Bolfosu Stanislav

Fructele mâniei de John Steinbeck

Vântul se întețea, izbindu-se de stânci, ridicând paie, frunze uscate și chiar și mici bulgărași,
marcându-și drumul de parcă ar naviga printre câmpuri. Aerul și cerul se întunecară și soarele
strălucea roșiatic prin spațiu, iar prin aer se iscă o senzație de înțepare dură. În timpul unei nopți,
aerul zbură tot mai rapid deasupra pământului, săpând cu viclenie printre micile rădăcini de
porumb, dar porumbul se lupta cu vântul cu ajutorul frunzelor sale sleite de puteri, până când
rădăcinile erau eliberate de vândul indiscret și apoi fiecare rădăcină se așeza lateral pe pământ și
se îndrepta spre direcția vântului.
Zorii se iscară, dar ziua încă nu. Pe cerul cenușiu, apăru soarele roșu, un cerc roșu-întunecat
care emana puțină lumină, precum amurgul; și pe măsură ce acea zi avansa, crepusculul se
transforma într-un întuneric, și vântul plângea și scâncea peste porumbul prăbușit.
Bărbații și femeile se ghemuiau în casele lor, și își legau batiste peste nas când ieșeau afară, și
purtau ochelari de protecție pentru a-și proteja ochii.
Când iarăși noaptea veni, aceasta era o noapte în totalitate neagră, căci stelele nu puteau
străpunge pulberea ca lumina lor să ajungă până jos, și luminile din ferestre nici măcar nu se
puteau răspândi mai departe de curțile lor, acum pulberea era amestecată uniform cu aerul, o
mixturp de pulbere cu aer. Casele erau închise ermetic, și blocate cu cârpe pe la uși și ferestre,
dar praful intra în straturi atât de subțiri, încât nu putea fi văzut cu ochiul liber, și se așeza la fel
ca polenul peste scaune, mese, peste farfurii. Oamenii și-l scuturau de pe umeri. Linii subțiri de
praf se formau pe pragul ușilor.
În mijlocul acelei nopți, vântul trecu pe alături și lăsă pământul tăcut. Aerul umplut cu praf
înăbușea sunetele mai bine decât ceața. Oamenii, culcați pe paturile lor, auziră cum vântul se
opri. Se treziră când vântul repezit plecă. Ei stătură silențioși și ascultară liniștea profundă.