Coperta. ANDREI G.

DAN Cartografia: GABI SORESCU

CUVÎNT ÎNAINTE

Pe rotundul patriei, în cetatea de piatră a Carpaţilor Meridionali, se află un spaţiu de suflet şi de

inimă al românilor, o străveche poartă de vie circulaţie, între Muntenia şi Transilvania. Acesta este
Culoarul Rucăr—Bran, ţinut unic şi original, de tulburătoare armonie şi frumuseţe, o promisiune a
vacanţelor noastre.
Străjuit de masivele Leaota şi Bucegi, de Iezer-Păpuşa şi Piatra Craiului Culoarul Rucăr—Bran,
prin particularităţile sale geografice, constituie o unitate teritorială bine individualizată. Din îmbinarea
fericită a componentelor mediului geografic rezultă un ridicat potenţial de habitat, valorificat printr-o
străveche populare, care coboară dincolo de zorii istoriei.
Ceea ce dă însă un farmec aparte Culoarului Rucăr—Bran este peisajul armonios plăsmuit, în
care relieful, blînd, variat este croit parcă după măsura umană, deşi împrumută din monumentalitatea şi
măreţia munţilor vecini.
Aşezările omeneşti, care continuă străbune vetre de populare, completează fericit elementele
cadrului natural, înşirîndu-se pe firul văilor, concentrîndu-se în micile depresiuni sau risipindu-se pe
plaiurile înalte şi domoale, sfidînd parcă înălţimile; întîlnim aici, de altfel, multe aşezări situate la peste l
100 m, considerate un adevărat record de altitudine pentru Carpaţii Meridionali, cum sînt Şirnea,
Fundata, Fundăţica.
Străvechea populare şi valorificare a resurselor montane a generat o simbioză fericită între om şi
mediul carpatic, prin apariţia unor amenajări temporare de tipul celor pastorale, forestiere, cinegetice şi
turistice, care împînzesc munţii. Se conturează astfel un veritabil model economic, agropastoral şi turistic,
din îmbinarea unor străvechi îndeletniciri umane, cu activităţi moderne.
Cadrul natural, de un pitoresc inegalabil, monumentele istorice, vestigiile civilizaţiei carpatice
potenţate de impresionantele realizări contemporane, poziţia geografică favorabilă, accesibilitatea
deosebită se constituie într-un valoros patrimoniu turistic, intrat de mai multă vreme în circuitul naţional.
Am încercat să redăm, cu vie emoţie şi profunde sentimente de dragoste aceste rînduri, care se
vor un omagiu adus memoriei străbunilor noştri, iubitori de libertate şi neatîrnare din Carpaţi, dar şi
locuitorilor ele astăzi ai plaiurilor rucărene şi brănene.
Împlinim, de asemenea, o mai veche promisiune a adolescentului de acum două decenii, care,
plecat din satul subcarpatic de pe valea Dîmboviţei, de la Gemenea, pătrundea pentru întîia oară, cu
emoţie de uimire, în universul măreţ şi grav al Carpaţilor, prin „poarta" de la Rucăr—Bran.
Cartea de faţă constituie şi o invitaţie adresată atît turiştilor grăbiţi, care din goana autocarului
sau automobilului percep prea puţin din farmecul inefabil al plaiurilor montane, cu satele risipite între
munte şi cer, cît şi iubitorilor de drumeţie, de a păşi cu încredere în universul acestui colţ al Carpaţilor, cu
imagini de neuitat, cu oameni ospitalieri şi case curate, obiceiuri şi tradiţii seculare, în străvechea
„strungă" de transhumanţă de la Rucăr şi Bran.

Autorul

CADRUL NATURAL
„ ... La munte, natura te covîrşeşte
şi îţi inspiră respect. Ea se distinge
prin măreţie şi gravitate."
George Vâlsan

AŞEZARE ŞI LIMITE

Veritabilă cunună muntoasă — „corona montium" cum îi numeau învăţaţii antici. — Munţii
Carpaţi, prin particularităţile lor geografice complexe, dau nota dominantă pămîntului românesc.
Munţi de încreţire, tineri din punct de vedere geologic şi mijlocii ca înălţimi, aceştia sînt formaţi
din roci variate, înfăţişîndu-se turistului ca o permanentă promisiune în cunoaşterea frumuseţilor
inegalabile ale patriei. Armonios plăsmuiţi din îmbinarea plaiurilor netede şi a culmilor mai priporoase cu
mulţimea depresiunilor şi văilor, înzestraţi cu mari bogăţii naturale, Carpaţii au fost locuiţi neîntrerupt încă
din primii zori ai istoriei, avînd un remarcabil potenţial de habitat, între numeroasele porţi do pătrundere în
fermecătorul orizont carpatic se înscrie, desigur, şi Culoarul depresionar Rucăr—Bran, un spaţiu montan
original, o veritabilă „membrană do osmoză" între Muntenia şi Transilvania, ţinut de un deosebit pitoresc,
unic în .geografia do suflet a românilor.
Considerat ca o arie de discontinuitate geografică relativă, Culoarul depresionar Rucăr—Bran, ce
aparţine grupei montane a Bucegilor, pare împlîntat în rama Carpaţilor Meridionali, conturîndu-se ca o
unitate de relief originală şi bine individualizată.
Situat la o altitudine cu valori cuprinse între 500 şi l 500 m, străjuit ele munţii Leaota şi Bucegi, în
est, Iezer-Păpuşa şi Piatra Craiului, în vest, culoarul se desfăşoară pe direcţia principală nord-est — sud-
vest.
Acest spaţiu carpatic are o suprafaţă de circa 775 km 2. Se desfăşoară pe o lungime de 45 km, între
localităţile Stoeneşti şi Sohodol, având lăţimea maximă de 14 km în dreptul comunei Moeciu. El pare
„suspendat" faţă de Depresiunea Braşov, în partea de nord, şi Subcarpaţi, în partea de sud.
Uneori, în literatura de specialitate, Culoarului Rucăr—Bran i se alătură şi culoarele secundare ale
Tămaşului şi Oticului, aflate în bazinul superior al Dîmboviţei, încadrate de munţii Iezer-Păpusa, Făgăraş,
Ţaga şi Piatra Craiuiui. Asupra limitelor estice şi vestice nu există nici o îndoială, deoarece sînt clar
exprimate în peisaj de abrupturile puternice ale masivelor limitrofe, care pe cele două flancuri domină cu
500—800 m acest culoar depresionar intracarpatic.
În schimb, extremităţile sale nordice şi sudice rămîn „suspendate" către depresiunile Braşov şi
Stoeneşti cu 350—400 m. Poate şi acest aspect constituie un element de originalitate şi unicitate, care,
alături de celelalte, conferă acestui spaţiu geografic carpatic o evidentă personalitate.
Dacă în nord, o denivelare clară de natură tectonică, de circa 400 m, ce apare pe direcţia
localităţilor Sohodol—Măgura, cu vizibile diferenţieri ce se reflectă în peisaj, delimitează net Culoarul
Rucăr— Bran de Depresiunea Braşov, nu acelasi lucru se poate afirma despre limita sudică, pentru care se
mai poartă discuţii, în sensul că o parte dintre specialişti extind culoarul doar pînă la Rucăr, iar alţii includ
acestei originale unităţi depresionare şi Culoarul Dîmboviţei pînă la cheile de la Cetăţuia, cuprinzînd astfel
şi bazinetele depresionare Dragoslavele şi Stoeneşti.
Fig 01
Aşadar, acest spaţiu montan, care se desfăşoară între limitele descrise, reprezintă prin
particularităţile sale complexe cu valoare de unicat, o regiune de complementaritate geografică atît faţă de
unităţile montane limitrofe, cît şi faţă de ţinutul subcarpatic din sud şi Depresiunea Braşov din nord.
Sub raport administrativ aşezările din culoar aparţin judeţului Argeş (Stoeneşti, Dragoslavele,
Rucăr) şi judeţul Braşov (Fundata, Moeciu şi Bran). Străbătînd Culoarul Rucăr—Bran, aceste plaiuri
mioritice de un încîntător farmec, rămîi copleşit de măreţia reliefului din jur. Ce să admiri mai întîi ?
creasta crenelată a Pietrei Craiului, adesea încinsă de mantia sidefie a norilor, ori abruptul nordic al
Bucegilor? linia calmă a Iezerului, ori monumentalitatea Leaotei ? Peisajul este într-adevăr unic şi
încîntător; ici-colo ţîşnesc mici înălţimi, pe care localnicii le numesc ,,măguri", ce domină văile şi
depresiunile tivite de smalţul florilor vii, ori culorile mereu fascinante ale pădurilor de la munte.
Gospodăriile localnicilor se adună îndeosebi de-a lungul văilor şi în micile bazinete şi depresiuni,
dar se răsfiră şi pe culmile semeţe, la poalele pădurilor, sfidînd parcă înălţimile, contopindu-se cu cerul.
Fiecare anotimp vine aici cu o notă distinctă în cromatica peisajului; de la albul imaculat al
zăpezilor, care înveşmîntează munţii în castele coborîte din lumea basmelor copilăriei, ori beţia de culori a
verilor, cu covorul multicolor al păşunilor şi fîneţelor montane.
Şi peste tot se simte hărnicia oamenilor care continuă milenare ocupaţii, iar aşezările umane mari
şi frumoase semnifică perenitatea civilizaţiei carpatice româneşti. Iată de ce este unică şi originală această
„poartă" în Carpaţi de la Rucăr—Bran, dăltuită cu frumuseţe de natură şi îmbogăţită de vrednicia
locuitorilor săi.

ASPECTE GEOLOGICE ŞI DE RELIEF

Înfăţişarea actuală a reliefului din Culoarul Rucăr— Bran constituie, fără îndoială, rezultatul unei
îndelungate evoluţii. Majoritatea cercetărilor evidenţiază faptul că acest spaţiu, care se suprapune
culoarului, s-a individualizat în mezozoic (la sfîrşitul cretacicului), în urma mişcărilor de cutare, prin care
s-au înălţat Sinclinalele Bucegi, Piatra Craiului şi anticlinalul Leaota. În mod cert frămîntările tectonice din
munţii vecini au găsit o amplă rezonanţă ce se resimte şi în peisajul actual al acestei regiuni. Fundamentul
culoarului este alcătuit din formaţiuni petrografice dure, cristaline, asemănătoare celor din munţii Făgăraş şi
Leaota. Cam de la mijlocul erei mezozoice, teritoriul actual al Culoarului Rucăr—Bran a funcţionat ca un
bazin de sedimentare încadrat de masivele cristaline ale Leaotei, Făgăraşului şi Iezerului. Aici s-au
acumulat, din jurasic pînă în cretacic, în mai multe cicluri, mai întîi formaţiuni predominant calcaroase
(calcare compacte sau stratificate, calcare recifale, marnocalcare cu intercalaţii de gresii şi marne), apoi
formaţiuni detritice, alcătuite îndeosebi din conglomerate şi gresii. După sedimentarea completă din
cretacic culoarul devine uscat, intrînd astfel sub acţiunea factorilor erozionali. Cercetătorul avizat, dar şi
turistul dornic de cunoaştere, poate descifra cu uşurinţă urmele vieţuitoarelor marine cu schelet calcaros
care populau atunci bazinul acvatic. Sub pasul grăbit al turistului de astăzi se ascunde o fascinantă lume a
convulsiilor geologice, în care durata unei vieţi pare o clipă în veşnicia erelor şi a perioadelor înscrise în
istoria naturală a acestor locuri.
Fig 02
Varietatea reliefului, în care relativa uniformitate a Platformei Bran contrastează cu bazinetele
depresionare Peştera, Dîmbovicioara, Podu Dîmboviţei, Rucăr şi Dragoslavele, ori complexul carstic
deosebit de evoluat din zona centrală sînt consecinţele unei intense activităţi de modelare în roci cu durităţi
diferite, în care rolul apei a fost decisiv. De fapt, apa, de la minuscula picătură pînă la rîul zgomotos şi
învolburat, a sfredelit masivele calcaroase cu o răbdare de bijutier, dînd la iveală un relief carstic pitoresc,
de la ameţitoarele chei pînă la mirifica şi vrăjita lume a peşterilor, de la micile doline cu pîlcuri răzleţe de
copaci, pînă la poliile întinse ocupate de gospodării, toate conturînd aevea un splendid crochiu geografic.
Aşadar, o îndelungată evoluţie paleogeografică explică, în parte, frumuseţea şi originalitatea
acestui spaţiu geografic intramontan. Este şi motivul pentru care relieful, pitoresc şi variat, dă un farmec
deosebit peisajului.
De fapt, originalitatea acestui spaţiu carpatic a fost surprinsă de cercetători în chiar denumirile
iniţiale propuse: „uluc depresionar", „coline", „platformă" şi, în fine, de „culoar depresionar", care
corespunde cel mai mult realităţii geografice. Iată cum sintetiza de pildă geograful M. Constantinescu
(1941) acest culoar: „... un horst faţă de ţinuturile joase pe care se sprijină şi o depresiune în comparaţie cu
munţii vecini". Iar această întinsă arie depresionară intracarpatică, alcătuită din plaiuri netede sau uşor
ondulate, desfăşurate între 900 şi l 200 m, din care se înalţă zvelte măgurile calcaroase, aparţine, în cea mai
mare parte a ci, suprafeţei carpatice de bordură, ce îşi găseşte aici corespondent în „platforma Branului", cu
mare extindere în partea de nord, şi în „platforma Dîmboviţei", mult mai îngustă, abia sesizabilă, în partea
de sud. Datorită acestei particularităţi impuse de evoluţia paleogeografică şi de diferenţierile structural-
tectonice, în ansamblul Culoarului Rucăr—Bran, prelungit spre sud pînă la cheile Dîmboviţei de la
Cetăţuie, pot fi distinse două unităţi de relief, respectiv Culoarul Dîmboviţei, în sud, şi Platforma Bran, în
nord, separate în partea centrală de cumpăna de ape Giuvala—Fundata, care desparte dealtfel bazinul
hidrografic al Dîmboviţei de bazinul rîului Turcu.
CULOARUL DÎMBOVIŢEI este cuprins între Podu Dîmboviţei, la nord, o veritabilă răspîntie
de drumuri în culoar, şi cheile de la Cetăţuia, în sud, fiind străjuit de munţii Leaota, în est, şi Iezer, în vest.
Nota specifică este dată atît de mulţimea bazinetelor depresionare de origine tectono-erozivă, care se înşiră
aidoma unor mărgele pe valea Dîmboviţei, dar şi do relieful carstic evoluat, plin de pitoresc.
Rîul Dîmboviţa constituie fără îndoială factorul erozional cel mai important, adîncirea acestuia
fiind impulsionată atît de nivelul de bază coborît, cît şi de mişcările neotectonice, care au determinat
înălţarea şi mai pronunţată a munţilor din jur.
De asemenea, el se suprapune unor aliniamente tectonice importante şi unui mozaic petrografic
alcătuit din şisturi cristaline, marne, calcare şi conglomerate, care au contribuit la individualizarea unor
depresiuni, separate între ele prin sectoare mai înguste de vale. Astfel, depresiunile Podu Dîmboviţei,
Rucăr, Dragoslavele şi Stoeneşti au favorizat localizarea şi dezvoltarea unor importante aşezări omeneşti.
DEPRESIUNEA PODU DÎMBOVIŢEI reprezintă una dintre cele mai clare depresiuni tectonice
din Carpaţi, fiind delimitată, pe toate cele patru laturi ale sale, de aliniamente de falie, corespunzătoare unor
puternice abrupturi calcaroase. Aceşti pereţi crenelaţi de calcar ce o înconjură ca un zid de cetate îi conferă
un pitoresc deosebit, la care contribuie din plin şi despicăturile adînci, sub formă de chei, po care
Dîmboviţa şi afluenţii ei le fac la pătrunderea sau ieşirea din depresiune: cheile Dîmboviţei,
Dîmbovicioarei, Oraţii şi Cheii. În partea sa centrală se află vatra localităţii cu acelaşi nume, ale cărei
gospodării se dispersează pe versanţii însoriţi într-o miraculoasă geometrie. Tot aici converg drumurile
carosabile ce urmează cursul rîurilor Dîmboviţa, Dîmbovicioara şi Cheia, precum şi drumul naţional dintre
Braşov şi Cîmpulung.
DEPRESIUNEA RUCĂR, despărţită de Podu Dîmboviţei prin horstul de la Pleaşa Posadei (l 072
m), un minunat loc de privelişte, reprezintă o depresiune tectonică de tip graben aflată în zona
de convergenţă a Dîmboviţei cu Rîuşorul. Relieful variat este explicat prin marea diversitate petrografică.
Formele carstice, bine reprezentate în Dealul Crucii şi La Cuculeţ, stau alături de cele dezvoltate pe gresii şi
conglomerate, îndeosebi pe Valea lui Ecle.
Vatra depresiunii, situată la circa 700 m altitudine, a permis amplasarea aşezării cu acelasi nume,
pe baza unei populări multimilenare, favorizate de drumul străvechi transcarpatic, dar şi de vechea funcţie
vamală. Aşezarea umană de aici a folosit iniţial confluenţa hidrografică, dar şi valea Rîuşorului, care a
permis amplasarea vetrei satului spre amonte, cît şi spre versanţii munţilor Iezer, Pleaşa Posadei sau Dealul
Crucii.
DEPRESIUNEA DRAGOSLAVELE, separată de Rucăr prin culoarul mai îngust al Dîmboviţei,
sub formă de defileu, este mai puţin extinsă, avînd o formă alungită. Este un bazinet de eroziune selectivă,
străjuit către sud-vest de Muntele Mateiaş (l 239 m), iar către nord-est de Muntele Vîrtoapele sau Piatra
Dragoslavelor (l 434 m), ambele alcătuite din calcar, sub forma unor măguri solitare care oferă un tur de
orizont deosebit de instructiv spre munţii din jur şi asupra Culoarului Dîmboviţei.
DEPRESIUNEA STOENEŞTI—BĂDENI constituie compartimentul sudic al Culoarului
depresionar Rucăr—Bran. Este situat la contactul dintre munţii Iezer-Păpuşa şi Leaota cu Subcarpaţii şi s-a
format prin eroziune diferenţială, cu precădere în marne şi gresii cretacice. Are o altitudine de 580—600 m.
Spre sud este închis de cheile Dîmboviţei de la Cetăţuia, adîncite în conglomerate cretacice, iar cele două
compartimente depresionare — Stoeneşti şi Bădeni — sînt separate între ele prin micul defileu de la Plaiul
Cheii.
Relieful carstic, dezvoltat pe calcarele mezozoice, se află practic răspîndit în tot lungul Culoarului
Dîmboviţei, dar se constată o mai largă amploare în împrejurimile Depresiunii Podu Dîmboviţei. Deşi a
fost studiat în amănunt în ultimul timp, carstul dîmboviţean reprezintă un potenţial turistic de primă
importanţă, încă insuficient cunoscut şi, mai ales, valorificat în economia turistică. Din bogăţia şi varietatea
formelor carstice dîmboviţene evidenţiem în primul rînd cheile şi peşterile care, prin pitorescul şi
spectaculozitatea lor, constituie puncte de mare atractivitate turistică.
Cheile, aceste forme spectaculoase făurite de reţeaua apelor curgătoare în masivele calcaroase,
reprezintă importante locuri de interes turistic con-centiate îndeosebi pe Dîmboviţa şi pe principalii ei
afluenţi: Dîmbovicioara, Crovul, Ghimbavul şi Cheia.
Cele mai interesante şi mai spectaculoase complexe de chei se află pe valea Dîmboviţei: Cheile
Petrimanului în cursul superior şi Cheile Plaiului Mare sau Cheile Mici la pătrunderea rîului în Depresiunea
Podu Dîmboviţei, Cheile Mari sau Cheile de Jos, sculptate în trupul Muntelui Ghimbav, între Podu
Dîmboviţei şi Rucăr. În sfîrşit, cheile de la Cetăţuia sau de la Cetăţeni săpate tot de apa Dîmboviţei, dar nu
în calcare ci în conglomerate cretacice.
Principalul afluent al Dîmboviţei este Dîmbovicioara, care şi-a făurit într-o luptă fascinantă două
sectoare de chei: cheile Dîmbovicioarei, situate în imediata vecinătate a localităţii Podu Dîmboviţei şi ale
Brusturetului, în amonte de satul Dîmbovicioara, spre obîrşie. Dintre aceste complexe de chei, mai
cunoscute sînt cele de pe Dîmboviţa (cheile de la Cetăţeni şi Plaiul Mare) şi de pe Dîmbovicioara, intrate
într-un circuit turistic eficient, dar mai spectaculoase sînt cheile dintre Podu Dîmboviţei şi Rucăr,
ferăstruite în Muntele Ghimbav de către Dîmboviţa (Cheile Mari), Cheia (Cheiţa) şi Ghimbav care, în lipsa
unor poteci amenajate, au rămas astfel ca la început de lume. Desigur, străbaterea acestora este încă dificilă,
necesitînd, o bună pregătire fizică, echipament adecvat şi multe cunoştinţe de căţărare.
Înălţimea unor chei depăşeşte 200—300 m, iar grandoarea peisajului este greu de descris. Nu ştim
ce ne impresionează mai mult. Verticalitatea pereţilor ce sprijină cerul mereu răvăşit de nori, izvoarele reci
care apar pe neaşteptate la capătul unei văi oarbe (sohodoale) sau la baza unui abrupt, susurul tainic al apei
sfredelind cu răbdare pereţii calcaroşi, grotele şi avenele, conurile de grohotiş de la bâza versanţilor sau
temeritatea cîtorva exemplare de molid, smocuri de iarbă şi pîlcuri de flori multicolore care s-au avîntat
spre viaţă, prinzînd rădăcini chiar pe cele mai inaccesibile abrupturi şi stîncării!
Iată de ce drumeţul fără grabă, care trece prin aceste meleaguri, e bine să facă scurte popasuri şi în
lumea cheilor. La capătul celălalt al culoarului, în platforma brăneană, sectoarele de chei de pe Valea
Şimonului şi Sbîrcioarei, mai mici ca dimensiuni, păstrează o notă de inedit prin aspectul lor sălbatic şi
merită să fie vizitate.
Peşterile reprezintă o lume nebănuită de taine şi frumuseţi, ascunse în pîntecele muntelui, izvodite
de lucrarea înceată şi tenace a picăturii de apă asupra rocii de calcar. Mulţimea peşterilor demonstrează
existenţa unui relief carstic puternic evoluat, explicabil prin însăşi evoluţia geologică timpurie a acestui
perimetru montan, alături de rolul agenţilor modelatori, în care reţeaua hidrografică a avut partea principală
de acţiune. În acelaşi timp, peşterile au constituit adevărate locuinţe folosite de oamenii culturii musteriene
(circa 60 000—40 000 î.e.n.), cînd condiţiile climatice ale perioadei glaciare s-au înrăutăţit, impunînd
adaptarea populaţiei la noile realităţi.
Cele mai mari şi mai cunoscute peşteri se află, desigur, tot în compartimentul central al culoarului:
Peştera Dîmbovicioarei, situată pe valea omonimă, în amonte de satul Dîmbovicioara, peştera de la Colţul
Surpat sau Plaiul Mare, pe valea Dîmboviţei, nu departe de Podu Dîmboviţei, peştera Uluce, aflată la
confluenţa pîrîului Urdăriţa cu Rudăriţa, Peştera Stanciului din Munţii Piatra Craiului, ori peşterile din
arealul localităţii Peştera din platforma brăneană s.a.
Alături de valoarea turistică deosebită a acestor peşteri, este de menţionat valoarea lor ştiinţifică,
reprezentată prin depozitele fosilifere, formaţiunile carstice specifice, lumea nebănuită a rîurilor şi lacurilor
subterane, fauna originală, adaptată la mediul cavernicol etc. Peştera cea mai cunoscută din acest areal este
cea a Dîmbovicioarei. Din nefericire, ea a avut mult de suferit datorită afluxului turistic neorganizat, în
urma căruia amatorii de „suveniruri", nesupravegheaţi, au distrus ceea ce natura, cu migală şi pricepere, a
construit în milioane de ani.
Alternanţa poliilor, a dolinelor şi avenelor cu formele de relief dezvoltate pe conglomerate şi roci
cristaline determină un peisaj variat, de mare pitoresc, care constituie, alături de alţi factori, elemente de
mare atractivitate pentru numeroşii turişti care străbat culoarul depresionar, împreună cu relieful calcaros
— principalul factor geomorfologic în desfăşurarea turismului — relieful periglaciar şi glaciar din zona
munţilor vecini Iezer, Leaota, Bucegi şi Piatra Craiului completează armonios cadrul natura] specific
culoarului.
PLATFORMA BRANULUI, cu aşezări şi gospodării risipite pînă sub abrupturile Pietrei Craiului
şi Bucegilor, poate fi cuprinsă cu privirea de la înălţimea „gîlmelor" calcaroase ce se înalţă deasupra
plafonului general al acesteia. Spre nord-est, pe aliniamentul Predeluţ—Poarta, se termină brusc spre
Depresiunea Braşov, iar spre sud-est, cu o deschidere mai redusă, între Dîmbovicioara şi Cheia, domină
Depresiunea Podu Dîmboviţei.
Situată la o altitudine cuprinsă între 800 şi l 300 m, platforma brăneană prezintă o dublă înclinare,
atît pe direcţia principală sud-vest — nord-est, dar şi dinspre rama munţilor limitrofi, spre axul central
constituit din interfluviul Drumul Carului. Deşi aparent pare o platformă relativ uniformă, ici-colo
izbucnesc măgurile calcaroase, „gîlmele", care introduc o notă de spectaculozitate în relief, dominînd cu
circa 50—100 m nivelul acesteia, minunate locuri de ascensiune de unde putem cuprinde o amplă
panoramă. Ne aflăm în împărăţia carstului brănean. Complexele carstice de la Şirnea, Peştera, Măgura şi
Fundata, situate parţial pe masivele calcaroase, ne întîmpină cu lumea misterioasă a peşterilor, avenelor,
cheilor şi dolinelor, clemente de certă polarizare a fluxului turistic.
Platforma Branului este adînc fragmentată de văi: Rîul Turcului cu afluenţii săi principali, Moeciu,
Şimon, Poarta de Sbîrcioara, în partea de nord, şi rîul Cheia cu afluenţii Urdăriţa şi Rudăriţa, în partea de
sud.
De pe axul central al platformei brănene —Drumul Carului, străveche denumire ce arată via
circulaţie transcarpatică — se pot urmări cu uşurinţă unele deosebiri de peisaj determinate de particularităţi
geografice locale.
PLATFORMA FUNDATA, mai înaltă şi mai împădurită, constituie compartimentul sudic al
platformei brănene. Alcătuită dintr-o alternanţă de calcare şi conglomerate, are un peisaj dominat de
„gîlmele" calcaroase ce depăşesc frecvent l 200 m: Bora (l 344 m), Colţul Coziei (l 361 m), Dealul Sasului
(l 220 m), Vătarniţa (l 320 m), Predeal (l 381 rn). Acestea impun aşezărilor Şirnea, Fundata, Fundăţica să se
situeze la plafonul maxim în Carpaţii Meridionali.
PLATFORMA PEŞTERA—ŞIMON, situată în partea nordică a platformei brănene, este mult
mai netedă, menţinîndu-se pe spaţii întinse la altitudini de l 000—l 100 m. Relieful carstic reprezentat prin
doline, mici chei, dar mai ales peşteri este binc conservat. Gospodăriile aşezărilor Măgura şi Peştera sînt
dispersate printre păşuni şi fîneţe pînă aproape de abrupturile Pietrei Craiului.

