2. Domiciliul legal. Domiciliul legal este acela pe care legea îl stabileşte în mod expres, de
regulă, pentru persoanele care sunt lipsite de capacitatea deplină de exerciţiu. Reglementarea acestui fel
de domiciliu s-a făcut, cu precădere în considerarea faptului că, reprezentanţii sau, după caz, ocrotitorii
legali sunt aceia care administrează bunurile incapabilului, îl reprezintă în actele juridice şi în eventualele
procese sau îi încuviinţează actele civile ori procesuale. Prin urmare, domiciliul legal este determinat de
domiciliul voluntar al persoanei care exercită ocrotirea şi nu de locuinţa efectivă a celui ocrotit.
De principiu, domiciliul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă este acela al reprezentantului sau, după caz, al ocrotitorului legal. De aceea, domiciliul legal se
schimbă, de la sine, odată cu schimbarea, în condiţiile legii, a domiciliului voluntar (de drept comun) al
reprezentantului sau ocrotitorului, cât şi odată cu schimbarea a însuşi reprezentantului sau ocrotitorului.
3.3. Reşedinţa. Potrivit art. 26 din Legea nr. 105/1996, “Reşedinţa este locuinţa la care persoanele
prevăzute la art. 24 locuiesc temporar, alta decât cea de domiciliu.” Prin urmare, din însăşi această
definiţie legală rezultă că spre deosebire de domiciliu - care este o locuinţă statornică -, reşedinţa este o
locuinţă cu caracter temporar, fără a fi însă una cu caracter pasager. Este ceea ce rezultă din art. 29 (2) al
Legii nr. 105/1996, care dispune că “Menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă pentru perioada
solicitată, dar nu mai mare de un an …” şi că după expirarea acestui termen “… persoana poate solicita
înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei.”; cât şi din art. 29 (1), care dispune că numai
persoana “care locuieşte temporar mai mult de 45 de zile la altă adresă decât cea de domiciliu este
obligată să se prezinte la formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru înscrierea, în cartea de identitate şi
în documentele de evidenţă, a menţiunii de stabilire a reşedinţei.”
3.4. Domiciliul ales sau convenţional. Spre deosebire de domiciliul voluntar sau de drept comun,
cât şi de reşedinţa persoanei, domiciliul ales sau convenţional nu este legat de ideea că o anumită
persoană vieţuieşte, statornic sau temporar, într-un anume loc. Doctrinar, domiciliul ales a fost
caracterizat ca fiind “un artificiu juridic” şi a fost definit ca “locuinţa (adresa) stabilită prin acordul de
voinţă al părţilor actului în vederea executării sale în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi
comunicarea actelor de procedură”.

Întrebări.

1. Ce este starea civilă?


2. Care sunt sursele stării civile?

28
3. Ce sunt actele juridice de stare civilă şi actele de stare civilă; care este importanţa distincţiei
dintre ele?
4. Ce sunt certificatele de stare civilă şi care este importanţa distincţiei dintre ele şi actele de stare
civilă?
5. În ce situaţii se face reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă?
6. Ce se înţelege prin anularea, rectificarea, comletarea şi modificarea actelor de stare civilă?
7. Care sunt elementele stării civile?
8. Care este deosebirea dintre domiciliul voluntar şi reşedinţă?
9. Ce este domiciliul legal?
10. Ce este domiciliul convenţional?

Cuvinte şi expresii cheie.

Acţiune de stat; act juridic de stare civilă; fapt de stare civilă; act de stare civilă; certificat de stare
civilă; întocmire ulterioară; reconstituire; înscriere de menţiuni; anulare; rectificare; completare;
modificare; act de naştere; act de căsătorie; act de deces; înscriere de menţiuni; filiaţie; stare conjugală;
nume de familie; prenume; domiciliu voluntar; domiciliu legal; domiciliu convenţional; reşedinţă.

Capitolul IV

Persoana juridică.

& 1. Noţiunea de persoană juridică. Fundamentul teoretic al persoanei juridice. În dreptul actual
subiecte ale raporturilor juridice sunt atât indivizii care participă la viaţa juridică în calitate de simple
persoane fizice, cât şi entităţi abstracte, create de către oameni pentru satisfacerea intereselor lor,
denumite persoane juridice sau persoane morale.
Cu privire la fundamentul teoretic al persoanei juridice au fost elaborate în decursul timpului o
serie de teorii, discuţiile pe marginea acestei probleme fiind uneori purtate mai degrabă pe tărâm filozofic
decât juridic, ceea ce a făcut ca ele să-şi piardă în parte importanţa pentru practică, şi astfel să fie
marginalizate în cadrul ştiinţei dreptului. Dintre teoriile prin care s-a încercat fundamentarea personalităţii
juridice, amintim: teoria ficţiunii; teoriile nonpersona- liste; teoria realităţii. Această din urmă teorie are
cei mai mulţi susţinători şi în doctrina română contemporană. Potrivit ei, personalitatea juridică se naşte
ca urmare a unei nevoi de a asigura autonomia juridică unei activităţi îndreptată spre îndeplinirea unui
scop licit, în condiţiile şi formele prevăzute de lege. De aceea, prin persoană juridică înţelegem o tehnică
juridică prin intermediul căreia îi este atribuită calitatea de subiect de drept unei entităţi distincte,
constituită facultativ de către una sau mai multe persoane fizice sau juridice, în formele şi condiţiile
prevăzute de lege.

&2. Elementele constitutive ale persoanei juridice.

În mod tradiţional doctrina noastră consideră a fi elemente constitutive ale persoanei juridice
organizarea proprie, patrimoniul propriu şi distinct şi scopul licit şi moral. Aceste trei elemente se
regăsesc şi în cuprinsul prevederilor art. 26 lit. e din decretul nr. 31/1954. Pe lângă aceste trei elemente
clasice considerăm că evoluţia legislaţiei impune adăugarea unuia nou, şi anume desfăşurarea unei
activităţi legitime. Acest element al persoanei juridice a fost sesizat şi de către alţi autori, care însă îl
privesc ca parte a noţiunii de scop al persoanei juridice, privit în sens larg. În opinia noastră activitate
legitimă este o noţiune complexă, care merită să fie considerată ca element constitutiv distinct al
persoanei juridice. Nu orice entitate dotată cu organizare proprie, patrimoniu propriu şi constituită pentru
realizarea unui scop licit este considerată persoană juridică. Mai este necesar ca activitatea care urmează a
fi desfăşurată sub acea formă de organizare să fie considerată suficient de importantă pentru a primi o

29
autonomie din punct de vedere juridic. Toate aceste patru elemente trebuie să se regăsească în orice tip de
persoană juridică.
2.1. Organizarea de sine stătătoare. Pentru ca o persoană juridică să poată fi privită şi să poată
acţiona ca un subiect de drept, manifestându-se în viaţa juridică ca o entitate distinctă de persoana sau
persoanele care au înfiinţat-o, este necesar să existe o anumită structură organizatorică internă, care să
asigure constituirea şi funcţionarea unor organe de conducere prin mijlocirea cărora voinţa ei juridică să
se poată exprima şi manifesta distinct şi coerent, şi care să permită coordonarea activităţii pentru care a
fost aceasta creată. Existenţa unei asemenea structuri organizatorice, care să asigure existenţa şi
funcţionarea autonomă a entităţii, implică de asemenea, determinarea elementelor ei de identificare:
denumire, sediu, naţionalitate, durată, precum şi a modalităţilor de funcţionare, de reorganizare, de
dizolvare şi lichidare.
Legiuitorul, pentru a asigura un cadru coerent de dezvoltare al acestor subiecte de drept, şi pentru
a putea asigura protecţia terţilor cu care acestea contractează, propune anumite structuri organizatorice
pentru fiecare tip de persoană juridică, pe care asociatul sau asociaţii trebuie să o respecte, putând
eventual să o dezvolte. Astfel societăţile comerciale sunt reprezentate în viaţa juridică de unul sau mai
mulţi administratori, care conduc activitatea curentă în conformitate cu hotărârile adunărilor generale ale
asociaţilor. Controlul activităţii societăţii se realizează de către un cenzor sau o comisie de cenzori. Prin
actul de înfiinţare şi statut asociaţii pot să dezvolte aceste structuri propuse, păstrându-le însă pe cele
cerute imperativ de legiuitor. În mod similar în cazul asociaţiilor organele care trebuie să existe
obligatoriu sunt adunarea asociaţilor, consiliul director şi comisia de cenzori, iar pentru fundaţii doar
consiliul director şi comisia de cenzori.
2.2. Patrimoniul propriu, distinct. Pentru a putea participa în nume propriu şi cu răspundere
proprie la circuitul civil, la viaţa juridică în general, entitatea ce se vrea a fi persoană juridică trebuie să
dispună de un patrimoniu propriu - alcătuit din totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor sale cu
valoare economică, evaluabile în bani. În lipsa unui asemenea patrimoniu, persoana juridică nu poate lua
naştere, întrucât participarea sa la viaţa juridică, la circuitul civil ar fi imposibilă.
Patrimoniul persoanei juridice este propriu în sensul că există în mod distinct, atât faţă de
patrimoniul oricărei alte persoane juridice, cât şi faţă de patrimoniul fiecăreia dintre persoanele care
alcătuiesc entitatea în discuţie, şi, în acelaşi timp, şi autonom, independent faţă de orice alt patrimoniu, cu
care nu există o relaţie necesară. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, cei care constituie persoana juridică
nu pot fi obligaţi să răspundă cu patrimoniul propriu pentru obligaţiile asumate de acea persoană, dar pe
de altă parte, nici persoana juridică nu răspunde cu patrimoniul său pentru obligaţiile asumate de vreuna
din persoanele care o alcătuiesc.
2.3. Un scop determinat şi licit. Scopul persoanei juridice reprezintă finalitatea urmărită prin
desfăşurarea activităţii propuse.
Scopul persoanei juridice poate fi unul economic, patrimonial, cum este obţinerea unui profit, dar el poate
fi şi unul nepatrimonial, vizând satisfacerea unor interese fără caracter economic, evaluabil în bani, aşa
cum este cazul unor asociaţii caritabile, a uniunilor de creatori, a asociaţiilor profesionale sau sportive, a
sindicatelor, a fundaţiilor …etc. El poate corespunde intereselor generale ale colectivităţii sau numai ale
unei categorii sociale, ori chiar intereselor proprii ale asociaţilor care constituie persoana juridică, în
măsura în care acestea sunt şi licite, respectiv nu contravin normelor legale imperative, ordinii publice şi
bunelor moravuri.
2.4. Activitatea legitimă. Noţiunea de activitate trebuie privită în sens larg, incluzând toate
tipurile de operaţiuni necesare funcţionării persoanei morale, în domeniul respectiv, în vederea realizării
scopului propus. De asemenea în acest context noţiunea de activitate implică şi modul de organizare prin
care aceste operaţiuni urmează să fie realizate.
Legitimitatea activităţii poate fi privită sub dublu aspect. Pe de o parte există legitimitatea creării
unei persoane juridice. Aceasta înseamnă că activitatea propusă a fi desfăşurată, şi modul în care urmează
a se realiza să justifice crearea unui nou subiect de drept. Pe de altă parte, legitimitatea activităţii implică
cerinţa ca activitatea desfăşurată de persoana juridică să fie licită. Aceasta trebuie să fie în concordanţă cu
normele legale în vigoare dar şi cu propriile prevederi stabilite prin actul de înfiinţare şi eventualele acte
de modificare. Astfel societăţile comerciale nu pot desfăşura decât activităţi cuprinse în obiectul lor de

30
activitate, şi pentru care au obţinut avizele şi autorizaţiile necesare. Asociaţiile şi fundaţiile nu pot
desfăşura activităţi economice numai în măsura în care sunt accesorii activităţii propuse a fi desfăşurate în
vederea atingerii scopului.

&.3. Clasificarea persoanelor juridice.

3.1. Persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat. Prima şi cea mai
importantă clasificare este aceea care distinge persoanele juridice în funcţie de domeniul dreptului de care
aparţin în persoane juridice de drept public şi persoanele juridice de drept privat.
Sunt persoane juridice de drept public acelea care desfăşoară activităţi în domenii de interes
public, îndeplinind, în principiu, activităţile care cad în sarcina Statului şi a autorităţilor publice locale.
Distincţia dintre cele două categorii nu este uşor de precizat, de unde şi dificultatea de a defini cu precizie
fiecare dintre acestea.
Importanţa acestei clasificări constă în regimul juridic aplicabil. Astfel, constituirea, funcţionarea şi
condiţiile participării la viaţa juridică sunt stabilite - pentru persoanele de drept public - prin norme
aparţinând ramurilor de drept public, iar pentru persoanele de drept privat prin norme de drept privat, în
special de drept civil şi comercial.
3.2. Alte clasificări. După scopul lor, persoanele juridice se pot împărţi în persoane care urmăresc
un scop patrimonial (societăţi comerciale, regii autonome …etc.) şi persoane cu scop nepatrimonial
(organele statului, partide, sindicate, fundaţii, asociaţii …etc.). Trebuie precizat însă că, în principiu, şi
persoanele cu scop nepatrimonial pot organiza unele activităţi anexă aducătoare de profit, care să fie
utilizat în atingerea scopului lor nepatrimonial.
După naţionalitatea lor, distingem persoanele juridice române de persoanele juridice străine (care
pot funcţiona şi pe teritoriul României, în condiţiile stabilite de lege). Importanţa acestei clasificări se
manifestă pe planul capacităţii juridice şi a regimului juridic aplicabil.
După locul unde este amplasat sediul lor, distingem persoane juridice cu sediul în ţară şi persoane
juridice cu sediul în străinătate (care pot avea reprezentanţe sau agenţii în România, cu un regim juridic
deosebit de acela al persoanelor juridice cu sediul în ţară).
După modul lor de constituire, putem distinge persoane juridice care se înfiinţează prin act de
dispoziţie al organului de stat competent şi persoane juridice care se înfiinţează prin act juridic
(convenţie) de asociere.

& 4. Înfiinţarea persoanelor juridice.

În prezent, principalele mijloace juridice de înfiinţare a persoanelor juridice au rămas cele care se
pot încadra într-una din următoarele două categorii:
a. mijloace de înfiinţare prin act de dispoziţie; actul de dispoziţie utilizat în scopul înfiinţării
acestor categorii de persoane juridice este fie legea (sau decretul, în perioada anterioară constituirii
parlamentului ales în 1990), fie hotărârea guvernului, fie - pentru unităţile de interes local - hotărârea sau
decizia autorităţilor publice locale.
b. mijloace de înfiinţare prin act constitutiv unilateral (ca în cazul societăţilor comerciale cu
asociat unic) sau asociativ (care poate fi, după caz, fie un act de asociere - pentru asociaţii, organizaţii
cooperatiste, sindicate, partide politice, etc. - sau un contract de societate - în cazul societăţilor
comerciale, societăţilor agricole, etc.) încheiat în formele prevăzute de lege.
Dobândirea personalităţii juridice în temeiul unui asemenea act este, de regulă, condiţionată de
verificarea legalităţii de către instanţele judecătoreşti şi îndeplinirea unor formalităţi ulterioare de
înregistrare, specifice fiecărei categorii de persoane morale.

& 5. Capacitatea persoanei juridice.

Noţiunea de capacitate exprimă calitatea de subiect de drept a unei persoane (fizice sau juridice),
adică însuşirea, aptitudinea ei de a putea fi titulară de drepturi şi obligaţii. Şi în cazul persoanelor juridice

31
- ca şi în acela al persoanelor fizice - se face distincţia între capacitatea de folosinţă - ca aptitudine genera-
lă şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii - şi capacitatea de exerciţiu - ca aptitudine de a dobândi şi a-şi
exercita drepturile şi, corelativ, de a-şi asuma şi executa obligaţiile, prin încheierea de acte juridice
proprii.
5.1. Momentul dobândirii personalităţii juridice. Înfiinţarea persoanelor juridice este un proces
complex, care, aşa cum am arătat, se poate desfăşura în mai multe etape. Momentul dobândirii
personalităţii juridice este determinat prin lege şi diferă în funcţie de modul de înfiinţare şi de categoria de
persoane juridice din care face parte.
În general, pentru persoanele juridice care se înfiinţează prin actul de dispoziţie al unui organ de
stat competent (lege, decret, hotărâre a Guvernului, hotărâre a consiliului judeţean sau a consiliului local),
se consideră că ele există din chiar momentul intrării în vigoare a actului de dispoziţie (respectiv de la
data publicării lui în Monitorul Oficial). Dacă însă persoana juridică înfiinţată pe această cale este supusă
formalităţii înregistrării, atunci înregistrarea are un efect constitutiv, persoana având o existenţă valabilă
şi o capacitate juridică deplină numai din momentul înregistrării.
Cu atât mai mult, pentru persoanele juridice înfiinţate pe cale asociativă (prin act de constituire),
existenţa şi capacitatea lor deplină începe abia în momentul înregistrării (sau înmatriculării), în condiţiile
prevăzute de lege pentru fiecare categorie de persoane juridice de acest tip. Practic, aproape toate
categoriile de persoane juridice care se înfiinţează sunt supuse unei proceduri de înregistrare sau înscriere.
Sunt deci, persoane juridice din chiar momentul (data) actului de înfiinţare doar persoanele juridice care
iau naştere prin act de dispoziţie şi care nu sunt supuse înregistrării.
Potrivit art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 ,,…chiar înainte de data înregistrării sau de data
actului de recunoaştere, ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are
capacitate chiar de la data actului de înfiinţare, cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei,
îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt
cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”. Nu este desigur obligatoriu ca orice
persoană juridică să treacă prin această fază a capacităţii anticipate de folosinţă, cele înfiinţate prin act de
dispoziţie nesupus înregistrării (cum ar fi de exemplu instituţiile de stat, sau organele administraţiei
publice) dobândind de la început capacitate deplină.