ASPECTE CLIMATICE

Clima Culoarului depresionar Rucăr—Bran se încadrează prin particularităţile sale în climatul

montan moderat, fiind influenţat de masivele înalte ale Carpaţilor Meridionali.
Desfăşurarea elementelor climatice este generată de circulaţia generală a maselor de aer care se
face pe direcţia predominantă nord-est — sud-vest. Varietatea reliefului, creşterea altitudinii în culoar, în
dublu sens, dinspre periferii spre cumpăna de ape Giuvala—Fundata şi dinspre axul culoarului spre
versanţi, pînă la circa l 400-—l 500 m, generează gra-dienţi verticali în scăderea temperaturii, creşterea
cantităţii de precipitaţii, nebulozitate şi presiune atmosferică. Covorul vegetal, îndeosebi vegetaţia
forestieră, alături de expoziţia diferită a versanţilor, bazinetele depresionare etc. imprimă sensibile variaţii
în topoclimatul culoarului.
Climatul, reconfortant şi tonic pentru activităţile umane, se caracterizează prin ierni mai moderate
decît pe culmile montane din jur, cu veri relativ călduroase şi toamne lungi, calde şi uscate.
Regimul termic se caracterizează prin valori medii anuale de 4—8°C, temperatura scăzînd evident
cu înălţimea: 7,2°C la Rucăr (700 m altitudine), 4,4°C la Fundata (l 370 m) şi —2,8CC la vîrful Omu (2 505
m) din Munţii Bucegi.
În unele depresiuni, îndeosebi la Rucăr şi Podu Dîmboviţei, se înregistrează frecvente inversiuni
termice care, pe lîngă temperaturile minime coborîte, mai determină ceţuri de vale, brume timpurii şi tîrzii,
îngheţ la sol.
Repartiţia geografică a precipitaţiilor atmosferice arată creşterea acestora o dată cu altitudinea,
dinspre regiunile periferice ale culoarului spre pasul Giuvala. Precipitaţiile medii anuale înregistrate la
Rucăr, de pildă, sînt de 810,9 mm, în timp ce la Fundata acestea ajung la l 020,9 mm. Maxima
pluviometrică absolută s-a înregistrat la Fundata, la 19 iunie 1924, cînd timp de 24 de ore au căzut 306 mm,
una dintre cele mai mari valori pluviometrice din ţara noastră.
Interesant pentru fluxul turistic este durata medie a stratului de zăpadă, îndeosebi pentru
practicarea sporturilor de iarnă. În timp ce la staţiile meteorologice din afara culoarului, la Cîmpulung şi
Braşov se înregistrează 121 şi, respectiv, 144 zile cu strat de zăpadă, la Fundata rezistă 200 zile, de unde
rezultă reale posibilităţi de practicare a sporturilor de iarnă, îndeosebi pe pîrtiile ce aşteaptă freamătul vesel
şi tonic al turiştilor. La Fundata stratul de zăpadă se menţine de la mijlocul lunii noiembrie pînă în prima
decadă a lunii aprilie.
În general vîntul este cel mai instabil element meteorologic, fiind influenţat, desigur, de circulaţia
generală atmosferică, relief şi alţi factori. Particularităţile culoarului, munţii din jur, determină ca direcţia
principală a vînturilor la Fundata să fie relativ uniform repartizată între direcţia nord-est, 41,7% şi sud-vest,
42,6%.
Local sînt cunoscute vînturi pe care locuitorii de aici, după o experienţă multiseculară, le-au
denumit „Pietrarul", care bate dinspre Piatra Craiului, topind zăpezile cu pericol de avalanşe, şi „Băltăre-
reţul", care se resimte dinspre culmile Bucegilor şi Leaotei, determinînd încălzirea vremii. Prin
particularităţile parametrilor climatici diferenţiaţi după relief şi expoziţia versanţilor, în Culoarul Rucăr—
Bran au fost individualizate nu mai puţin de cinci topoclimate (E. Teodoreanu, 1980).
Topoclimatul Platformei Fundata, la altitudinea de l 100—l 350 m, se caracterizează prin
temperaturi medii anuale cuprinse între 4° şi 6°C, amplitudine termică anuală de 19—20°C, numărul mediu
anual al zilelor de iarnă fiind de 50—70 anual, al zilelor cu îngheţ de 150—160, al zilelor de vară de 18—
24. Se remarcă o permanentă mişcare de aer sub forma unor curenţi pe direcţia nord-est şi sudvest.
Precipitaţiile sînt bogate, cuprinse între 900 şi l 200 mm anual, cu ploi torenţiale frecvente. Stratul de
zăpadă nu depăşeşte în medie 50 cm, persistent între noiembrie şi aprilie. Este climatul cel mai uniform din
tot culoarul depresionar, favorabil păşunatului, dezvoltării pajiştilor, fondului forestier şi chiar pentru
cultura cartofului.
Insolaţia puternică, puritatea remarcabilă a aerului, lipsa curenţilor puternici, durata mare a
stratului de zăpadă sînt favorabile amenajării unei staţiuni climatice şi turistice care ar pune în valoare nu
numai potenţialul climatic deosebit, dar şi cadrul natural plin de pitoresc al acestei regiuni carpatice.
Topoclimatul pantelor sudice se desfăşoară între 600 şi l 100 m altitudine, caracterizîndu-se prin
temperaturi medii anuale cuprinse între 6 şi 8°C, fenomene do inversiune de temperatură la Podu
Dîmboviţei, Rucăr, Dragoslavele şi chiar Stoeneşti, lipsa vînturilor dominante, 30—50 zile de iarnă identic
cu numărul zilelor de vară. Precipitaţiile sînt cuprinse în medie între 750 şi 900 mm, cu ploi torenţiale
frecvente, iar stratul de zăpadă persistă, în anumite locuri, 3—4 luni pe an. Este un climat favorabil
pădurilor de foioase şi de amestec, dar accesibil şi pomiculturii şi chiar culturii unor legume, în special în
Depresiunea Stoeneşti—Bădeni.
Topoclimatul pantelor nordice este cuprins între 650 şi l 100 m, fiind specific platformei brănene.
Se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 5 şi 7°C, amplitudini termice anuale de 21—
22°C, prin precipitaţii puţine, diminuate, de circa 650—850 mm anual, cu 30—50 zile de iarnă şi 20—40
zile de vară pe an.
Sînt frecvente aici inversiunile termice, care influenţează desigur desfăşurarea celorlalte elemente
climatice. Acest topoclimat permite dezvoltarea deosebită, alături de creşterea animalelor, a pomiculturii la
Bran şi Moeciu, precum şi cultura pe agroterase a cartofului, orzului şi chiar a porumbului furajer.
Topoclimatul versanţilor estici, spre munţii Leaota şi Bucegi, cu altitudini între 800 şi 1400 m, se
diferenţiază datorită expoziţiei versanţilor, prin modificări sensibile ale gradienţilor verticali, aici
precipitaţiile fiind mai bogate. Favorizează dezvoltarea pădurilor şi a pajiştilor naturale şi secundare. Se
remarcă prezenţa unor culoare de avalanşe îndeosebi dinspre abruptul Bucegilor şi vînturi locale puternice
ca de pildă „Băltăreţul".
Topoclimatul versanţilor vestici, spre munţii Iezer-Păpuşa şi Piatra Craiului se distinge prin gra-
diertţi verticali pronunţaţi, cu un caracter vădit de adăpost faţă de circulaţia atmosferică preponderent
vestică. Precipitaţiile sînt sensibil diminuate, vînturile locale au caracter formal, mărind uscăciunea.
Condiţiile climatice specifice Culoarului Rucăr— Bran au constituit o premisă favorabilă în străvechea
locuire a acestor fermecătoare plaiuri carpatice, dar şi în posibilităţi de practicarea turismului tot timpul
anului.

REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

În Culoarul Rucăr—Bran apele curgătoare alcătuiesc un veritabil păienjeniş, care, cu o tenacitate

de invidiat, au ferăstruit munţii, generînd bazinete depresionare cu lunci şi terase, dar şi chei impunătoare
de rară spectaculozitate.
Apele curgătoare sînt reprezentate de rîul Dîmboviţa, care drenează partea centrală şi sudică a
culoarului şi de Rîul Turcului care se scurge într-o direcţie opusă, spre Depresiunea Braşov. În fapt aceste
rîuri aparţin de sisteme hidrografice diferite, Dîmboviţa sistemului Argeş, iar Valea Turcului sistemului
Olt.
Bazinul hidrografic al Dimboviţei ocupă circa două treimi din suprafaţa culoarului, fiind cel mai
important afluent al Argeşului, cu o lungime de 266 km şi o suprafaţă a bazinului său aferent de 2 759 km2.
Rîu de legendă — Dîmboviţa — se formează în Masivul Iezer-Păpuşa, de sub Vîrful Roşu, de la o înălţime
de 2 240 m, prin unirea pîraielor Boarcăşul şi Valea Vladului. De aici începe de fapt aventura Dîmboviţei,
nume de adîncă rezonanţă în istoria românilor.
Între izvor şi Podu Dîmboviţei, rîul străbate pe circa 42 km lungime o denivelare spectaculoasă de
aproape l 500 m, avînd o pantă medie de 39,4 m/km. De menţionat în acest sector spectaculoasele chei ale
Petrimanului şi Plaiului Mare, adevărate bijuterii ale naturii, obiective turistice de primă însemnătate,
deosebit de accesibile.
La Podu Dîmboviţei rîul se mai domoleşte puţin, dar îşi măreşte simţitor debitul prin colectarea
mai multor afluenţi, pregătindu-se parcă să se înfrunte într-o luptă decisivă cu masivul calcaros al
Ghimbavului care îi stă în cale. Principalul afluent de aici este Dîmbovicioara. Deşi nu are decît o lungime
de 11 km, a dăltuit Cheile Brusturetului şi apoi Cheile Dîmbovicioarei — cele mai cunoscute şi accesibile
chei din întregul culoar. Un afluent cu nume sugestiv — Cheia, format din unirea Rudăriţei cu Urdăriţa,
adună apele dinspre Dealul Sasului şi Munţii Leaota şi formează pînă la confluenţă trei sectoare de chei la
fel de sălbatice, însă mai puţin cunoscute. Debitul mediu anual al Dîmboviţei ajunge astfel la 4,55 m3/s în
timp ce scurgerea medie pe anotimpuri oscilează între 38,3 m3/s, primăvara, şi 13,5 m3/s iarna, valori
dealtfel caracteristice scurgerii rîurilor de tip carpatic.
Între Podu Dîmboviţei şi Rucăr, Dîmboviţa sfredeleşte într-un spectacol do mare frumuseţe
abrupturile nordice ale Muntelui Ghimbav, formînd cele mai spectaculoase chei ale sale — Cheile Mari.
Aici, în sectorul de chei, Dîmboviţa primeşte pîrîul Ghimbav, care îşi adună apele de pe clina nord-vestică
a Munţilor Leaota, formînd înainte de confluenţă un sector de chei — Cheile Ghimbavului — cu nimic mai
prejos ca măreţie şi monumentalitate decît Cheile Mari ale Dîmboviţei.
Abia scăpată din chinga strînsă a cheilor, la Rucăr, Dîmboviţa confluează cu Rîuşorul, cel mai
important afluent provenit din Munţii Iezer-Păpusa, cu o lungime de 15 km şi suprafaţa bazinului său
hidrografic de 53 km2. Acest important afluent îşi are obîrşia la sud de vîrful Păpuşa, colectează harnic mici
pîraie, dar bogate în apă, ca Boteanu, Strîmba, Maldărul, Andreiasul, situate pe partea dreaptă a Rîuşorului.
Străbate localitatea Rucăr,. determinînd o structură parţial alungită acestei aşezări carpatice, în care
gospodăriile se înşiră pe mai mulţi kilometri, de-o parte şi de alta a Rîuşorului, iar din loc în loc, frumoase
podeţe de lemn, parcă coborîte din lumea basmului, se arcuiesc peste undele învolburate ale apelor repezi şi
curate de munte.
În aval de Rucăr, Dîmboviţa se lărgeşte considerabil, despărţind Munţii Leaota de Muntele
Mateiaş, lunca şi terasele favorizînd înşirarea satelor care se ţin lanţ pînă la Stoeneşti. În bazinetul
Dragoslavele principalii afluenţi ai Dîmboviţei sînt Frasinul, Valea Caselor şi Valea Hotarului, ultimele
pîraie provenind din Munţii Leaotei, pe firul cărora se poate pătrunde uşor în aceşti munţi; o menţiune
deosebită merită Valea Caselor pe care, aşa după cum arată numele, de-o parte şi de alta gospodăriile
pătrund mult spre păşunile Leaotei.
Ultimii afluenţi mai importanţi, pînă la ieşirea din culoar, sînt Valea Bădcnilor, cu o lungime de
.15 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic, de 57 km2 şi Valea lui Coman, pe partea stîngă, apoi pîrîul
Stoeneasca, pe partea dreaptă.
Contribuţia acestor mici afluenţi se resimte în creşterea debitului mediu multianual al rîului de la
4,55 m3/s la Podu Dîmboviţei, la 9,55 m3/s la postul hidrometric de la Malu cu Flori (la pătrunderea văii
Dîmboviţei în Subcarpaţi).
Majoritatea viiturilor se produc primăvara în urma topirii zăpezilor din munţi şi a precipitaţiilor
bogate, iar fenomenul de îngheţ înregistrează circa 50 de zile anual, între decembrie şi februarie.
Interesantă este şi scurgerea medie de aluviuni, mai redusă pînă la Rucăr (2,5—5 t/ha. an) şi mai mare la
Stoeneşti (5—10 t/ha. an), datorită petrografiei în care predomină rocile friabile şi o torenţialitate activă.
Forţa apei a fost folosită din vechime de locuitori în transportul lemnului sau în instalaţiile
hidraulice de tehnică ţărănească, la mori, pive ori ferăstraie. O menţiune aparte merită vechiul plutărit de pe
Dîmboviţa, care s-a practicat pînă prin anii 1962.
În aval de Pecineagu amenajări vechi, pe firul văii, înlesneau transportul materialului lemnos pînă
la Rucăr şi Dragoslavele; cîntecul plutaşilor încărcat de fiorul dorului, pentru cei rămaşi acasă, însoţea
drumul, adesea plin de primejdii, prin cheile sălbatice, care periodic primeau jertfe din rîndul îndrăzneţilor
munteni. În spatele unor mici baraje de lemn (Pecineagu, Cascoe, Valea lui Ivan ş.a.) apa era slobozită cu
un vuiet sălbatic, iar pe undele învolburate plutele abia se strecurau prin cheile sălbatice ale Dîmboviţei,
pînă ajungeau la atelierele de prelucrare.
Mai tîrziu, prin construirea unei reţele de drumuri forestiere auto, înzestrate cu mijloace de
transport moderne, de mare capacitate, s-a rezolvat pentru totdeauna transportul „aurului verde", din munţii
bine împăduriţi, spre fabricile prelucrătoare de la Rucăr, Dragoslavele ori Stoeneşti.
Valorificarea hidroenergetică a Dîmboviţei este recentă, prima amenajare — barajul de la
Pecineagu — a dat naştere unui impresionant lac, în care se răsfrîng culmile înfrăţite ale Făgăraşului şi
Iezerului.
Bazinul hidrografic al Turcului drenează platforma brăneană, are o lungime de 25 km, iar
suprafaţa bazinului este de 200 km2, aparţinînd sistemului hidrografic al Oltului. Direcţia de curgere a rîului
se suprapune înclinării generale a platformei brănene, pe direcţia principală sud-vest — nord-est.
Principalii afluenţi ai Turcului, Moeciu, Şimon, Sohodol, Poarta şi Sbîrcioara, adună apele de pe
clina Pietrei Craiului şi Bucegilor, au o pantă accentuată, formează mici lunci şi terase, influenţînd
amplasarea aşezărilor omeneşti din culoar.
Desigur, şi apele brănene, deşi mai mici, au fost folosite îndeosebi în amplasarea ferăstraielor,
morilor şi pivelor, multe dintre acestea întîlnindu-se şi astăzi. Bogatul păienjeniş de rîuri care străbate
Culoarul Rucăr—Bran imprimă peisajului o notă de mare pitoresc, contribuind, alături de alţi factori
naturali, la dezvoltarea turismului. Astfel, una dintre atracţiile turistice ale Dîmboviţei o reprezintă şi
practicarea pescuitului. În apele de limpezimea cristalului, ţîşnesc asemenea unor săgeţi păstrăvii aurii, o
tentaţie pentru orice pescar amator, o promisiune a vacanţelor noastre estivale.

VEGETAŢIA

Ceea ce dă farmec peisajului este şi covorul vegetal, care împodobeşte, într-o diademă uriaşă,
Culoarul Rucăr—Bran şi munţii vecini cu păduri tainice şi umbroase, peticite de pajiştile multicolore.
Varietatea reliefului, desfăşurarea acestuia pe înălţime între 500 şi circa l 500 m, condiţiile
climatice, substratul calcaros ori conglomeratic imprimă vegetaţiei dispunerea etajată şi bogăţia speciilor.
Fără îndoială vegetaţia forestieră ocupă primul loc între ecosistemele Culoarului Rucăr—Bran.
Răspîndite în trupuri masive, îndeosebi în zona înaltă de la Giuvala—Fundata şi mai ales pe versanţii
masivelor muntoase limitrofe sau izolate în petice, înviorînd plaiurile de baladă din culoar, pădurile
constituie o bogăţie naturală deosebită, ce a avut un rol important în viaţa populaţiei locale. Raportat la
suprafaţa culoarului, procentul vegetaţiei forestiere este de 47%, o valoare normală pentru un culoar
depresionar carpatic, datorită populării timpurii . Specialiştii au arătat, dealtfel destul de clar, că există o
relaţie spaţială de inversă proporţionalitate, între densitatea populaţiei şi gradul de împădurire.
Suprafeţele forestiere cele mai întinse aparţin comunei Rucăr, circa 20 000 ha, aici aflîndu-se unul
dintre marile ocoale silvice ale ţării. Din platforma brăneană, Branul posedă aproape 4 000 ha. La o primă
analiză se constată aşadar o predominare a fondului forestier îndeosebi în Culoarul Dîmboviţei, mult mai
ataşat munţilor decît platforma brăneană. În acelaşi timp dezvoltarea păstoritului, mai ales în satele
brănene, a determinat de-a lungul veacurilor extinderea păşunilor şi fîneţelor montane, înlocuind unele
suprafeţe ele pădure.
În repartiţia altitudinală a pădurilor distingem un prim etaj al pădurilor de foioase, îndeosebi
făgete, situat între 500 şi l 000 m şi un etaj al pădurilor de amestec pînă la l 400—1 500 m.
Pădurile de foioase sînt răspîndite în bazinetele depresionare din partea de sud a Culoarului
Dîmboviţei, precum şi pe valea Moeciu, în partea de nord. Alături de fag (Fagus silvatica), cel mai
răspîndit arbore al acestor păduri, care poate atinge pe versanţii lini şi însoriţi o talie impresionantă, se mai
află carpenul (Carpinus betulus), frasinul (Frasinus excelsior) şi mesteacănul (Betula verucosa). Pe alocuri
îşi fac uneori prezenta şi exemplare de ulm de munte (Ulmus montana), plop (Populus tremula) şi chiar
arţar (Acer platanoides).
Pădurile de amestec, în care alături de făgete coniferele devin o dată cu înălţimea predominante,
ocupă versanţii mai înalţi, pînă la l 400—l 500 m, sau mai întunecoşi, cu expoziţie nordică. Tabloul acestor
păduri este inegalabil prin cromatică, îndeosebi primăvara şi toamna. Cele mai răspîndite specii de conifere
sînt: molidul (Picea abies), bradul (Abies alba) şi laricea (Larix decidua), de o mare valoare economică.
Dintotdeauna pădurile au exercitat o irezistibilă atracţie pentru oameni, oferindu-le cu generozitate
resurse de hrană, material de construcţii şi adăpost. În milenara existenţă umană s-a verificat şi proverbul
conform căruia „românul este frate cu codrul" şi s-au pus bazele civilizaţiei carpatice a lemnului. Şi astăzi
gospodăriile localnicilor folosesc într-o apreciabilă măsură lemnul, aidoma ca în vremea strămoşilor, deşi
materialele moderne se află în ofensivă la acest sfîrşit de secol.
O prosperă industrie forestieră antrenează şi acum mulţi locuitori în doborîrea, transportul ori
prelucrarea lemnului.
Despre vechimea exploatărilor şi chiar a exportului de lemn din culoar ne vorbesc multe
documente. Astfel, lemnul do conifere al pădurilor dîm-boviţene era exportat pînă în Imperiul Otoman,
fiind folosit, datorită calităţilor deosebite, în şantierele navale pentru confecţionarea corăbiilor şi catargelor
(Gheorghe Pîrnuţă, 1972).
Pajiştile secundare reprezintă o asociaţie care ocupă, datorită dezvoltării unui păstorit intens şi
străvechi, mari suprafeţe în Platforma Bran. Covorul pajiştilor montane este format din numeroase specii
reprezentative prin păiuş (Festuca rubra), firuţa (Agrostis tenuis), ţepoşica (Nardus stricta), păiuşul de
livadă (Festuca pratens) şi trifoiul alb (Trifolium repens).
Numeroase flori înviorează cu corolele lor multicolore păşunile şi fîneţele montane. Din buchetul
florilor de munte nu lipsesc viorelele (Viola odorata), cicoarea (Cichorium intybus), sînzienele (Galium
verum), lumînărica (Verbascum thapsus) ori gura leului (Antirrhinum majus).
Un peisaj original îl constituie vegetaţia zonelor carstice, în care alături de ovăsciorul auriu
(Trisetum ftavescens) ori specii de păiuş, îşi fac simţită prezenţa garofiţa (Dianthus spiculifolius) şi rogozul
(Carex rupestris), care înviorează tabloul poliilor şi dolinelor.
Specii de mare interes ştiinţific sînt, desigur, endemismele, dintre care amintim garofiţa Pietrei
Craiului (Dianthus callizonus), unică în lume, care se răsfaţă pe brînele inaccesibile ale Pietrei Craiului,
alături de sîngele voinicului (Nigritella nigra), bulbucul de munte (Trollius europaeus), drobuşor (Isatis
transylvanica) ori smirdar (Rhododendron kotschyi). Iată de ce s-a impus, încă de mult, înfiinţarea unor
rezervaţii naturale, între care mai cunoscută este aceea din Munţii Piatra Craiului, care ocupă în prezent
circa l 400 ha.
Dacă primăvara şi vara pădurile şi pajiştile ne ademenesc prin verdele lor crud, prin covorul
multicolor al florilor din păşuni şi prin mirosul fînului cosit, toamna se desfăşoară spectacolul neasemuit al
codrilor ruginii, în care se aprind din loc în loc „focurile" frunzelor atinse de brumă. Într-un cuvînt, peisajul
Culoarului Rucăr—Bran reprezintă pentru turistul aflat la odihnă sau trecător un tablou a cărui negrăită
frumuseţe ne cheamă şi-ne recheamă mereu în orice anotimp.
 FAUNA

Cadrul natural specific Culoarului Rucăr—Bran este deosebit de favorabil pentru o faună bogată şi
diversificată, care populează pădurile, fîneţele şi păşunile montane, apele învolburate ori tainicile peşteri,
pînă la crestele scăldate în nori. În umbra pădurilor de făgete şi conifere îşi găsesc un adăpost ideal
numeroase specii: lupul (Canis lupus), rîsul (Felix lynx), jderul de pădure (Martes martes), veveriţa
(Scirius vulgaris) ori pîrşul de alun (Muxardinus avelanorius). Unele mamifere prezintă un interes
cinegetic, care le-au dus faima pretutindeni. Sînt exemplarele măreţe de urs (Ursus arctos) şi mistreţ (Sus
scrofa), sau de o frumuseţe tulburătoare ca cea a cerbului (Cervus elaphus), atent la cel mai mic zgomot
ivit.
Pe culmile mai înalte ale munţilor, pe brînele sălbatice ale Pietrei Craiului, singuratică său în
grupuri, trăieşte o podoabă a naturii carpatice, capra neagră (Rupicapra rupicapra), specie ocrotită de lege.
Numeroase specii de păsări ne încîntă prin coloritul penajului ori prin cîntecele tainice şi
tulburătoare; sînt specii de piţigoi (Paris montana), muscarul mic (Ficedula parva), pitulicea sfîrîietoare
(Philoscopera dibilatrix), ori ciocănitoarea cu spatele alb (Dendrocopos leucotos).
În undele repezi ale Dîmboviţei şi în apele afluenţilor mai mari trăiesc lalolaltă cu păstrăvul
(Salmo trutta fario) — cel mai valoros peşte din apele de munte, zglăvoaca (Cottus gobio), lipanul
(Thymallus thymallus) şi moioaga (Barbus meridionalis petnyi), reprezentînd o reală tentaţie pentru pescarii
sportivi şi amatori, dar şi pentru turistul venit să se deconecteze aici, în fascinantul univers al Carpaţilor.
Bogăţia faunistică este completată în mod original de bogate specii cavernicole, care populează
lumea tainică a peşterilor şi golurilor subterane. Posibilităţile de practicare a vînatului şi pescuitului
constituie o premisă favorabilă în amplificarea turismului de sejur, o invitaţie tentantă pentru cunoaştere şi
drumeţie.

SOLURILE

Veritabilă sinteză geografică, învelişul, de soluri din Culoarul Rucăr—Bran se încadrează în

categoria so-lurilor montane brune şi brune acide. Relieful deosebit de variat, substratul pe care se dezvoltă
(cal-caros ori conglomeratic) au determinat individualizarea în principal a trei tipuri de soluri, suport pentru
învelişul vegetal natural ori pentru culturile agricole.
Cele mai răspîndite soluri din culoar sînt solurile brune montane de pădure, care ocupă circa 65%
din suprafeţe, întîlnite la altitudini medii pînă la circa l 300 m îndeosebi în platforma brăneană, dar şi pe
culmi şi povîrnişuri. Se dezvoltă pe un strat de conglomerate cu elemente cristaline şi pe calcare, au un
profil scurt, nediferenţiat, bogate în humus. Sînt în acelaşi timp slab aprovizionate cu fosfor şi potasiu şi au
o bună permeabilitate. Pe aceste soluri se dezvoltă atît pădurile de făgete sau de amestec, cît şi păşunile .şi
fîneţele montane. Se practică şi culturi agricole în sistemul agroteraselor înalte pînă la circa l 350—l 400 m.
Solurile brune acide de pădure sînt răspîndite pe suprafeţele mai joase din bazinetele depresionare,
îndeosebi în Culoarul Dîmboviţei. Substratul este reprezentat din formaţiunile sedimentare şi cristaline.
Prezintă un profil mai adînc, bogat în humus, fosfor şi potasiu, puţin permeabil şi cu o textură .argiloasă-
lutoasă. Pe aceste soluri se dezvoltă îndeosebi pajiştile, dar pot fi şi cultivate dacă se administrează
îngrăşăminte naturale sau amendamente cu calcare.
Solurile rendzinice sînt întîlnite frecvent la altitudini diferite, pe terasele din lungul rîurilor, pe
culmi şi platforme...Au un profil foarte scurt, slab diferenţiat structural, sînt greu permeabile, adesea bogate
în humus şi azot. Pe aceste soluri se dezvoltă covorul multicolor al pajiştilor montane.
Componentele fizico-geografice alcătuiesc într-o armonioasă plăsmuire, un cadru natural pitoresc,
original şi unic. Acesta este Culoarul Rucăr—Bran, o poartă larg deschisă spre mirificul orizont al
Carpaţilor româneşti.
 PRIN CULOARUL RUCĂR-BRAN PE FIRUL ISTORIEI
„... Ci am lăsat domnia mea pre obiceiul cel bătrîn
cum au fost mai denainte vreme de veac
ca să-şi fie solii drumul Rucărului şi în viitoare şi în ducătoare."
Hrisov domnesc din 12 martie 1674 — Duca Voevod

ISTORIA UNUI DRUM: DRUMUL TRANSCARPATIC RUCĂR—BRAN

Cadrul natural prielnic, cu forme normale de relief, un climat montan moderat la care se adaugă
varietatea resurselor naturale, au favorizat din plin popularea acestui spaţiu carpatic. Aşezările au apărut
aici încă din cele mai îndepărtate timpuri, beneficiind de adăpostul natural al munţilor şi pădurilor. Poate că
în nici un alt spaţiu montan nu s-a resimţit mai mult importanţa unui drum transcarpatic ca cel al Branului,
care a unit dintotdeauna provinciile aflate de o parte şi de alta a Carpaţilor, determinînd apariţia şi
dezvoltarea aşezărilor şi a unor îndeletniciri specifice.
De fapt, prezenţa omului pe aceste meleaguri este mult mai veche. Descoperirile arheologice au
dovedit că popularea s-a efectuat începînd cu paleoliticul mijlociu, în faze succeseivc şi cu intensităţi
diferite (T. Haşdeu, 1979), îndeosebi în perimetrul satelor brănene de astăzi.
Conform descoperirilor făcute în raza localităţilor Peştera şi Măgura, unde au fost puse în evidenţă
răzuitoare, lamele şi vîrfuri de silex, avem primele mărturii despre omul paleoliticului mijlociu (60 000—
40 000 î.e.n.).
Epoca neolitică aduce importante modificări în existenţa umană, deşi peşterile, dealtfel numeroase
în culoar, continuau să fie adăposturi sigure iarna său în cazul unor pericole deosebite. În acelaşi timp
locuitorii încep să-şi construiască gospodării simple, bordeie, case cu schelet de lemn şi în afara peşterilor,
pe firul văilor, în depresiuni sau pe culmile mai domoale.
Obiectele de uz gospodăresc şi de podoabă, aparţinînd epocii bronzului, descoperite la Peştera,
atestă continuitatea locuirii acestor plaiuri, marcînd despărţirea triburilor trace de agricultori, de cele ele
păstori.
Epoca fierului, prin descoperirile făcute în cîteva sate brănene şi la Cetăţeni, pe valea Dîmboviţei,
îi prezintă pe geto-daci organizaţi în puternice uniuni de triburi, dominînd etnic, politic, cultural şi
economic un spaţiu geografic vast.
O atenţie deosebită merită complexul arheologic de la Cetăţeni, unde au fost descoperite două
niveluri de locuire, primul datînd probabil din secolele II—I î.e.n. Aici, pe interfluviul situat între Valea
Chiliilor şi Valea lui Coman, au fost descoperite urmele unei cetăţi dacice de formă pă-trat-rectangulară, cu
ziduri groase de 2 m, construite din piatră de rîu şi gresie neprelucrată, fără folosirea mortarului. Cetatea
avea poxiţie strategică deosebită. În partea de sud-vest un zid de incintă, cu o lungime de 56 m şi o lăţime
între 2 şi 2,5 m, asigura o bună apărare în faţa duşmanilor. Cercetările arheologice au dovedit că viaţa
paşnică a geto-dacilor se desfăşura, de fapt, la baza cetăţii, pe terasa Dîmboviţei, cetatea fiind folosită doar
în scopuri defensive. Distrugerea ei prin incendiu, în vremea lui Burebista, este legată şi de începerea
acţiunii de unificare a geto-dacilor.
Poziţia geografică favorabilă a cetăţii a determinat o deosebită dezvoltare a schimburilor
comerciale. Aici se întîlneau mărfurile geto-dacilor dintre Carpaţi şi Dunăre, cu cele provenite din
Peninsula Balcanică sau din bazinul Mării Mediterane.
Continuitatea populării de la Cetăţeni este evidenţiată prin generaţiile de aşezări, care s-au
perpetuat din secolul II î.e.n. pînă în zilele noastre. Mai multe lăcaşuri sfinte (biserici, schituri) datînd din
secolele XIII, XV, XVII, precum şi „Schitul Negru Vodă" dovedesc peste veacuri puternica organizare şi
viaţă economică existentă aici, unde, probabil, s-a aflat enigmatică „cetate a Dîmboviţei". Drumul
transcarpatic al Branului capătă aşadar o reală importanţă începînd chiar din timpul statului dac centralizat.
El determină treptat amplificarea vieţii economice din culoar, apariţia şi dezvoltarea vechilor aşezări. În
mod cert aşezarea de la Cetăţeni devine cu adevărat importantă abia în feudalismul timpuriu, după
întemeierea formaţiunilor statale româneşti.
Aici va fi, pînă în 1368, primul punct vamal de pe valea Dîmboviţei, amintit în diverse documente.
În timpul stăpînirii romane în Dacia, drumul transcarpatic al Branului capătă o certă valoare comercială şi
militară, fiind situat atunci la graniţa dintre Imperiul Roman şi teritoriile ocupate de dacii liberi. Pe acest
drum se deplasau legiunile romane în vederea apărării provinciei Dacia de valurile popoarelor migratoare.
Tcibula Peutingeriană — alcătuită după o hartă a lumii vechi din secolul al IX-lea — ne arată figurat
existenţa drumului daco-roman prin Pasul Bran, care ajungea pînă în inima statului dac de la
Sarmizegetusa. Dealtfel şi Limes-ul transalutanus, care reprezenta un aliniament de castre romane dispuse
din Cîmpia Romană şi pînă în Munţii Carpaţi, la Cumidava (Rîşnovul ele azi), constituie într-un fel o
dovadă a importanţei drumului transcarpatic. Castrele erau aşezate la distanţe de 35—40 km unul de altul.
O parte din ele, ca cele de la Flămînda, Urluieni, Săpata de Jos, Băneasa, Roşiori, Piteşti — în regiunea de
cîmpie —, Jidava (în Depresiunea Cîmpulung), Scărişoara (Rucăr), probabil Oraţia şi Cumidava (Rîşnov),
au cîştigat cu timpul în importanţă, reuşind să se dezvolte.
Unele castre romane au generat aşezări omeneşti permanente atît înainte, cît şi după retragerea
aureliană din Dacia. Castrul de la Jidava, situat în apropierea oraşului Cîmpulung de azi, asigura îndeosebi
paza acestui drum strategic şi comercial ce pătrundea în culoar. Castrul roman de la Scărişoara—Rucăr,
construit din plăci masive de cărămidă, era bine păzit de un detaşament care făcea parte din Cohors II
Flavia Bessorum din Moesia Inferioară. În sfîrşit, castrul roman de la Cumidava (Rîşnov) a fost ridicat de
Cohors VI Cumidavensium Alexandrina, unitate alcătuită din daci liberi înrolaţi în slujba Imperiului
Roman în prima jumătate a secolului al III-lea. Vestitul geograf al, antichităţii greceşti, Ptolemeu,
menţionînd Cumidava printre marile centre ale Daciei, afirma că ea avea, printre altele, şi rolul de a proteja
drumul transcarpatic al Branului.
Trecerea populaţiilor migratoare prin culoar nu a lăsat urme deosebite. Se pare că în toponimia
locală numele Muntelui Pecineagu s-ar află în directă legătură cu invazia pecenegilor. Popularea Culoarului
Rucăr—Bran intră într-o fază decisivă după închegarea formaţiunilor statale româneşti de o parte şi de alta
a Carpaţilor. Acum au loc primele atestări documentare ce contribuie la conturarea, în linii mari, a
aşezărilor omeneşti. Aşezările umane de aici îşi amplifică treptat funcţiile economice datorită, mai ales,
apropierii de Cîmpulung, prima capitală a Ţării Româneşti. Primii voievozi munteni — Basarab I, Nicolae
Alexandru Basarab şi Vladislav Vlaicu — reuşesc, printr-o politică înţeleaptă, să asigure dezvoltarea Ţării
Româneşti, încheind diverse alianţe şi tratate, dintre care amintim tratatul cu Braşovul, fapt ce s-a reflectat
pozitiv în viaţa aşezărilor din culoar. Pentru prima oară sînt atestate documentar vama de la Cetăţeni şi cea
de la Cîmpulung (1368) şi ulterior vama Dîmboviţa, „schela Dragoslavele şi Rucăr", cum o întîlnim în
documentele de epocă (1377). De cealaltă parte a culoarului, aşezarea Branului este amintită documentar
tot în 1377, şi tot ca punct vamal. Este cazul să arătăm că „migraţia" punctelor vamale spre Giuvala,
ultimul pînă în 1918 generează satele Podu Dîmboviţei, Fundata, parţial Valea Urdii şi Fundăţica. Funcţia
vamală a determinat apariţia „satelor de hotar'', ce se bucurau de un statut special. Vameşii de la Rucăr şi
Dragoslavele primeau uneori însărcinări diplomatice — de cele mai multe ori, confidenţiale —, erau
ascultaţi în Sfatul ţării, iar „satele de hotar", ce asigurau paza şi întreţinerea drumului transcarpatic al
Branului, erau scutite de anumite taxe şi impuneri. Mai mult, aceste aşezări „ţineau sub ascultare" o serie de
sate din jur. Veniturile realizate de vamă constituiau o sursă sigură în visteria domnească, o parte din aceste
venituri îndreptîndu-se către unele mănăstiri, în special din Cîmpulung.
Importanţa drumului transcarpatic a dus la activizarea schimburilor comerciale, prin antrenarea
satelor din culoar în economia do schimb, intensificînd astfel nu numai păstoritul, ci şi exploatările
forestiere. Acestea clin urmă se extind, cu timpul, nu numai pe valea Dîmboviţei, ci şi pe văile cîtorva
afluenţi cum sînt Dîmbovicioara, Valea Caselor, Valea Bădenilor, din compartimentul muscelean, său
Valea Şimonului, din cel brănean. Intensificarea schimburilor comerciale a atras după sine şi intensificarea
legăturilor între românii aşezaţi de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor. Pe bună dreptate scria geograful
francez Emm. de Martonne, la începutul secolului nostru, că dintotdeauna au existat „ ... legături naturale
între populaţia românească de pe versanţii Carpaţilor, între vechea cetate Cîmpulung şi oraşul Braşov".
Intensificarea schimburilor comerciale, dezvoltarea păstoritului, inclusiv a păstoritului
transhumant, stăpînirea Branului şi de către voievozii munteni, alături de mulţi alţi factori, au contribuit la
unitatea etnică şi spirituală a populaţiei din marele culoar transcarpatic, la individualizarea zonelor
etnografice Rucăr şi Bran, considerate de o mare bogăţie şi originalitate.
Iată cum drumul transcarpatic al Branului şi-a împletit destinul cu cel al aşezărilor din culoar. Deşi
majoritatea acestor localităţi sînt atestate documentar după 1377, ele continuă, în fapt, străbune vetre de
populare ce coboară din vremea tracilor. De asemenea, el are o deosebită importanţă în direcţionarea
deplasării sezoniere a păstorilor brăneni sau musceleni cu turmele de oi în vederea asigurării hranei pentru
animale.
 TRANSHUMANŢĂ îN CULOARUL RUCĂR—BRAN

Cauzele apariţiei şi dezvoltării transhumantei (trans ,,peste" şi humus „pămînt") sînt legate de
creşterea deosebită a efectivelor de animale (în special ovine) şi de necesitatea asigurării hranei în munţii
din moşia său hotarul satelor din culoar. De asemenea, aservirea feudală a satelor brănene şi presiunile
cetăţii Braşov asupra „colibaşilor" au determinat deposedarea localnicilor de munţii lor, aceştia fiind
nevoiţi astfel să se adapteze noilor condiţii, practicînd transhumanţă.
Deoarece transhumanţă a jucat un rol deosebit în viaţa aşezărilor clin Culoarul Rucăr—Bran, este
interesant să facem unele precizări.
Apreciată unanim că tipul de păstorit cel mai complex de la români, transhumanţă a fost atestată
documentar încă din secolul al XV-lea. Astfel, un prim document din 1414, citat de Ioan Şandru (1983), şi
un altul din anii 1521—1528, ne relatează despre „knezii" români în Mărginimea Sibiului, care merg să se
învoiască să păsuneze turmele în munţii şi cîmpiile din Muntenia. Tot aşa scrisoarea lui Dem. Gerdey, din
septembrie 1542, ca şi documentele anterior citate, arată apariţia şi dezvoltarea fenomenului.
Transhumanta redusă (iniţială) este semnalată în condiţiile în care turmele oierilor din Culoarul
depresionar Rucăr—Bran rămîn în munţii limitrofi culoarului, iernînd în Subcarpaţi sau în cîmpiile din
tiproptere, deci la distanţe mici de locul- de baştină. Transhumanţă amplă, propriu-zisă, avea loc în situaţia
cînd turmele erau deplasate pentru iernat pînă departe în lunca şi Delta Dunării. Astfel, turmele care vărau
pe faţa munţilor Cocora, Tătaru, Coteanu, Caraiman, Jepii Mari şi Jepii Mici, Mitarca şi Jugureanu, din
bazinul hidrograilc al Ialomiţei, sau în munţii Susai, Zamora, Neamţu şi Turcu din bazinul hidrografic al
Prahovei, alteori chiar în munţii mai îndepărtaţi de la Curbura Carpaţilor, se deplasau pentru iernat tocmai
în Cîmpia Română, lunca şi bălţile Dunării, în Delta Dunării sau Dobrogea, şi nu de puţine ori dincolo de
fruntariile ţării, în Balcani, în Munţii Pindului şi în Crimeea.
Asupra vechimii trecerii turmelor transhumante prin Pasul Bran stă mărturie documentul din anul
1418, prin care erau stabilite norme privind reglementarea trecerii acestora, precum şi obligaţiile oierilor.
Tot în acelasi sens, decretul emis de „Guberniul Transilvaniei" este primul act normativ în legătură cu
„paşapoartele" necesare păstorilor care însoţeau turmele.
Spre deosebire de alte zone (Mărginimea Sibiului), în satele brănene întotdeauna numai bărbaţii au
practicat păstoritul (în special cel transhumant). Documentele privind reglementările fiscale la care erau
supuşi păstorii brăneni devin tot mai numeroase, pe măsură ce se înmulţesc şi plîngerile adresate de brăneni
domnilor munteni pentru a interveni în favoarea lor. De exemplu, un document datat 21 august 1778
consemnează plîngerile păstorilor brăneni şi seceleni împotriva vameşilor de la Rîmnic şi Buzău, care le-au
luat „ ... oile cele alese de prăsilă cu sila şi ni s-au lepădat la un preţ de nimica, numai preţul oilor la
jumătate''. Nu puţine au fost actele, emise de capitala Ţării Româneşti, prin care se stabileau unitar taxele
de intrare, „ierbării şi cornărit" impuse oierilor transilvani, aşa cum glăsuia un sugestiv document din 4
decembrie 1786.
Amploarea fenomenului transhumantei rezultă şi din faptul că în anul 1833 pătrundeau în Ţara
Românească, prin „plaiul Dîmboviţei" de la Rucăr, importante efective de animale, aparţinînd satelor
brănene. Interesant de remarcat este faptul că un document din anul 1832 menţiona existenţa a nu mai puţin
de 87 poteci în zona Branului care, străbătînd Bucegii şi Leaota, ajungeau în plaiurile Dîmboviţei şi
Ialomiţei. Multe dintre aceste poteci erau folosite şi de păstorii brăneni pentru a evita „numerotarea oilor"
şi, implicit, îndatoririle fiscale sau abuzurile unor vameşi.
În secolele XVII—XIX au existat cel puţin şase drumuri principale de transhumanţă, cunoscute
sub denumirea de „drumul oilor", după cum urmează:
— din zona Branului, drumul trecea pe la Rucăr şi Stoeneşti, urmînd valea Dîmboviţei pînă la Tîrgovişte,
apoi spre Ploieşti, Slobozia, Vadu Oii pe Dunăre, ajungînd în Dobrogea şi Delta Dunării;
— din platforma brăneană un alt drum se îndrepta prin culoar pînă la Rucăr, urmînd apoi valea
Dîmboviţei pînă la Bucureşti, de unde se bifurca spre „schelele" de la Călăraşi şi Olteniţa;
— un alt drum pornea din zona musceleană,, de la Rucăr, prin Cîmpulung şi Piteşti către Dunăre, avînd ca
puncte terminus Giurgiu şi Olteniţa;
— din zona Bran un drum străbătea Ţara Bîrsei, ţinuturile covăsnene şi prin Breţcu ajungea la Tîrgu
Ocna, urmînd valea subcarpatică a Trotuşului, traversa apoi rîul Siret, ajungînd la Prut sau coborînd
către Galaţi;
— drumul Nehoiului trecea prin Săcele, ajungea în valea superioară a Buzăului pe care o urma pînă în
Cîmpia Română, spre Brăila şi Bălţile Dunării;
— în sfîrşit, un drum care a apărut mai tîrziu pornea din Bran, urma valea superioară a Prahovei prin
Pasul Predeal, apoi străbătea Subcarpaţii Munteniei şi Cîmpia Română.
Majoritatea acestor „drumuri ale oilor", pornind din Bran, urmau văile principalelor rîuri, pînă la
bălţile şi lunca Dunării.
Transhumanţă în satele muscelene a fost un fenomen de mai mică amploare, datorită existenţei
păşunilor întinse din munţii Leaota şi Iezer şi chiar, de mai departe, din Făgăraş şi Bucegi. La aceasta
contribuia şi .stăpînirea în devălmăşie a păşunilor de către obştile din Rucăr, Dragoslavele şi Stoeneşti. Cu
toate acestea, apar primele „împărţiri ale munţilor" de la l decembrie 1797, care semnifică, în plan social,
ieşirea din devălmăşie, precum şi primele simptome ale destrămării obştiilor săteşti.
Consecinţă a păstoritului transhumant, satele de „ungureni", apărute ca un reflex al revărsărilor de
populaţie din Transilvania în exteriorul edificiului carpatic, în special în arealul subcarpatic, a fost relevată
de numeroşi cercetători, lată ce spunea Emm. de Martonne într-un studiu din 1907: „ ... satele de ungureni
sînt dacă nu în întregime cel puţin în mare parte populate cu transilvăneni. Ungureanul, adică românul din
Transilvania, este adeseori un fost cioban". Satele de „ungureni" de pe valea Dîmboviţei, Slobozia, Piatra şi
Bădeni-Ungureni provin din „iradierea" locuitorilor din Moeciu şi Bran.
Practicarea îndelungată a transhumantei a determinat o anume diviziune a muncii în micile
colectivităţi umane şi în familie, o ierarhie pastorală, în care baciul era figura centrală, iar ceilalţi membri
specializaţi ca sterpari, cîrlănari, miorari, berbecari, mînzari etc. Acumulările materiale îndelungate au
determinat apariţia de mari proprietari, tîrlaşii, care deţineau mii de oi, un număr însemnat de bovine şi
herghelii.
Economia pastorală s-a răsfrînt şi asupra fizionomiei aşezărilor umane din Culoarul depresionar
Rucăr—Bran, a contribuit la menţinerea conştiinţei etnice şi naţionale a unităţii culturale şi istorice a
românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor.