5.2. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice.

5.2.1. Începutul capacităţii de folosinţă. În ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă, este de


observat că el coincide, firesc, cu momentul în care se dobândeşte personalitatea juridică.
Ca subiecte de drept, dotate cu capacitate de folosinţă, persoanele juridice au aptitudinea de a fi
titulare de drepturi subiective, patrimoniale sau nepatrimoniale, pot avea o denumire, un patrimoniu, pot
dobândi bunuri, pot sta în justiţie, ...etc. Există însă, spre deosebire de persoanele fizice, o limitare a
capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice ce se concretizează în principiul specialităţii, conţinutul său
neputând fi determinat în abstract, pentru orice persoană juridică, ci poate varia de la o categorie la alta,
de la o persoană juridică la alta şi chiar de la un moment la altul al existenţei aceleiaşi persoane juridice.
5.2.2. Principiul specialităţii. Principiul specialităţii capacită-ţii de folosinţă a persoanei juridice
este consacrat expres în art. 34 din decretul nr. 31/1954, potrivit căruia ,,Persoana juridică nu poate avea
decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”, şi ,,Orice
act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
Deşi textul citat se referă expres numai la drepturi, este neîndoielnică intenţia legiuitorului de a
limita conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice şi pentru asumarea de obligaţii; persoana
juridică nu va putea, deci, să încheie actele juridice (prin care să dobândească drepturi şi/sau să-şi asume
obligaţii) decât în limitele concordanţei lor cu scopul ei statutar.
Din principiul specialităţii rezultă, implicit, că - spre deosebire de persoanele fizice, care au, toate,
o capacitate de folosinţă egală - persoanele juridice nu au, toate, aceeaşi capacitate de folosinţă, ci fiecare
are o capacitate juridică diferită, în funcţie de scopul ei. Modificarea pe parcurs a scopului persoanei
juridice atrage după sine şi modificarea corespunzătoare a capacităţii sale de folosinţă. Trebuie însă
precizat că limitarea impusă de principiul specialităţii se referă doar la capacitatea de a încheia şi a fi

32
parte în acte juridice; aceasta nu limitează însă capacitatea delictuală a persoanei, căci răspunderea civilă
delictuală (obligaţia de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapte ilicite şi culpabile) izvorăşte direct din
lege - art. 998-999 şi 1000 al. 3 C. civ. - şi este impusă autorului faptei în favoarea victimei prejudiciate,
nefiind condiţionată de vreo manifestare de voinţă a făptuitorului, care să poată fi lovită de nulitate.
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă priveşte, aşadar, numai dobândirea de drepturi şi asumarea
de obligaţii prin acte juridice, iar nu şi prin fapte juridice ilicite.
5.2.3. Încetarea capacităţii de folosinţă. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
intervine, în mod firesc, atunci când încetează existenţa persoanei juridice ca atare (prin desfiinţare,
dizolvare urmată de lichidare, reorganizare totală). Dar, aşa cum înfiinţarea persoanei juridice implică o
anumită durată, tot astfel şi desfiinţarea persoanei juridice poate implica un proces mai mult sau mai puţin
îndelungat. De aceea, este posibil ca, pe durata acestui proces, persoana juridică să păstreze o anumită
capacitate de folosinţă, limitată însă la încheierea acelor acte juridice care sunt necesare pentru încetarea
existenţei persoanei juridice şi lichidarea patrimoniului ei. Astfel, lichidatorii vor putea urmări executarea
creanţelor, plata datoriilor, predarea bunurilor şi a activului net rămas, îndeplinirea măsurilor de
publicitate şi a formalităţilor de radiere etc., dar nu vor putea, în numele societăţii, să dobândească noi
drepturi sau să-şi asume noi obligaţii comerciale.

& 6. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.

6.1. Constituirea organelor de conducere. Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei


juridice de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii încheind personal acte
juridice. Persoana juridică participă la viaţa juridică prin intermediul organelor sale. Potrivit dispoziţiilor
art. 35 din decretul nr. 31/1954, ,,(1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale. (2) Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au
fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi”. Spre deosebire de persoanele fizice, care pentru a
dobândi capacitate de exerciţiu trebuie să împlinească vârsta cerută de lege, pentru persoana juridică este
suficient să aibă constituite organele care, potrivit structurii sale organizatorice (condiţie esenţială pentru
existenţa persoanei juridice), sunt abilitate să exprime voinţa persoanei juridice ca atare.
Cum de cele mai multe ori, aceste organe există din chiar momentul constituirii persoanei juridice,
momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu coincide, de regulă, cu momentul dobândirii capacităţii de
folosinţă (inclusiv a capacităţii anticipate pe timpul procesului înfiinţării persoanei). Aceeaşi
concomitenţă există şi în privinţa momentului încetării capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, care
are loc simultan cu capacitatea ei de folosinţă, ca şi însăşi personalitatea ei juridică (dar cu prelungirile
necesare pe durata lichidării patrimoniului persoanei juridice care încetează).
6.2. Funcţionarea persoanei juridice. Prin actele de dispoziţie sau actele constitutive care dau
naştere persoanei juridice se stabilesc structura organizatorică şi atribuţiile care revin fiecărui organ al
noii entităţi. În măsura în care în cuprinsul statutului nu se găsesc prevederi suficiente, atribuţiile se
determină după legea care reglementează categoria respectivă de persoane juridice.
Cu caracter general prin art. 36 din decretul nr. 31/1954 se dispune că ,,raporturile dintre persoana
juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a
prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare ori statut”. Aceasta înseamnă că identitatea dintre voinţa
exprimată de persoana care îndeplineşte funcţia de organ al persoanei juridice şi voinţa acesteia există
doar în raporturile cu terţii. Raporturile interne dintre persoana juridică şi persoanele care alcătuiesc
organele sale de conducere sunt supuse regulilor contractului de mandat. Drept consecinţă persoana
juridică are dreptul de a stabili şi modifica limitele împuternicirilor conferite organului său de conducere,
are dreptul de a-l revoca şi de a-i da instrucţiuni cu privire la modul cum să-i reprezinte interesele, în
condiţiile stabilite de structura organizatorică proprie. Actele juridice încheiat de organ cu terţele
persoane, în limita competenţelor, a atribuţiilor sau a puterilor conferite de persoana juridică sunt
considerate acte ale persoanei juridice înseşi, astfel încât acesteia îi vor reveni drepturile şi îi vor incumba
obligaţiile rezultate.

33
Chiar dacă actele au fost încheiate în limita competenţelor conferite prin statut şi lege, dacă prin
actul încheiat s-a produs un prejudiciu persoanei juridice, şi există o culpă a persoanei care îndeplineşte
calitatea de organ, se poate antrena răspunderea acesteia faţă de persoana juridică.
Potrivit art. 35 alin. 3 şi 4 din decretul nr. 31/1954, ,,faptele licite sau ilicite săvârşite de organele
sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor” iar ,,faptele
ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de
cel de al treilea”. Este reglementată în acest mod problema răspunderii delictuale a persoanei juridice.
Textul citat admite existenţa unei răspunderi proprii a persoanei juridice, pentru delictele săvârşite din
culpa organelor sale, cu ocazia exercitării funcţiilor ce le-au fost încredinţate. În acelaşi timp însă, această
răspundere a persoanei juridice nu o înlătură pe cea proprie a autorului faptei, atât în raporturile cu terţul
păgubit, cât şi cu persoana juridică îndreptăţită să se regreseze împotriva lui.

& 7. Sancţiunea nerespectării normelor referitoare la capacitatea persoanelor juridice.

Aşa cum am arătat, art. 34 din decretul nr. 31/1954 - care consacră principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice - sancţionează cu nulitatea absolută orice act juridic care nu
este făcut în vederea realizării scopului propus de către persoana juridică care l-a încheiat. Aceeaşi
sancţiune intervine şi pentru actele încheiate înainte de dobândirea capacităţii de folosinţă, când încă
asociaţia sau gruparea respectivă nu avea calitatea de persoană juridică şi prin urmare nici aptitudinea de
a dobândi drepturi sau obligaţii.
Nici un text expres de lege nu se referă însă la sancţionarea actelor încheiate cu încălcarea
regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu, care s-ar putea concretiza fie în încheierea unui act juridic
de către un organ al persoanei juridice, însă fără a respecta delimitarea de atribuţii între organe, fie în
încheierea actului în numele persoanei juridice de către o persoană din colectivul acesteia care nu avea
calitatea de ,,organ”, deci nu o putea reprezenta. În literatura juridică problema naturii sancţiunii
aplicabile a fost controversată. Majoritatea autorilor au apreciat că sancţiunea ce trebuie aplicată este
nulitatea relativă a actului, aşa cum este sancţionată incapacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice,
considerându-se că normele referitoare la capacitatea de exerciţiu ocrotesc în mod preponderent interesele
proprii ale persoanei juridice, şi nu interesele generale, obşteşti.

& 8. Reorganizarea persoanelor juridice.

8.1. Noţiune. Reorganizarea persoanelor juridice este un proces juridic şi economic, în care sunt
implicate una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă, proces având ca efect fie
crearea unei/unor noi persoane juridice, fie modificarea organizării juridice unei persoane, fie încetarea
existenţei unor asemenea persoane, fie o combinaţie a acestor efecte. Decretul nr. 31/1954 prevede două
modalităţi de reorganizare: comasarea şi absorbţia. Alături de acestea doctrina mai analizează o a treia
formă, transformarea persoanei juridice. Comasarea, care se poate realiza prin fuziune sau prin absorbţie;
divizarea, care poate fi totală sau parţială (desprindere); transformarea se poate realiza prin schimbarea
formei juridice de desfăşurare a activităţii. În principiu, reorganizarea persoanelor juridice se hotărăşte de
către aceleaşi organe care au hotărât înfiinţarea sau constituirea lor.
8.2. Fuziunea. Constă în aceea că două sau mai multe persoane juridice existente se contopesc
pentru a alcătui o persoană juridică nouă. Toate persoanele juridice care fuzionează îşi încetează existenţa
şi, prin contopirea lor, se naşte o nouă şi unică persoană juridică. Drepturile şi obligaţiile persoanelor
juridice fuzionate trec asupra noii persoane juridice astfel înfiinţate, printr-o transmisiune sau succesiune
universală.
8.3. Absorbţia. Este acea formă de reorganizare prin care o persoană juridică existentă (şi care îşi
continuă existenţa) înglobează una sau mai multe alte persoane juridice existente, care îşi încetează astfel
existenţa.
8.4. Divizarea. Constă în împărţirea, în tot sau în parte, a patrimoniului unei persoane juridice
între două sau mai multe alte persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă.

34
Divizarea este parţială atunci când din patrimoniul unei persoane juridice - care îşi păstrează fiinţa
şi continuă să existe cu un patrimoniu diminuat - se desprinde o parte, care se transmite unei alte persoane
juridice existente sau care se înfiinţează pe această cale. Spre deosebire de comasare, în cadrul căreia se
opera o transmisiune universală, în cazul divizării are loc o transmisiune cu titlu universal.
Divizarea este totală atunci când întreg patrimoniul unei persoane juridice, care îşi încetează astfel
existenţa, se împarte şi este transmis către două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau
astfel fiinţă.
8.5. Transformarea. Constă într-o modificare care afectează doar o singură persoană juridică,
având ca efect schimbarea formei juridice de desfăşurare a activităţii. Aceasta înseamnă că entitatea
respectivă trece dintr-o categorie de persoane juridice în alta, fără ca activitatea sa să înceteze. Ca efect al
acestei modificări, persoanei juridice supuse transformării îi este aplicat un alt regim juridic. Cazurile de
transformare sunt, de regulă, prevăzute în legi speciale.
8.6. Efectele reorganizării. Efectele reorganizării persoanelor juridice pot fi sintetizate în
următoarele consecinţe principale: a) un efect creator, constând în naşterea, prin reorganizare, a unei sau
unor noi persoane juridice, inexistente anterior; b) un efect extinctiv, constând în stingerea sau încetarea
existenţei unei sau unor persoane juridice; c) un efect translativ, constând într-o transmisiune patrimonială
de la o persoană juridică (care îşi poate înceta existenţa ori şi-o poate continua, cu un patrimoniu
diminuat) la o altă persoană juridică (care ia astfel naştere sau care, preexistând, îşi continuă existenţa cu
un patrimoniu sporit); d) un efect modificator, constând în înlocuirea unei forme juridice de organizare cu
alta, în desfăşurarea aceleiaşi activităţi.

& 9. Încetarea persoanei juridice. Dizolvarea.

Persoana juridică poate înceta ca efect al unui proces de reorganizare (absorbţie, fuziune sau
divizare totală). O altă modalitate, prevăzută de art. 40 din decretul nr. 31/1954, prin care persoana
juridică dispare ca subiect de drept este dizolvarea. În urma acestui proces, activitatea acesteia nu este
preluată de alta sau alte asemenea persoane, ci încetează definitiv.
Încetarea personalităţii juridice poate fi decisă, în principiu, de acelaşi organ care poate decide
înfiinţarea şi reorganizarea ei. În plus dizolvarea poate fi hotărâtă de către instanţa de judecată cu titlu de
sancţiune, în cazul nerespectării ordinii de drept. Prin reglementări speciale se prevăd, pentru diferitele
categorii de persoane juridice, cauzele şi condiţiile de dizolvare.
Cauzele generale de dizolvare sunt: a) împlinirea termenului pentru care s-a constituit o persoană
juridică; b) realizarea scopului pentru care persoana juridică a fost constituită sau, dimpotrivă,
imposibilitatea atingerii lui; c) dizolvarea printr-un act de voinţă al asociaţilor, simetric celui prin care
persoana juridică a luat fiinţă; d) scăderea numărului de membri sub limita minimă stabilită de lege, actul
de înfiinţare sau statut, indiferent dacă reducerea se datorează unor cauze obiective (decesul unor asociaţi)
sau subiective (retragerea sau excluderea); e) întrucât împiedică desfăşurarea în continuare a activităţii,
respectiv realizarea activităţii propuse, insolvabilitatea este o cauză generală de încetare a persoanei
juridice; f) reducerea capitalului social sub limita stabilită de lege, indiferent dacă a fost provocată de
cauze obiective sau subiective, constituie de asemenea o cauză de dizolvare; g) moartea, interdicţia, sau
insolvabilitatea asociaţilor sunt cauze de dizolvare a persoanelor juridice constituite intuitu personae,
respectiv pentru aşa-numitele societăţi de persoane. h) un caz special de dizolvare silită a persoanei
juridice, cu caracter de sancţiune, priveşte situaţia în care scopul urmărit sau mijloacele întrebuinţate
pentru realizarea sa, au devenit contrare legii, ori scopul este altul decât acela declarat.
Procedura dizolvării voluntare este, de regulă, identică cu procedura constituirii (înfiinţării)
persoanei juridice respective, iar procedura dizolvării silite este o procedură judiciară, dizolvarea fiind
pronunţată printr-o hotărâre judecătorească. În plus, diferitele acte normative aplicabile uneia sau alteia
din categoriile de persoane juridice mai impun îndeplinirea unor forme de publicitate, în vederea ocrotirii
intereselor terţilor - şi în special a creditorilor - îndreptăţiţi să facă opoziţie la dizolvare, în anumite
termene ce curg de la data îndeplinirii formelor de publicitate obligatorii. Dacă aceste forme nu sunt
respectate, dizolvarea persoanei juridice nu este opozabilă creditorilor şi celorlalţi terţi.