MOBILITATEA FORMELOR DE HABITAT

În anumite perioade istorico s-a constatat o mare mobilitate a formelor de habitat, cînd vetrele de
sat, îndeosebi în secolele XVI—XVIII, fie au „coborît" pe firul văilor, fie an „urcat" prin „roire" pe
versanţi, fluctuaţii impuse de unele necesităţi legate mai ales de economia pastorală.
„Roirea satelor", fenomen istorieo-geografic frecvent în aria carpatică românească, s-a bucurat de
o atenţie deosebită m literatura istorică (N. Iorga, C. C. Giurescu), sociologică (D. Guşti, H. Stahl) şi
geografică (S. Mehedinţi, G. Vâlsan, V. Tufescu, V. Mihăilescu ş.a.) mai ales în perioada interbelică. În
esenţă, fenomenul constă în desprinderea din satul „matcă" a unei părţi din populaţie şi crearea unui sat nou
— satul „roi" —, datorită unor cauze multiple: sporul natural mai ridicat în anumite zone, fărîmiţarea
obştilor moşneneşti, opresiuni sociale, religioase său ele altă natură. Roirea satelor a fost specifică, în
anumite etape istorice, şi unor aşezări din Culoarul depresionar Rucăr—Bran. Deplasările s-au realizat atît
în interiorul culoarului — spre cumpăna de ape sau în lungul văilor, cît şi în regiuni mai îndepărtate — în
Muntenia, Moldova şi chiar Dobrogea.
În anumite documente istorice, roirea este cunoscută sub formula „fuga din sat", fenomen cu
implicaţii diverse. Pentru exemplificarea acestui fenomen, din trecut, alegem satul Rucăr şi parţial
Dragoslavele, deoarece din acest areal, adevărat rezervor demografic, s-au desprins grupuri mari de
populaţie, constituind ulterior „matricea" a numeroase noi aşezări omeneşti.
Către Moldova se evidenţiază două mari etape de migrare. Prima, la începutul secolului al XVII-
lea, menţionată de documentul din 24 aprilie 1621, care relatează „implantarea" rucărenilor şi drago-
slovenilor în Soveja vrînceană, întemeind acolo satele Rucăreni şi Dragosloveni, iar a doua etapă de
migrare, tot către Soveja, a avut loc la începutul secolului al XVIII-lea, consemnată şi de documentul emis
de ispravnicul judeţului Muscel din 10 mai 1710. Astfel, în anul 1880 Rucăreni şi Dragosloveni erau deja
aşezări mari, avînd l 320 şi, respectiv, l 180 locuitori, demonstrînd vigoarea fenomenului. Iată cum prezintă
sovejanul Simion Mehedinţi, întemeietorul geografiei moderne româneşti, acest fapt: „.. . am stăruit acolo
pînă azi. .., am păstrat graiul muntenesc şi portul, şi numele. Pînă azi după trecerea de atîtea veacuri ne
zicem între noi rucărenii şi dragoslovenii, măcar că ocîrmuirea ne zice sovejeni... păstrători de tradiţie."
Satul Caşin a fost întemeiat în vremea lui Vasile Lupu de pribegii veniţi din Rucăr şi
Dragoslavele, care s-au „infiltrat", de asemenea, şi la Hîr-ja şi Bîlea. Satul Răcoasa, tot din Moldova, a
cunoscut infiltraţii ale rucărenilor, atestate documentar din 14 aprilie 1579, care arată că din Rucăr ,,au fost
duşi numiţii preoţi la satul Răcoasa din Moldova". Infiltraţii masive de rucăreni au fost semnalate atît în
ţinutul Putnei, la Borşani şi Coţofeneşti, cît şi în alte sate din jurul localităţii Mărăşeşti.
În Transilvania, rucărenii s-au aşezat în Ţara Bîrsei şi în Ţara Făgăraşului, mînaţi de aceleaşi
greutăţi. Amintim astfel satul Rucăr din Făgăraş, care a fost întemeiat de domnii munteni, stăpînitori ai
domeniilor făgărăşene, cu locuitorii din satele muscelene din culoar, în secolele XVII—XVIII. Despre
stabilirea rucărenilor în „hotarul Branului", iată ce ne relatează un document din 25 aprilie 1695. Este vorba
de o scrisoare trimisă de Constantin Brîncoveanu, domnul Ţării Româneşti, judelui Braşovului, Hannaş
Mancaş, din cârc spicuim: „. .. facem ştire dumitale pentru nişte oameni de la Rucăr şi Dragoslavele, care
au fugit de-a colo şi au venit aici în ţara dumneavoastră, de şed pe hotarul Branului."
„Conscripţia urbarială" din 3 ianuarie 1761, existentă la Arhivele Statului din Braşov, aminteşte de
„jeleri" în satele brănene, veniţi din Ţara Românească (inclusiv din satele muscelene), şi care nu se
deosebeau de iobagii transilvăneni.
În Muntenia, aria infiltraţiilor era deosebit de amplă. Astfel, cătune întregi din fostele sate Dăneşti
şi Negreşti de pe valea Argeşelului, Lereşti de pe valea Rîului Tîrgului, ori Bogăteşti şi Jugur din
apropierea oraşului Cîmpulung proveneau din Rucăr în cea mai mare parte. Pe valea Dîmboviţei
subcarpatice, satele Măneşti-Ungureni şi Drăgăieşti-Ungureni au puternice inflitraţii de rucăreni, ca şi
aşezările din jurul Tîrgoviştei şi mai departe, în Bărăganul ialomiţean şi brăilean, în Dobrogea.
„Roirea" rucărenilor şi dragoslovenilor în interiorul culoarului depresionar a fost determinată de
popularea treptată a spaţiului aferent, remarcîndu-se ascensiunea formelor de habitat spre versanţii munţilor
limitrofi. Puternicele fluxuri de roire stan la originea unor mici aşezări, precum Sătic, pe valea superioară a
Dîmboviţei, Ciocanu, la poalele Pietrei Craiului, Fundăţica, în special cu dragoslovenii, sau Podu
Dîmboviţei, legat şi de funcţia vamală.
Aşadar, roirile au contribuit decisiv la popularea unor spaţii din interiroul şi exteriorul culoarului
depresionar, la valorificarea resurselor carpatice, în urma acestui fenomen închegîndu-se aşezări durabile ai
căror locuitori şi-au păstrat peste veacuri obiceiurile şi datinile străbune.
 OAMENI ŞI LOCURI
“ ... Poartă deschisă între Transilvania şi Ţara Românească, strungă de transhumanţă,
loc de întîlnire al românilor de pretutindeni, aici se vorbeşte o limbă netedă, şlefuită,
curată ca o piatră într-un rîu de munte, o limbă leagăn a celei literare omogenizate."
Maria Banş

ASPECTE DEMOGRAFICE

Străveche poartă carpatică, loc de trecere a locuitorilor aceluiaşi neam, dintr-o parte în alta a
Carpaţilor, Culoarul Rucăr—Bran a fost dintotdeauna o veritabilă „membrană de osmoză" între Ţara
Românească şi Transilvania. În timp ce primele date statistice, datînd din anul 1710, înscrise în aşa-numita
„Conscripţia urbarială", fac consemnarea numerică a populaţiei satelor brănene, pentru satele muscelene
„Catagrafia" din anul 1810 constituie prima sursă de informare. Conform acestor date, satele brănene
aveau, în 1761, un număr de l 095 locuitori, iar aşezările muscelene aveau, într-o înregistrare mai tîrzie, din
1810, l 521 locuitori.
O serie de evenimente nefavorabile, numeroase invazii străine, ciuma din 1770, şi-au pus, rînd pe
rînd, ampreneta asupra evoluţiei numerice a populaţiei. Dealtfel, atît transhumanţă, cît şi roirile frecvente
au dus la micşorarea numărului de locuitori. Dacă în anul 1840 populaţia Culoarului Rucăr—Bran era de
circa 8 400 locuitori, ea reuşeşte să se dubleze la începutul secolului nostru, iar la recensămîntul realizat în
1910 să se înregistreze o populaţie de 18825 locuitori, între anii 1910 şi 1930 populaţia creşte într-un ritm
lent, datorită efectelor primei conflagraţii mondiale ce va afecta şi acest teritoriu românesc. Sînt cunoscute
luptele grele purtate aici pentru apărarea pămîntului strămoşesc şi întregirea neamului, numeroasele jertfe
umane aduse apărării independenţei şi integrităţii patriei.
Se constată, după cel de al doilea război mondial, o creştere a numărului populaţiei; la
recensămîntul din 1977 populaţia Culoarului Rucăr—Bran atingea aproape 30 000 locuitori, înregistrîndu-
se ritmuri demografice mai înalte în satele Stoeneşti, Rucăr, Moeciu şi Bran.
Analiza detaliată a fenomenului geodemografic demonstrează un echilibru firesc între sexe, o
predominare a grupelor tinere, arătînd vigoarea demografică specifică zonelor carpatice. În ciuda unui
trecut istoric zbuciumat, elementul pur românesc reprezenta 99,6% din populaţie şi nu întîmplător acest
spaţiu cu valenţele unui veritabil rezervor demografic se înscrie în „triunghiul de aur" al limbii literare
româneşti: Tîrgovişte—Cîmpulung—Braşov.

Aşezările din Culoarul Rucăr—Bran

Formele de habitat specifice Culoarului Rucăr—Bran reprezintă o adevărată sinteză a factorilor

naturali cu cei istorici şi economici. În mare măsură varietatea formelor de relief a generat o localizare a
vetrelor nu numai complexă dar cît se poate de originală. Astfel, în depresiunile din Culoarul Dîmboviţei,
şi-au mutat vatra localităţile Rucăr, Dragoslavele, Slobozia, Stoeneşti, Bădeni şi Cotenesti, cu tendinţe de
compactizare, datorită unirii nucleelor de habitat sau de ramificare pe văile afluente Dîmboviţei.
Reţeaua de văi, îndeosebi cele adîncite în platforma brăneană, a imprimat aşezărilor o structură
alungită de tip „stradă", cum sînt: Şimon, Moeciu de Sus şi Moeciu de Jos. Relieful carstic, precum şi
plaiurile netede dominate de măgurile calcaroase şi-au pus şi ele amprenta în fizionomia multor aşezări din
culoar. Astfel, localităţile Fundata, Fundăţica, Şirnea, Peştera şi Măgura au o structură risipită —
polinucleară.
Dacă majoritatea aşezărilor ajung pînă la 800 m altitudine, întîlnim totuşi opt localităţi distribuite
între 800 şi l 000 m, precum şi patru aşezări şi anume Fundata, Fundăţica, Şirnea şi Peştera aflate la o
altitudine de peste l 000 m, reprezentînd adevărate recorduri de înălţime pentru Carpaţii Meridionali.
Aceste aşezări concentrate în nuclee, de-a lungul văilor şi în mici bazinete depresionare, sau
risipite pe „gîlmele" calcaroase şi pe versanţii înalţi, sprijinind parcă linia orizontului carpatic, confirmă
peste veacuri şi afirmaţia istoricului antic L. Annae-us Florus care scria, în lucrarea „O scurtă istorie a
războaielor Romei" că „dacii trăiesc lipiţi de munţii lor" (daci montibus inhaerent), demonstrînd
comuniunea dintre poporul român şi spaţiul său geografic (M. Popescu Spincni „România în izvoare
geografice şi cartografice", 1978).
Pitorescul aşezărilor este generat de gospodăriile locuitorilor frumos rînduite şi durate din piatră şi
lemn, cu dragoste şi suflet, împrumutînd ceva din armonia şi monumentalitatea peisajului. „Gospodăria,
casa ţărănească, scria R. Vuia în 1938, au fost martorele vieţii familiale şi economice a societăţii rurale.
Fiecare gospodărie este un mic muzeu, fiecare denumire este o dovadă a evoluţiei şi civilizaţiei poporului
român."
Evoluţia multimilenară a vetrelor de aşezări a determinat o adaptare activă la condiţiile de mediu
şi la apariţia satului de tip muscelean şi de tip brănean. Dacă satul muscelean prezintă un anumit specific,
cu casele de un alb imaculat, o arhitectură proprie în care se detaşează sala înaltă sprijinită pe stîlpi de lemn
frumos lucraţi, în satul brănean, cu casele mai strîns unite între ele, se observă nota de influenţă
transilvăneană. Aceste tipuri distincte se interferează, într-o originală sinteză, în aşezările înalte de la Şirnea
şi Fundata, demonstrînd via circulaţie existentă aici din timpuri străvechi.
Din mulţimea formelor de habitat, prezentăm cîteva tipuri de gospodării, expresie a unei economii
predominant pastorale.
Gospodăria cu ocol întărit constituie, fără îndoială, o bună adaptare a habitatului uman la condiţiile
specifice economiei agropastorale brănene. Avînd o formă poligonală (între cinci şi şapte laturi),
gospodăria cu ocol întărit reprezintă un ansamblu deosebit de armonios, o culme a arhitecturii populare
româneşti, în care funcţionalitatea întregului se îmbină în chip fericit cu cerinţele economiei rurale. întregul
ansamblu este alcătuit din casa propriuzisă, grajduri, ficrbătoarc, adăposturi pentru furaje şi unelte. Curtea
interioară este adesea pietruită. Gospodăria cu ocol întărit este o veritabilă cetate ţărănească din piatră şi
lemn, cu o remarcabilă acurateţe arhitectonică, specific românească, în care meşterii anonimi au găsit
soluţii tehnice ingenioase în asigurarea trăinicie! construcţiei.
În anumite condiţii, nucleul acestor gospodării a constituit vatra iniţială a unor aşezări umane
permanente, contribuind la ascensiunea habitatului uman la peste l 000 m altitudine (Fundata, Şirnea,
Fundaţiei!, Valea Urdii).
Casa colibaşilor brăileni, datînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi dispărută astăzi aproape în
totalitate, era compusă din două pînă la trei camere (tindă, căsuţă şi casa mare). Construită din lemn, pe o
temelie de piatră, această gospodărie a fost mult răspîndită în trecut, remarcîndu-se prin simplitate,
sobrietate şi funcţionalitate.
Casa de tip muscelean se caracterizează printr-o armonioasă îmbinare arhitectonică a volumelor.
În construirea ei se foloseşte piatra, la temelie, şi lemnul inclusiv pentru acoperiş. Specificul constă atît în
apariţia sălii deschise, sprijinită pe stîlpi frumos ornaţi cu motive populare diferite, aşezată pe o largă
pivniţă (cămara de iarnă), cît şi în dispunerea camerelor.
Asemenea locuinţe, în construcţia cărora se foloseşte, mai mult lemnul, întîlnim la Rucăr,
Dragoslavele, Dîmbovicioara, Sătic şi chiar la Fundata.
În ceea ce priveşte aşezările temporare, ele reprezintă adevărata adaptare activă a amenajărilor
pastorale, forestiere, hidrotehnice la condiţiile specifice spaţiului limitrof din munţi (Leaota, Bucegi, Iezer-
Păpusa, Piatra Craiului).
Amenajările pastorale constituie cele mai vechi forme de habitat, cu utilizare temporară din
Culoarul depresionar Rucăr—Bran, ca reflex al apariţiei şi dezvoltării păstoritului, pe baza unor întinse şi
bogate păşuni şi fîneţe alpine. Habitatul pastoral reprezentat de stîne, sălaşe, odăi, colibe este cuprins între
800 şi 2 100 m altitudine, cu cca mai mare frecvenţă între l 400 şi l 800 m.
Dintre toate amenajările pastorale stînele şi grajdurile sînt cele mai frecvente forme de habitat
pastoral. Dacă stînele depăşesc frecvent 2 000 m, grajdurile sînt situate pînă la l 500—l 600 m. Stîna, cu
variantele sale tradiţionale, avînd două sau trei încăperi, se întîlneşte practic în tot culoarul depresionar.
Deşi între stîna brăneană şi cea musceleană există unele deosebiri, rezultate mai ales din numărul şi
organizarea încăperilor, ele prezintă totuşi multe trăsături comune determinate de folosirea aceloraşi
materiale de construcţie. De regulă lespezi de calcar şi gresie pentru fundaţie, bîrne de brad încheiate în
coadă de rîndunică, pentru pereţi, şi sită sau şindrilă pentru acoperiş. Ele folosesc vechi vetre, adesea
seculare, situate în locuri adăpostite, ferite de vînt şi cu expoziţie sudică, în preajma pădurilor şi izvoarelor.
Asocierea mai multor stîne, dezvoltarea potecilor şi drumurilor, defrişările masive, extinderea
pajiştilor secundare au constituit premise fundamentale în apariţia unor cătune şi sate, precum Fundă-ţica,
Şirnea, Ciocanu, Valea Urdii etc. În ansamblu, majoritatea stînelor se întind îndeosebi în sectorul central şi
nordic al culoarului, unde s-a practicat intens oieritul, în timp ce în compartimentul muscelean alături de
stîne se întîlnesc şi grajdurile pentru creşterea, în special, a bovinelor.
Grajdul trebuie privit ca o amenajare pastorală complexă, legată mai ales de valorificarea pe loc a
resurselor furajere şi nu în mod simplist, ca un modest adăpost pentru animale. Apărute în apropierea
aşezărilor din Culoarul Dîmboviţei, ele înregistrează o frecvenţă deosebită între 1000 şi l 600 m altitudine.
În jurul lor se cultivă mici suprafeţe cu plante furajere şi legume. Legată de prezenţa acestor amenajări
temporare, diviziunea muncii a făcut ca o parte din membrii familiei, îndeosebi cei vîrstnici, mai rar tinerii
căsătoriţi, să-şi petreacă cea mai mare parte din timp departe de sat, clupă un calendar arhaic încă din
vremea dacilor. În multe împrejurări, concentrarea grajdurilor a dus la apariţia de cătune şi ulterior a satelor
(Valea Caselor, Suseni, Ciocanu, Sătic şi parţial Şirnea. Fundăţica etc.).

INSTALAŢIILE DE TEHNICĂ POPULARĂ

Pricepuţi meşteri, locuitorii Culoarului Rucăr—Bran au folosit forţa rîurilor de munte repezi cu
debit bogat, construind instalaţii simple dar ingenioase pentru a-şi uşura munca şi viaţa. Prelucrarea lînii
necesită amenajări simple, dar eficace: piva cu ciocane ori dîrsta cu vîltoare. Şi astăzi se mai poate admira
la Rucăr, de pildă, piva cu ciocane, care bate sumanele în clipocitul apelor Dîmboviţei, aievea ca în urmă
cu multe veacuri. Prelucrarea lemnului, o mare bogăţie a acestor locuri, a determinat amenajarea joagărelor
pentru confecţionarea cherestelei.
Majoritatea acestor instalaţii erau situate pe Dîmboviţa şi principalii săi afluenţi (Dîmbovicioara,
Rîuşorul, Cheia, Ghimbavul), dar şi pe rîurile Turcu, Şimon şi Sbîrcioara, în apropierea aşezărilor umane.
Morile de apă, folosite pentru măcinatul cerealelor, aveau o mare frecvenţă atît pe Dîmboviţa, cît
şi pe Rîul Turcului. Cel mai vechi document istoric referitor la existenţa morilor în zona brăneană, datat 13
aprilie 1460, aminteşte de taxele percepute de Castelul Bran asupra morăritului (proventus molerum).
Pivele şi dîrstele, necesare prelucrării lînii şi a ţesăturilor, beneficiază tot de energia hidraulică. În
zona brăneană erau menţionate la l mai 1830, 8 dîrste şi 11 pive, iar la Rucăr, în 1863, 6 dîrste şi 4 pive.
Desigur că densitatea acestora a fost în strînsă legătură cu dezvoltarea păstoritului, iar scăderea
considerabilă a numărului acestora se datoreşte tehnicilor moderne de prelucrare industrială.
Din puţinele exemplare rămase se pot încă vizita cele două pive de la Rucăr, una la Moeciu şi alta
la Dîmbovicioara, în afara pivei de la secţia etnografică din incinta Castelului Bran. Joagărele, destinate
confecţionării cherestelei, au cunoscut, începînd cu secolul al XIX-lea, o mare afluenţă. În zona brăneană
erau 14 astfel de instalaţii la Moeciu de Sus, Şimon şi Şirnea şi mult mai numeroase în lungul Dîmboviţei,
la Rucăr (18), Dragoslavele (12), Stoeneşti (9) şi Dîmbovicioara (6). Desigur, dezvoltarea prelucrării
lemnului (fabricile de cherestea de la Rucăr, Dragoslavele şi Stoeneşti) a determinat scăderea pînă la
dispariţia totală a acestor instalaţii. Ele rămîn însă importante pentru modalităţile ingenioase folosite de
tehnica populară.

PORTUL POPULAR

Îmbinînd utilitatea cu estetica, costumul popular, în variantele sale muscelean şi brănean, a evoluat
lent, influenţîndu-so reciproc şi caracterizîndu-se printr-o anumită specificitate, unitate stilistică şi armonie.
În acelaşi timp, Culoarul Rucăr—Bran fiind o regiune de vie circulaţie carpatică, se resimt în bogăţia şi
frumuseţea portului popular influenţe din Ţara Românească şi Transilvania.
Epoca de maximă înflorire a portului popular oste considerată a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea şi pînă în primele decenii ale secolului nostru.
Majoritatea pieselor costumului popular erau lucrate în gospodărie, din materiale produse în cadrul
economiei de tip autarhic, rural. Rolul femeii era primordial în confecţionarea costumelor populare. De-a
lungul veacurilor, noile materiale — bumbacul, borangicul, firul metalic — şi tehnicile noi de lucru s-au
perfecţionat, determinînd desigur o îmbogăţire în expresivitate, culoare şi utilitate.
Studiile de specialitate arată diferenţieri clare între portul popular brănean şi cel muscelean, între
cel al bărbaţilor şi cel al femeilor, între portul de sărbătoare şi cel obişnuit, precum şi interferenţele stilistice
între zonele etnografice Muscel şi Bran.
„Portul popular din zona Branului, înrudit cu cel al zonelor învecinate — Muscel şi Dîmboviţa —,
seria Titus Haşdeu în 1979, relevă unele trăsături specifice, explicabile pe de o parte prin natura ocupaţiilor,
iar pe de alta prin asimilarea şi redarea în forme locale a unor elemente de fond transilvănean. Diferenţierile
portului pe bază de vîrstă, sex, anotimp, condiţii sociale, au dus la o creaţie populară deosebit de interesantă
prin varietatea pieselor componente ale costumului, bogăţia coloristică şi ornamentală. Din piesele
costumului femeiesc se remarcă iile cusute sau alese cu lînă şi bumbac în tonuri de roşu şi negru cu fire
aurii şi argintii, fota largă cu pulpane în vârgi, încreţită la spate, ştergarul de cap din bumbac sau borangic,
lăibărica de catifea neagră.
Costumul bărbătesc este mai redus ca număr de piese. Cămaşa largă din pînză de în sau bumbac,
cioarecii şi lăibăricele lucrate din zeghii, pieptare, cojocele, căciulile şi gluga definesc structura portului
păstoresc deosebit de bine păstrat în toată zona.
Aşadar, datorită varietăţii, cromaticii şi terminologiei pieselor componente, portul popular brănean
reprezintă o valoroasă creaţie, evidenţiind deopotrivă moştenirea arhaică autohtonă dar şi legăturile
permanente între românii situaţi de o parte şi de alta a Carpaţilor. Portul popular muscelean, imortalizat în
cunoscute tablouri de neîntrecuţi meşteri ai penelului românesc, N. Grigorescu şi Carol Popp de Szathmary,
îl întîlnim şi astăzi în aşezările situate în Culoarul Dîmboviţei. Frumuseţea acestui port constă mai întîi în
culorile vii şi alese, modelele de un rafinament deosebit, cu motive cel mai adesea florale sau geometrice.
Portul femeilor este neîntrecut, maramele din borangic, iile frumos lucrate şi bogate, salbele strălucitoare
pun în evidenţă frumuseţea naturală a acestor harnice şi măiestre purtătoare de har, care ţes adevărate
poeme în culori, dar ştiu a face treburi bărbăteşti, obişnuite să ducă greul gospodăriei în lipsa bărbaţilor
mereu plecaţi cu treburi la munte ori la pădure.
Şi aici există diferenţieri în costumul femeilor, pe vîrste, socială sau civilă, ca şi între „straiele" de
sărbătoare şi cele obişnuite, iar valoarea sa indiscutabilă demonstrează, peste secole, gustul pentru frumos
al locuitorilor acestor plaiuri mioritice.
Desigur, şi alte manifestări ale creaţiei populare ca ceramica, cojocăritul, încondeiatul ouălor, ori
manifestări de mare amploare, precum „nedeia de la Fundata", care se desfăşoară în prima duminică a lunii
iulie, „răvăşitul oilor" sau „împărţitul munţilor” (obiceiuri legate de economia pastorală ancestrală),
constituie elemente de mare atracţie turistică.
La acestea adăugăm numeroasele obiceiuri, tradiţii, bogăţia şi expresivitatea creaţiilor folclorice,
nunţile rucărene şi brănene ş.a., pentru a avea o sumară privire a vieţii spirituale populare, perpetuată peste
secole, simbol al civilizaţiei populare carpatice româneşti, permanente resurse de dezvoltare a turismului în
Culoarul Rucăr—Bran.
Bogăţia şi originalitatea zonelor etnografice muscelene şi brănene în toate manifestările geniului
popular, de la construcţia de locuinţe, unelte şi mobilier, pînă la producţiile folclorice de o mare
sensibilitate şi sinceritate, demonstrează milenarele rădăcini ale civilizaţiei carpatice româneşti.

TOPONIMIA

În descifrarea „personalităţii" geografice a Culoarului Rucăr—Bran, toponimia ne ajută să

înţelegem evoluţia aşezărilor, vechile îndeletniciri şi evenimente istorice mai importante care s-au derulat
de-a lungul vremurilor.
Astfel, poziţia geografică a vetrei satului îşi găseşte reflectarea în numele unor sate. Aşezări ca
Valea Caselor, Moeciu, Şimon s.a. situate pe văi au dat rîurilor respective denumirea omonimă. Alte forme
de habitat, folosind pentru vatra lor dealuri şi măguri, au împrumutat numele de la topicele respective:
Piatra, Măgura, Preduleţ, în timp ce relieful carstic se răsfrînge prin nume sugestive de Cheia, Peştera,
Sohodol s.a.
Relieful de platformă puternic fragmentat, poziţia vetrei satului în raport cu masivele montane
limitrofe determină o dispersie accentuată a gospodăriilor, iar toponimul „Fundata" semnifică un loc îngust,
periculos, înfundat între munţi.
Numele aşezării Bran provine de la slavonul brana=poartă, loc de acces şi poartă a culoarului
depresionar dinspre Depresiunea Braşov. Dealtfel, fostul cătun Poarta a fost integrat acestei localităţi ca
urmare a dezvoltării şi contopirii nucleelor respective.
Multe aşezări împrumută numele de la eroul eponim, întemeietorul presupus — mai mult legendar
— al acestor sate. Exemplificăm cu sate din compartimentul muscelean: Dragoslav-Dragoslavele, Stoian-
Stoencşti (probabil un căpitan devotat al lui Mihai Viteazul), Cotea-Coteneşti, Badea-Bădeni etc. Desigur,
aceste toponime trebuie înţelese în legătură cu stăpînirea în devălmăşie a pămînturilor din timpuri străvechi.
Importanţa drumului transcarpatic apare şi în numele satelor Podu Dîmboviţei (loc de traversare a
Dîmboviţei) şi Drumul Carului (carul fiind secole de-a rîndul principalul mijloc de transport).
Roirile populaţiei se regăsesc în numeroase diminutive: Fundata-Fundăţica, Rucăr-Rucăreni, Dra-
goslavele-Dragosloveni s.a. Evoluţia toponimului Rucăr, de la forma latină Ruffa arbor, la cele germanice,
Rudbon, Rothbaun. Ruckendorf şi pînă la formele vechi româneşti Rucălu şi Rucal, exprimă în fapt
evoluţia acestei străvechi aşezări, cît şi diferitele moduri de transcriere în documentele istorice şi
cartografice.
Evoluţia istorică, marcată de mari frămîntări, năvălirea popoarelor migratoare, colonizarea saşilor,
luptele pentru neatîrnare se reflectă fidel în denumirea unor forme de relief, precum Plaiul Turcilor, Dealul
Sasului, Movila Neamţului sau în denumirea apelor: Rîul Turcului, Valea Turcului, Izvorul Nemţoaicelor.
O atenţie deosebită i se acordă topicului „posada" — localizată de unii cercetători între Rucăr şi Podu
Dîmboviţei la Pleşa Posadei — cu înţelesul de loc îngust, periculos, greu de străbătut, unde s-ar fi
desfăşurat celebra bătălie din 1330 dintre trufaşii oşteni unguri şi bravii apărători ai Ţării Româneşti.
Economia tradiţională pastorală a determinat apariţia unor toponime legato de amenajările
temporare ale acestei activităţi (Dealul Stînci, Munţii Stînelor, Stînişoara, Dealul Hodăii, Odaia), de numele
animalelor (Valea Mielului, Dealul Boilor, Văcăria) sau de obţinerea produselor animaliere (Valea Zerului,
Dealul Jintiţei, Căşerie (cartier al Rucărului).
Activităţile de despădurire sînt prezente în toponime indicînd modul de obţinere prin incendiere
(Arsura, Bradu Ars, Arşiţa, situate în platforma brăneană) sau prin doborîre (Curătura, Cureasca, Dealul
Curăturii).
Pulsaţia vieţii economice, întreţinută, controlată şi dezvoltată în culoarul depresionar s-a reflectat
şi în numele drumurilor care satisfăceau diversele activităţi — „drumul oilor", „drumul caşului", „drumul
cailor", „drumul varului" sau „drumul bradului". Adesea chiar şi instalaţiile de tehnică ţărănească şi-au
lăsat amintirea în topică, precum Colţul Morii, Valea Morilor, La Dîrste, La Joagăre, Valea Pivelor,
Dîrstaru, Moraru, Pivaru.
Urmărind această „haină a toponimelor" reuşim să deschidem noi porţi în cunoaşterea trecutului
istoric al aşezărilor şi ocupaţiilor oamenilor din Culoarul Rucăr—Bran.
 TURISMUL
„ ... Natura te copleşeşte prin puterea zămislirii de viaţă şi forme."
I. Simionescu

Prin particularităţile sale geografice, culoarul depresionar Rucăr—Bran, străbătut de drumul

transcarpatic al Branului, a avut un rol deosebit în facilitatea legăturilor dintre provinciile româneşti situate
de o parte şi de alta a Carpaţilor, unind vechile capitale Cîmpulung şi Tîrgovişte de cetatea Braşovului.
Poate nicăieri ca aici, amplificarea în timp a funcţiilor drumului Branului nu a determinat o dezvoltare atît
de intensă a vechilor aşezări, favorizate din plin de adăpostul muntelui şi pădurii, beneficiind de darurile cu
care natura generoasă a înzestrat aceste locuri. Pentru drumeţul plecat cu dorinţa de a „evada" din mediul
citadin şi a regăsi liniştea tulburătoare de la poalele munţilor sau pe culmi îndepărtate, aşezările din
Culoarul Rucăr—Bran, răsfăţate de culorile pastelate ale peisajului montan, te întîmpină oricînd, oferind
posibilităţi deosebite în practicarea unui turism de tranzit sau staţionar.
În acelaşi timp, din pitoreştile aşezări ale culoarului putem pătrunde spre munţii Leaota, Bucegir
lezcr-Păpuşa şi Piatra Craiului, atunci cînd poteca muntelui te cheamă spre înălţimi, pe sub vîrfuri de
cetină, pentru a asculta susurul izvoarelor ori tumultul pîraielor şi cascadelor, său a scruta orizontul pînă la
mari depărtări.