35
Dizolvarea persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei sale ca subiect de drept, respectiv
încetarea capacităţii sale de folosinţă şi de exerciţiu, în sensul că aceasta nu mai are aptitudinea de a
desfăşura activităţile pentru realizarea cărora s-a înfiinţat şi de a dobândi drepturi şi obligaţii în legătură
cu acestea. Totuşi, o anumite capacitate subzistă, în vederea lichidării patrimoniului ce a aparţinut
persoanei juridice dizolvate, operaţiune prin care se înţelege realizarea activului (care implică
inventarierea bunurilor, încasarea creanţelor etc.) şi plata pasivului (a datoriilor), urmate de încheierea
cuvenitului bilanţ de lichidare. Aceasta este însă o capacitate specială, în sensul că în conţinutul
capacităţii de folosinţă reziduale intră numai aptitudinea de a avea acele drepturi şi acele obligaţii care
sunt necesare pentru lichidare, iar capacitatea de exerciţiu nu se mai realizează prin organele de
conducere ale persoanei juridice, ci prin lichidatorii desemnaţi de către persoana juridică însăşi sau de
instanţa de judecată, după caz. Pentru avertizarea terţelor persoane, cu care s-ar încheia acte juridice în
această fază, legea nr. 31/1990 prevede pentru societăţile comerciale obligaţia ca pe toate actele care
emană de la societatea să se facă menţiunea că este în lichidare. Încălcarea regulilor privitoare la capa-
citatea de exerciţiu este sancţionată şi în această fază potrivit regulilor generale, în sensul că adminis-
tratorii, respectiv organele de conducere care ar continua să facă acte în numele societăţii vor răspunde
personal pentru operaţiunile pe care le-au întreprins (art. 172 din legea nr. 31/1990).
După realizarea operaţiunilor de lichidare şi întocmirea bilanţului final, bunurile şi sumele băneşti
care au rămas după plata datoriilor şi îndeplinirea tuturor obligaţiilor (adică activul net) vor primi
destinaţia stabilită prin actul de înfiinţare, statut, sau hotărârea judecătorească de dizolvare, putând fi,
după caz, transmise unei alte persoane juridice ori împărţite între asociaţii care au alcătuit persoana
juridică dizolvată, în măsura în care aceste modalităţi sunt compatibile cu natura sa. În cazul dizolvării
silite pentru urmărirea unui scop ilicit sau cu mijloace ilicite, potrivit art. 53 din decretul nr. 31/1954,
activul net al persoanei juridice respective poate fi confiscat şi trecut, după caz, în domeniul public sau în
domeniul privat al statului (când e vorba de bunuri, în natura lor) sau poate fi vărsat ca venit la bugetul
statului (când e vorba de fonduri băneşti).

Întrebări.

1. Ce este persoana juridică?


2. Care sunt elementele constitutive ale persoanei juridice?
3. Cum se clasifică persoanele juridice?
4. Care sunt modurile de înfiinţare a persoanelor juridice?
5. Ce se înţelege prin principiul specialităţii capacităţii de folosinţă?
6. Care este sancţiunea nerespectării normelor privitoare la capacitatea persoanei juridice?
7. Ce se înţelege prin reorganizarea persoanei juridice, care sunt modurile de reorganizare şi
efectele acestora?
8. Ce se înţelege prin dizolvarea persoanei juridice şi care sunt efectele acesteia?

Cuvinte şi expresii cheie.

Persoană juridică; patrimoniu propriu; persoană juridică de drept public; persoană juridică de drept
privat; specialitatea capacităţii de folosinţă; fuziune; absorbţie; divizare; desprindere; transformare;
dizolvare; lichidare.

Bibliografia de bază, aferentă capitolelor II, III şi IV.


Ionel Reghini, Şerban Diaconescu, Introducere în dreptul civil, Ed. “Sfera”, 2004, Capitolele II
şi III. Pentru pregătirea examenului nu se cer problemele tratate la paginile şi punctele indicate în
continuare (atunci când o anumită problemă se tratează pe mai multe pagini este indicată doar pagina de
început): pag. 180 – pct. 75.1, 75.2., 75.3; pag. 186 – pct. 79; pag. 220 – pct. 90, 91, 92, 93, 94; pag. 245
– pct. 105, 106; pag. 249. pct. 109, 110, 111; pag. 266 – pct. 121, 122, 123; p. 304 – cazurile în care sunt
considerate justificate cererile de schimbare a numelui pe cale administrativă; pag. 305 – pct. 129.3; pag.

36
310 – pct. 129.6; pag 313 – pct. 130; 131; pag. 327 – pct. 135.2, 135.3; pag.336 - & 1; pag. 349 – secţ. II;
pag. 354 - & 1, & 3, & 4.
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa
de editură şi presă “Şansa S.R.L., Bucureşti, 2000, (Partea a doua), sau orice ediţie ulterioară.
Gabriel Boroi, Drept civil. Persoanele, Ed. “ALL”, Bucureşti, 2000, sau ediţiile ulterioare
apărute în acelaşi volum cu Partea generală.
Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Ed. “LUMINA LEX”, Bucureşti, 1999.
Ernest Lupan, Drept civil. Persoana juridică, Ed. “LUMINA LEX”, Bucureşti, 2000.
Mircea Mureşan, Ana Boar, Şerban Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Ed. “Cordial Lex”,
Cluj-Napoca.
Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. “Rosetti”, Bucureşti, 2003.

Capitolul V

Bunurile şi clasificarea lor.

&1. Noţiune.
Bunurile sunt lucrurile utile omului pentru satisfacerea trebuinţelor sale materiale şi spirituale,
care au o valoare economică şi care sunt susceptibile de apropriere (însuşire) sub formă de drepturi
patrimoniale.

& 2. Clasificări.

2.1. Bunuri imobile şi bunuri mobile. Potrivit art. 461 C. civ. “toate bunurile sunt mobile sau
imobile”.
Bunurile imobile sunt de trei feluri: prin natura lor (terenurile precum şi toate bunurile care în
mod natural sau artificial sunt încorporate lor – ca de exemplu clădirile, construcţiile subterane, recoltele
prinse de rădăcini); prin destinaţia lor, categorie care coprinde o seamă de bunuri mobile dar care sunt
privite şi tratate ca imobile, datorită faptului că fie au fost ataşate perpetuu la un imobil care are acelaşi
proprietar ca şi bunul mobil (obiectele de ornamentaţie ale unei clădiri), fie au fost afectate cu caracter
permanent pentru exploatarea agricolă sau industrială a unui imobil (utilajele unei unităţi industriale) şi au
devenit astfel accesorii ale acelui imobil; prin obiectul la care se aplică, categorie care cuprinde
drepturile reale asupra bunurilor imobile şi acţiunile în justiţie privitoare la aceste bunuri.
Bunurile mobile. Sunt, de asemenea, de trei feluri: prin natura lor, ce le care se pot mişca dintr-
un loc în altul, fie prin dinamismul propriu fie datorită intervenţiei unei forţe exterioare, fără a li se
modifica natura sau destinaţia; prin determinarea legii, categorie care cuprinde drepturile reale, drepturile
de creanţă şi acţiunile în justiţie privitoare la bunurile mobile; prin anticipaţie, adică acele bunuri care
momentan sunt imobile datorită faptului că sunt legate de sol, dar care într-un act juridic sunt privite, cu
anticipaţie, ca fiind mobile datorită desprinderii lor de la sol (o recoltă care este vândută înainte de a fi
culeasă).
Importanţa acestei clasificări se manifestă în regimul juridic diferit aplicabil celor două categorii
de bunuri şi care priveşte îndeosebi: forma actelor de înstrăinare, competenţa instanţelor de judecată,
executarea silită etc.
2.3. Bunuri certe (individual determinate) şi bunuri generice (de gen).
Bunurile certe. Sunt acelea care, în actele juridice, se determină prin trăsături specifice, de natură
să le deosebească de orice alte bunuri din aceeaşi categorie. Aceste trăsături pot să rezulte fie din natura
bunului fie din voinţa părţilor actului juridic.

37
Bunurile generice. Sunt acelea care, în actele juridice, se determină prin caracterele comune
întregii categorii din care ele fac parte.
Importanţa acestei distincţii se manifestă îndeosebi în ceea ce priveşte momentul în care are loc
transmiterea dreptului de proprietate prin acte juridice translative; în ceea ce priveşte determinarea părţii
care suportă riscul pieirii fortuite a bunului; şi în ceea ce priveşte determinarea locului executării
obligaţiei de a preda un bun înstrăinat.
2.4. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Fungibilitatea desemnează un raport de echivalenţă,
în virtutea căruia un bun poate fi înlocuit cu altul, atunci când el formează obiectul unei obligaţii. Sunt, de
regulă, fungibile bunurile de gen şi sunt nefungibile bunurile individual determinate. Importanţa
distincţiei rezultă din faptul că, de exemplu, compensaţia legală operează doar în cazul bunurilor
fungibile.
2.5. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile. Sunt consumptibile bunurile a căror
întrebuinţare obişnuită duce la consumarea sau înstrăinarea lor de la prima utilizare (banii, alimentele)le
acele bunuri care pot fi utilizate în mod repetat sau continuu, întrucât folosirea lor nu implică înstrăinarea
sau consumarea substanţei lor la prima utilizare (un autoturism). Importanţa distincţiei rezultă din faptul
că dreptul de uzufruct se poate constitui şi contractul de împrumut de folosinţă se poate încheia numai cu
privire la bunuri neconsumptibile.
2.6. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Sunt bunuri divizibile acelea care pot fi împărţite în
mai multe părţi distincte fără ca prin aceasta să-şi modifice destinaţia lor economică anterioară (un teren).
Şi sunt indivizibile acele bunuri care prin împărţire şi-ar modifica destinaţia economică anterioară (un
autoturism). Distincţia prezintă importanţă, îndeosebi, în ceea ce priveşte sistarea stării de coproprietate şi
executarea obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.
2.7. Bunuri principale şi bunuri accesorii. Sunt bunuri principale acelea care au o destinaţie
economică de sine stătătoare şi sunt bunuri accesorii acelea care servesc la utilizarea unui alt bun socotit,
în raport cu ele, ca fiind principal. Importanţa distincţiei constă în aceea că, în caz de înstrăinare, dacă
părţile nu au convenit altfel, bunul accesoriu urmează soarta juridică a bunului principal.
2.8. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere. Sunt considerate frugifere acele bunuri care, în mod
periodic şi fără a-şi consuma substanţa, dau naştere altor bunuri numite fructe. Şi sunt nefrugifere acele
bunuri care nu sunt apte de a produce fructe. Distincţia dintre bunurile frugifere şi bunurile nefrugifere nu
are o importanţă practică deosebită, în special datorită faptului că producte pot rezulta şi din bunuri
frugifere, la fel cum fructe (civile) pot rezulta şi din bunuri socotite a fi nefrugifere. Mai importantă din
punct de vedere al consecinţelor practice pare să fie distincţia dintre fructe şi producte. Fructele pot fi,
după caz, naturale industriale şi civile. Spre deosebire de fructe, productele sunt tot bunuri care rezultă
dintr-un alt bun dar consumă substanţa acestuia. Productele se cuvin de regulă proprietarului, în schimb
fructele se cuvin nu numai proprietarului dar şi posesorului de bună-credinţă şi uzufructuarului.

Întrebări.

1. De câte feluri sunt bunurile mobile şi imobile?


2. Care este importanţa distincţiei dintre bunurile certe şi bunurile generice?
3. Ce se înţelege prin fungibilitate?
4. Care este importanţa distincţiei dintre bunurile divizibile şi bunurile indivizibile?
5. Ce sunt fructele şi productele şi care este importanţa distincţiei dintre ele?

Cuvinte şi expresii cheie.

Bunuri imobile prin destinaţie; Bunuri mobile prin determinarea legii; bunuri mobile prin
anticipaţie; transmiterea dreptului de proprietate; suportarea riscului pieirii fortuite a bunului; uzufruct;
împrumut de folosinţă; compensaţie legală; fructe; producte; posesor de bună credinţă.

38
Capitolul VI

Drepturile subiective. Clasificarea, exercitarea şi ocrotirea lor.

& 1. Noţiunea de drept subiectiv. Conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturile şi
obligaţiile părţilor, adică din drepturile subiectului activ şi obligaţiile subiectului pasiv. Dreptul civil
subiectiv este, îndeobşte, definit ca fiind posibilitatea juridică a titularului său de a avea o anumită
conduită, garantată de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare
corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

& 2. Clasificarea drepturilor subiective.

2.1. Drepturile absolute. Sunt acelea cărora le corespunde obligaţia generală a tuturor
persoanelor de a se abţine de a le încălca. Prin urmare raportul juridic – în cazul unor astfel de drepturi –
se stabileşte între un subiect activ determinat şi un subiect pasiv nedeterminat, alcătuit din toate celelalte
persoane; toate celelalte persoane au îndatorirea generală şi negativă de a se abţine de la orice acţiune care
ar putea aduce atingere dreptului subiectiv; drepturile absolute sunt opozabile tuturor.
De exemplu, sunt drepturi absolute drepturile personale extrapatrimoniale şi drepturile reale.
2.2. Drepturile relative. Sunt cele cărora le corespunde obligaţia uneia sau mai multor persoane -
determinate din chiar momentul încheierii raportului juridic -, de a da, de a face sau de a nu face ceva.
Spre deosebire de drepturile absolute, drepturile relative se caracterizează prin următoarele trăsături:
ambele subiecte sunt determinate; obligaţia corelativă dreptului poate fi, după caz, de a da, de a face ori
de a nu face; sunt opozabile numai subiectului pasiv.
De exemplu, sunt relative toate drepturile de creanţă.
2.3. Drepturile patrimoniale. Sunt acelea care au un conţinut economic, ce poate fi evaluat şi
exprimat în bani. De exemplu, sunt patrimoniale atât drepturile de creanţă cât şi drepturile reale.
Drepturile patrimoniale sunt, de regulă, transmisibile, acţiunile prin care ele se apără sunt prescriptibile şi,
totodată, aceste drepturi pot fi exercitate prin reprezentare.
2.4. Drepturile nepatrimoniale. (extrapatrimoniale) sunt acelea care au un conţinut ce nu poate fi
nici evaluat nici exprimat în bani. De exemplu, dreptul la viaţă, onoare, integritate corporală etc.
Drepturile nepatrimoniale sunt netransmisibile, acţiunile prin care ele se apără sunt, de regulă,
imprescriptibile şi, pe de altă parte, aceste drepturi au un caracter personal, ceea ce înseamnă că, în mod
obişnuit, ele nu pot fi exercitate prin reprezentare.
2.5. Drepturile reale. Sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora titularul îşi poate
exercita atributele, în mod direct asupra bunului care formează obiectul dreptului, fără a avea nevoie de
concursul unei alte persoane. Ele sunt drepturi absolute – având ca urmare toate trăsăturile acestei
categorii de drepturi -, conferă titularului lor dreptul de urmărire şi preferinţă şi sunt limitate la număr,
putând fi constituite doar acele drepturi reale pe care legea le prevede în mod expres. Drepturile reale sunt
principale, atunci când au o existenţă de sine stătătoare (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele
acestuia) şi sunt accesorii, atunci când ele se constituie pentru garantarea unui drept de creanţă (ipoteca,
gajul).
2.6. Drepturile de creanţă. Sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ,
numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, adică să
îndeplinească o obligaţie corelativă dreptului creditorului. Numite şi drepturi personale, drepturile de
creanţă se caracterizează, în special prin faptul că, fiind drepturi relative au toate trăsăturile caracteristice
acestei categorii de drepturi şi sunt nelimitate ca număr, în limitele legii părţile putând să constituie orice
fel de drept de creanţă.
2.7. Drepturile potestative. Sunt o categorie de drepturi civile subiective, distinctă de aceea a
drepturilor reale şi de creanţă. Spre exemplu, sunt asemenea drepturi: dreptul uneia dintre părţile
contractante de a denunţa unilateral un contract cu executare succesivă încheiat pe o perioadă
nedeterminată; dreptul de a comuniza zidul despărţitor a două fonduri învecinate (art. 598 C. civ.); dreptul

39
de opţiune succesorală ş.a. Drepturile potestative, deşi sunt o categorie eterogenă, au următoarele trăsături
comune:
- obiectul lor este o situaţie juridică;
- conferă titularului lor (numit potentior) posibilitatea de a acţiona discreţionar în scopul stingerii
ori modificării situaţiei juridice care constituie obiectul dreptului potestativ;
- exercitarea dreptului potestativ semnifică întotdeauna o ingerinţă în sfera de interese juridice a
unei alte persoane;
- subiectul pasiv este obligat să se supună, să lase subiectul activ să facă ceea ce îi permite
dreptul potestativ.

& 3. Exercitarea drepturilor subiective. Abuzul de drept.