ZONELE TURISTICE

Delimitarea principalelor zone turistice rezultă din îmbinarea mai multor criterii ca:
individualitatea spaţială, specificitatea fenomenelor turistice şi perspectiva exploatării turistice integrale în
condiţii de rentabilitate economică.
Zona turistică Bran se suprapune sub aspect geografic platformei brănene, acelor plaiuri dulci ca
un cîntec, situate între abruptul Bucegilor şi creasta Pietrei Craiului, avînd ca centru polarizator Branul,
poartă larg deschisă de pătrundere în culoar dinspre Depresiunea Braşov.
Principalul obiectiv îl constituie Castelul Bran, depozit de istorie, tradiţie şi legendă, devenit
simbol al acestor meleaguri româneşti. În incintă se află Muzeul etnografic, o fereastră larg deschisă spre
civilizaţia rurală carpatică, ce reuneşte cele mai semnificative forme de habitat, instalaţii de tehnică
ţărănească, costume populare, ceramică.
Formele carstice din complexul Măgura—Peştera—Şirnea se constituie în obiective turistice
naturale remarcabile. Posibilităţi variate de petrecere a vacanţelor oferă numeroasele trasee turistice spre
munţii Piatra Craiului şi Bucegi. Frumuseţea aşezărilor brănene risipite pe culmi ori pe văi, alături de
originalitatea portului popular şi a folclorului completează în mod fericit cadrul de manifestare a turismului.
Zona turistică Podu Dîmboviţei se suprapune în parte teritoriului ocupat de localităţile Podu Dîmboviţei şi
Dîmbovicioara. Nota caracteristică este dată de poziţia sa centrală în culoar, putînd fi considerată o
adevărată „placă turnantă" pentru drumurile şi potecile turistice, de aici răsfirîndu-se atît drumurile care
urmăresc Culoarul Rucăr—Bran, cît şi cele care însoţesc, spre obîrşii, văile Dîmboviţei, Dîmbovicioarei şi
Cheii. Această zonă turistică este înzestrată cu cel mai spectaculos relief carstic. Stau aici sculptate de
natură numeroasele chei de pe văile Dîmboviţei (Plaiul Mare, Cheile Mari), Dîmbovicioarei (Brusturet şi
Dîmbovicioara), Crovului, Rudăriţei şi a altor afluenţi. Lumea fascinantă a peşterilor de la Dîmbovicioara,
Urşilor, Uluce etc., alături de celelalte forme carstice au contribuit la înscrierea zonei printre cele mai
vizitate din Carpaţii Meridionali. Poziţia geografică deosebit de avantajoasă, între munţii Leaota, Bucegi şi
Piatra Craiuiui, oferă posibilităţi variate în alegerea traseelor de vacanţă sau în ascensiunile alpine.
Aşezările, mulate după relief, fie însoţesc valea din ce în ce mai îngustă a Dîmbovicioarei pînă în
apropierea cheilor de la Brusturet, fie se caţără ameţitor pe versanţii munţilor. Complexul turistic de la
Brusturet şi mai ales cel de la Dealul Sasului (186 locuri cazare) susţin întregul flux turistic în timpul
anului, îndeosebi în sezonul estival.
Sub raport istoric, zona turistică Podu Dîmboviţei păstrează mărturii paleoistorice şi stratigrafică
în Peştera Urşilor, alături de ruinele cetăţii de la Oraţia sau fostul punct vamal din vremelnica şi nedreapta
vamă carpatică, situat nu departe de ramificaţia Drumului Dîmbovicioarei, din DN 73. Zona turistică
Muscel cuprinde Culoarul Dîmboviţei şi localităţile Rucăr, Dragoslavele şi Stoeneşti, avînd drept centru
polarizator Rucărul.
 Aflată în zona de influenţă urbană a oraşului Cîmpulung şi beneficiind de o poziţie geografică
deosebit de avantajoasă, zona musceleană prezintă valori turistice indiscutabile. Astfel, sub aspect istoric,
se remarcă castrul roman de la Scărişoara— Rucăr, complexul de cetăţi de la Cetăţuia, punctele vamale de
la Dragoslavele şi Rucăr, locul de adunare al taberei lui Mihai Viteazul de la Stoeneşti („plaiul lui Mihai"),
de pe platoul Mălăistea, ori monumentul de la Mateiaş, toate aşezate într-un peisaj dominat de masivele
Leaota şi Iezer, dar şi, de varietatea reliefului — cheile Ghimbavului, Cheiţei, cheile de la Cetăţuia s.a.
Turistul are posibilităţi multiple de ascensiune în Leaota, Iezer-Păpusa sau pe Dealul Crucii,
excelent punct pentru un tur de orizont. Arhitectura musceleană, casa tipică cu pridvor văruită în alb, alături
de amenajările tehnice tradiţionale, pive, joagăre, precum şi portul popular sau obiceiurile specifice
constituie de asemenea atracţii turistice evidente. Posibilităţile de cazare sînt oferite de hanul Rucăr (42
locuri.)
De la Podu Dîmboviţei putem vizita şi zona turistică Tămaş—Otic (corespunzătoare culoarelor
secundare ale Dîmboviţei superioare), strîns legată economic şi turistic de Culoarul depresionar Rucăr—
Bran.
Zona turistică Tămaş—Otic corespunde arealului economic al localităţii Rucăr, axat în principal
pe valea Dîmboviţei şi cea a Rîuşorului, caracterizat prin alternanţa peisajului carstic cu cel dezvoltat pe
conglomerate şi roci cristaline ce demonstrează varietatea formelor de relief. Singura localitate este Sătic,
situata în amonte de Cheile Plaiului Mare, în rest predominînd habitatul cu utilizare temporară (pastoral),
forestier, cinegetic, baza de şantier (Pecineagu), care pot oferi deosebite posibilităţi de practicare a
turismului în zonă. Peisajul natural este întregit de traseele montane angajate în ascensiunea munţilor Piatra
Craiului, Ţaga, Făgăraş şi Iezer-Păpuşa, existînd şi posibilitatea practictoii sporturilor legate de vînat sau
pescuit.

CĂI ŞI LOCALITĂŢI DE ACCES

Pătrunderea în Culoarul Rucăr—Bran este facilitată de căile ferate care ajung pînă în apropierea
culoarului, dar mai ales de reţeaua de căi rutiere modernizate sau nemodernizate. În cazul optării pentru
transportul feroviar pot fi folosite următoarele staţii:
Argeşel (Mateiaş), staţie terminus pe linia C.F. 105 (Goleşti — Cîmpulung — Argeşel). Este legătura
feroviară cea mai apropiată de culoar, de la această staţie pînă la Dragoslavele sînt doar 7 km;
Tîrgovişte, staţie pe linia C.F. 104 (Bucureşti Nord — Pietroşiţa). Din Tîrgovişte se pot folosi autobuzele
I.T.A. pe direcţia Tîrgovişte — Cîmpulung;
Zărneşti, staţie terminus pe linia C.F. 203 (Braşov — Zărneşti). De aici putem continua călătoria cu
autobuzele I.T.A. pe direcţia Zărneşti — Bran sau Braşov — Zărneşti — Bran;
Rîşnov, staţie pe linia C.F. 203 (Braşov—Zărneşti), de unde folosim autobuzele pe direcţia Braşov —
Rîşnov — Bran.
Căile rutiere pătrund în interiorul Culoarului Rucăr—Bran, ele aparţinînd categoriilor de drumuri
naţionale, judeţene şi comunale.
Cîmpulung—Dragoslavele—Rucăr—Bran (DN 73) are 74 km lungime şi este complet modernizat,
reprezentînd de fapt vechiul drum transcarpatic al Branului, din care se desprind numeroase şosele judeţene
şi comunale către toate aşezările şi obiectivele turistice din culoar;
Tîrgovişte—Voineşti—Stoeneşti—Valea Mare-Pravăţ (DN 72 A) are o lungime de 74 km şi este
modernizat din anul 1969. Reprezintă drumul ele acces principal care pătrunde în culoar pe la Stoeneşti, de
unde se desprinde şi drumul judeţean Stoeneşti — Dragoslavele. DN 72A se racordează în localitatea Valea
Mare-Pravăţ (lîngă Combinatul de lianţi de la Mateiaş) cu drumul naţional Cîmpulung —Bran (DN 73);
Predeal—Rîşnov (DN 73A) derivă din E 15 (Bucureşti — Braşov) a cărui bifurcaţie are loc la Predeal. DN
73A se racordează apoi la Rîşnov cu DN 73 (Piteşti — Cîmpulung — Braşov).
Stoeneşti—Dragoslavele, cu o lungime de 8 km, este parţial modernizat, favorabil circulaţiei auto şi
scurtează cu 20 km accesul spre culoar prin DN 72 A şi apoi DN 73.
Podu Dîmboviţei—Sătic—Pecineagu, cu o lungime de 21 km, însoţeşte valea superioară a Dîmboviţei.
Este un drum bine întreţinut, deşi nemodernizat, practicabil în tot timpul anului. Acest drum facilitează
accesul în culoarele Tămaş şi Otic, precum şi pătrunderea spre munţii Iezer-Păpuşa, Piatra Craiului, Ţaga şi
Făgăraş.
Podu Dîmboviţei—Dîmbovicioara—Brusturet are 15 km lungime, modernizat parţial în satul
Dîmbovicioara, bine întreţinut, accesibil mijloacelor auto cu menţiunea că în perioada noiembrie — aprilie
drumul este dificil, iar sectorul Dîmbovicioara — Brusturet iarna este impracticabil, dealtfel cabana
Brusturet este închisă în acest sezon.
Drumul comunal Fundata—Şirnea (5 km) se desprinde din DN 73 (în apropierea popasului turistic
Şirnea), accesibil aproape tot timpul anului, este bine întreţinut şi reprezintă calea de acces spre pitoreasca
localitate turistică Şirnea, precum şi spre creasta Pietrei Craiului.
Drumul comunal Fundata—Fundăţica (3 km) se desprinde tot din DN 73, în centrul comunei Fundata.
Este unul dintre cele mai înalte drumuri auto din Carpaţii Meridionali. Iarna este dificil de parcurs. Drumul
comunal Moeciu—Fundăţica (8 km) se bifurcă din centrul comunei Moeciu, desprinzîndu-se din DN 73 şi
urmăreşte îndeaproape valea Moeciului spre amonte. Dificil de străbătut iarna, îndeosebi sectorul Moeciu
de Sus — Fundăţica.
Drumul comunal Bran-Măgura (6 km), nemodernizat, bine întreţinut, permite accesul în Platforma Bran şi
apropierea de cheile Prăpastiei din Munţii Piatra Craiului.
Automobiliştii pot folosi staţiile PECO de la Tîrgovişte, Cîmpulung, Rîşnov şi Braşov.

UNITĂŢI DE CAZARE

Popasul turistic Mateiaş, situat pe DN 73 (Cîmpulung — Braşov) în incinta Mausoleului

Mateiaş, posedă 30 locuri de cazare în căsuţe şi restaurant. Prin poziţia sa geografică, popasul este şi un
punct de belvedere. Valea Dîmboviţei apare, de la această înălţime, ca o şuviţă de beteală pe care se înşiruie
sale mari şi frumoase, precum şi valea Argeşelului, cu aşezările ei pitoreşti, dominată de impunătoarea
construcţie a Combinatului de lianţi şi azbociment din apropiere. Livezi bogate se caţără pe dealurile
Măţăului, pînă la aproape l 000 m, încărcate de rodul fructelor. În depărtare se conturează panorama
oraşului subcarpatic Cîmpulung.
Aici se poate vizita Mausoleul Mateiaş, care păstrează pentru eternitate memoria bravilor şi
anonimilor bărbaţi căzuţi pe cîmpul de onoare în lupta pentru întregirea neamului.
Hanul turistic Rucăr, din centrul comunei Rucăr, este situat la o altitudine de 700 m, are o
capacitate de cazare de 42 locuri, cu funcţionare în tot timpul anului, şi constituie un bun loc de popas. De
pe Dealul Crucii avem posibilitatea să cuprindem imaginea aşezării, a Cheilor Dîmboviţei, dintre Podu
Dîmboviţei şi Rucăr, precum şi crestele Bucegilor sau ale Iezerului pierdute în nori. Din Rucăr se pot face
interesante excursii spre şi în munţii din jur, pe Valea lui Ecle, pe valea Rîuşorului, pe valea Ghimbavului
sau în Munţii Tămaşului. Arhitectura locală, portul popular, tezaurul folcloric constituie permanente atracţii
turistice la Rucăr şi în împrejurimi.
Popasul turistic Peştera Dîmbovicioarei, situat pe drumul judeţean Podu Dîmboviţei —
Brusturet, la intrarea în Peştera Dîmbovicioarei, este un loc ideal de popas după vizitarea peşterii. O
construcţie rustică, ridicată lîngă apa Dîmbovicioarei, ne întîmpină cu ospitalitate. Popasul este deschis
între lunile mai şi octombrie, dar nu dispune de locuri de cazare.
Complexul turistic Brusturet, construit în bazinetul depresionar cu acelasi nume, la poalele
Muntelui Galbena, la circa l 050 m altitudine, beneficiază de un pitoresc decor montan. Complexul dispune
de 83 locuri de cazare, majoritatea în căsuţe, cu confort ridicat. Este alimentat cu energie electrică produsă
de un grup propriu. La restaurantul complexului, amenajat rustic, prin folosirea unor elemente specifice —
scoarţă de stejar şi trunchiuri de copaci, precum şi diverse trofee cinegetice —, pot lua masa 200 de
vizitatori, într-o ambianţă plăcută. Prin frumuseţea cadrului natural, Complexul turistic Brusturet este nu
numai un minunat loc ele popas — între lunile mai şi octombrie —, ci şi un punct de unde se pot organiza
excursii în Munţii Piatra Craiului (cabana Curmătura), spre satele brănene Ciocanu şi Şirnea sau spre valea
Dîmboviţei, în Munţii Tămaşului.
Hanul Piatra Craiului, situat pe DN 73 (Cîmpulung — Braşov), cu o largă privelişte spre
Masivul Piatra Craiului, dispune de 125 locuri de cazare, dintre care 20 în. căsuţe. Hanul se află la
altitudinea de l 050 m şi la 16 km de Rucăr, spre Fundata.
Bucurîndu-se de un frumos renume în circuitul turistic brănean, unitatea funcţionează permanent.
De aici se pot organiza drumeţii în Piatra Craiului şi Bucegi, precum şi excursii în satele apropiate.
Popasul turistic Şirnea, aflat tot pe DN 73 (Cîmpulung — Braşov), la intersecţia cu drumul
judeţean (localitatea Drumu Carului — Şirnea) este deschis tot timpul anului. Nu dispune de locuri de
cazare, ci constituie doar un punct de aprovizionare, prin restaurantul amenajat în incinta lui. Poate fi
folosit ca loc de campare avînd o privelişte de o rară frumuseţe spre creasta Pietrei Craiului şi Masivul
Bucegi. Pe drumul bine întreţinut, la numai cîţiva kilometri, se poate ajunge în satul Şirnea, una dintre cele
mai pitoreşti aşezări din zonă, unde există posibilităţi de cazare pentru un sejur de cîteva zile sau mai mult.
Hanul Bran şi cabana Bran-castel situate în imediata vecinătate a Castelului Bran, la o altitudine
de 740 m, sînt unităţi turistice care dispun de locuri de cazare avînd restaurant, cofetărie şi bufet. Hanul
Bran dispune de 54 locuri de cazare, iar cabana Bran-castel de 25.
Aceste unităţi brănene sînt locuri de popas pentru vizitarea Castelului Bran, a Muzeului etnografic
din apropiere, şi bază de plecare în excursiile organizate în Munţii Bucegi şi Piatra Craiului sau spre satele
brănene Peştera, Şirnea şi Ciocanu.
 ITINERARE TURISTICE
„... Toate înveselesc aici: aerul curat, freamătul pădurii, şuietul apelor,
casele albe presărate printre copaci, înfăţişarea mîndră şi voinicească
a gospodarilor, chipul rumen şi luminos al rucărenilor şi portul lor adevărat românesc."
Al. Vlahuţă

PE VALEA DIMBOVIŢEI SPRE CULOARUL RUCĂR—BRAN

Vechiul drum transcarpatic al Branului a unit primele capitale ale Ţării Româneşti, Cîmpulung şi
Tîrgovişte, de oraşele transilvănene, îndeosebi de Braşov.
Iată de ce unul dintre posibilele- şi necesarele căi de acces spre Culoarul Rucăr—Bran îl
reprezintă, fără îndoială, drumul care porneşte din vechea cetate de scaun a Tîrgovişte!, prin Voineşti, spre
Stoeneşti, urmărind cu stăruinţă valea subcarpatică a Dîmboviţei.

PRIN CETATEA DE SCAUN A TÎRGOVIŞTEI

Deşi edificată pe vatra unor străvechi aşezări pro-todacice şi dacice, aşa cum o dovedesc
cercetările recente, Tîrgoviştea este atestată, destul de tîrziu, într-un document datînd din anul 1396. Cetate
de scaun, întemeiată de Mircea cel Bătrîn, Tîrgovişte avea să joace un rol de seamă în istoria românilor,
prin funcţia sa de capitală a Ţării Româneşti, timp de peste trei secole. „De la Mircea pînă la Vladimirescu
— scria ilustrul cărturar patriot, descins de pe meleagurile dîmboviţene, Ion Ghica — nu este un singur
nume ilustru care sa-nu fie scris cu sînge pe pămîntul Tîrgoviştei".
Reşedinţă a unui şir de voievozi, cu dragoste faţă de glia străbună, de la Mircea cel Bătrîn las
Constantin Brîncoveanu, Tîrgovişte a cunoscut perioade de glorie şi mărire, fiind un adevărat bastion al
luptei antiotomane din răsăritul Europei. A avut însă şi vremuri de decădere, suferind cumplit în urma
numeroaselor lupte, jafuri şi incendii la care a fost supusă aproape neîntrerupt, de-a lungul unui ev mediu
românesc deosebit de zbuciumat.
Alături de vocaţia istorică de invidiat, aşezarea de pe malul drept al Ialomiţei are şi un trecut
cultural remarcabil. „... Fericit loc, Tîrgoviştea! Din ea, din jurul ei, din zarea ei, apar la începutul veacului
al XIX-lea spiritele mari ale regenerării noastre naţionale: Văcăreştii, Heliade, . Cîrlova, Alexandrescu",
scria cu mîndrie acelasi Ion Ghica, într-adevăr, de aici, de la Tîrgovişte, încă de la sfîrşitul secolului al
XVI-lea, au pornit în lumea românească tipărituri sub oblăduirea unor domnitori şi dregători cu iubire faţă
de slova scrisă, adevăraţi umanişti ai vremii lor, ca Petru Cercel, Constantin Brîncoveanu, Udrişte Năsturel,
Matei al Mirelor şi mulţi alţii.
În acelaşi timp, Tîrgovişte se înscrie în perimetrul de aur al făuririi limbii literare româneşti, unde
s-a cristalizat graiul rotund şi plin de haruri şi înţelepciune, potecă pentru gîndul românesc deschis şi sincer.
Depozitate cu grijă şi hărnicie în numeroase aşezăminte de cultură, multe de interes naţional — Complexul
muzeal Curtea Domnească, Mănăstirea Dealu, Muzeul tiparului şi al cărţii vechi româneşti, ori Muzeul
scriitorilor tîrgoviş-teni ş.a. —, dovezile de elevată spiritualitate românească se cer descoperite şi
reafirmate la adevărata lor valoare.
Astfel, Curtea Domnească (strada Nicolae Bălcescu, nr. 221) grupează monumente din secolele
XIV—XVIII, dintre care Turnul Chindiei, ridicat în vremea lui Vlad Ţepeş, ctitoria domnească mare din
timpul lui Constantin Brîncoveanu, zidurile de incintă rămase pe unele porţiuni intacte, se constituie într-un
tot unitar, dovadă nepieritoare a unor perioade istorice de reală înflorire, motiv de inspiraţie pentru întîii
poeţi tîrgovisteni care au cîntat „ruinirile Tîrgoviştei".
Mănăstirea Dealu, situată pe un promontoriu deluros, împădurit, la cîţiva kilometri de municipiu, a
fost ridicată de voievodul Radu cel Mare, între anii 1499 şi 1501, pe locul unui vechi schit din vremea lui
Mircea cel Bătrîn. Din vechile construcţii a rămas pînă astăzi, după atîtea veacuri, biserica, aflată în centrul
complexului, originală prin modul de rezolvare a soluţiilor constructive, bogat ornamentată la baza turlelor
şi pe fronton. Aici s-au realizat primele tipărituri din ţara noastră de către călugărul Macarie, răspîndite
ulterior în tot spaţiul românesc şi chiar dincolo de fruntarii, pînă în Gruzia şi Siria.
În fosta casă a lui Alexandru Brătescu-Voineşti, scriitorul care a zugrăvit cu nostalgie şi sinceritate
ţinuturile dîmboviţene, se află Muzeul scriitorilor tîrgovişteni (strada Justiţiei, nr. 3—5). Lăcaşul de cultură
păstrează mărturii ale personalităţilor tîrgoviştene, începînd cu Matei al Mirelor şi Udrişte Năsturel, cel mai
mare cărturar al vremii sale, alături de stolnicul Constantin Cantacuzino, înconjurat de cronicarii Stoica
Ludescu şi Radu Popescu.
Pe drumul deschis de aceştia, în cultura română, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea apar poeţii
Văcăreşti, cca mai numeroasă familie de poeţi din lirica românesacă, de la autorul cunoscutului testament
literar, lenăchiţă Văcărescu, pînă la Elena Văcărescu, strălucită ambasadoare a spiritualităţii noastre în
străinătate. Desigur, nu. lipsesc din acest muzeu Ion Heliade Rădulescu, dăruit cu patimă culturii, dar şi
politicii democratice, îndrumător şi iniţiator al culturii româneşti, apoi Vasile Cîrlova, poet romantic plecat
pretimpuriu pe drumul eternităţii nu înainte de a fi cîntat gloria de odinioară a oraşului, Grigore
Alexandrescu scrutînd moravurile ,,politiceşti" ale vremii în cunoscutele sale fabule. Din epoca modernă şi
contemporană îl întîlnim pe Ion Ghica şi nu în ultimul rînd gazda, Al. Brătescu-Voineşti, întîmpinîndu-si
distinşii oaspeţi cu o muzică discretă cîntată la propriul violoncel, care îi împodobeşte şi acum biroul de
lucru, ori citind din minunatele întîmplări din ,,lumea celor ce nu cuvîntă".
În preajma Muzeului scriitorilor se află, în fosta „casă Creţulescu", Muzeul tiparului şi al cărţii
vechi româneşti (strada Justiţiei, nr. 3—5), unic în ţară, depozitar al primelor tipărituri, începînd din secolul
al XVI-lea (1508) şi din veacurile următoare, datorită activităţii fructuoase depuse de Macarie, Coresi,
Varlăm, Udriste Năsturel, Dosoftei şi mulţi alţii.
Dintr-un lînced tîrg în care „nu se întîmpla nimic" şi trăia din amintirea gloriei trecute, Tîrgovişte
a devenit un oraş industrial, o adevărată cetate a oţelului înalt aliat şi al instalaţiilor petrolifere, al
strungurilor şi lămpilor fluorescente, semnificînd demnitatea şi hărnicia locuitorilor dîmboviţeni.
Punct de plecare spre Culoarul Rucăr—Bran, municipiul Tîrgovişte beneficiază de o puternică
bază materială turistică, reprezentată de patru hoteluri, numeroase unităţi de alimentaţie publică, staţii de
benzină, spaţii de parcare şi alte servicii specializate în vederea bunei desfăşurări a fluxului turistic.
Părăsind vechea cetate de scaun a Tîrgoviştei, urmărim firul panglicii de asfalt a DN 72A, spre
nord, care străbate o parte a cîmpiei piemontane cu acelaşi nume, iar la numai 5 km de oraş întîlnim
cochetul popas turistic „Priseaca", amplasat într-un decor pitoresc. Cu posibilităţi de cazare permanente,
vara cazarea făcîndu-se în căsuţe, popasul oferă vizitatorilor preparate culinare cu specific muntenesc şi
constituie totodată un loc de odihnă pentru tîrgovişteni. Toponimul „Priseaca" provine de la una dintre
vechile îndeletniciri ale locuitorilor, aici aflîndu-se mari prisăci domneşti, începînd cu secolul al XV-lea, cît
şi de la sistemul defensiv al cetăţii tîrgoviştene aflată în apropiere.
De la popasul amintit, priveliştea ce se deschide în faţă cuprinde un larg orizont. Nu prea departe
se profilează valea largă subcarpatică a Dîmboviţei de la Dragomireşti, unde caracterul de tranziţie
geografică este uşor sesizabil. Armonia formelor de relief, specifice Subcarpaţilor Ialomiţei şi Piemontului
Cîndeşti, se manifestă prin întrepătrunderea lor în netezimea cîmpiei tîrgoviştene cu aspect de „golf".
Peisajul pe care-l străbatem este dătător de optimism: turle ale sondelor petroliere spintecă
văzduhul, alături de livezile bogate în rod, într-o fericită simbioză spaţială industrială şi agricolă. De
menţionat că sondele ce ferăstruiesc măruntaiele pămîntului în căutarea „aurului negru" au dat la iveală
bogate resurse de gaze asociate, atît de necesare economiei naţionale.
Satele se ţin lanţ, îndeosebi pe partea dreaptă a Dîmboviţei, ocupînd în special nivelul terasei a
doua sau conurile de dejecţie ale afluenţilor ce îşi au obîrşia în Piemontul Cîndeşti. Dintre aşezări, ar merita
o menţiune aparte comuna Măneşti, pentru frumuseţea gospodăriilor şi pitorescul cadrului natural. Ea poate
fi inclusă în itinerarul nostru, efectuînd o mică abatere de 5 km din drumul naţional prin traversarea
Dîmboviţei. La Măneşti vom avea prilejul să cunoaştem vechiul meşteşug al ceramicii, perpetuat pînă în
zilele noastre. Adevărate poeme în lut, vasele olarilor ele la Măneşti sînt valorificate în tîrgurile ce se
desfăşoară săptămînal sau anual în aria subcarpatică, pînă la Culoarul depresionar Rucăr—Bran.
Merită de asemenea să ne oprim pentru a admira frumoasele porţi ele lemn dîmboviţene, sculptate
cu migală şi pricepere ele meşterii de prin partea locului. Acest meşteşug al prelucrării lemnului în satele
dîmboviţene capătă strălucire în construcţia vechii biserici din Vîrtop (Cîndeşti), lucrată în exclusivitate din
lemn de stejar, inclusiv cuiele sînt de lemn, ridicată în primele decenii ale secolului al XVIII-lea pe un
interfluviu ce domină aşezarea.
Revenind la traseul principal, vom observa prezenţa unor cruci din piatră, de fapt însemne. În
majoritatea lor din vremea întîiului întregitor de ţară, Mihai Viteazul, care a străbătut de mai multe ori valea
Dîmboviţei, fie ademenind puhoiul turcesc, fie în aşteptarea vreunui ajutor promis de peste' munţi ce nu
mai venea. Asemenea cruci se găsesc în apropierea şoselea la Gheboieni, Voineşti şi Gemenea. Textele
descifrate din slavonă amintesc întîmplări, nume. de căpitani, din vremurile tulburi ale feudalismului din
ţările române.
Începînd cu satul Gheboieni, ce aparţine de comuna Tătărani, spre amonte, aşezările rurale se
înşiruie şi pe stînga Dîmboviţei, folosind atît terasele, cît şi tăpşanele piemontane, pînă la confluenţa Rîului
Alb cu Dîmboviţa. Satele se îndesesc ţinîndu-se ca mărgelele pe aţă de-a lungul principalului afluent al
Dîmboviţei subcarpatice, Rîul Alb. Aici se individualizează mici bazinete depresionare de eroziune
diferenţială (Bărbulcţ, Rîul Alb, Gura Bărbuleţ ş.a.), care adăpostesc satele cu acelaşi nume. Este important
de semnalat faptul că aici s-au găsit ape minerale clorurate a căror valorificare ar contribui la înscrierea
comunei Bărbuleţ în rîndul staţiunilor balneoclimaterice, cel puţin de interes judeţean. Alături de creşterea
animalelor şi pomicultură, îndeletniciri dealtfel tradiţionale, în unele din aceste sate dîmboviţene mai
semnalăm o ocupaţie şi anume aceea a cusăturilor populare. Femeile sînt sensibile păstrătoare ale
meşteşugului cusăturilor, fiind neîntrecute meştere în arta culorilor, pe care le împrumută cu talent din
paleta livezilor dîmboviţene şi le transpun pe fote, ii şi covoare, de acum cunoscute în multe ţări europene.

PRIN V0INEŞTIUL MERELOR DE AUR

Continuîndu-ne drumul de la Tîrgovişte spre nord, vom ajunge, după parcurgerea a 25 km, în una
din aşezările reprezentative ale meleagurilor dîmboviţene, la Voineşti. Dezvoltat pe vatra unei vechi aşezări
— probată de vestigiile unei cetăţi de pămînt din secolele V—VII — Voineştiul este atestat, ca dealtfel
majoritatea satelor româneşti, în plin feudalism, abia în secolul al XVI-lea şi constituie unul dintre punctele
importante ale drumului comercial Tîrgovişte — Braşov.
Natura şi-a revărsat cu generozitate darurile şi pe aceste meleaguri: relieful dominat de terase, ce
coboară lin dinspre dealurile subcarpatice, climatul blînd, adăpostul pădurilor de foioase etc. La aceste
daruri, voineştenii au adăugat, prin hărnicia lor, adevărate nestemate locurilor.
Ne amintim încă din copilărie dealurile cu pomi avînd frunzele îngălbenite de boală, în miez de
vară, pigmentate cu puncte mari şi roşii, tînguin-du-se parcă în vîntul molatec şi cerînd un nesperat ajutor.
Dar iată că, între timp, se înfiinţează la Voineşti o staţiune de cercetare ştiinţifică modernă, care, preluînd
tradiţiile multiseculare în pomicultură, transformă această îndeletnicire în principala activitate economică
specifică satelor subcarpatice dîmboviţene. Realizările remarcabile ale cercetătorilor voineşteni —
materializate prin crearea a numeroase soiuri, printre care amintim: Frumosul de Voineşti, Voinea,
Generos, Deliciosul de Dîmboviţa ş.a. — sînt cunoscute şi dincolo de fruntariile ţării, fiind consemnate în
toate pomologiile mondiale.
În vremea toamnei, un popas la Voineşti, în renumitele lui livezi, rămîne de neuitat. Geometria
culturilor, cu merii încărcaţi de roadele în care predomină roşul şi galbenul, cu parfumul suav din preajma
coacerii, compune un tablou de o delicată cromatică, odihnitor şi optimist.
Înainte de a părăsi Voineştii, mai aruncăm o privire peste nesfîrşitele livezi desfăşurate ca în
basme pe dealuri domoale. Poate că basmul cu „Prîslea cel voinic şi merele de aur" s-a plăsmuit, de mult,
aici, la Voineşti, în vreo noapte incendiată de stele, la streaşina verzuie a munţilor, prevestind parcă
naşterea celui mai reprezentativ bazin pomicol din Subcarpaţii Munteniei.
Plecăm din Voineşti şi ne îndreptăm spre alte aşezări pitoreşti, puncte de popas pe valea
subcarpatică a Dîmboviţei. Traversăm rîul pe la Gemenea, o altă aşezare pomicolă, cu privelişti ce ne reţin
atenţia încă de la prima vedere: gospodării răsfirate la mijlocul livezilor, pădurile de fag şi de stejar ce
înaintează pînă în vatra satului, odihnitorul peisaj subcarpatic. Prin pădurile de aici şi-ar fi găsit sălaş Radu
lui Anghel, despre ale cărui isprăvi mai aflăm cîte ceva în vechile balade şi cîntece.
După o legendă, de altfel pretenţioasă, care circulă prin partea locului, numele de Gemenea ar
deriva de la cel al legiunii romane Gemina (!), cantonată în Dacia, care ar fi avut şi pe aici loc de popas.
Desigur, lipseşte însă dovada care să confirme legenda.
Ajunşi la Malu cu Flori, de asemenea o frumoasă aşezare pomicolă, ne putem deplasa 3 km spre
est, pînă la Pucheni, localitate situată într-o mică depresiune subcarpatică de la poalele Munţilor Leaota şi
vestită prin iscusiţii crescători de animale. Ne continuăm drumul pe valea Dîmboviţei, încă 3 km, spre
Lăicăi, unde săptămînal (joia) se organizează un renumit tîrg şi unde, din vechime, se făcea schimbul
comercial între locuitorii cîmpiei, plaiurilor şi munţilor. La Lăicăi a poposit, în momente de cumpănă şi
poate într-o noapte memorabilă, Mihai Viteazul şi oastea sa, îmbărbătîndu-şi oştenii în vederea grelelor
încercări ce-i aşteptau. Tot la Lăicăi şi-a petrecut una din ultimele sale nopţi şi Tudor Vladimirescu, înainte
de a cădea sub lovitura mişelească, trădătoare, a eteriştilor.
O mică abatere de 3 km, spre stînga de Lăicăi, de la drumul principal, ne prilejuieşte cunoaşterea
localităţii Văleni-Dîmboviţa, o comună de harnici pomicultori şi crescători de animale, vrednici păstrători
ai portului şi obiceiurilor populare muscelene, de unde, revenind la panglica argintie a şoselei modernizate
(DN 72 A) vom pătrunde în Culoarul depresionar Rucăr—Bran.

PE O STÎNCĂ NEAGRĂ ... LA CETĂŢENI

Accesul dinspre sud în Culoarul Rucăr-Bran se face prin cheile de la Cetăţuia (Cetăţeni), sculptate
do valea Dîmboviţei în formaţiunile conglomeratice ale Leaotei. Urmele locuirii acestor plaiuri se pierd în
negura mileniilor. Descoperirile arheologice au scos la iveală vestigiile unor generaţii de aşezări, de la cele
protodacice pînă la cetăţile feudale, dovedind o continuitate milenară de locuire. Ea reprezintă cea mai
veche cetate de zid geto-dacică din sudul Carpaţilor, care a jucat un rol deosebit în spaţiul carpatic al
Munteniei, cu legături ample şi în alte orizonturi de civilizaţie.
Funcţia comercială, ulterior vamală, pînă la 1368, a determinat existenţa unei vieţi economice şi
spirituale prospere, înfloritoare pentru aşezările de pe valea Dîmboviţei. În antichitate, aici exista un
adevărat antrepozit de mărfuri provenite din ţările Europei Centrale şi de Vest, din răsăritul Europei sau din
Orientul Apropiat.
Dar cele mai strînse legături se realizau între „dava" de la Cetăţeni şi lumea elenistică, atestate prin
ceramică, ţesături, monezi şi alte obiecte specifice descoperite aici. Mai tîrziu, în epoca feudală, numeroase
au fost evenimentele şi întîmplările petrecute pe aceste plaiuri, pe drumul aspru al Dîmboviţei, unele cu
ample răsfrîngeri în destinul locuitorilor autohtoni. Să amintim că pe acest drum transcarpatic au trecut în
vijelia lor distrugătoare hoardele tătăreşti în mult pomenitul an 1241. După unele izvoare, pe la Cetăţeni ar
fi poposit şi „îngîmfaţii cavaleri de la Malta". Dar străvechea vatră de la Cetăţeni păstrează cu pioşenie,
potrivit legendei, urmele celui dintîi „întemeietor" al Ţării Româneşti, Basarab I, unde avea întărită una
dintre cele mai importante cetăţi, probabil controversata „Cetate a Dîmboviţei" ce ar fi fost ulterior distrusă
de otomani. Oricum, putem afirma că la Cetăţeni au existat acele „generaţii de aşezări", cu rol de
polarizare, ce asigurau paza drumului comercial al Rucărului şi Branului, constituind în acelaşi timp un
bastion al luptei antioto-mane, un simbol al neatîrnării şi independenţei statului feudal al Ţării Româneşti.
După atîtea veacuri, legendele — memoria nescrisă a poporului — păstrează încă vii, prin aceste
locuri, faptele de arme ale primului întregitor de ţară, Mihai Viteazul, retras din cetatea de scaun a
Tîrgoviştci aici, în aşteptarea puhoiului otoman. Şi-a aşezat cu iscusinţă oastea şi, în taină, a zăgăzuit apele
învolburate ale Dîmboviţei în defileu, spune-legenda, cu ajutorul pieilor de bivol. Otomanii, după ce
prădară cetatea Tîrgoviştei, pîrjolind şi alte aşezări, au ajuns pe urmele lui Mihai, nebănuind ce li se
pregăteşte. Cînd s-au apropiat de defileu, ca la o poruncă, apele adunate în spatele barajului, eliberate din
strînsoare, s-au năpustit măturînd totul şi înecînd oştile otomane prinse între pereţii înalţi ai Leaotei.
Legenda mai spune că turcii urlau, îne-cîndu-se în ape, şi că, din urmărit, Mihai Viteazul, prin geniul său
strategic, a prefăcut totul într-o strălucită biruinţă. După cîteva zile Mihai Viteazul, în trecere pe aceeaşi
vale a Dîmboviţei, face popas la „Cîrciuma de piatră" de la Lăicăi, în drum spre Tîrgovişte.
În sectorul cheilor se profilează un adevărat „cuib de vulturi" — schitul rupestru Negru Vodă,
situat pe un promontoriu ce domină împrejurimile. După o ascensiune pe jos de circa 30 minute ajungem la
această originală ctitorie, punct din care se deschide un larg orizont spre zona subcarpatică.
Întreaga construcţie, săpată într-o stîncă de gresie, este alcătuită din trei încăperi, avînd o singură
ferăstruică şi o turlă de lemn. Remarcabilă este pictura murală interioară a schitului, restaurată în anul 1840,
în tempera, în care un loc important îl ocupă chipurile primilor Basarabi. Dintre acestea se detaşează figura
lui Radu Negru Basarab, care a dat şi denumirea schitului. Temele abordate sînt anterioare secolului al
XIV-lea, amintind prin tehnică, realizare artistică şi rafinament de picturile existente în Capadochia şi Italia
sudică, de unde putem trage concluzia firească a legăturilor culturale dintre Ţara Românească şi ţările
mediteraneene.
Poziţia ctitoriei pe promontoriul stîncos al cheilor, pe unde se strecoară apele, ne evocă parcă
versurile poetului: „Pe o stîncă neagră / într-un vechi castel...".
Efortul urcuşului este pe deplin răsplătit, atît de vestigiile istorice, care se înfăţişează cu dărnicie,
cît şi de priveliştile ce se deschid spre Munţii Leaota, spre muscelele Cîmpulungului, sau spre dealurile
împovărate de livezi ale Subcarpaţilor. O ascensiune la Cetăţuia de la Cetăţeni echivalează cu o incursiune
în trecutul istoric atît de bogat al acestor plaiuri. De aici, de la Cetăţeni, se pot organiza atrăgătoare drumeţii
pe Valea lui Coman, pînă în inima Munţilor Leaota, urmînd drumul forestier, auto sau alte trasee şi poteci
turistice.
 LA STOENEŞTI ... PE URMELE LUI MIHAI VITEAZUL

La poalele Munţilor Leaota se înşiruie aşezările Stoeneşti, Dragoslavele şi Rucăr, ce constituie

importante puncte de atracţie turistică, dar şi loc de pornire spre culmile Leaotei.
Situată în partea sudică a culoarului depresionar, comuna Stoeneşti beneficiază de o pitorească
aşezare pe valea Dîmboviţei, între Munţii Leaota, în est, Dealul Piatra, prelungirea calcarelor din Muntele
Mateiaş în Subcarpaţi. Marea varietate a reliefului este explicată de contactul dintre rocile dure, şisturi
cristaline şi calcare din unităţile montane, cu cele mai friabile, alcătuite din marne, marnocalcare şi argile
specifice Subcarpaţilor. Pe acest fond, eroziunea a grefat mici bazinete, terase şi piemonturi, precum şi o
luncă destul de îngustă, rolul decisiv în modelarea reliefului avîndu-l rîul Dîmboviţa şi afluenţii săi
Stoeneasca, Bădeanca şi Valea lui Coman.
Aşadar, condiţiile naturale favorabile au permis popularea acestui bazinet de la poalele Leaotei.
Deşi atestarea documentară a satelor componente comunei Stoeneşti este relativ tîrzie — cel mai
vechi fiind Stoeneşti, atestat în secolul al XIV-lea — nu ne îndoim de existenţa lor anterioară. În epoca
feudală, cu deosebire, s-au petrecut prin aceste locuri multe întîmplări şi evenimente. Dintre acestea, merită
a fi amintite desele popasuri ale voievodului Mihai Viteazul. Şi astăzi, după atîtea secole, se mai văd pe
platoul Mălăiştea urmele taberei sale din 1595.
O interesantă inscripţie în slavonă, descoperită în anul 1930, gravată pe un monument în piatră pe
drumul Sloboziei, a fost ridicată între 1595 şi 1596 pe timpul domnitorului Mihai Viteazul, retras la
Stoeneşti după bătălia de la Călugăreni cu 8 000 dintre cei mai viteji soldaţi ai săi. Aşa cum este cunoscut,
după bătălia de la Călugăreni din 13 august 1595, Mihai Viteazul, deşi învingător, se retrage din calea
puhoiului otoman, condus de Sinan Pasa, distrugînd totul în calea sa. Mihai aştepta la Stoeneşti ajutoarele
promise de către principele Ardealului, Sigismund Bathory, ca şi de la voievodul moldovean Răzvan Vodă,
hărţuind în acelaşi timp oştile turceşti. În octombrie 1599 Mihai reia ofensiva, zdrobind armatele otomane
mult mai numeroase, făcînd mulţi prizonieri şi luînd o pradă bogată de război. Mare parte din oastea
otomană a fost înecată în Dunăre, astfel că voievodul înscrie în cronica vremii o glorioasă victorie.
Printre alte evenimente ce s-au derulat pe plaiurile Stoeneştilor sînt şi cele legate de desfăşurarea
în acest spaţiu a luptelor din primul război mondial, care au lăsat urme adînci în memoria locuitorilor, a
bătrînilor, care şi azi povestesc întîmplările dramatice din acel timp. Astfel, în localitatea Slobozia, aflată pe
valea Dîmboviţei, pe drumul Dragoslavelor, la numai 4 km de Stoeneşti, un monument de marmură ne
aminteşte, prin inscripţia ce o poartă, că «în toamna de durere a anului 1916, după bătălia de la Pravăţ şi
retragerea trupelor române, s-a găsit pe acest loc o simplă cruce de brad cu inscripţia: „Sergent Tudose
Iacob din Regimentul 60 infanterie cu alţi 20 de soldaţi». Iată, deci, încă o mărturie despre iureşul luptelor
şi jertfele bravilor apărători ai plaiurilor străbune.
Localitatea Stoeneşti reprezintă şi o răspîntie de drumuri. De aici, DN 72 (Tîrgovişte — Voineşti
— Stoeneşti — Valea Mare-Pravăţ) se desfăşoară în bucle largi, străbătînd, pe valea Stoe-neasca, dealul
Piatra, de unde avem prilejul să admirăm panorama satului Piatra, lipit .parcă între munţi şi cer. Ajunşi pe
culme avem o minunată privelişte. În vale se zăreşte panglica argintie a Argeşelului, ce se strecoară printre
livezile care urcă în trepte largi spre dealul Măţău, unul dintre cele mai înalte din Subcarpaţi (l 018 m).
Tot din Stoeneşti, un drum judeţean de circa 6 km străbate valea Dîmboviţei, pe versantul stîng al
Munţilor Leaota, pînă la Dragoslavele, trecînd prin. micile localităţi Lunca Gîrtii şi Slobozia, care ocupă
lunca îngustă a rîului şi versanţii mai lini ai văii.