Orice drept subiectiv poate fi exercitat doar înăuntrul limitelor materiale determinate de însăşi
obiectul său, şi înăuntrul limitelor juridice conturate de atributele specifice oricărui drept subiectiv.
Acestea sunt considerate limitele externe ale oricărui drept subiectiv. Pe lângă ele orice drept subiectiv
are şi limite interne, care sunt determinate de scopul în vederea căruia acel drept este recunoscut de lege.
Exercitarea unui drept subiectiv cu depăşirea limitelor sale şi, în special, cu depăşirea limitelor
sale interne, constituie un abuz de drept, mai cu seamă atunci când prin aceasta s-a vătămat un drept sau
un interes legitim al unei alte persoane. Abuzul de drept este, în ultimă instanţă, o conduită ilicită care se
cere sancţionată. În lipsa unor prevederi legale, s-a preconizat ca abuzul de drept să fie sancţionat, după
împrejurări, cu refuzul de a acorda ocrotire dreptului subiectiv, cu interzicerea exercitării dreptului
respectiv şi cu obligarea la repararea prejudiciului cauzat altuia.

Întrebări.

1. Ce sunt drepturile subiective?


2. Prin ce se deosebesc drepturile absolute de cele relative?
3. Prin ce se deosebesc drepturile reale de cele de creanţă?
4. Ce sunt drepturile reale principale?
5 Care sunt consecinţele distincţiei dintre drepturile patrimoniale şi drepturile nepatrimoniale?
6. Ce este abuzul de drept?
7. Cum poate fi sancţionat abuzul de drept?

Cuvinte şi expresii cheie.

Drept subiectiv; drept absolut; drept relativ; drept real; drept de creanţă; drept patrimonial; drept
nepatrimonial (extrapatrimonial); drept potestativ; abuz de drept.

& 4. Dovada drepturilor subiective. Probele.

4.1. Precizări introductive. Pentru a putea fi valorificate şi ocrotite, drepturile subiective


trebuiesc dovedite prin intermediul probelor.
Probele sunt acele mijloace legale cu ajutorul cărora se stabileşte existenţa unor acte sau fapte
juridice din care rezultă drepturi şi obligaţii. Aşadar obiectul probelor sau dovezilor nu îl constituie însăşi
drepturile şi obligaţiile ci actele şi faptele juridice din care acestea rezultă. Întrucât problema dovedirii
unui drept se ridică în situaţia în care acel drept urmează a fi valorificat ori atunci când se solicită
ocrotirea dreptului respectiv printr-o acţiune în justiţie, sarcina probei revine celui care invocă dreptul
respectiv, adică reclamantului, atunci când este vorba de o acţiune în justiţie. Dar, odată ce reclamantul a
făcut dovada actului sau faptului din care s-a născut dreptul pretins de el, sarcina probei trece asupra
pârâtului care, după împrejurări, va trebui să dovedească faptul că datorită anumitor cauze dreptul pretins
de reclamant nu s-a născut, a fost restrâns, modificat ori chiar s-a stins. Deoarece dispoziţiile legale care

40
reglementează probele – cuprinse în principal în Codul civil şi Codul de procedură civilă – au un caracter
dispozitiv, se admite că, în principiu, părţile aflate în proces pot încheia convenţii asupra probelor. Aceste
convenţii vor fi admise cu condiţia de a nu contraveni reglementărilor cu caracter imperativ cât şi cu
condiţia de a nu îngreuna sarcina probei. Codul civil reglementează următoarele mijloace de probă:
înscrisurile (autentice şi sub semnătură privată), mărturia, mărturisirea, prezumţiile.
4.2. Înscrisurile autentice. Potrivit art. 1170 C. civ., înscrisul autentic este “acela care s-a făcut
cu solemnităţile prevăzute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde
actul s-a făcut.” Puterea doveditoare a unui astfel de înscris trebuie apreciată în raport de diferitele
menţiuni pe care el le poate cuprinde.
Menţiunile ce cuprind constatări personale ale agentului instrumentator fac dovada deplină, atât
între părţi cât şi faţă de terţi, până la înscrierea în fals.
Menţiunile consemnate de agentul instrumentator în baza declaraţiilor părţilor fac dovadă
deplină, atât între părţi cât şi faţă de terţi, până la proba contrară.
Menţiunile care nu legătură cu obiectul actului juridic constatat prin înscrisul autentic, dar care
totuşi au fost consemnate în acesta, au valoare de început de dovadă scrisă.
Înscrisul autentic care este nevalabil datorită necompetenţei agentului care l-a întocmit ori
datorită nerespectării solemnităţilor prevăzute de lege poate avea valoare de înscris sub semnătură privată,
dacă poartă semnătura părţilor.
4.3. Înscrisurile sub semnătură privată. Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă
semnătura părţilor sau a părţii de la care el emană. Un asemenea înscris poate fi scris de una dintre părţi,
de un terţ, poate fi dactilografiat, multiplicat etc. De la regula potrivit căreia singura cerinţă de valabilitate
a unui astfel de înscris este semnătura părţilor, legea consacră două excepţii.
Înscrisurile sub semnătură privată care constată convenţii sinalagmatice trebuie să fie întocmite
în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare există, iar fiecare exemplar trebuie să poarte o
menţiune despre numărul de exemplare întocmit. Nerespectarea acestei cerinţe face ca înscrisul respectiv
să aibă doar valoare de început de dovadă scrisă.
Înscrisurile sub semnătură privată prin care se constată obligaţia unilaterală a uneia dintre părţi
de a plăti o sumă de bani ori o cantitate de bunuri fungibile, trebuie ori să fie scrise în întregime de mâna
celui care se obligă, ori să poarte, înaintea semnăturii, menţiunea “bun şi aprobat pentru…” (sau alta
asemănătoare), urmată de indicarea în cifre şi litere a sumei de bani ori a cantităţii de bunuri.
Nerespectarea acestei cerinţe face ca înscrisul respectiv să valoreze doar ca început de dovadă.
Forţa probantă (puterea doveditoare) a înscrisului sub semnătură privată decurge din semnătura
părţilor. De aceea înscrisul sub semnătură privată se prezintă părţii căreia i se opune spre a fi recunoscut
sau tăgăduit de către aceasta, iar în caz de nerecunoaştere este supus verificării prin procedura verificării
de scripte. Dacă înscrisul a fost recunoscut ori dacă a fost reţinut în urma verificării, el are aceeaşi forţă
probantă ca şi înscrisul autentic.
Data înscrisului sub semnătură privată face dovada deplină între părţi până la proba contrară.
Faţă de terţi această dată devine opozabilă numai din momentul în care a dobândit caracter de dată certă,
prin unul dintre modurile prevăzute expres de lege.
4.4. Mărturia (proba testimonială). Mărturia este relatarea făcută oral în faţa instanţei de către o
terţă persoană, numită martor, cu privire la acte sau fapte petrecute în trecut şi aflate în legătură cu
pretenţiile părţilor, acte sau fapte de care a luat cunoştinţă personal.
Admisibilitatea mărturiei. Proba cu martori este admisă practic necondiţionat şi nelimitat cât
priveşte dovedirea faptelor juridice. Cât priveşte dovedirea actelor juridice, art. 1191 C. civ., prin al. 1 şi
2, aduce două însemnate limitări. Potrivit al. 1, dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare mai
mare de 250 lei nu se poate face decât prin înscris autentic sau sub semnătură privată; iar potrivit al. 2,
indiferent de valoarea obiectului actului juridic, dacă a fost întocmit un înscris, dovada cu martori nu se
poate face împotriva şi peste conţinutul acestuia. Aceste limitări - care privesc doar părţile actului juridic
deci nu şi terţii - nu au caracter imperativ, ceea ce rezultă din al. 3 al aceluiaşi articol, care permite
părţilor să convină ca şi în cazurile prevăzute de al. 1 şi 2, să se poată face dovada cu martori dacă aceasta
priveşte drepturi de care ele pot să dispună.

41
Excepţii de la limitările prevăzute în al. 1 şi 2 se pot semnala atât în sensul restrângerii
admisibilităţii probei cu martori cât şi în sensul lărgirii acestei posibilităţi. Astfel dovada cu martori nu
poate fi admisă, indiferent de valoarea obiectului, în cazul actelor solemne şi în cazul actelor pentru a
căror dovedire legea cere în mod expres forma scrisă. În schimb dovada cu martori poate fi admisă,
indiferent de valoarea actului, atunci când există un început de dovadă scrisă şi atunci când a existat o
imposibilitate materială ori morală de preconstituire a unui înscris, ori o imposibilitate materială de
conservare a acestuia.
Începutul de dovadă scrisă este o “scriere” care provine de la partea căreia i se opune şi care face
credibil faptul pretins de către cel care o invocă (foloseşte). Puterea doveditoare a probei cu martori este
lăsată la aprecierea instanţei.
4.5. Mărturisirea. Este declaraţia uneia dintre părţile în proces prin care aceasta recunoaşte ca
adevărat un act sau un fapt pe care adversarul ei din proces îşi întemeiază pretenţiile, declaraţie de natură
a produce efecte împotriva autorului ei. Mărturisirea este judiciară, atunci când se face în faţa instanţei de
judecată, în cursul procesului în care urmează a fi folosită ca probă şi se referă la obiectul acelui proces.
Prin urmare, orice mărturisire făcută în alte condiţii, chiar în faţa unei instanţe judecătoreşti, este o
mărturisire extrajudiciară. Dacă o astfel de mărturisire a fost făcută verbal, atunci ea poate fi folosită ca
mijloc de probă numai în acele situaţii în care este admisă şi proba cu martori. Mărturisirea poate fi
revocată doar atunci când a fost făcută ca urmare a unei erori de fapt în care s-a aflat autorul ei şi este, în
principiu, indivizibilă.
4.6. Prezumţiile. Potrivit art. 1199 C. civ., prezumţiile sunt consecinţele (concluziile) pe care
legea sau magistratul le desprind dintr-un fapt cunoscut cu privire la un fapt necunoscut. Prin urmare,
rostul prezumţiilor este acela de a deplasa obiectul probei de la un fapt care nu poate fi dovedit în mod
direct sau este greu de dovedit, la un fapt conex care este susceptibil de a fi dovedit nemijlocit. După cum
această deplasare a obiectului probei şi, respectiv, după cum concluziile ce se impun sunt opera legii sau a
magistratului, prezumţiile se împart în prezumţii legale şi prezumţii judecătoreşti, numite şi prezumţii
simple sau prezumţii de fapt
Prezumţiile legale pot fi – în funcţie de forţa lor probantă – prezumţii absolute şi prezumţii
relative. Primele se caracterizează prin faptul că nu admit dovada contrară, în vreme ce celelalte admit
această dovadă, care se poate face, în unele cazuri, prin ori ce mijloc de probă, iar în alte cazuri numai
prin anumite mijloace de probă sau numai de către anumite persoane.
Prezumţiile simple sau judecătoreşti, pe lângă faptul că sunt opera magistratului se mai
caracterizează prin următoarele trăsături: sunt nelimitate la număr, însă constituie veritabile mijloace de
probă doar acele prezumţii care sunt în măsură să genereze o probabilitate; sunt deopotrivă relative,
putând fi combătute prin dovada contarară, făcută cu orice mijloc de probă; sunt admise numai când este
admisă şi dovada cu martori, adică nelimitat în materie de fapte juridice şi în condiţiile prevăzute de art.
1191 şi excepţiile de la acesta, în materie de acte juridice. De asemenea, în privinţa actelor juridice
dovada cu martori este admisă, indiferent de valoarea actului şi chiar dacă există un înscris constatator,
atunci când un act este atacat pe motiv că s-a făcut pin fraudă, dol sau violenţă, fiindcă, în realitate, în
aceste cazuri ceea ce se urmăreşte a se dovedi este un fapt conex încheierii actului juridic şi nu actul
juridic însăşi.

Întrebări.

1. Cui revine sarcina probei?


2. Care este obiectul probelor?
3. În ce condiţii sunt admise convenţiile asupra probelor?
4. Ce sunt înscrisurile autentice şi care este forţa lor probantă?
5. Care este forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată?
6. Care este utilitatea date certe?
7. În ce cazuri este admisă proba cu martori?
8. Ce este începutul de dovadă scrisă şi care este utilitatea sa?
9. Ce este mărturia extrajudiciară şi când este ea admisă ca mijloc de probă?

42
10. Prin ce se caracterizează prezumţiile simple sau judecătoreşti?

Cuvinte şi expresii cheie.

Dovadă; sarcina probei; obiectul probei; convenţii asupra probelor; agent instrumentator;
înscriere în fals; părţi; terţi; acte juridice; fapte juridice; convenţii sinalagmatice; bunuri fungibile; dată
certă; mărturisire judiciară; mărturisire extrajudiciară; eroare de fapt; prezumţie; deplasarea obiectului
probei.

& 5. Prescripţia extinctivă.

5.1. Noţiune. Reglementare. Prin prescripţie extinctivă se desemnează stingerea dreptului la


acţiune (în justiţie) ori, după caz, a dreptului de a cere executarea silită, ca urmare a neexercitării lui în
termenul prevăzut de lege. Prescripţia extinctivă este reglementată, în principal, prin prevederile
Decretului nr. 167/1958, o seamă de prevederi în această materie existând însă şi în Codul civil, Codul
comercial, Codul familiei şi în alte acte normative. Reglementările din Decretul nr. 167/1958 au un
caracter imperativ, ceea ce rezultă din art. 1, al. 3, care prevede că “orice clauză care se abate de la
reglementarea legală a prescripţiei este nulă” şi din prevederile art. 18 care prevede că “instanţa
judecătorească … este obligată ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită
este prescris.”
5.2. Efectul prescripţiei extinctive. Acest efect este circumscris chiar de art. 1, al. 1, din Decretul
nr. 167/1958, care prevede că “Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge dacă nu a fost
exercitat în termenul stabilit de lege. Sintagma “drept la acţiune” are două înţelesuri.
Într-un prim înţeles prin ea se desemnează dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţei de
judecată cu o acţiune (cerere). Acesta este dreptul la acţiune în înţeles procesual. El nu se poate stinge
prin prescripţie deoarece este, în cele din urmă, o expresie a dreptului de petiţionare, drept prevăzut şi
garantat prin însăşi prevederile Constituţiei.
Într-un al doilea înţeles, prin drept la acţiune se desemnează dreptul la acţiune în sens material,
adică îndreptăţirea celui ce a exercitat dreptul la acţiune în sens procesual de a obţine o hotărâre a
instanţei de judecată, prin care cel ce a nesocotit un drept subiectiv este “condamnat” să îl respecte.
Acesta este dreptul care se stinge ca urmare a prescripţiei extinctive. Odată cu el se stinge şi dreptul la
acţiune privind eventualele pretenţii accesorii (dobânzi, penalităţi, garanţii etc.). Totodată, potrivit art. 6
prin prescripţie se stinge şi dreptul de a cere executarea silită, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau a
unui alt titlu executoriu.
Ca efect al prescripţiei extinctive nu se stinge însă dreptul subiectiv. Este ceea ce rezultă, cu
precădere, din prevederile art. 20, care dispune că “Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la
acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data
executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”; şi din art. 19 care reglementează posibilitatea
instanţei de judecată de a dispune, la cerere sau chiar din oficiu, judecarea acţiunii ori executarea silită, în
cazul în care constată că sunt temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost
depăşit. Or, dacă dreptul subiectiv s-ar fi stins prin prescripţie, atunci creditorul ar trebui să înapoieze
ceea ce a primit, întrucât ar fi vorba de o plată nedatorată, iar repunerea în termenul de prescripţie nu ar
avea rost, întrucât obiectul acţiunii, respectiv dreptul subiectiv, ar fi dispărut.
5.3. Domeniul de aplicare al Decretului 167/1958. Articolul 1,al.1, prevede că prin prescripţie se
stinge dreptul la acţiune având un obiect patrimonial. Prin urmare, din capul locului, domeniul de aplicare
al prescripţiei extinctive se limitează la acţiunile cu caracter patrimonial.
Ca urmare, acţiunile cu obiect nepatrimonial, prin care se valorifică şi se ocrotesc drepturi
nepatrimoniale sunt, în principiu, imprescriptibile. Prin excepţie, potrivit Codului familiei sunt
prescriptibile: acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei; acţiunea în tăgada paternităţii; acţiunea în
stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.
Acţiunile cu caracter patrimonial se pot împărţi în două categorii; acţiuni personale, prin care se
valorifică şi se ocrotesc drepturi de creanţă; acţiuni reale prin care se valorifică şi se ocrotesc, în principal,

43
drepturi reale. Potrivit art. 21 din Decretul nr. 167/1958, dispoziţiile sale nu se aplică dreptului la acţiune
privitor la dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie, altfel spus nu se aplică
acţiunilor privind drepturile reale. Aceste acţiuni rămân supuse, din punct de vedere al prescripţiei
extinctive, prevederilor corespunzătoare din Codul civil.
Prin urmare, domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive, aşa cum ea este reglementată de
Decretul nr.167, în constituie acţiunile prin care se apără drepturi de creanţă, cu precizarea că prevederile
Decretului constituie dreptul comun în materie de prescripţie, ceea ce înseamnă că ele se aplică şi
acţiunilor nepatrimoniale pe care legea le declară prescriptibile, în măsura în care sunt compatibile cu
specificul acestora, precum şi acţiunilor reale, în măsura în care este necesar.