CÎMPULUNG—MATEIAŞ—DRAGOSLAVELE
ITINERAR CÂMPULUNGEAN

În pitoreasca depresiune subcarpatică ce-i poartă numele se află situat oraşul Cîmpulung, atestat
documentar în anul 1300 sub denumirea de Longo Campo. Vocaţia istorică indiscutabilă poate fi urmărită
prin rolul pe care l-a avut în istoria Ţării Româneşti, mai ales după izbînda lui Radu Negru Basarab asupra
trufaşului rege Carol Robert, la Posada, cînd oraşul devine prima capitală a ţării munteneşti, între anii 1300
—1369.
Este evident că poziţia geografică a aşezării a fost dintotdeauna deosebit de favorabilă mai ales
prin adăpostul natural oferit de munţii şi pădurile din jur. Pe de altă parte, situarea sa pe drumul comercial
ce pătrunde în culoarul depresionar spre Braşov i-a permis o dezvoltare economică atît de necesară unei
reşedinţe voievodale. Şi astăzi se mai văd urmele castrului roman de la Jidava, care asigura securitatea
drumului strategic ce unea Muntenia cu Transilvania.
Punct vamal pînă în 1368, oraşul Cîmpulung a cunoscut, după cum s-au desfăşurat evenimentele
istorice, perioade de înflorire, dar şi de inevitabil declin.
Oraşul de la poalele Mateiaşului a fost de-a lungul veacurilor o vestită aşezare de moşneni,
bucurîndu-se de numeroase privilegii cuprinse în cunoscuta „Pînză a oraşului", întocmită în anul 1747 din
porunca domnitorului Constantin Mavrocordat, în care figurează 38 de hrisoave şi cărţi domneşti privitoare
la Cîmpulung, între anii 1559 şi 1747.
Dintre obiectivele turistice mai însemnate ale oraşului menţionăm Complexul muzeal Negru Vodă,
strada Negru Vodă, nr. 64, cu vestigii ale unor construcţii ridicate probabil de legendarul domnitor în
primul sfert al secolului al XIII-lea. Biserica realizată din piatră cioplită, pe un plan de bazilică romană, a f
oct distrusă de cutremurul din 1628 şi refăcută de Matei Basarab în 1635, cînd voievodul i-a adăugat un
puternic zid de apărare. Ulterior, în anul 1737, în urma unei incursiuni otomane, edificiul a fost incendiat
iar zidurile distruse. Forma actuală a ansamblului este opera de restaurare efectuată între anii 1828 şi 1832
sub îndrumarea arhitectului Frantz Walet, în timpul egumenului Filaret Beldiman.
În centrul vechi al oraşului, încastrată într-o veche clădire, se află „Crucea jurămîntului", (strada
Negru Vodă, nr. 102), monument istoric modest, dar cu adînci semnificaţii, ridicat în anul 1674 de
comunitatea orăşenească pentru a dovedi vechile privilegii. Dealtfel, menţinerea principiului
autoadministrării obştei conduse de către un jude, ajutat de 12 pîrgari, aleşi anual dintre fruntaşii obştei, s-a
menţinut pînă în anul 1831, fiind în acelaşi timp singurul oraş astfel organizat din Principate.
Sub aspect cultural se remarcă înfiinţarea unei tipografii, în anul 1635, din îndemnul lui Petru
Movilă, în care au fost tipărite veritabile monumente de bibliofilie: Psaltirea, Molitvenic slavonesc, Cartea
de învăţătură ş.a.
Depozitate cu grijă şi dragoste, vestigiile adăpostite în Muzeul orăşenesc de istorie, ori în cel de
etnografie, constituie dovezi incontestabile asupra vechimii şi continuităţii populării acestui teritoriu
românesc.
Muzeul orăşenesc de istorie, artă şi ştiinţele naturii, situat în centrul localităţii, lîngă primărie, pe
strada Negru Vodă, nr. 118, într-o clădire monumentală, prezintă trecutul şi prezentul oraşului şi al
împrejurimilor. Dintre exponate, se remarcă piesele descoperite în urma cercetărilor şi săpăturilor
arheologice efectuate în vestigiile castrului roman de la Jidava, în complexul de cetăţi dacice de la Cetăţeni,
de la Curtea Domnească din Cîmpulung, de la Lereşti şi din alte localităţi.
Sînt prezentate într-o ordine cronologică produse meşteşugăreşti, unelte şi arme, steaguri de luptă
şi steagul fostului judeţ Muscel, sau obiecte ce au aparţinut unor mari personalităţi care s-au născut ori au
trăit în oraş.
Colecţia de artă plastică cuprinde numeroase picturi, desene, sculpturi şi tapiserii realizate de
Teodor Pallady, Corneliu Baba, Henri Catargi, Lucian Grigorescu, Constantin Baraschi, Oscar Han, Aurel
Jiquidi şi alţi maeştri ai penelului şi daltei româneşti. Secţia de ştiinţele naturii prezintă, într-un tot unitar,
exponate naturalizate din fauna românească, cu o predominare a speciilor din zonă.
Secţia de etnografie şi artă populară a muzeului este adăpostită într-o clădire monument de
arhitectură din secolul al XVI-lea, construită în stil muscelean, cu parter şi etaj, pe strada Republicii, nr. o.
Numeroasele exponate întregesc imaginea despro bogăţia, autenticitatea şi expresivitatea etnografică a
zonei Muscel, frumuseţea inegalabilă a portului popular românesc, interiorul casei ţărăneşti, ocupaţiile
specifice regiunii.
În afara acestor importante aşezăminte istorice şi culturale, în vechea cetate de scaun a
Cîmpulungului există şi alte obiective de larg interes turistic. Astfel, Biserica Bărăţiei, aflată în centrul
oraşului, pe strada Negru Vodă, nr. 116, a fost întemeiată în secolul al XIII-lea de comunitatea săsească din
oraş (originară din Transilvania). De-a lungul timpului, a suferit unele distrugeri, modificări şi adăugiri.
Turnul clopotniţei, o veritabilă emblemă pentru acest edificiu, datează din anul 1730. Ridicat peste un alt
turn vechi, el a fost imortalizat în cunoscute tablouri semnate de meşteri ai penelului românesc: Carol Popp
de Szathmary şi Nicolae Grigorescu.
În pitorescul oraş de pe Rîul Tîrgului şi alte ctitorii au avut un rol însemnat în răspîndirea culturii,
dintre care amintim Biserica Domnească, pe strada Republicii, nr. 12, ridicată în 1567 de către Doamna
Chiajna, soţia domnitorului Mircea Ciobanul şi de fiul lor Petru Voievod, apoi renovată între anii 1870 şi
1889. În incinta sa a luat fiinţă o scoală domnească, în anul 1669, prin grija lui Antonie Vodă.
În faţa Casei de Cultură se află bustul lui Negru Vodă — realizat de sculptorul Dimitrie Mirea în
1910 — pe soclul căruia se pot citi următoarele: „Memoria luceafărului basarabesc, admiratorii gloriei
străbune închină acest monument. Cîmpulung, primul scaun domnesc, salută chipul în bronz al urzitorului
Ţării Româneşti." în faţa hotelului „Iezer", este situat Monumentul eroilor (Piaţa Republicii), opera
sculptorului cîmpulungean Dumitru Măţăuanu, care evocă, prin mijloacele specifice artei monumentale,
eroismul celor „care au pecetluit cu sîngele şi viaţa lor trecătoare hotarele veşnice ale României întregite şi
nepieritoare" în timpul marilor bătălii din primul război mondial la care localnicii au contribuit din plin,
prin jertfa lor de sînge.
În apropierea pieţei centrale, pe un modest soclu de piatră, întîlnim bustul lui Radu lui Anghel f
1827—1865), un cunoscut personaj de baladă, care, prin isprăvile sale, a intrat de mult în galeria eroilor
populari din folclorul muscelean şi dîmboviţean. Numeroase case memoriale pot constitui obiective
turistice care permit vizitatorului să pătrundă în universul vieţii şi operei unor mari scriitori, cum au fost
Ion Barbu, Emil Gîrleanu, George Oprescu sau George Ulieru, a unor artişti plastici de renume ca Ion
Negulici, Constantin Baraschi sau a unor oameni de ştiinţă cum ar fi aceea în care s-a născut savantul
Constantin I. Parhon. În timp ce construcţiile vechi, monumentale, precum Liceul Pedagogic, Liceul
„Dinicu Golescu" (1925—1937), Primăria veche (1928—1934), Palatul de justiţie (sfîrşitul secolului al
XIX-lea), Casa de Cultură (1907), aruncă o lumină asupra arhitecturii de mare originalitate, de factură
barocă şi neoclasică, vilele presărate mai cu seamă în partea veche a oraşului păstrează nealterată
arhitectura musceleană.
Din Cîmpulung se pot organiza excursii, precum traseul ce însoţeşte Rîul Tîrgului, pînă la cabana
Voina, accesul fiind facilitat de o şosea asfaltată (22 km). Sate mari şi arătoase se înşiruie la poalele
Iezerului (Voineşti, Lereşti), vestite prin spiritul gospodăresc şi hărnicia oamenilor, prin frumuseţea şi
acurateţea arhitecturii muscelene, prin bogatul tezaur etnografic şi folcloric, uşor de descifrat pentru
drumeţul iscoditor şi mai puţin grăbit, iubitor al artei noastre populare.
În amonte de Lereşti, la 5 km, ne întîmpină amenajarea hidroenergetică cu acelasi nume. Ajunşi la
cabana Voina ne vom convinge, pentru a cîtă oară, de frumuseţea locurilor, de tentaţia de a petrece în
această „oază" de linişte şi aer montan, multe zile de vacanţă. Cabana Voina reprezintă pentru turişti un
important punct de plecare pe traseele de munte din Masivul Iezer-Păpuşa. Aflată la o altitudine de 950 m,
la poalele Muntelui Văcarea, cabana dispune de o capacitate de cazare de 155 locuri.. avînd program de
funcţionare în tot timpul anului.
Traseele turistice pornesc chiar din spatele cabanei. Ele străbat îndeosebi Masivul Iezer-Păpuşa şi
sînt, pentru iubitorii drumeţiei, minunate prilejuri de a cunoaşte frumuseţea acestor munţi. Un traseu pe
care îl recomandăm este cel ce urcă: pe Iezerul Mare (2 406 m) şi la lacul Iezer din masivul cu acelasi
nume. Plecăm din spatele cabanei Voina, urcînd pieptiş Muntele Văcarea, printr-o pădure de amestec, apoi
cu molizi, pînă la circa 1600 m altitudine. Pînă în vîrful Iezerul Mare poteca străbate cumpăna de ape dintre
Rîuşor şi Bătrîna. După ce ajungem pe vîrful Iezerul Mare poteca coboară puţin pînă la circul glaciar ce
adăposteşte lacul Iezer, adînc de 5,5 m, dealtfel singurul lac glaciar din aceşti munţi.
Sugerăm drumeţilor ca după o noapte petrecută la refugiul Iezer, situat în apropierea lacului, să
continue drumul pe creastă spre Munţii Făgăraş sau Curmătura Oticului şi apoi la Pecineagu. Acest traseu îl
recomandăm numai turiştilor experimentaţi şi bine echipaţi. Timpul necesar este de 7—8 ore. Iarna
ascensiunea în Munţii Iezer este dificilă şi nu o recomandăm.
Admiţînd că ne-am reîntors la cabana Voina şi am rămas aici cîteva zile, revenim la drumul
naţional Cîmpulung — Dragoslavele — Rucăr — Bran (DN 73), străbatem localitatea Valea Mare-Pravăţ,
situată la 5 km de Cîmpulung, ce aminteşte dă crîncenele bătălii purtate de armata română cu oştile
cotropitoare germane în primul război mondial. Din centrul comunei, un drum vechi ne poate duce peste
culmile nordice ale Mateiaşului, prin şaua Pravăţ, către localitatea Dragoslavele, drum care este mai puţin
folosit acum, după modernizarea actualei şosele ce trece pe lîngă Mausoleul Mateiaş.
La Nămăieşti, localitate situată la circa 8 km de Cîmpulung şi 2 km din DN 73 spre stînga, în
direcţia noastră de mers, pe valea Argeşelului, putem vizita Casa memorială George Topîrceanu. În
apropiere se află un original schit, săpat în piatră, din secolul al XIV-lea, asemănător celui de la Cetăţeni.
Traversînd valea Argeşelului, pe serpentine largi, ne apropiem de popasul turistic Mateiaş, situat în
imediata apropiere a Mausoleului, de unde avem o panoramă amplă spre Culoarul Dîmboviţei, ca şi spre
munţii Iezer, Leaota şi Depresiunea Cîmpulung. Popasul turistic Mateiaş, mic dar cochet, asigură condiţii
modeste de cazare în căsuţe (30 locuri) şi masă la restaurant.

MAUSOLEUL MATEIAŞ SAU „PE AICI NU SE TRECE!"

 Pe un promontoriu impunător, situat pe versantul sudic al Muntelui Mateiaş, se află zidit, încă din
anii 1927—1935, un măreţ monument, edificat după planurile arhitectului cîmpulungean Dimitrie lonescu-
Berechet, din calcare de Albeşti, pentru a cinsti întru eternitate gloria şi eroismul ostaşilor români căzuţi în
bătăliile de apărare a pămîntului sfînt al ţării, de reîntregire a hotarelor sale, în primul război mondial.
Spre a înţelege mai bine semnificaţia monumentului de la Mateiaş, vom face o scurtă incursiune în
paginile istoriei. În seara memorabilei zile de 14 august 1916 armatele române, concentrate în jurul arcului
carpatic, pătrund în Transilvania prin 18 puncte diferite, pentru a elibera şi a reîntregi trupul patriei cu
această provincie istorică, stăpînită, în ciuda faptului că era locuită de o populaţie majoritară românească şi
asuprită, de Imperiul austro-ungar. După doi ani de lungă aşteptare, în care ostaşii noştri săpaseră
fortificaţii, iată a venit clipa mult dorită, cînd, la orele 20, „Grupul de acoperire Bran", din apropiere de
Podu Dîmboviţei, a primit ordinul de luptă. Unele întîmplări din această perioadă au fost măestrit surprinse
în paginile romanului lui Cărnii Petrescu — „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război".
Pe trei coloane principale ostaşii români pornesc în noapte spre „punctul vamal" de la Giuvala,
unde se dau primele lupte şi unde a căzut exemplar )u datorie locotenent-colonelul Poenaru Bordea, prima
jertfă din lungul şir ce va urma pentru cauza sfînta a românilor — reîntregirea patriei. După un marş
triumfal, la 20 august 1916, „Grupul Bran" cucereşte satele brănene şi pătrunde puternic în dispozitivul
duşman pe aliniamentul Ghimbav — Vlădeni — Hălchiu, cooperînd la dreapta cu „Grupul Predeal".
Ulterior ofensiva continuă pînă la valea Oltului şi Făgăraş, după lupte crîncene ce seceră vieţile multor
ostaşi români.
Aşa cum se ştie, în toamna anului 1916, după lupte îndîrjite date la Turtucaia, în sudul Dunării,
armatele române sînt nevoite să se retragă. Grupul de armate duşmane sub conducerea generalului Mă-
kensen trec Dunărea, ameninţînd direct sudul ţării şi capitala, Bucureşti. Datorită înzestrării modeste în
armament şi tehnică de luptă, după .o rezistenţa îndîrjită în zona culoarului depresionar, „Grupul Bran" se
retrage pe poziţii defensive în apropiere de Giuvala.
Luptele crîncene reîncep în ziua de 27 septembrie 1916, cînd atacurile la baionetă dovedesc încă o
dată legendara vitejie a ostaşilor români. Comandamentul german aduce serioase întăriri în intenţia de a
încercui „Grupul Bran" prin Zărneşti, peste Muntele Tămaşul. Brigada 8 alpină austro-ungară trece la atac,
dar armata română reuşeşte să stăvilească puternicele atacuri combinate ce se resimt îndeosebi la Rucăr şi
Dragoslavele. Armata română se retrage pe un front larg de 33 km, între Vama Strunga din Leaota,
Dragoslavele şi Muntele Clăbucet, din nord-estul oraşului Cîmpulung, pentru a împiedica pătrunderea
armatelor inamice întărite cu divizia 22 bavareză şi Corpul l de rezervă german, condus de de generalul von
Morgen.
Între timp, ostaşii noştri pregătesc o rezistenţă îndîrjită la Mateiaş, într-adevăr, pe la Mateiaş nu se
mai putea trece, începînd cu ziua de 30 octombrie aici se dau lupte deosebit de crunte în care victoria va fi
obţinută de vajnicii apărători ai independenţei ţării, dar cu imense sacrificii în oameni şi materiale. La
Mateiaş, Nămăieşti, Pravăţ, Dragoslavele, Lereşti luptele ating o intensitate fără precedent, însuşi generalul
german Pecht, comandantul unei brigăzi, recunoaşte vitejia ostaşilor români: „Ei se apără cu dez-nădejdie;
pentru fiecare metru pătrat din preţioasele lor plaiuri, luptă cu o îndîrjire surprinzătoare". (Atanasiu Victor,
1976). Cu mîna încleştată pe armă şi cu deviza devenită lait-motiv al eroismului românesc „Pe aici nu se
trece!", ostaşul român, ţăranul anonim venit din toate colţurile patriei, îşi face cu prisosinţă datoria faţă de
glia străbună.
Pentru a cinsti memoria celor căzuţi pe cîmpul de onoare, cîmpulungenii edifică un monument
evocator, care însă, din lipsă de fonduri, se înalţă cu dificultate pe parcursul a 8 ani. După o bucată de
vreme, datorită deteriorării parţiale a monumentului, la care se adaugă fisurile provocate de cutremure, a
fost necesară restaurarea lui.
Mausoleul Mateiaş a fost reintegrat circuitului turistic destul de tîrziu. Ample fresce care
zugrăvesc principalele momente din istoria naţională, scene de război şi nume de localităţi săpate în piatră
eternizează gloria străbună ce caracterizează poporul nostru iubitor de libertate şi independenţă.
Basoreliefurile impunătoare care semnifică „Pe aici nu se trece!" domină brîul monumentului. La
partea superioară a basoreliefului, într-un vas de piatră, arde o flacără veşnică, simbolizînd eterna iubire de
patrie, eroismul legendar al românilor. Subsolul mausoleului adăposteşte osemintele a 500 de eroi ai
neamului căzuţi la datorie, comandanţi, ofiţeri superiori, gradaţi şi îndeosebi soldaţi, care au schimbat
pentru o vreme plugul cu puşca întru apărarea pămîntului natal.
Mausoleul Mateiaş constituie pentru tinerele generaţii o veritabilă lecţie de istorie şi patriotism, un
generos prilej de rememorare a unor pagini nepieritoare din lungul şir de lupte ale poporului român pentru
libertate şi independenţă. Turnul mausoleului oferă o panoramă de neuitat asupra împrejurimilor
Mateiaşului, asupra văilor şi munţilor, asupra acestor plaiuri iubite, de istorie şi legendă.

POPAS LA DRAGOSLAVELE

La Dragoslavele putem ajunge folosind drumul naţional Cîmpulung — Dragoslavele — Rucăr —

Bran (DN 73), care coboară în serpentine largi pe culmea Mateiaşului, sau urmînd drumul judeţean care
însoţeşte valea Dîmboviţei, de la Stoeneşti, cale de 8 km. Localitatea Dragoslavele este situată în
depresiunea cu acelasi nume, dominată de vîrfurile Piatra Dragoslavelor (l 434 m), în est, şi Mateiaş (l 239
m), în vest.
Străveche aşezare, Dragoslavele continuă un şir neîntrerupt de forme de habitat încă de pe vremea
dacilor. În feudalism, rolul de „vamă", împărţit uneori cu Rucărul, i-a conferit, în anumite perioade istorice,
statutul de „sat de hotar" cu toate atributele ce derivă din aceasta. Dealtfel, vama de la Cîmpulung a fost
mutată iniţial la Dragoslavele, nu departe de actualul local al şcolii, punctul vamal fiind evidenţiat printr-o
inscripţie în slavonă. În documentele istorice o întîlnim sub denumirea de „vama Dîmboviţei" sau „vama
Dragoslavele şi Rucăr". Iată de ce economia satului (păstorit, exploatare forestieră, prelucrarea calcarului) a
fost antrenată de timpuriu în schimburile comerciale ce se efectuau între provinciile româneşti, prin
folosirea drumului transcarpatic al Branului.
La Dragoslavele a existat din vechi timpuri o răspîntie de drumuri. Aici se întîlnea vechiul drum
de pe valea Dîmboviţei, cu drumul de culme, ce porneşte din Cîmpulung, trecînd prin localitatea Nămăieşti
şi şaua Pravăţ (895 m), astăzi mai puţin folosit datorită construirii şoselei modernizate de peste Mateiaş.
Frumoasa aşezare Dragoslavele oferă posibilitatea de a cunoaşte arhitectura musceleană,
monumentele istorice, portul popular de o sobră frumuseţe, precum şi nedezminţita ospitalitate a
locuitorilor. Vatra satului s-a extins considerabil, iar noile gospodării, adevărate vile de munte, strălucind
de curăţenie, au dus la unirea cu Rucărul, în nord, şi Stoeneşti, în sud, dezvoltîndu-se astfel tipul de sat
„stradă".
Prin potenţialul său turistic, Dragoslavele poate fi considerat „sat turistic", datorită atît
frumuseţilor naturale, cît şi celor de interes istoric. Dintre monumentele istorice reţin atenţia vechea
biserică domnească, situată în centrul comunei, construită pe vremea cîrmuirii domnitorului Grigore Ghica
şi a soţiei sale Maria Sturza, datînd din anul 1661, apoi schitul de lemn de la Podişor, asemănător
construcţiilor maramureşene de acest gen, ca şi crucea ce aminteşte de fosta vamă dragosloveană.
Interesante puncte de belvedere sînt vîrful Mateiaş (l 239 m), şaua Pravăţ (895 m) din Munţii Iezer-Păpuşa
şi Piatra Dragoslavelor (l 434 m) din Munţii Leaota.

RUCĂR—BRAN, O POARTA îN CARPAŢII MERIDIONALI

RUCĂR — SIMBOL AL CIVILIZAŢIEI CARPATICE ROMANEŞTI

Aşezat în frumoasa depresiune cu acelaşi nume de la poalele munţilor Leaota şi Iezer-Păpusa, la
confluenţa Rîuşorului cu Dîmboviţa, Rucărul este unul dintre cele mai mari şi mai vechi sate româneşti de
munte.
Deşi atestat documentar abia în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, într-un document din
1368, Rucărul continuă neîntrerupt o străveche vatră de locuire ale cărei urme se pierd în negura istoriei.
Astfel, primele dovezi certe ne arată existenţa aici a castrului roman de la Scărişoara, din vremea stăpînirii
romane în Dacia, care asigura în principal paza drumului transcarpatic al Branului.
Meleagurile rucărene au fost, în decursul secolelor, martore ale unor mari evenimente din istoria
românilor, începînd cu legendarul Radu Negru Basarab din ţinuturile transilvănene, mai precis din Făgăraş,
în anul 1290, după cum consemnează slova cronicarilor: „Iar cînd a fost cursul anilor de la zidirea lumii
6798, iar de la Hristos 1290, fiind în Ţara Ungurească (Transilvania, n.n.), un voievod ce l-a chemat Radu
Negru Voievod, mare herţeg pre Amlaş şi Făgăraş, în zilele lui Andriaş crai, ridicatu-s-au de acolo cu toată
casa lui şi cu mulţime de noroade: români, papistaşi, saşi şi de tot felul de oameni pogorînd de pe apa
Dîmboviţei au început a face ţară nouă", scrie Letopiseţul Ţării Româneşti.
Trecerea primului voievod al muntenilor, Radu Negru Basarab, pare a fi confirmată de
numeroasele ctitorii şi aşezăminte din preajmă, de la Cîmpulung, Cetăţeni şi Nămăeşti, alături de tradiţia
orală ce coboară în vechile legende înmiresmate de patina veacurilor. Cîteva decenii mai tîrziu, la Posada
(1330), ce după unii s-ar situa în apropiere de Rucăr, la Pleaşa Posadei, a fost înscrisă una dintre cele mai
glorioase pagini din istoria noastră, surprinsă în cunoscuta Cronică pictată de la Viena.
 Funcţia vamală pe care a deţinut-o Rucărul, vreme de cîteva secole, s-a răsfrînt asupra dezvoltării
sale, prin statutul special de care se bucură în cadrul organizării Ţării Româneşti. Un hrisov emis la 25 iulie
1634, în vremea domniei lui Matei Basarab, prin care Rucărul este scutit de anumite dări şi biruri,
glăsuieşte: „... Rucărul este la marginea ţării domniei mele şi poartă greutate şi nevoie mare şi mare
supărare pentru treburile şi slujbele domniei mele şi face mare cheltuială pentru soli... şi supraveghează
munţii şi marginile ţării şi vama dornici mele şi încă de la alte greutăţi şi nevoi suferă pentru trecătoare"
(Gheorghe Pârnuţă, 1972).
De-a lungul vremurilor s-au perindat pe la Rucăr numeroşi voievozi cu oştile, fie în retragere spre
locurile sigure din Carpaţi, spre Bran şi Braşov, în vreo alianţă antiotomană, fie în vreo incursiune spre
pămînturile transilvane ale Făgăraşului şi Almaşului, stăpînite de domnii munteni. Astfel, pe aici s-au scurs
oşti sau au poposit domnitorii munteni Radu Paisie (1541), Mircea Ciobanul (1550), Pătraşcu Voievod
(1556), Mihai Viteazul (1598), apoi Şerban Vodă (1604), Mihnea al III-lea (1658), Constantin Brîncoveanu
(1690) şi mulţi alţii.
Şi oaspeţi străini de seamă au străbătut aceste locuri, precum regele Suediei, Carol al XII-lea, în
anul 1712, după bătălia de la Poltava. Evenimentele anului revoluţionar 1848 se răsfrîng şi aici, la Rucăr,
unde se refugiază guvernul provizoriu. La Rucăr au fost găzduiţi fruntaşii revoluţionari Ştefan Golescu,
Gheorghe Magheru, Christian Teii, Nicolae Bălcescu şi alţii, găsind ospitalitate şi înţelegere la moşnenii
rucăreni. De altfel, Nicolae Bălcescu preconiza un rol deosebit localităţii pe care însă evenimentele
ulterioare nu-l vor confirma.
Intrarea ţării noastre în vîrtejul primului război mondial avea să aibă urmări importante şi asupra
Rucărului, unde se vor purta bătălii crîncene, în care şi fiii localităţii îşi vor avea partea lor de eroism în
apărarea plaiurilor natale.
Obştea moşnenească din Rucăr a fost tipică pentru ţinuturile muscelene. Numeroase documente
atestă vechimea, modul de organizare şi conducere, dar şi elementele de destrămare a ei. În ansamblu,
obştea a jucat un rol deosebit în viaţa rucărenilor. Stăpînirea în devălmăşie „ .. . din cîmp, din apă, din
munţi, din siliştea satului şi de peste tot hotarul" — după cum glăsuiesc documentele din secolul al XVI-lea
— s-a răsfrînt în evoluţia vetrei satului, în dispunerea proprietăţilor, în bogăţia obiceiurilor şi datinelor.
Dezagregarea obştei rucărene devine evidentă începînd cu secolul al XVI-lea, dar îndeosebi în
cele următoare, datorită unor cauze complexe, din care menţionăm pătrunderea elementelor capitaliste în
sistemul autarhiei feudale, infiltrarea unor străini, dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului. Tensiunea
acumulată de obştea mosnenească într-o seculară luptă cu cei care voiau s-o destrame s-a materializat în
răscoala din 1911, soldată cu numeroase victime, care a avut un ecou pînă dincolo de hotarele ţării.
Pe fondul unor nemulţumiri mai vechi, amplificate de marea răscoală ţărănească din 1907,
moşnenii se ridică în 1911 la lupta împotriva exploatării, precum şi a uzurpării unor drepturi străbune de
către P. Baştea, un negustor grec infiltrat între stăpînii obştei. Litigiul a început de la tăierea unei păduri ce
aparţinea obştei rucărene. El se amplifică şi capătă un aspect popular, transformîndu-se într-o veritabilă
mişcare.
În faţa situaţiei, autorităţile reprimă sîngeros pe ţărani şi trimit în acest scop la Rucăr o companie
de jandarmi înarmaţi, care arestează şi maltratează în mod sălbatic circa 30 de fruntaşi ai obştei. Sub
escortă, aceştia sînt duşi la Cîmpulung unde se continuă cercetările, dar şi maltratările. Moşnenii trimit
delegaţi la Bucureşti, dar intervenţiile lor rămîn fără rezultat, autorităţile apărîndu-şi dealtfel, prin Baştea,
propriile averi.
Făcînd bilanţul anului 1911 prestigioasa publicaţie „Facla" rezuma astfel situaţia: „Iată un sat
întreg — Rucărul — bătut, schingiuit, sîngerat". Aşadar, evenimentele prilejuite de răscoala din 1911 se
constituie într-un moment de seamă pe drumul luptei seculare a rucărenilor pentru dreptate, libertate şi o
viaţă mai bună.
Sub aspect economic, creşterea animalelor a rămas o ramură importantă cu vechi tradiţii în viaţa
Rucărului. Prelucrarea laptelui şi prepararea brînzeturilor sînt atestate de numeroase documente, ca cel din
anul 1687, care arată cum se preparau brînzeturile în cartierul numit azi „Căşerie", precum şi comerţul cu
produsele lactate la care participau şi rucărenii. Catagrafia din anul 1892 ne arată că locuitorii din Rucăr
aveau circa 40 000 oi, care se creşteau în munţii din jur.
Exploatările forestiere au de asemenea vechi tradiţii în partea locului, lemnul pădurilor rucărene
constituia o importantă marfă la export. Există documente care ne dezvăluie că lemnul de brad şi de molid
din pădurile locului se exporta în Imperiul Otoman, fiind folosit la confecţionarea catargelor pentru
ambarcaţiuni fluviale şi maritime. Transportul lemnului a generat şi apariţia „drumului lemnului", ce se
suprapunea şi era complementar cu „drumul oilor" şi „drumul varului". Dovada ritmului defrişării pădurilor
şi prelucrării primare a lemnului o constituie existenţa a 60 de ferăstraie, pe Dîmboviţa, Rîuşor şi afluenţii
lor, în anul 1857. Preluînd aceste tradiţii, întreprinderea forestieră din Rucăr concentrează astăzi circa l 500
lucrători proveniţi în special din Rucăr şi din satele vecine.
Dezvoltarea economiei forestiere a atras după sine şi o stimulare a turismului. Ne referim la faptul
că amenajările respective — cabane, cantoane — sprijină turismul, putînd deveni gazde ospitaliere pentru
cei doritori de drumeţii în munţii Iezer-Păpuşa, Leaota, Piatra Craiului.
Rucărul este şi o adevărată vatră culturală. Aici îşi are începuturile formaţia corală din Rucăr ce
datează din anul 1886. Un eveniment cultural deosebit l-a constituit înfiinţarea la Rucăr, în 1971, a
„Societăţii culturale Ion Barbu", fiind la acea dată prima societate culturală la sate din ţară.
Din Rucăr s-au ridicat personalităţi marcante alo vieţii noastre culturale. Printre acestea îl amintim
pe învăţătorul Ion D. Petrescu (1818—1903), participant activ la revoluţia de la 1848, publicist de talent şi
autor al unor lucrări istorice valoroase: „Descălecarea lui Negru Vodă şi cetatea sa de pe Dîmboviţa",
„Radu cel Mare", „Tîrgovişte" etc. Tot astfel, poate fi menţionat istoricul autodidact Dimitrie Băjan,
provenit dintr-o veche familie de moşneni rucăreni, care a publicat în anii 1928—1929 „Studii privind
documente de la Arhivele Statului" şi „Crucea jurămîntului", fiind un bun cunoscător al istoriei acestor
locuri.
În domeniul literaturii, scriitorul Mihai Lungeanu s-a remarcat prin volumul „În sărbători" (1910),
premiat mai tîrziu de către Academia Română, alături de „Comoara lui Prîslea", „Poveşti", în care autorul
surprinde aspecte ale vieţii rucărenilor. Tot la Rucăr, în anul 1895, vede lumina zilei Dan Bar-bilian (pe
numele său literar Ion Barbu), matematician şi poet. Alături de cercetările sale originale în domeniul
geometriei, poetul a adus o importantă contribuţie la afirmarea liricii româneşti prin cunoscutele volume de
poezie „După melci" (1928), „Joc secund" (1930), „Ochean" (1964). La Rucăr au creat şi alţi meşteri ai
literaturii româneşti, cum a fost Tudor Muşatescu, iar plaiurile rucărene au reprezentat tentaţii benefice şi
pentru Nicolae Iorga sau Camil Petrescu.
Potenţialul turistic al Rucărului este dat de îmbinarea fericită a condiţiilor naturale cu cele ale
activităţii umane, de vestigiile istorice, de folclorul şi portul local. În primul rînd este necesar a fi subliniat
relieful variat, extrem de atrăgător, în care cheile Ghimbavului, Dîmboviţei şi Dîmbovicioarei ciin
apropierea localităţii sînt tot atîtea puncte de popas şi încîntare pentru iubitorii poeziei naturii. Dealurile din
apropierea Rucărului, dealul Pleaşa Căpitanului (l 361 m). Dealul Crucii (l 022 m), Posada (811 m), Pleaşa
Posadei (1072 m), sînt splendide puncte de belvedere, nu numai pentru panorama neasemuită a aşezării sau
valea Dîmboviţei, ci şi pentru mai departe, spre orizonturile montane ale Pietrei Craiului, Leaotei şi
Iezerului.
Aşezarea în sine, beneficiară a unui topoclimat favorabil şi depozitară a unor valori istorice,
etnografice şi folclorice, este în măsură să dirijeze spre ca un flux turistic.
Turiştii care se opresc la Rucăr au posibilitatea să admire arhitectura rucăreană, tipic musceleană,
ce se caracterizează prin acurateţea şi armonia liniilor şi volumelor, îmbinînd în chip fericit pitorescul cu
funcţionalitatea. Rafinamentul construcţiilor este rezultatul unor străvechi îndeletniciri, meşterii locali,
adevăraţi artişti, inspirîndu-se din monumentalitatea şi armonia peisajului, din cutezanţa munţilor şi din
frumuseţea codrilor seculari. Stîlpii din lemn ai caselor, dăltuiţi cu artă, exprimă puritatea şi frumuseţea
sufletului românesc atît de evidente în aceste binecuvîntate locuri dăruite de natură şi sporite în frumuseţe
de oameni.
Bogăţia şi frumuseţea portului popular rucărean au impresionat încă de mult pe unii maeştrii ai
penelului, cum au fost Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmary, care în „Rucărencele" lor au prins
ceva din inefabilul orizont spiritual rucărean. Policromia de o mare varietate şi armonie, motivele populare
specifice muscelene au făcut din portul popular rucărean un veritabil mesager al artei şi culturii populare
din partea locului.
Aceste străvechi îndeletniciri sînt în prezent reluate, stimulîndu-se spiritul creator mai cu seamă al
femeilor, aceste modeste artiste, care creează adevărate basme în culori, în lungile ierni de munte, obiectele
lor bucurîndu-se de mare interes în cadrul expoziţiilor şi manifestărilor etnografice.
Tezaurul folcloric se caracterizează printr-o tematică vastă, în care elementul dominant este legat
de economia pastorală. Cîntecele, baladele, doinele sînt străbătute de problematica vieţii pastorale, cu
îndelungată tradiţie şi cu rădăcini istorice îndepărtate. Unele producţii evocă viaţa şi isprăvile unor eroi de
baladă din partea locului, într-una din acestea se aminteste de eroul de baladă Stanciu: „Sus la plaiul
muntelui, Sub cetina bradului Şi foiţa fagului, La Valea Ivanului De sub Piatra Craiului E cerdacul
Stanciului".
Obiceiurile de iarnă, şezătorile folclorice, „nunta rucăreană" reprezintă de fapt ferestre spre
orizontul spiritual rucărean, încărcat de simboluri şi semnificaţii. Aşadar, plaiurile Rucărului sînt bogate în
evenimente istorice, iar cadrul natural, arta populară, folclorul tradiţional se constituie în adevărate comori
ce se cer a fi cunoscute şi apreciate de către drumeţul ce poposeşte aici, dar nu spre a se urca grăbit în
maşină, pentru a pleca, ci pentru a rămîne cîteva zile sau măcar cîteva ore.