5.4. Termenele de prescripţie şi momentul din care încep să curgă.


5.4.1. Termene generale şi termene speciale. Termenul de prescripţie este intervalul de timp
înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune. Legea face distincţie între două categorii de termene
de prescripţie, respectiv termenele generale şi termenele speciale.
Termenele generale sunt acelea care se aplică ori de câte ori legea nu prevede, în mod expres şi
pentru o anumită acţiune, un alt termen. Cât priveşte acţiunile personale, prin care se ocrotesc drepturi de
creanţă, şi pentru dreptul de a cere executarea silită, art. 3 şi 6 din Decret prevăd un termen general de 3
ani; iar cât priveşte dreptul la acţiune pentru valorificarea drepturilor reale, termenul general de
prescripţie este de 30 de ani, potrivit art. 1890 din Codul civil.
Termenele speciale sunt prevăzute expres de lege pentru anumite acţiuni. Ele sunt, de regulă, mai
scurte decât termenul general, dar pot fi şi mai lungi decât acesta sau chiar egale cu el. Prin urmare,
pentru calificarea unui termen de prescripţie ca fiind special, nu este hotărâtoare durata acestuia ci
domeniul său de aplicare, care se restrânge la o anumită acţiune sau categorie de acţiuni. Aşa fiind
modificarea termenului general nu aduce atingere termenelor speciale, afară de cazul în care ar exista o
dispoziţie expresă în acest sens, la fel cum modificarea sau abrogarea unor termene speciale nu aduce
atingere termenelor generale. Dimpotrivă, abrogarea unui termen special de prescripţie poate face să
devină aplicabil termenul general.
5.4.2. Momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie. Ca regulă, este momentul în
care s-a născut dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită (art. 7, al.1).
Afară de această regulă, Decretul nr. 167/1958 prevede câteva momente concrete, stabilite în
funcţie de specificul anumitor acte sau fapte juridice. Spre exemplificare se pot aminti următoarele
momente.
Data naşterii raportului juridic, care coincide cu data încheierii actului juridic, în cazul
obligaţiilor care urmează să fie executate la cererea creditorului şi a acelora al căror termen de executare
nu este stabilit.
Data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul, în cazul în care dreptul ocrotit prin
acţiune şi, implicit actul juridic din care s-a născut dreptul, este afectat de o condiţie suspensivă sau de un
termen suspensiv.
Data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea,
în cazul dreptului la acţiunea în repararea unei pagube pricinuită printr-o faptă ilicită, precum şi în cazul
îmbogăţirii fără just temei şi a gestiunii de afaceri. Atunci când este vorba despre prejudicii care se
produc succesiv, în timp, pentru fiecare prejudiciu curge un termen de prescripţie distinct, calculat de la
data când prejudiciul a fost cunoscut sau trebuia să fie cunoscut.
Data încetării violenţei, în cazul în care se cere anularea unui act juridic pe motiv de viciere a
consimţământului prin violenţă.
Data descoperirii erorii sau dolului, dar nu mai târziu de 18 luni de la încheierea actului juridic,
în cazul în care se cere anularea unui act juridic pe motiv de viciere a consimţământului prin eroare sau
dol.
Data când reprezentantul sau ocrotitorul legal al unei persoane lipsite de capacitatea de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă a luat cunoştinţă despre încheierea actului juridic de către
cel lipsit de capacitate deplină, dar nu mai târziu de 18 luni de la încheierea actului juridic.

44
Data descoperirii viciilor ascunse ale unui lucru transmis ori ale unei lucrări executate, dar nu
mai târziu de un an de la predarea lucrului sau a lucrării.
Data descoperirii viciilor unei construcţii, însă cel mai târziu la împlinirea a trei ani de la
predarea acesteia.
Data la care trebuia executată fiecare prestaţie, în cazul actelor care se execută prin prestaţii
succesive.

5.5. Suspendarea cursului prescripţiei.

5.5.1. Noţiune. Prin suspendarea cursului prescripţiei se înţelege oprirea cursului firesc al
prescripţiei, atunci când se iveşte o împrejurare căreia legea îi conferă calitatea de cauză legală de
suspendare, urmată de reluarea curgerii prescripţiei, din momentul în care s-a oprit, atunci când cauza de
suspendare dispare. Practic, suspendarea este o “pauză” care intervine în curgerea termenului de
prescripţie. Pentru ca titularul dreptului la acţiune să nu fie prejudiciat în ipoteza în cauza de suspendare
ar surveni spre sfârşitul termenului de prescripţie, ceea ce ar face ca lui să îi rămână la îndemână o
perioadă scurtă de timp pentru introducerea acţiunii, prin art. 15, al. 2, s-a prevăzut că “prescripţia nu se
va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de şase luni, socotit de la încetarea cauzei de
suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni, care nu se vor împlini decât după expirarea
unui termen de o lună de la suspendare.” Efectele suspendării se produc de drept, fără a fi nevoie de o
hotărâre judecătorească în acest sens. Instanţa va constata doar existenţa cauzei de suspendare şi efectul
acesteia.
5.5.2. Cauzele de suspendare. Aceste cauze sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, ceea ce
înseamnă că părţile prin acordul lor de voinţe nu vor putea să creeze cauze de suspendare diferite de cele
legale şi nici nu vor pute să le înlăture pe cele existente. Potrivit Decretului nr. 167/1958, cursul
prescripţiei se suspendă în următoarele cazuri generale:
- atunci când cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să
facă acte de întrerupere;
- atunci când creditorul sau debitorul fac parte din forţele armate şi acestea se află pe picior de
război;
- atunci când titularul dreptului la acţiune este lipsit de capacitate ori este un minor cu capacitate
restrânsă şi nu are un reprezentant sau un ocrotitor legal;
Pe lângă acestea mai sunt prevăzute şi următoarele cazuri speciale în care prescripţia se suspendă:
- până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit cu privire la despăgubiri
sau restituiri în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă ţi
telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la
înregistrarea reclamaţiei;
- între părinţi sau tutore şi cel care se află sub ocrotirea lor; între curator şi acei pe care îi
reprezintă; precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau a unei hotărâri
judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât
timp socotelile nu au fost date şi aprobate;
- între soţi pe toată durata căsătoriei.

5.6. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive.

5.6.1. Noţiune. Întreruperea prescripţiei intervine în cazurile expres prevăzute de lege şi are ca
efect, pe de o parte, ştergerea perioadei din termenul de prescripţie care s-a scurs până la ivirea cauzei de
întrerupere şi, pe de altă parte, începerea cursului uni noi prescripţii, identică cu cea anterioară. Asemeni
suspendării, efectele întreruperii se produc de drept, însă spre deosebire de suspendare, cursul prescripţiei
nu se reia ci reîncepe.
5.6.2. Cauzele de întrerupere a prescripţiei.
- Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în favoarea căruia curge
prescripţia, adică de către debitor;

45
- Introducerea unei cereri de chemare în judecată chiar la o instanţă necompetentă, cu condiţia
de a fi admisă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce însemnă că prescripţia nu
se va întrerupe atunci când cerererea este respinsă, când s-a pronunţat încetarea procesului şi
când cererea a fost anulată, sa perimat ori cel care a făcut-o a renunţat la ea;
- Săvârşirea unui act începător de executare, caz care priveşte dreptul de a cere executarea silită.

5.7. Repunerea în termenul de prescripţie. Potrivit art. 19 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de
judecată poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de
prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii ori să încuviinţeze
executare silită. Repunerea în termen poate fi dispusă numai înăuntrul unui termen de o lună de la
încetarea cauzelor temeinic justificate.
Textul art. 19 face referire la cauze temeinic justificate, fără a preciza, măcar exemplificativ, ce
se înţelege prin acestea. Doctrinar şi jurisprudenţial s-a admis că aceste cauze trebuie, pe de o parte, să
excludă culpa titularului dreptului la acţiune, fiindcă atunci repunerea în termen nu se justifică, iar, pe de
altă parte, aceste cauze nu trebuie să aibă caracterele forţei majore fiindcă aceasta duce “de drept” la
suspendarea prescripţiei.

5.8. Calculul termenelor de prescripţie. Potrivit art. 1887 C. civ, “Termenul prescripţiei se
calculează pe zile şi nu pe ore. Prin urmare, ziua în cursul căreia prescripţia începe nu intră în calcul.”;
potrivit art. 1889 C. civ. “prescripţia nu se socoteşte câştigată decât după împlinirea celei din urmă zile a
termenului defipt prin lege.” Iar potrivit art. 101 C. proc civ. “Termenele statornicite pe ani luni sau
săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare”.

Întrebări.

1. Ce este prescripţia extinctivă; dar prescripţia achizitivă?


2. Ce caracter au normele care reglementează prescripţia extinctivă?
3. Cum se poate argumenta faptul că dreptul subiectiv nu se stinge ca urmare a împlinirii
termenului de prescripţie?
4. Care este domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive?
5.Prin ce se caracterizează termenele speciale de prescripţie?
6. Care este regula privitoare la momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie?
7. Din ce moment începe să curgă termenul de prescripţie în cazul unui act juridic afectat de un
termen extinctiv?
8. Din ce moment începe să curgă termenul de prescripţie al unei acţiuni pentru repararea
prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită?
9. Cum operează suspendarea prescripţiei şi care este efectul ei?
10. Ce este cazul de forţă majoră şi care sunt consecinţele sale asupra prescripţiei extinctive?
11. Ce este repunerea în termen?

Cuvinte şi expresii cheie.

Prescripţie extinctivă; prescripţie achizitivă; drept la acţiune în sens procesual; drept la acţiune în
sens material; dreptul de a cere executarea silită; acţiune personală; acţiune reală; termen general; termen
special; vicii ascunse; suspendare; caz de forţă majoră; întrerupere; repunere în termen.

46
Capitolul VII

Actul juridic civil.

& 1. Noţiune. Categorii de acte. Actul juridic civil – privit ca operaţiune juridică – constă într-o
manifestare de voinţă sau într-un acord de voinţe, săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică
cu intenţia de a genera, modifica ori stinge un raport juridic. Actele juridice civile pot fi grupate, în
principal, într-una din categoriile care urmează.
Acte unilaterale. Sunt rezultatul unei manifestări de voinţă unilaterale care, de regulă, provine de
la o singură persoană. Nu este însă exclus ca o asemenea manifestare de voinţă să provină de la mai multe
persoane care acţionează mânate de acelaşi interes şi pentru realizarea aceluiaşi scop. Actele unilaterale –
cum este testamentul – nu trebuie confundate cu contractele unilaterale – cum este donaţia. Acestea din
urmă sunt - din punct de vedere al modului în care se formează -, acte bilaterale însă se numesc
unilaterale fiindcă generează obligaţii numai pentru una dintre părţi.
Acte bilaterale şi multilaterale. Sunt acelea care se formează ca urmare a acordului de voinţe
dintre două sau mai multe persoane. Ele se numesc contracte sau convenţii. Categoria actelor bilaterale nu
se confundă cu aceea a contractelor bilaterale sau sinalagmatice. Acestea din urmă sunt denumite astfel
(bilaterale) fiindcă, spre deosebire de contractele unilaterale, dau naştere la drepturi şi obligaţii corelative
şi interdependente pentru ambele părţi, cum este vânzarea-cumpărarea.
Acte cu titlu oneros. Sunt acelea în care fiecare dintre părţi urmăreşte să realizeze un folos
patrimonial dând în schimb un echivalent. De exemplu, vânzarea-cumpărarea.
Acte comutative. Sunt acele acte cu titlu oneros în care părţile cunosc sau pot cunoaşte chiar din
momentul încheierii lor întinderea prestaţiilor la care se îndatorează şi pe care le privesc ca fiind
echivalente. Tocmai datorită acestei echivalenţe a prestaţiilor numai actele comutative pot fi anulate pe
motiv de leziune.
Acte aleatorii. Sunt acele acte cu titlu oneros în care părţile sau cel puţin una dintre ele nu
cunosc, la data încheierii actului, existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin. Aceasta
depinde de un element viitor şi nesigur, a cărui producere crează pentru părţi şanse de pierdere sau de
câştig. De exemplu, au caracter aleatoriu: contractul de rentă-viageră, contractul de întreţinere, contractul
de asigurare etc.
Acte cu titlu gratuit. Este o categorie de acte opusă actelor cu titlu oneros şi caracterizată prin
aceea că una dintre părţi procură celeilalte un folos patrimonial, fără a primi în schimb un echivalent. De
exemplu un mandat gratuit (fără plată). În aceste acte răspunderea pentru neexecutare este apreciată cu
mai puţină rigurozitate, în schimb capacitatea de a le încheia cunoaşte o seamă de restrângeri.
Liberalităţi. Sunt acele acte cu titlu gratuit a căror a căror încheiere şi executare duce la
diminuarea patrimoniului uneia dintre părţi. De exemplu donaţia.
Acte dezinteresate. Sunt acele acte cu titlu gratuit a căror încheiere şi executare nu duce la
diminuarea patrimoniului niciuneia dintre părţi. De exemplu un contracte de depozit gratuit.
Acte pentru cauză de moarte. Sunt acelea care se încheie în considerarea morţii autorului lor sau,
dacă este cazul, a uneia dintre părţi. De exemplu testamentul.
Acte constitutive. Sunt acelea prin care se constituie drepturi şi obligaţii care nu au existat până la
data încheierii lor. De exemplu actul de constituire a unei ipoteci asupra unui imobil al debitorului.
Acte translative. Sunt acelea prin care anumite drepturi care există la data încheierii lor se
transmit din patrimoniul uneia dintre părţi în patrimoniul celeilalte părţi.
Acte declarative. Sunt acelea prin care părţile confirmă sau consolidează anumite drepturi
preexistente în raport de momentu încheierii actului juridic. Efectele acestor acte retroactivează până în
momentul stabilirii raportului juridic din care s-au născut drepturile care se consolidează. De exemplu, are
un caracter declarativ convenţia prin care coproprietarii unui bun consimt la împărţirea bunului şi

47
încetarea stării de coproprietate. Aceasta deoarece drepturile foştilor coproprietari asupra părţilor din bun
primite ca urmare a împărţelii sunt considerate ca fiind dobândite de la data când s-a născut starea de
coproprietate şi nu de la data când s-a făcut împărţeala.
Acte de conservare. Sunt acelea prin care se urmăreşte evitarea pierderii unui drept ori
diminuarea lui. Ele au, de regulă, un caracter urgent, presupun cheltuieli reduse în comparaţie cu
rezultatul lor şi nu pot fi păgubitoare pentru cel ce le face. De aceea asemenea acte pot fi încheiate şi de
cei lipsiţi de capacitate deplină de exerciţiu.
Acte de administrare. Sunt acelea prin care se urmăreşte punerea în valoare a unui bun. Ele nu
implică înstrăinarea bunului şi sunt folositoare celui care le face. De aceea pot fi încheiate şi de persoane
cu capacitatea de exerciţiu restrânsă, cu condiţia de a nu fi lezionare. Uneori actele de administrare pot să
privească însăţi patrimoniul persoanei, caz în care se admite că ele pot duce la înstrăinarea unor bunuri.
Astfel, înstrăinarea unor bunuri supuse stricăciunii, deşi, prin natura sa, trebuie calificată ca un act de
dispoziţie, este privită totuşi ca un act de administrare a patrimoniului.
Acte de dispoziţie. Sunt acelea care au ca rezultat ieşirea unui bun din patrimoniul celui care le
încheie ori, după caz, grevarea cu sarcini reale (uzufruct, uz etc.) a unui bun din patrimoniul celui ce le
încheie.
Acte consensuale. Sun acelea care se pot încheia valabil fără ca voinţa părţilor să trebuiască a fi
exprimată într-o formă anume, simplul consimţământ fiind suficient. De menţionat că consensualismul
constituie regula în dreptul nostru civil.
Acte solemne. Sunt acelea a căror valabilitate este condiţionată de exprimarea consimţământului
într-o anumită formă, care, de regulă, este forma înscrisului autentic şi uneori forma înscrisului sub
semnătură privată. Nerespectarea formei cerute de lege pentru valabilitatea actului atrage, de regulă
sancţiunea nulităţii absolute.
Acte reale. Sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă, pe lângă consimţământul părţilor, mai
este necesară şi predarea bunului care formează obiectul contractului. De exemplu contractul de
împrumut.
Acte subiective. Sunt acelea în care părţile stabilesc ele însele, în limitele libertăţii contractuale,
drepturile şi obligaţiile ce le revin.
Acte condiţie. Sunt acelea în care voinţa părţilor are dor rolul de a face aplicabilă o anumită
reglementare legală, un anumit statut legal. Drepturile şi obligaţiile părţilor nu mai rezultă din voinţa
părţilor ci din acea reglementare. De exemplu, actul căsătoriei este un act condiţie, deoarece drepturile şi
obligaţiile soţilor rezultă din prevederile legii şi nu din voinţa acestora.
Acte principale. Sunt acelea care au o existenţă de sine stătătoare, ele nedepinzând de vreun alt
act juridic.
Acte accesorii. Sunt acelea care nu au o existenţă de sine stătătoare, întrucât depind de un alt act
juridic. De exemplu, un contract de fidejusiune (cauţiune) este un contract accesoriu fiindcă nu poate
exista fără un alt contract – spre pildă vânzare-cumpărare -, considerat principal. Aceasta deoarece rostul
fidejusiunii este acela de a garanta executarea obligaţiilor pe care acesta din urmă le generează. Actele
accesorii urmează soarta juridică a actului principal, ceea ce însemnă că dacă actul principal este nul va fi
lipsit de efecte şi actul accesoriu.
Acte numite. Sunt acelea care au o denumire legală şi o reglementare legală corespunzătoare.
Actele nenumite sunt acelea pe care legea nu le reglementează în mod expres. Ele sunt rezultatul
voinţei părţilor şi ca urmare valabilitatea lor se apreciază prin prisma condiţiilor esenţiale şi generale de
valabilitate a actelor juridice, fără a se ţine seama şi de condiţiile speciale, prevăzute de lege pentru
anumite acte juridice asemănătoare lor. De exemplu, renta-viageră este un contract numit, deoarece are o
reglementare proprie, în schimb, contractul de întreţinere – apropiat de cel de rentă viageră -, este nenumit
fiindcă nu are o astfel de reglementare.
& 2. Condiţiile generale şi esenţiale pentru valabilitatea actelor juridice.

2.1. Enunţare. Potrivit art. 948 C. civ. “condiţiile esnţiale pentru valabilitatea unei convenţii
sunt: 1. capacitatea de a contracta: 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect
determinat; 4. o cauză licită.” Cu toate că textul califică aceste condiţii ca fiind esenţiale doar pentru

48
valabilitatea convenţiilor, doctrinar se admite că ele sunt necesar de a fi întrunite pentru valabilitatea
oricărui act juridic, fie că el este bilateral fie că este unilateral. Pe de altă parte, se precizează că în cazul
actelor solemne, la aceste patru condiţii de valabilitate mai trebuie adăugată şi forma actului juridic, ca o a
cincea condiţie.
2.2. Capacitatea. Din prevederile art. 949 C. civ., rezultă că regula este capacitatea de a încheia
acte juridice, iar excepţia, care întotdeauna trebuie să fie expres prevăzută de lege, este incapacitatea.
Potrivit art. 950 C. civ. sunt incapabili de a contracta, adică de a încheia acte juridice, următorii: 1.
Minorii; 2. Interzişii; …4. În genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte. Rezultă din
aceste dispoziţii că, practic, capacitatea de a încheia acte juridice este sinonimă cu capacitatea de exerciţiu
şi, prin urmare îi sunt aplicabile regulile acolo arătate. La fel ca şi celelalte condiţii de valabilitate,
capacitatea părţilor actului juridic se apreciază în raport de momentul încheierii actului juridic.

2.3. Consimţământul.

2.3.1. Noţiune. Prin consimţământ se desemnează, pe de o parte manifestarea voinţei fiecăreia


dintre părţi de a încheia actul juridic, iar, pe de altă parte, acordul de voinţe prin care se încheie un act
juridic bilateral sau multilateral.
2.3.2. Cerinţe. Privit în primul dintre înţelesurile arătate, consimţământul trebuie să întrunească
anumite cerinţe pentru a putea duce la încheierea unui act juridic valabil.
În primul rând, consimţământul trebuie exteriorizat într-un mod care să facă posibilă cunoaşterea
lui de către cealaltă parte. Această exteriorizare se poate face expres – verbal sau în scris – ori tacit,
printr-o atitudine din care rezultă neîndoielnic voinţa persoanei de a încheia actul juridic. Tăcerea, prin ea
însăşi, nu poate avea valoare de consimţământ, decât în cazul în care o dispoziţie a legii ori o înţelegere a
părţilor i-ar conferi în mod expres această semnificaţie.
În al doilea rând, manifestarea (declaraţia) de voinţă trebuie făcută cu intenţia de a produce
efecte de natură juridică, de a se obliga din punct de vedere juridic. De aceea nu are valoare de
consimţământ o declaraţie de voinţă făcută în glumă ori sub condiţie pur potestativă.
În al treilea rând, consimţământul trebuie să provină de la o persoană care are discernământ în
momentul în care consimte.
În al patrulea rând, consimţământul nu trebuie să fie viciat prin eroare, dol, violenţă, ori prin
leziune.
A. Eroarea. În general, eroarea este o falsă reprezentare a realităţii. În actele juridice eroarea este
o falsă reprezentare pe care părţile sau una dintre ele o au cu privire la un element sau aspect al actului
juridic. Potrivit art. 954 C. civ., eroarea este un viciu al consimţământului numai în două situaţii: a) atunci
când ea priveşte calităţile substanţiale ale obiectului, adică acele însuşiri ale acestuia care au fost esenţiale
pentru partea aflată în eroare şi au determinat-o să-şi dea consimţământul; b) atunci când priveşte
persoana celeilalte părţi (identitatea sau calităţile acesteia), dar numai în contractele în care consideraţia
persoanei este hotărâtoare pentru încheierea lor (contractele intuitu personae). Partea al cărei
consimţământ a fost viciat prin eroare este îndreptăţită să promoveze o acţiune în nulitatea relativă a
actului juridic. Afară de aceste erori care viciază consimţământul, în actele juridice mai pot să apară
cazuri de erori grave care, practic, împiedică formarea consimţământului numite şi erori obstacol sau
distructive de voinţă. Este cazul erorii asupra naturii actului juridic şi al erorii asupra identităţii obiectului
acestuia. În sfârşit, mai pot să apară şi unele erori nesemnificative din punct de vedere juridic, numite
erori indiferente, care nu afectează cu nimic valabilitatea actului juridic.
B. Dolul (viclenia). Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin folosirea unor
mijloace viclene, în scopul de a o determina să încheie un act juridic. Ceea ce viciază consimţământul nu
este acţiunea vicleană în sine, ci eroarea, falsa reprezentare a realităţii, pe care această acţiune o cauzează
celeilalte părţi. Cu toate acestea dolul se cere a fi reglementat şi tratat distinct de eroarea viciu de
consimţământ, cel puţin din următoarele două motive: - sfera erorii viciu de consimţământ se limitează la
calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic şi la partea cu care se contractează, în vreme ce sfera
erorii cauzat prin dol se extinde la orice element sau aspect care, pentru partea indusă în eroare, este
determinant la încheierea contractului; dolul este şi o faptă ilicită, un delict civil, care poate îndreptăţi pe

49
cel înşelat atât la o acţiune în nulitatea relativă a actului juridic cât şi la o acţiune în despăgubiri, atunci
când a suferit un prejudiciu, în vreme ce eroarea viciu de consimţământ ocazionează doar o acţiune în
anularea actului.
Pentru a vicia consimţământul, manoperele viclene trebuie să fie săvârşite cu intenţie, să aibă un
caracter determinant şi să provină de la cealaltă parte ori de la reprezentantul sau complicele celeilalte
părţi. Manopera dolosivă poate să constea într-o acţiune, caz în care suntem în prezenţa unui dol activ sau
comisiv, sau într-o inacţiune (abţinere) caz în care suntem în prezenţa unui dol pasiv, reticent sau omisiv.
C. Violenţa. Ca viciu al consimţământului, violenţa constă în ameninţarea unei persoane cu
producerea unui rău, în aşa fel încât I se insuflă o teamă de natură să o facă să încheie un act juridic pe
care altfel nu l-ar fi încheiat. Prin urmare, pe de o parte, violenţa ca viciu de consimţământ nu presupune
acte propriu-zise de violenţă ci se rezumă la o ameninţare a persoanei şi, pe de altă parte, ceea ce viciază
consimţământul este teama provocată de această ameninţare şi nu ameninţarea în sine.
Pentru a duce la vicierea consimţământului, ameninţarea trebuie să fi fost injustă şi determinantă
pentru cel ameninţat, ceea ce se apreciază ţinându-se seama de particularităţile persoanei ameninţate (sex,
vârstă, pregătire etc.). Spre deosebire de dol violenţa nu trebuie să provină neapărat de la cealaltă parte,
însă asemeni dolului violenţa poate da naştere unei acţiuni în anularea actului cât şi unei acţiuni în
despăgubiri.
D. Leziunea. Este paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui contract oneros şi
comutativ, din cauza disproporţiei ce există, la data încheierii contractului, între prestaţia proprie şi
prestaţia celeilalte părţi. Prin prevederile art. 25, al. 1, din Decretul nr. 31/1954, domeniul de aplicare al
leziunii ca viciu de consimţământ a fost restrâns la actele de administrare a bunurilor şi a patrimoniului,
cu caracter oneros şi comutativ, încheiate de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără
încuviinţarea ocrotitorului legal. Practic, leziunea nu este un viciu al consimţământului, ci o neregularitate
a actului juridic care priveşte obiectul contractelor oneroase şi comutative.
2.4. Obiectul actului juridic. Prin obiect al actului juridic trebuie să înţelegem prestaţia pe care
creditorul o poate pretinde, iar debitorul este obligat să o săvârşească, în temeiul angajamentului luat prin
încheierea actului juridic. Atunci când prestaţia priveşte un bun, acesta este considerat ca un obiect
exterior la care se referă actul juridic. Pentru ca actul juridic să ţie valabil, obiectul său – inclusiv obiectul
exterior - trebuie să întrunească următoarele cerinţe:
- bunul la care se referă prestaţia să existe sau să poată exista, ceea ce înseamnă că nu este valabil
actul juridic încheiat cu privire la un bun care la data încheierii actului era pierit, în schimb este valabil
actul juridic care are drept obiect bunuri viitoare;
- bunul la care se referă prestaţia să fie în circuitul civil, adică legea să nu interzică înstrăinarea
sau grevarea sa prin acte juridice;
- obiectul să fie determinat sau cel puţin determinabil, adică părţile să prevadă suficiente elemente
care să permită o determinare viitoare a obiectului;
- obiectul să fie posibil de realizat, cu precizarea că obiectul este considerat imposibil numai
atunci când este vorba de o imposibilitate absolută şi nu de una care priveşte doar părţile contractante şi
rezultă din nepriceperea or neştiinţa acestora;
- obiectul să fie licit, adică să nu fie potrivnic legii;
- obiectul să constea într-un fapt personal al celui ce se obligă, deoarece nu poate promite şi
angaja fapta altuia, dar se poate angaja să determine (convingă) pe altul să încheie un act;
- în cazul actelor translative de drepturi, cel ce se obligă să transmită un drept trebuie să fie
titularul său.

2.5. Cauza actului juridic.

2.5.1. Noţiune. Prin cauză a actului juridic se înţelege scopul pentru realizarea căruia se încheie
un act juridic. Ea este un element de factură psihică, care determină consimţământul şi explică de ce
anume s-a încheiat actul juridic. Alături de consimţământ, cauza este un element al voinţei juridice, care,
în dreptul nostru este cârmuită de două principii şi anume: a) principiul libertăţii sau autonomiei voinţei
juridice; b) principiul priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa declarată.

50
Înţeleasă ca scop al actului juridic, cauza cuprinde două elemente: cauza abstractă (scopul
imediat) şi cauza concretă (scopul mediat).
Cauza abstractă (scopul imediat). Este un element abstract şi invariabil în cadrul aceleiaşi
categorii de acte juridice. Aşa, de exemplu, în contractele sinalagmatice, cum este vânzarea-cumpărarea,
scopul imediat al uneia dintre părţi este consideraţia (reprezentarea mentală) a contraprestaţiei ce urmează
a fi executată de către cealaltă parte; în contractele reale scopul imediat este consideraţia remiterii bunului
care formează obiectul contractului; în contractele cu titlu gratuit este intenţia de a gratifica pe altul etc.
Cauza concretă (scopul mediat). Este un element concret, subiectiv şi variabil de la un contract la
altul, care constă în mobilul principal ce a determinat hotărârea de a încheia un anumit act juridic concret.
Existenţa unui asemenea scop al actului juridic nu poate fi negată deoarece este lesne de observat că, de
exemplu, în cazul unui contract de donaţie, donatorul nu numai că doreşte să-l gratifice pe donatar, dar
are şi anumite motive particulare care îl îndeamnă la aceasta, cum ar fi recompensarea beneficiarului
donaţiei pentru un serviciu făcut donatorului, ori intenţia de a-l determina pe donatar (ă) să accepte
începerea unor relaţii de concubinaj ori să menţină asemenea relaţii etc. Includerea scopului mediat în
noţiunea de cauză s-a vădit a fi utilă din punct de vedere practic, întrucât a permis instanţelor de judecată
examineze legalitatea şi moralitatea unor acte care aparent erau perfect valabile, dar care, în realitate,
urmăreau un scop ilicit sau contrar regulilor de comportament social. De precizat este însă faptul că nu
orice motiv (mobil) avut în vedere de părţi poate fi reţinut în conţinutul noţiunii de cauză, ci numai acele
motive (mobiluri) care sunt şi pot fi considerate determinante pentru exprimarea consimţământului.
2.5.2. Cerinţele şi proba cauzei. Pentru ca actul juridic să fie valabil, cauza acestuia trebuie să
răspundă următoarelor cerinţe: să existe, adică actul juridic să nu fie lipsit de cauză; să fie reală, adică să
nu fie falsă (întemeiată pe o credinţă greşită); să fie licită, adică să nu contravină legii sau bunelor
moravuri. Cât priveşte proba cauzei este de observat că prevederile Codului civil (art. 967) instituie o
prezumţie de existenţă şi legalitate a cauzei. Aşa fiind, acela care susţine inexistenţa sau nelegalitatea
cauzei, trebuie să facă dovada lipsei sau nelegalităţii acesteia.

Întrebări.

1. Care sunt deosebirile dintre actele unilaterale şi contractele unilaterale?


2. Ce sunt contractele cu titlu oneros şi contractele aleatorii?
3. De câte feluri sunt actele de administrare?
4. Ce sunt actele condiţie?
5. Care sunt condiţiile generale şi esenţiale de valabilitate ale actelor juridice?
6. În ce situaţii eroarea viciază consimţământul?
7. Ce este dolul reticent?
8. Care este domeniul de aplicare al leziunii?
9. În ce condiţii este considerat imposibil obiectul actului juridic?
10. Ce este cauza concretă (scopul mediat)?

Cuvinte şi expresii cheie.

Act unilateral; contract unilateral; act bilateral; contact bilateral; act cu titlu oneros; act cu titlu
gratuit; liberalităţi; dezinteresate; acte consensuale; acte solemne; acte reale; discernământ; eroare; dol;
violenţă; leziune; circuit civil; scop mediat; scop imediat;

& 3. Forma actului juridic.

Aşa cum am mai arătat, actul juridic civil este cârmuit de principiul consensualismului, potrivit
căruia valabilitatea actului juridic nu este condiţionată de exprimarea consimţământului într-o anumită
formă specială. Totuşi, uneori, legea pretinde ca actul juridic să se încheie într-o anumită formă, care

51
poate fi cerută: pentru valabilitatea actului (ad validitatem); pentru dovada actului (ad probationem); ori
numai pentru a face opozabil actul faţă de terţi.
3.1. Forma ad validitatem este cerută în cazul actelor juridice solemne. Ea se concretizează, de
cele mai multe ori, într-un înscris autentic – ca în cazul donaţiilor -, sau într-un înscris sub semnătură
privată, ca în cazul testamentului olograf. Nerespestarea ei atrage, de regulă, nulitatea absolută a actului
juridic.
3.2. Forma ad probationem, este impusă, uneori, de lege pentru dovedirea actului juridic,
indiferent care ar fi valoarea acestuia. Neîndeplinirea acestei forme nu afectează valabilitatea actului.
Dimpotrivă, actul este valabil şi îşi produce efectele, atâta doar că, în ipoteza unui litigiu între părţi, el nu
poate fi dovedit. Aşa, de exemplu, contractul de locaţiune care nu a fost pus în executare nu poate fi
dovedit decât printr-un înscris autentic ori sub semnătură privată.

& 4. Modalităţile actului juridic.

Acestea sunt anumite împrejurări viitoare care determină, după caz, executarea sau chiar
existenţa drepturilor şi obligaţiilor care se nasc din actul juridic. Modalităţile actului juridic sunt:
termenul, condiţia, sarcina.
4.1. Termenul. Este un eveniment viitor şi sigur cât priveşte producerea lui, de care depinde,
după caz, începerea executării drepturilor şi obligaţiilor care se nasc din actul juridic, sau încetarea
efectelor actului juridic.
Termenul cert. Este acela al cărui moment de împlinire poate fi cunoscut chiar de la data
încheierii actului juridic. De exemplu o dată calendaristică.
Termenul incert. Este acela care constă într-un eveniment ce este sigur că se va realiza, fără a se
şti cu exactitate când anume. De exemplu moartea unei persoane.
Termenul convenţional. Este acela pe care părţile îl stabilesc prin contract. Un astfel de termen
poate fi prevăzut în favoarea debitorului, a creditorului, ori în favoarea ambelor părţi. Interesul acestei
distincţii constă în aceea că partea în favoarea căreia a fost stipulat termenul poate să renunţe la beneficiul
lui; iar atunci când termenul a fost stabilit în favoarea ambelor părţi, renunţarea la el se poate face doar
prin consensul părţilor. În lipsa unei clauze exprese termenul se consideră (prezumă) a fi stabilit în
favoarea celui care se obligă (a debitorului).
Termenul legal. Este acela pe care legea în prevede, uneori, în mod expres şi independent de
voinţa părţilor.
Termenul suspensiv. Este acela care amână – până la împlinirea lui – exercitarea drepturilor şi
executarea obligaţiilor care se nasc din actul juridic. Prin urmare aceste drepturi şi obligaţii se nasc însă
nu pot ţi exercitate sau nu trebuie executate până ce termenul se împlineşte. De aici următoarele
consecinţe: dacă debitorul – în favoarea căruia se prezumă că s-a stabilit termenul – execută obligaţia
înainte de termen, el face o plată vlebilă pe care nu o poate cere înapoi ca fiind nedatorată; creditorul nu
poate refuza plate astfel făcută , dar nici nu poate cere executarea obligaţiei înainte de împlinirea
termenului ; creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului său, înainte de împlinirea termenului;
până la împlinirea termenului termenul de prescripţie nu începe să curgă.
Termenul extinctiv. Este acela a cărui împlinire determină, pentru viitor, stingerea drepturilor şi
obligaţiilor care s-au născut din actul juridic. Prin urmare, până la împlinirea termenului drepturile şi
obligaţiile există şi se execută, ca şi cum actul nu ar fi afectat de termen. La împlinirea termenului aceste
drepturi şi obligaţii se sting.
4.2. Condiţia. Este un eveniment viitor şi nesigur cât priveşte realizarea sa, de care depinde
însăşi naşterea drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din actul juridic. Condiţia poate fi de mai multe
feluri. Astfel, în funcţie de natura evenimentului în care se concretizează şi de corelaţia acestuia cu voinţa
umană, putem distinge următoarele feluri de condiţii; condiţia cazuală, care constă într-un eveniment a
cărui producere depinde de hazard; condiţia mixtă, care constă într-un eveniment a cărui producere
depinde de voinţa uneia dintre părţi şi voinţa unei terţe persoane determinate; condiţia potestativă simplă,
a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi concretizată într-o anumită faptă săvârşită de aceasta,
ori de voinţa uneia dintre părţi şi voinţa unei persoane nedeterminate; condiţia pur potestativă, a cărei

52
realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi şi care, atunci când are caracter suspensiv şi îl
priveşte pe cel care se obligă, atrage nevalabilitatea actului.
Condiţia suspensivă. Este aceea de realizarea căreia depinde însăşi naşterea efectelor (drepturilor
şi obligaţiilor) specifice actului juridic. Atâta vreme cât această condiţie nu s-a realizat: creditorul nu
poate să pretindă executarea obligaţiei; debitorul nu poate fi obligat să execute, iar dacă a executat
voluntar poate cere restituirea a ceea ce a executat; termenul de prescripţie extinctivă nu începe să curgă;
efectul translativ al actului juridic nu se produce, deci bunul înstrăinat rămâne în proprietatea
înstrăinătorului, care suportă şi riscul pieirii fortuite a acestuia. Cu toate acestea, creditorul poate face acte
de conservare a bunului, poate cere garanţii debitorului şi poate ceda dreptul afectat de condiţie. Atunci
când această condiţie se realizează drepturile şi obligaţiile dobândite sau asumate prin actul juridic se
consolidează retroactiv – de la dat încheierii actului juridic -, însă prescripţia extinctivă curge numai de la
data realizării condiţiei. În sfârşit, atunci când condiţia nu se realizează sau când este sigur că nu se va
realiza, eventualele prestaţii deja executate se restituie, garanţiile consimţite de debitor se desfiinţează, iar
drepturile consimţite de debitor în favoarea terţilor se consolidează în vreme ce drepturile consimţite de
creditor se desfiinţează.
Condiţia rezolutorie. Este aceea a cărei realizare duce la desfiinţarea retroactivă a drepturilor şi
obligaţiilor care s-au născut din actul juridic. Prin urmare, până la realizarea condiţiei, actul juridic
produce efecte ca şi cum nu ar fi fost afectat de modalităţi. De aceea: cât timp condiţia nu s-a realizat,
obligaţiile debitorului trebuie executate; dobânditorul unui bun devine proprietar şi suportă riscul pieirii
bunului; dreptul dobândit poate fi transmis, însă tot sub condiţie rezolutorie. În cazul în care condiţia se
realizează: prestaţiile executate se restituie; drepturile consimţite de dobânditorul unui bun, în beneficiul
unei terţe persoane, se desfiinţează, însă actele de conservare şi administrare a bunului, încheiate de
dobânditorul sub condiţie suspensivă cu terţe persoane, se păstrează iar cele de dispoziţie se desfiinţează.
În sfârşit, în cazul în care condiţia nu se realizează sau este sigur că nu se va mai realiza, efectele actului
juridic se consolidează retroactiv de la data încheierii lui.
4.3. Comparaţie. Între termen şi condiţie se pot semnala următoarele deosebiri principale: 1)
termenul este un eveniment viitor şi sigur, în timp ce condiţia este un eveniment viitor şi nesigur; 2)
termenul afectează numai executarea drepturilor şi obligaţiilor, în vreme ce condiţia afectează însăşi
existenţa acestora; 3) efectele termenului se produc numai pentru viitor, în vreme ce efectele condiţiei se
produc retroactiv, afară de cazul în care este vorba de acte cu executare succesivă şi afară de cazul în care
părţile, prin convenţia lor, au stabilit ca efectele să se producă numai pentru viitor.
4.4. Sarcina. Este o modalitate specifică actelor cu titlu gratuit şi constă într-o obligaţie pe care
dispunătorul o impune celui gratificat. Această obligaţie poate fi instituită în favoarea dispunătorului, în
favoarea celui gratificat sau în favoarea unei terţe persoane. În cazul în care sarcina este îndeplinită,
atunci actul juridic se consolidează, iar în cazul în care sarcina nu este îndeplinită atunci dispunătorul este
îndreptăţit să ceară revocarea actului.

& 5. Efectele actului juridic.

Aceste efecte constau în naşterea modificarea sau stingerea unor raporturi juridice şi, implicit, a
drepturilor şi obligaţiilor care intră în conţinutul acestora. Efectele actelor juridice sunt cârmuite de trei
principii.
5.1. Principiul forţei obligatorii. Potrivit acestuia, în măsura în care a fost legal încheiat, actul
juridic se impune a fi respectat întocmai atât de către părţi cât şi de către instanţa de judecată.
5.2. Principiul irevocabilităţii. Potrivit acestuia, actul juridic şi în special contractul, nu poate fi
revocat unilateral de către una dintre părţi, ci numai prin consimţământul mutual al părţilor care l-au
încheiat. Prin excepţie, în special în cazul contractelor cu executare succesivă încheiate pe durată
nedeterminată, legea permite revocarea unilaterală. Este de exemplu cazul contractului de mandat. De
asemenea, părţile pot, în principiu, să includă în contract clauze care să permită revocarea unilaterală a
acestuia de către una dintre ele sau de oricare dintre ele.
5.3. Principiul relativităţii efectelor. Potrivit acestuia, actul juridic îşi produce efectele numai
faţă de părţile care l-au încheiat, nu şi faţă de terţele persoane. Anumite efecte ale acului juridic afectează

53
însă pe aceia care, potrivit legii, au calitatea de avânzi-cauză. În această categorie trebuie menţionaţi:
succesorii universali şi cu titlu universal; succesorii cu titlu particular, în anumite condiţii; creditorii
chirografari, tot numai în anumite condiţii.

Întrebări.

1. Care poate fi rostul formei actului juridic?


2. Care este consecinţa nerespectării formei cerute ad validitatem?
3. Care este consecinţa nerespectării formei ad probationem?
4. Ce este termenul?
5. Ce este condiţia?
6. Care sunt deosebirile dintre termen şi condiţie?
7. În ce constă condiţia mixtă şi cea potestativă simplă?
8. Prin ce se deosebeşte termenul extinctiv de cel suspensiv?
9. În beneficiul cui se prezumă că a fost prevăzut termenul?
10. Prin ce se deosebeşte condiţia suspensivă de cea rezolutorie?
11. Ce este sarcina?
12. Care sunt principiile ce cârmuiesc efectele actelor juridice?

Cuvinte şi expresii cheie.

Ad validitatem; ad probationem; termen extinctiv; termen suspensiv; condiţie cazuală; condiţie


mixtă; condiţie potestativă; condiţie suspensivă; condiţie rezolutorie; sarcină; irevocabilitate;
consimţământ mutual; relativitate; avânzi-cauză; creditori chirografari;

& 6. Nulitatea actului juridic.

6.1. Noţiune. Nulitatea este sancţiunea civilă care desfiinţează, cu caracter retroactiv, efectele
unui act juridic încheiat cu încălcarea unor dispoziţii legale cu caracter imperativ. Prin urmare, ori de câte
ori se pune problema nulităţii unui act juridic trebuie să ne raportăm la momentul încheierii unui act
juridic.
6.2. Clasificarea nulităţilor. Atât dispoziţiile legale, cât mai ales doctrina fac o seamă de
clasificări ale nulităţilor.
Nulităţi exprese Sunt acelea pe care legea le prevede în mod expres prin dispoziţii de genul:
încălcarea prevederilor de mai sus se sancţionează cu nulitatea; orice convenţie contrară este nulă etc.
Nulităţi virtuale. Sunt acelea pe care legea nu le prevede în mod expres, însă aplicarea lor rezultă
din faptul că norma juridică ce se nesocoteşte cu ocazia încheierii actului juridic are un caracter imperativ.
Problema care se ridică în cazul acestor nulităţi este aceea de a stabili dacă, în speţă, este vorba despre o
nulitate relativă sau de o nulitate absolută.
Nulităţi totale. Sunt acelea care desfiinţează actul juridic în întregul său, nepermiţând ca acesta
să producă vreun efect.
Nulităţi parţiale. Sunt acelea care desfiinţează doar efectele anumitor clauze ale actului juridic.
Spre pildă dacă într-un contract există o clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei
extinctive, va fi sancţionată cu nulitate numai acea clauză, restul prevederilor contractuale fiind valabile şi
producătoare de efecte juridice.
6.2.1. Nulităţi absolute. Sunt acelea care se impun datorită încălcării unor dispoziţii legale care
ocrotesc un interes precumpănitor public. Categoria nulităţilor absolute nu se confundă cu aceea a
nulităţilor totale, ceea ce înseamnă că pot exista nulităţi absolute şi totale, la fel cum pot exista nulităţi
absolute parţiale.

54
A. Principalele cazuri de nulitate absolută sunt: nerespectarea formei prevăzute de lege, în cazul
actelor solemne; încălcarea unei prohibiţii legale de a contracta care ocroteşte un interes public; caracterul
ilicit al cauzei sau obiectului actului juridic; lipsa consimţământului şi a capacităţii de folosinţă, frauda la
lege etc.
B. Regimul juridic. Nulitatea absolută se deosebeşte de cea relativă prin regimul juridic diferit.
Prin urmare între aceste două feluri de nulităţi nu există deosebiri de efecte, întrucât şi una şi cealaltă
desfiinţează retroactiv efectele actului juridic. Stabilirea regimului juridic al nulităţii presupune a se da
răspuns la următoarele întrebări: cine poate invoca nulitatea; dacă este sau nu este prescriptibilă acţiunea
în justiţie prin care se invocă nulitatea unui act; dacă poate fi confirmat sau validat într-un alt mod actul
sancţionat cu nulitate?
a. Îndreptăţirea de a invoca nulitatea absolută. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice
persoană interesată (care justifică un interes legitim legat de constatarea nulităţii actului) precum şi de
către instanţa de judecată ,din oficiu, atunci când, de exemplu, pe parcursul procesului privind executarea
actului juridic, instanţa constată că există o cauză de nulitate absolută a acestuia.
b. Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând,
adică oricât timp ar fi trecut de la încheierea actului juridic, deoarece acţiunea în nulitate absolută este
imprescriptibilă. Totuşi, se pot semnala cazuri în care această acţiune este prescriptibilă. Nulitatea
absolută poate fi invocată, de regulă, oricând şi pe cale de excepţie, în ipoteza în care una dintre părţi ar
cere executarea actului, iar cealaltă parte s-ar opune invocând nulitatea acestuia.
c. Inadmisibilitatea confirmării actului nul absolut. Spre deosebire de actele sancţionate cu
nulitate relativă, cele sancţionate cu nulitate absolută nu pot fi, de regulă, confirmate. Prin excepţie, este
admisă şi confirmarea unor astfel de acte. Totodată, atât legislativ cât şi doctrinar şi jurisprudeţnial se pot
semnala cazuri în care un act juridic sancţionat cu nulitate absolută este validat prin îndeplinirea unei
cerinţe legale, ulterior încheierii lui. Este, de exemplu, cazul împlinirii vârstei matrimoniale, după ce
căsătoria a fost deja încheiată.
6.2.2. Nulităţi relative. Sunt acelea care se impun datorită încălcării unor dispoziţii legale cu
caracter imperativ, prin care se ocroteşte un interes precumpănitor privat. Categoria nulităţilor relative nu
se confundă cu aceea a nulităţilor parţiale, deoarece pot exista nulităţi relative totale, la fel cum pot exista
nulităţi relative parţiale.
A. Principalele cazuri de nulitate relativă sunt: vicierea consimţământului; încheierea actelor
juridice cu nerespectarea regulilor privind reprezentarea incapabililor şi încuviinţarea actelor celor cu
capacitate restrânsă; nesocotirea unei prohibiţii de a contacta instituită în vederea protejării unui interes
personal, etc.
B. Regimul juridic se referă la aceleaşi trei aspecte.
a. Îndreptăţirea de a invoca nulitatea relativă. Spre deosebire de nulitatea absolută, cea relativo
poate fi invocată – printr-o acţiune în justiţie -, de regulă, numai de către partea sau persoana ocrotită prin
dispoziţia legală încălcată, ori de către reprezentantul sau ocrotitorul ei legal. Aşa, de exemplu, în cazul în
care anulabilitatea actului este determinată de vicierea consimţământului uneia dintre părţi, numai această
parte va fi în măsură să ceară anularea actului.
b. Acţiunea în nulitate relativă este prescriptibilă. Termenul de prescripţie este, de regulă, cel
general, de trei ani şi curge din momentele arătate cu ocazia prezentării prescripţiei extinctive.
c. Actul sancţionat cu nulitate relativă poate fi confirmat. Confirmarea se poate face de către
persoana îndreptăţită să invoce nulitatea şi are ca efect validarea actului, care nu mai poate fi atacat cu o
acţiune în anulare. Întrucât confirmarea presupune o manifestare de voinţă a celui care o face şi întrucât
produce efecte juridice, respectiv consolidează actul confirmat, ea este, la rândul ei, un act juridic. Ca
atare, confirmarea trebuie să întrunească cerinţele generale de valabilitate ale actelor juridice şi să fie
făcută cu intenţia de a confirma actul anulabil. Această intenţie se poate manifesta expres, prin întocmirea
unui înscris constatator al actului confirmativ, dar ea poate fi manifestată şi tacit şi poate rezulta din
executarea voluntară a actului juridic de către cel îndreptăţit să invoce nulitatea, după ce acesta a luat
cunoştinţă despre existenţa cauzei de nulitate. Ca act juridic, confirmarea prezintă următoarele caractere:
este un act unilateral, întrucât nu presupune şi acceptul celeilalte părţi a actului confirmat; este un act
abdicativ, întrucât cel care face confirmarea renunţă practic la dreptul de a mai ataca actul; este un act

55
consensual, întrucât nu se cere îndeplinirea vreunei condiţii speciale de formă pentru valabilitatea sa; este
un act declarativ întrucât îşi produce efectele de la data încheierii actului confirmat şi nu de la data când
confirmarea a fost făcută.
6.3. Efectele nulităţii. Efectele nulităţii sunt aceleaşi, indiferent dacă ea este absolută sau relativă
şi constau în suprimarea, de regulă, retroactivă a efectelor actului juridic. Prin urmare: dacă actul nu a fost
executat şi nulitatea este invocată, acel act nu îşi va mai putea produce efectele; dacă efectele actului s-au
produs, întrucât prestaţiile părţilor sau a uneia dintre ele au fost executate, acestea se restituie; dacă
părţile, în temeiul drepturilor dobândite prin actul juridic nul sau anulabil, au încheiat, la rândul lor, acte
juridice şi au constituit anumite drepturi în favoarea terţilor, acestea se vor desfiinţa odată cu desfiinţarea
drepturilor părţilor.
Efectele nulităţii sunt cârmuite, aşa cum a rezultat, de principiul retroactivităţii, care face ca
actul nul sau anulabil să fie privit şi tratat ca şi cum nu ar fi fost încheiat. Din acest principiu decurg altele
două şi anume: principiul repunerii părţilor în starea anterioară (restitutio in integrum) şi principiul
desfiinţării actelor subsecvente, respectiv a actelor încheiate cu terţii de către părţile actului juridic nul.
De la aceste principii se cunosc o seamă de excepţii. Astfel, în cazul actelor cu executare succesivă – care
se execută printr-o prestaţie continuă sau printr-un şir de prestaţii succesive -, nulitatea operează numai
pentru viitor, ceea ce înseamnă că efectele deja produse nu se desfiinţează. Apoi, în cazul în care partea
obligată la restituirea unei prestaţii primite este de bună-credinţă, ea este îndreptăţită să păstreze – în
temeiul art. 485 C. civ. - fructele bunului pe care îl restituie. În sfârşit, dacă acela care este obligat la
restituirea unui bun dobândit printr-un act juridic nul, a încheiat cu terţii acte de conservare sau de
administrare a bunului, ele nu se vor desfiinţa fiindcă sunt profitabile acestuia, indiferent în posesia cui el
se află.

6.4. Menţinerea efectelor actului juridic nul în temeiul unor principii de drept.

6.4.1. Principiul validităţii aparenţei în drept. Prin tradiţie juridică, se consideră că atunci când
un act juridic a fost încheiat în condiţiile în care există o eroare comună şi greu de înlăturat, asupra
calităţii celui ce încheie actul, împărtăşită de o mare parte dintre membrii unei comunităţi, acel act trebuie
considerat valabil, cu toate că cel care l-a încheiat nu are calitatea necesară. Aşa, de exemplu, dacă un act
de stare civilă a fost întocmit sau chiar încheiat de o persoană care exercită atribuţiile de ofiţer de stare
civilă cu toate că nu are această calitate, acel act ar trebui anulat pentru necompetenţa celui care l-a
încheiat. Cu toate acestea Legea 119/1996, în art. 7 face o aplicaţie a principiului validităţii aparenţei în
drept, prevăzând că “Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public
atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea
persoană nu avea această calitate.” Aceasta deoarece exercitarea “în mod public” a acestor atribuţii este
de natură să creeze, pe de o parte, aparenţa că respectiva persoană are calitatea de ofiţer de stare civilă şi,
pe de altă parte, este de natură să creeze o eroare comună cu privire la calitatea de ofiţer de stare civilă a
acelei persoane.
6.4.2. Principiul răspunderii civile delictuale. Nulitatea actului juridic, în special, datorită
efectelor sale retroactive, poate crea prejudicii celeilalte părţi. Or, dacă desfiinţarea actului este aceea care
produce aceste prejudiciul, atunci cel mai potrivit mod de reparare sau, mai exact, de evitare a acestui
prejudiciu este menţinerea efectelor actului. Codul civil face o aplicaţie a acestui principiu în art. 1162,
prevăzând că minorul nu are acţiune în resciziune (anulare) contra obligaţiilor ce rezultă din “delictele sau
cvazi-delictele sale.”
6.4.3. Principiul conversiunii actului juridic nul. Actul juridic este, în esenţa lui, o manifestare
de voinţă sau un acord de voinţe, care s-au făcut cu intenţia de a produce anumite efecte juridice. Această
manifestare de voinţă este o realitate care caracterizează şi un act sancţionat cu nulitate. Ca atare, această
manifestare de voinţă poate avea şi alte efecte decât acelea care sunt specifice actului juridic nul, efecte
care se produc independent şi indiferent de soarta actului pentru a cărui încheiere voinţa a fost exprimată.
Spre pildă, înstrăinarea unui bun asupra căruia proprietarul a dispus, înainte de înstrăinare, printr-un legat,
are şi valoarea unui act unilateral de revocare a respectivului legat. Presupunând că actul de înstrăinare
este nul datorită nerespectării cerinţelor legale privind forma sa, putem observa că acest act, cu toate că

56
este nul, va avea totuşi ca efect revocarea legatului făcut anterior înstrăinării. Aceasta deoarece, intenţia
de a înstrăina, concretizată în manifestarea de voinţă exprimată cu ocazia încheierii actului de înstrăinare,
are şi într-o atare situaţie, valoarea de act unilateral de revocare a legatului. Prin urmare, conversiunea
actului juridic nul desemnează acea situaţie în care un act sancţionat cu nulitate produce efectele specifice
unui alt act. În exemplul dat, actul de înstrăinare a bunului nu produce efectele sale specifice –
transmiterea dreptului de proprietate de la înstrăinător la dobânditor - fiindcă este nul, dar produce
aceleaşi efecte ca şi un act unilateral prin care autorul legatului ar fi procedat la revocarea expresă a
acestuia.
Pentru a fi în prezenţa unei conversiuni a actului juridic, trebuie întrunite următoarele codiţii: să
existe aceleaşi părţi sau cel puţin una dintre ele, atât în actul nul cât şi în cel rezultat în urma conversiunii;
să existe, între cele două acte, un element de diferenţiere (de natură, efecte, formă); actul nul să fie
desfiinţat în întregime, ceea ce înseamnă că nu este vorba de o conversiune în cazul nulităţii parţiale; noul
act să întrunească cerinţele de valabilitate specifice actelor juridice; părţile prin voinţa exprimată la
încheierea actului juridic nul să nu excludă posibilitatea conversiunii.
6.5. Comparaţii. Alături de nulitate, legislaţia civilă reglementează şi alte cazuri de ineficacitate
a actului juridic. Între acestea şi nulitate există însă o seamă de deosebiri, care se pot evidenţia în raport
de fiecare cauză de ineficacitate în parte.
Rezoluţiunea. Constă în desfiinţarea cu caracter retroactiv a unui contract sinalagmatic şi cu
executare imediată (dintr-o dată), la cererea uneia dintre părţi, ca urmare a neexecutării de către cealaltă
parte a obligaţiilor ce îi revin, datorită unor cauze ce-i sunt imputabile. Se deosebeşte de nulitate în
special prin următoarele trăsături: cauzele nulităţii sunt contemporane cu încheierea actului juridic, în
vreme ce cauzele rezoluţiunii sunt ulterioare încheierii actului; nulitatea este aplicabilă tuturor actelor
juridice, în vreme ce rezoluţiunea este aplicabilă numai contractelor sinalagmatice cu executare
instantanee; răspunderea pentru daunele pricinuite prin desfiinţarea actului este, în cazul nulităţii, o
răspundere delictuală, în vreme ce în cazul rezoluţiunii este o răspundere contractuală, fiindcă, în cazul
acesteia actul a fost valabil încheiat.
Rezilierea. Este practic o rezoluţiune a contractelor cu executare succesivă. De aceea ea se
deosebeşte de nulitate prin trăsăturile specifice rezoluţiunii şi, în plus, prin faptul că produce efecte numai
pentru viitor, deci nu retroactiv.
Inopozabilitatea. Priveşte un act juridic care, spre deosebire de nulitate, s-a încheiat cu
respectarea cerinţelor legale de valabilitate privind fondul sau forma sa, dar care nu a respectat cerinţele
prevăzute pentru opozabilitatea sa faţă de terţi.
Revocarea. Priveşte, de asemenea, acte juridice valabil încheiate şi are cauze ulterioare încheierii
actului juridic. În funcţie de specificul actului la care se aplică, revocarea are înţelesuri diferite şi poate
desemna, după caz: retractarea consimţământului la un act juridic, cum ar fi revocarea unui testament;
denunţarea unui contract cu executare succesivă încheiat pe durată nedeterminată, cum ar fi revocarea
unui mandat; desfiinţarea prin consimţământ mutual a unui contract; desfiinţarea prin hotărâre
judecătorească a unui act cu titlu gratuit, pentru neîndeplinirea sarcinilor de care este afectat etc.
Caducitatea. Constă în lipsirea de efecte a unui act juridic, datorită unui eveniment independent
de voinţa părţilor, care survine ulterior încheierii sale valabile şi împiedică, în mod obiectiv, producerea
efectelor acestuia. Şi de această dată, spre deosebire de nulitate, actul este valabil şi cauzele de
ineficacitate sunt ulterioare încheierii lui. Spre pildă, un legat devine caduc în ipoteza în care beneficiarul
lui, legatarul, moare înaintea testatorului.

Întrebări.

1. Ce este nulitatea?
2. Prin ce se deosebesc nulităţile exprese de cele virtuale?
3. Prin ce se deosebesc nulităţile totale de cele parţiale?
4. Puteţi stabili vreo corelaţie între nulităţile relative de cele absolute, pe de o parte şi cele
parţiale şi totale, pe de altă parte?

57
5. Care sunt aspectele ce caracterizează regimul juridic al nulităţilor?
6. Care sunt principiile ce cârmuiesc efectele nulităţilor?
7. În ce constă principiul validităţii aparenţei în drept?
8. Ce este conversiunea actului juridic nul şi care sunt condiţiile sale?
9. Care sunt deosebirile dintre nulitate şi rezoluţiune?
10. Care sunt deosebirile dintre nulitate, inopozabilitate şi caducitate?
11. Ce se înţelege prin revocarea actelor juridice?

Cuvinte şi expresii cheie.

Nulitate; nulitate expresă; nulitate virtuală; nulitate totală; nulitate parţială; nulitate absolută;
nulitate relativă; fraudă la lege; regim juridic; confirmare; validare; restitutio in integrum; rezoluţiune;
validitatea aparenţei în drept; conversiune; reziliere; revocare; caducitate; inopozabilitate;

Bibliografia de bază, aferentă capitolelor V – VIII.


I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. „Sfera Juridică”, 2007.
Pentru pregătirea examenului nu se cer problemele tratate la paginile şi punctele indicate în continuare
(atunci când o problemă este tratată pe mai multe pagini este indicată doar pagina de început): pag. 21 –
pct. 2.4.3.; pag. 84 – 2.12.1., 2.12.2; pag. – pct. 4.2. şi următoarele până la pag. 122; pag. 137 – pct. 4.1;
pag. 143 – pct. 6.2.1; pag. 148 – pct. 6.2.1.2; pag. 153 – pct. 6.2.2.1; pag. 161 – despre tradiţiune; p. 175 –
pct. 3.1.1, 3.1.1.1, 3.1.1.2, 3.1.2; pag. 246 – 6.3; pag. 266 – pct. 1.3; pag. 274 – pct. 4; pag. 275 – pct.
4.1; pag. 279 – pct. 4.3; pag. 280 – pct. 4.4; pag. 295 – pct. 2.3.3, 2.4, 2.5; pag. 314 – pct. 1.4, 1.4.1,
1.4.2; pag. 324. – pct. 3; pag. 344 - 390 – pct. 7 (integral); pag. 423 pct. 1.4; pag. 445 – pct. 6; pag. 453 –
pct2.4; pag. 459 – pct. 3.4; pag. 460 – pct. 3.5; pag. 475 – pct. 5.4.1; 5.4.2; 5.5.2; pag. 497 – pct. c şi d;
pag 503 – pct. C; pag. 507 – pct. 7.1.4.
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Casa de editură şi presă “Şansa S.R.L., Bucureşti, 2000, sau o ediţie ulterioară (Partea întâi; Capitolele
III; IV şi V din Titlul II; Titlurile III şi IV).
Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generală (partea generală), Ed. “ALL”, Bucureşti 1997 sau o
ediţie ulterioară (din Capitolul II: subsecţiunile a II-a şi a III-a din secţiunea I şi secţiunile a II-a şi a III-a;
Capitolele III, IV şi V).
Ernest Lupan, Ioan Sabău-Pop Tratat de drept civil român, Vol. I, Partea generală, Ed. C.H.
Beck, 2006, (Titlurile IV, V, VI, VII).
Mircea mureşan, Petru Ciacli, Drept civil. Partea generală, Ed. “Cordial Lex”, Cluj-Napoca,
2001 (Capitolele III şi IV din Titlul II; Titlurile III, IV şi V).
Ovidiu Ungureanu, Drept civil. Introducere, Ed. “Rosetti”, Bucureşti, 2005, sau o ediţie
ulterioară (paragrafele 3, 4, 5 şi 6 din Capitolul II; Capitolele III, IV şi V).

CHESTIONARE PENTRU LUCRĂRILE DE CONTROL


I

58
Tema: STAREA CIVILĂ
Termen de predare: 23 aprilie 2008
Precizare: o lucrare nu trebuie să cuprindă mai mult de 5 - 6 pagini; lucrările care nu se
încadrează în această limită nu vor fi luate în considerare. În consecinţă, va trebui să vă limitaţi
la a răspunde la întrebări, fără a face introduceri sau consideraţii colaterale.

1. Precizaţi şi exemplificaţi ce se înţelege prin acte juridice de stare civilă şi acte de stare civilă.
2. Cu ocazia încheierii unei căsătorii, ofiţerul de stare civilă a omis să întocmească actul de
căsătorie, deşi a luat consimţământul soţilor. La o lună după încheierea căsătoriei, soţia
introduce o acţiune în nulitatea acesteia, pe motiv că nu a fost întocmit actul de căsătorie.
Care trebuie să fie soluţia instanţei şi cu ce motivare? Cum se poate înlătura această
neregularitate?
3. În certificatul de naştere al unui copil, numele tatălui este greşit consemnat. Tatăl se
adresează instanţei cu o acţiune în rectificare. Care va fi soluţia instanţei?
4. Care copii au statut de copii din afara căsătoriei?
5. În actul de naştere al unui copil, rubrica privitoare la numele tatălui este completată prin
consemnarea numelui concubinului mamei. Aceasta deoarece soţii erau despărţiţi în fapt de
trei ani, iar soţia convieţuia notoriu în concubinaj. Precizaţi, motivat, dacă este valabilă
această înregistrare şi dacă nu este atunci arătaţi pe ce cale se va înlătura.
6. Cum se va stabili numele unui copil, în cazul în care acesta este găsit şi apoi recunoscut –
mai întâi de către mamă şi apoi de către tată?
7. Ce se înţelege prin modificarea actelor de stare civilă.
8. Care este efectul posesiei de stat?
9. Din eroare, se constată fizic moartea unei persoane care se află, în realitate, în străinătate. La
întoarcerea în ţară, această persoană doreşte să-şi clarifice situaţia. Care va fi mijlocul juridic
de care va putea să se folosească?

II

Tema: ACTUL JURIDIC CIVIL


Termen de predare: 28 mai 2008
Este valabilă precizarea făcută la prima temă.

1. Arătaţi şi exemplificaţi care este deosebirea dintre actele unilaterale şi contactele unilaterale;
actele bilaterale şi contractele bilaterale.
2. Faceţi distincţie între capacitatea de a contracta şi discernământ.
3. Un minor în vârstă de 17 ani închiriază, pentru un an, locuinţa proprietate personală. După
două luni de la încheierea contractului, chiriaşul – o persoană cu capacitate deplină de
exerciţiu – cere anularea contractului, pe motiv că la încheierea acestuia a lipsit încuviinţarea
ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Care este soluţia ce se impune şi cu ce motivare?
4. Art. 1645 C. civ. prevede că este nul contractul de rentă-viageră, încheiat “în favoarea unei
persoane afectate de o boală de care a murit în interval de 20 zile de la data contractului.”
Este aplicabilă această dispoziţie şi contractului de întreţinere?
5. Care este regimul juridic al nulităţii absolute?
6. Ce este confirmarea unui act juridic nul şi care sunt caracterele sale?
7. Cum se sancţionează nerespectarea formei cerute pentru valabilitatea actului juridic? Daţi un
exemplu de excepţie de la această sancţiune.
8. Producerea efectelor unui act cu executare succesivă este împiedicată de un caz de forţă
majoră. Această împrejurare va determina nulitatea sau rezoluţiunea contractului?
9. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre eroare şi dol?

59
60