FUNDATA — RECORD DE ÎNĂLŢIME ÎN CARPAŢII MERIDIONALI

La poalele maiestuosului masiv al Pietrei Craiului, ocupînd nivelurile superioare ale platformei
brănene (l 200—l 300 m), se află una dintre cele mai înalte aşezări carpatice româneşti, localitatea Fundata.
Deşi atestarea documentară este tîrzie (1762), satele Fundatei reprezintă expresia materială a ascensiunii
habitatului în Carpaţi, pentru valorificarea bogatelor resurse naturale oferite de spaţiul montan. Aceste
aşezări — Fundata, Fundăţica, Şirnea — au beneficiat de o avantajoasă poziţie geografică, la cumpăna de
ape dintre Dîmboviţa şi Rîul Turcului, în apropiere de vechiul drum transcarpatic al Branului.
Viaţa pastorală a cunoscut în anumite perioade adevărate momente de înflorire. Transhumanţă
practicată în satele brănene a cuprins şi Fundata. Şi astăzi în satele Fundatei mulţi locuitori continuă
străvechea îndeletnicire — păstoritul. Dealtfel, după încărcătura de animale pe hectar, Fundata ocupa unul
dintre locurile de seamă în rîndul satelor carpatice.
Numeroase sînt manifestările folclorice legate de păstorit. Să amintim doar „nedeile munţilor",
sărbătoare reluată în ultimii ani la Fundata. Dar, pentru înţelegerea importanţei acestor manifestări este
necesară o scurtă incursiune istorică.
Denumirea de nedeie derivă, probabil, după mulţi cercetători, din cuvîntul slav nedelja —
duminică, cu sens de sărbătoare. „Constatăm însă că astăzi — seria Ion Conea în 1936 — prin nedeia
românească se înţelege o sărbătoare unică peste an. Înseamnă, deci, că trecînd în româneşte, cuvîntul vechi
slav a fost primit şi întrebuinţat cu altă accepţie. Aşa dar, ce vor fi fost în trecut nedeile? Au fost ele nişte
simple serbări şi petreceri de tineret? sau au fost tîrguri? sau au fost, în sfîrşit, şi una şi alta?..." Şi mai
departe, acelasi subtil cercetător al geografiei umane carpatice, scria: „.. . În anii cînd se întemeiau cele
două state feudale româneşti din estul şi sudul Carpaţilor, nedeia carpatică nu era altceva decît o petrecere
pe culmile munţilor, legată bineînţeles de păstoritul montan".
Prima atestare documentară a nedeii carpatice datează din anul 1373 şi se referă la Cornu Nedeii
din Carpaţii Orientali, fiindu-ne prezentată ca „o petrecere pe munţi". Nedeile, aceste „tîrguri de două ţări",
cum erau cunoscute în documente, se constituiau în sărbători ample pe culmile Carpaţilor, arătînd intensa
viaţă pastorală care palpita în spaţiul montan. În munţii vecini Culoarului depresionar Rucăr—Bran se
organizau asemenea nedei în Poiana Sîntilia din Leaota, :n munţii Căpitanu şi Găinaţu din Iezer-Păpuşa, Ia
nord de Cîmpulung, la care, dacă le adăugăm şi pe cele din Făgăraş şi Bucegi, căpătăm imaginea unor
asemenea sărbători, multe dintre ele legate direct de îndeletnicirile pastorale.
Nedeile s-au desfăşurat veacuri de-a rîndul în poienile înalte ale munţilor, la poale de pădure, lîngă
izvoare, reunind anual o mulţime de locuitori din satele montane şi din Subcarpaţi, dar şi din regiuni mai
îndepărtate. După o lungă perioadă de înflorire, nedeile „migrează" în regiunile subcarpatice. ... Să ne
imaginăm vremea unei nedei de „Sîntilie" nu departe de Rucăr, într-o poiană pitorească, aleasă cu grijă,
încă de dimineaţă urcă grupuri de oameni — bărbaţi, femei, copii, bătrîni şi tineri — pentru a petrece o zi
de sărbătoare, a schimba o vorbă, a vinde şi a cumpăra, a face legături pentru o viaţă. Umbrare mari, pentru
a preveni vreo ploaie, repede stîrnită de norii înşelători, stau gata pregătite. Negustori de tot felul, unii
veniţi din locuri mai îndepărtate, şi-au expus mărfurile în voie, lăutarii cîntă îndrăcit în mijlocul horelor pe
care le încing flăcăii şi fetele, în straie noi, de sărbătoare. Bătrînii s-au adunat în pîlcuri, vorbind despre una
şi despre alta, dar mai ales despre păstorit, despre lungile lor drumuri de transhumanţă, iar vreunul, mai bun
povestitor, istoriseşte păţaniile sale, despre vremea mereu schimbătoare, sau despre vicleniile hoţilor ce nu
de puţine ori îi atacau. Femeile vorbesc, desigur, de-ale lor, grijulii să-şi căsătorească fetele şi băieţii cît mai
repede, în vreme ce ochii lor aleargă după nepoţii ce se zbenguie prin mulţime. Petrecerea ţinea astfel ore în
şir şi, la un semnal, nedeia se desfăcea, cu regretul tinerilor că a fost atît de scurtă ...
Oamenii coborau la treburile lor, dar ecoul sărbătorii mai stăruia în inimile tuturor. Bacii, cu
oamenii lor, plecau, pe poteci numai de ei ştiute, spre stîne şi odăi pentru a-şi relua munca de zi cu zi,
aceeaşi din vremea dacilor ...
De-a lungul secolelor, manifestările complexe ale nedeilor (de petrecere, de schimburi comerciale,
de cunoaştere, de căsătorie) au constituit liantul sufletesc ce a unit pe români de pe toţi versanţii munţilor,
expresie a continuităţii unor străvechi datini.
Reluarea nedeii de la Fundata, începînd din anul 1969, este o fericită iniţiativă a localnicilor, care,
la fiecare sfîrşit de iulie, adună mulţimi impresionante de oameni: Este evident că nedeia de la Fundata are,
în zilele noastre, o altă semnificaţie, îndeosebi cultural-artistică şi folclorică, reunind formaţii şi interpreţi
din judeţele Argeş, Braşov, Dîmboviţa, Prahova şi din alte zone ale ţării, păstrători ai tradiţiilor, dar şi
creatori de noi nestemate folclorice. Nedeia de la Fundata, redevenită tradiţie, reprezintă o importantă
atracţie turistică pentru numeroşii drumeţi şi- excursionişti, dornici să participe la o serbare de atare
proporţii în poienile din apropierea centrului satului, nu departe de drumul naţional care străbate culoarul.
Alături de nedeie, merită, desigur, să amintim şi alte obiceiuri derivate din ocupaţia păstoritului,
deosebit de dezvoltate aici, în culoar, în satele Fundatei, dintre care menţionăm: „împărţitul munţilor" —
reflex peste veacuri al stăpînirii în devălmăşie a păşunilor şi fîneţelor montane din munţii limitrofi; de
asemenea, „măsura laptelui", „însemnarea ciloru şi „răvăşitul oilor".
Satul risipit pe plaiurile blînde, ca un cîntec, ale platformei brănene, formele carstice care aduc o
notă de spectaculozitate, apropierea de impunătoarea creastă a Pietrei Craiului, dar şi de Munţii Leaota,
puritatea deosebită a aerului, Fundata fiind considerată o staţie-etalon în privinţa lipsei poluării aerului,
bogăţia folclorului brănean sînt tot atîtea elemente care probează necesitatea intensificării turismului în
zonă.
O vacanţă de cîteva zile la Fundata, Fundăţica sau Şirnea echivalează cu o evadare într-un univers
inedit, odihnitor şi plăcut.

BRAN — ITINERAR ISTORIC

Pe un promontoriu, ce domină împrejurimile, se află, crescut parcă din trupul unei uriaşe stînci,
Castelul Bran, dăltuit cu trudă şi înnegrit de scurgerea atîtor veacuri. Construit de meşterii braşoveni în
urma privilegiului din 19 noiembrie 1377 acordat locuitorilor de la poalele Tîmpei de către Ludovic de
Anjou, castelul va juca un rol deosebit în viaţa provinciilor aflate de o parte şi de alta a Carpaţilor
Meridionali, asigurînd îndeosebi securitatea drumului comercial ce străbătea culoarul de la Bran, spre
Rucăr, încă din timpuri străvechi.
De fapt, cetatea Bran făcea parte dintr-un sistem vast de apărare a Transilvaniei, incluzînd, între
altele, cetăţile Severin şi Tălmaciu, sistem de fortificaţii ridicat în calea popoarelor migratoare, între care
cumanii şi tătarii erau cei mai de temut. Pătrunderea otomanilor în Peninsula Balcanică va constitui un real
pericol nu numai pentru ţările române, ci şi pentru Europa Centrală. Avînd, aşadar, un declarat rol strategic,
cetatea Bran îşi va subordona funcţionalitatea acestui scop. Modificările ulterioare pe care le-a suferit vor
accentua rolul de vamă şi mai ales ele „cap de pod" în Culoarul depresionar Bran—Rucăr.
Încă de la edificarea sa, cetatea a fost înzestrată cu o „garnizoană de arcaşi şi balistari", iar pentru
întreţinerea personalului cetăţii i-a fost atribuit un domeniu format din 12 sate din Ţara Bîrsei: Baciu,
Turcheş, Cernatu, Satulung, Tîrlungeni, Zizin, Purcăreni, Crizbav, Apaţa, Budila, Zărneşti şi Tohan. Istoria
zbuciumată a cetăţii Bran face parte din istoria complexă a legăturilor dintre provinciile istorice româneşti,
în decursul evului mediu. Stăpînirea cetăţii de către principii transilvăneni, de municipalitatea braşoveană
sau de către domnitorii munteni avea să se reflecte fidel mai cu seamă în amplificarea relaţiilor seculare
dintre Ţara Românească şi Transilvania, de fapt între primele capitale valahe de la Cîmpulung şi Tîrgovişte
cu burgurile ardelene, între care Braşovul a deţinut întîietatea.
Cetatea Bran a exercitat încă de la edificarea sa o puternică influenţă asupra satelor brănene, atît
prin statutul acestor „sate de hotar", ce se bucurau de o anumită autonomie, cît şi prin relaţiile
conducătorilor cetăţii cu colibaşii (jelerii) b'răneni, de multe ori deosebit de tensionate.
În urma tratatului de alianţă antiotomană încheiat între Mircea cel Bătrîn şi Sigismund de
Luxemburg, semnat la Braşov în 1395, Branul intră în stăpînirea domnitorilor munteni, care îi vor
amplifica, fireşte, rolul comercial. Astfel, amintim cunoscutul privilegiu acordat de Mircea cel Bătrîn
negustorilor braşoveni, prin care întărea „aşezămintele ce le-au avut de la strămoşi pentru vamă, prin tîr-
gurile din Ţara Românească şi pe drumul de la Braşov, prin trecătoarea Branului pînă la Brăila" (Titus
Haşdeu, 1979).
De-a lungul veacurilor, cetatea Bran a suferit numeroase modificări şi adăugiri, determinate de
rolul şi importanţa sa ca bastion în calea năvălirilor otomane, punct strategic şi vamal în Drumul Branului.
Arhitectura edificiului, specifică secolului al XIV-lea, a fost iniţial subordonată rolului de cetate, folosind
din plin avantajele oferite de poziţia strategică defensivă în relieful montan înconjurător. Astfel, planul
întregii construcţii este neregulat, edificiul fiind prevăzut cu trei turnuri de supraveghere şi apărare, dispuse
în funcţie de rolul fiecăruia — de supraveghere, tragere sau apărare.
Modificări importante în înfăţişarea castelului survin în secolul al XVII-lea, cînd construcţiei i se
adaugă un nou turn pe latura de sud. Se construieşte, de asemenea, o scară mobilă de lemn specifică
cetăţilor medievale. Refacerea şi aspectul actual este datorat în general aceleiaşi municipalităţi braşovene la
sfîrşitul secolului trecut (1883—1886). Renovarea completă a monumentului a fost realizată în perioada
interbelică (1922—1929).
Încăperile seculare ale cetăţii adăpostesc în prezent valoroase elemente, în care arta gotică şi cea
barocă se împletesc armonios cu arhitectura rustică medievală transilvăneană, conferind astfel întregului
ansamblu o indiscutabilă şi fermecătoare aură romantică.
Se impun, îndeosebi, colecţiile de mobilier gotic şi baroc, colecţiile de pictură şi sculptură, de
porţelanuri şi arme medievale, alături de valoroase colecţii de icoane pe sticlă, întregite de numeroase
trofee de vînătoare, toate cu scopul de a reda cadrul şi atmosfera veacurilor trecute.
Curtea interioară impresionează prin verticalele îndrăzneţe, care, alături de masivitatea curtinei,
denotă măiestria şi ingeniozitatea atîtor meşteri anonimi, care s-au inspirat parcă din priveliştile
monumentale din jur. Spectacolele de „sunet şi lumină", concertele muzicale găsesc aici un decor autentic,
constituind în acelaşi timp atracţii de elevată valoare şi ţinută artistică. ...De la nivelul ultimului etaj se
poate admira una dintre cele mai fermecătoare privelişti carpatice, aşezările brănene lipite parcă de munţi,
dominate de măreţia gravă a Bucegilor şi a Pietrei Craiului.
Dar Branul semnifică în acelaşi timp şi o „poartă" în cultura românească. Pe acest drum încărcat
de istorie, solii negustorului Neacşu din Cîmpulung duceau judelui Braşovului, Johannes Benkner, vestea
năvălirii turcilor la Dunăre. Vestea era transpusă într-o scrisoare în limba română, care constituie şi în
prezent una dintre primele mărturii scrise în limba noastră: „I pak (şi iarăşi) dau ştire domniei tale za
(despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au ieşit din Sofiia şi aiminterea nu e, şi se-au dus în
sus pre Dunăre..." (Titus Haşdeu, 1979).
Tot pe Drumul Branului l-au purtat paşii şi pe diaconul Coresi, care părăsea tiparniţa sa din
Tîrgovişte pentru a zidi din slova cărţilor izvoare de slovă românească în haină chirilică şi în Scheii
Braşovului, de unde vor sorbi lumina atîtea generaţii de români transilvăneni, constrînşi de vicisitudinile
vremurilor. Martor prin veacuri şi vecin cu veşnicia Bucegilor, coborîtor parcă din paginile îngălbenite ale
vreunei cronici pictate anonime, loc de secrete alianţe şi înţelegri antiotomane, popas în calea negustorilor
din cele patru zări, vamă nedreaptă şi vremelnică, turnurile zvelte ale castelului străjuiesc şi astăzi satele
brănene şi intrarea în culoarul depresionar.
În apropierea Castelului Bran, de fapt în fostul parc al cetăţii, ca o dovadă a grijii permanente
pentru conservarea civilizaţiei carpatice, a fost amenajat un Muzeu etnografic, reprezentativ pentru zona
Branului, care reuneşte ansambluri de gospodării ţărăneşti, forme de habitat temporare şi instalaţii de
tehnică poulară. Muzeul etnografic din Bran este o fereastră deschisă larg spre civilizaţia rurală carpatică,
plămădită aici din veacuri îndepărtate.
Branul, străvechea poartă carpatică, s-a racordat de-a lungul timpului la efortul general de clădire a
unei vieţi noi. Urmaşii vestiţilor păstori transhumanţi, ori ai jelerilor veniţi din Muntenia, de peste munţi, au
devenit iscusiţi mînuitori ai maşinilor şi utilajelor complexe în întreprinderile industriale din Rîşnov,
Tohan, Zărneşti şi Braşov. Din Bran se pot întreprinde numeroase ascensiuni îndeosebi în Bucegi, dar şi în
Piatra Craiuiui, prin Peştera, Şirnea şi Ciocanu.
Spre Masivul Bucegi sugerăm următoarele trasee:

Bran—Clincea—vîrful Omu (2 505 m)

Mijloace de acces: drumul comunal prin Poarta şi poteca marcată (bandă roşie); timp de parcurs: 7
—8 ore.

Traseul începe din cartierul Poarta (Bran) folosind mai întîi drumul comunal pînă la biserica
satului. De aici urmărim un drumeag de căruţe, care lasă în partea dreaptă izvoarele văii Poarta, iar în
partea stîngă bazinetul Sohodolului. Urcăm Muchia Pănicerului, iar după ce trecem prin poiana cu acelaşi
nume, apoi prin poienile Zănoaga şi Clincii ajungem într-o porţiune de creastă străjuită de turnuleţe de
piatră — „La Stînci". Trecem prin pajişti largi şi înierbate, obîrşia Urlătorii Clincii, după care, în urcuş mai
accentuat, poposim pe culmea Ţigăneşti de unde se deschide o frumoasă perspectivă asupra văilor Mălăeşti
şi Gaura, precum şi asupra crestelor Padina Crucii şi Bucşoiu. De aici, prin hornul „La Scară", vîrful Scara
(2 422 m) şi Curmătura Hornurilor ajungem la vîrful Omu (2 505 m).

Bran—Culmea Ciubotea—vîrful Omu (2505 m)

Mijloace de acces — şoseaua comunală Bran-Poartă, potecă marcată (triunghi galben); timp de
parcurs: 6—7 ore.
 Traseul străbate la început cartierul Poarta, urmînd apoi valea Poarta, pe care o traversează de
cîteva ori pînă la Muntele Goga. Poteca urcă apoi pantele Zănoagei, către Culmea Ciubotei, printr-o pădure
rară de confiere. După ce traversează văile Urlătoarea Mică şi Steioara, traseul continuă apoi spre Podu
Spintecăturii. În curînd, poteca se suprapune traseului anterior pe care îl urmăreşte pînă la cabana şi vîrful
Omu. În ciuda frumuseţii traseului, panta accentuată, căderile frecvente de pietre, lipsa apei şi a refugiilor
creează dificultăţi.

Bran—valea Gaura—vîrful Omu (2 505 m)

Mijloace de acces: şoseaua comunală, potecă marcată (punct roşu); timp de parcurs: 6 ore.

Începem traseul tot din Bran-Poartă, pînă la ieşirea din localitate. Urcăm versantul Muntelui
Noaghia pînă în şaua „La Poliţe" (l 623 m), unde se află şi un adăpost; aici ne aşteaptă,o privelişte
frumoasă spre Culmea Ciubotei, valea Gaura şi abrupturile Guţanului. De aici coborîm uşor către valea
Gaura, străbatem sălbaticele chei dintre Muntele Gaura, pe stînga, şi Doamnele, pe dreapta. Ne oprim puţin
spre a privi apele învolburate ale micii cascade „Moara Dracului", apoi prin căldarea glaciară a văii Gaura
urcăm în şaua Hornurilor (2 315 m) şi de aici spre vîrful Omu ce se profilează pe fundal ca o cetate
maiestuoasă.

Bran—Strunga (l 909 m)—cabana Padina (l 525 m)

Mijloace de acces: DN 73, drumul comunal Şimon, potecă marcată (bandă roşie); timp de parcurs:
6 ore.

Ca şi celelalte trasee, aceasta porneşte tot din Bran-Poartă, străbătînd centrul localităţii. Urmăm
apoi şoseaua ce trece prin satul Şimon, după care urcăm pe Plaiul lui Lom şi Plaiul Pleaşa pînă la Poiana
Guţanului (1459 m) şi casa de vînătoare Bîngăleasa. Aici era un loc tradiţional de popas al brănenilor în
drum spre versantul sudic al Bucegilor, spre Moroieni sau Peştera. Prin pădurea de molid ajungem sub
abrupturile impunătoare ale Grohotişului (Strungii) pe care le urmărim pînă în şaua Strunga (l 909 m) de
unde ne vom îndrepta spre cabana Padina (l 525 m).

SPRE CETATEA DE PIATRA A MUNŢILOR LEAOTA

Situaţi în partea de vest a complexului montan Bucegi, Munţii Leaota, cuprinşi între Culoarul
depresionar Rucăr—Bran şi valea Brăteiului în est, se remarcă printr-o accentuată masivitate determinată
de predominarea şisturilor cristaline puternic metamorfozate. Sub raport structural masivul cristalin al
Leaotei reprezintă un anticlinal cuprins între Sinclinalele Bucegi şi Piatra Craiului.
Munţii Leaota înregistrează o altitudine medie de 1500 m. Vîrful Leaota (2135 m), situat în centrul
masivului, constituie principalul nord orohidrografic, avînd forma unei piramide triunghiulare, unde
converg, în principal, patru culmi mai importante.
Edificiul muntos al Leaotei, cu aspect insular şi o dispoziţie radiară, este brăzdat de jur-împrejur
de o bogată reţea hidrografică, dependentă de litologie şi relief, în principal afluenţi ai Dîmboviţei şi
Ialomiţei.
Intens fragmentat, relieful Leaotei se prezintă ca o însumare de plaiuri alpine cu suprafeţe de
nivelare aidoma unor praguri suspendate. Culmile principale se aseamănă cu nişte spinări largi şi rotunjite,
cu povîrnişuri moderat înclinate.
Învelişul vegetal, în care predomină pădurile de conifere şi foioase, multitudinea fenomenelor
carstice, înmănuchiate în Culmea Zacotelor, Colţii Ghimbavului şi Vîrtoapele, precum şi legăturile
lesnicioase către Bucegi, constituie pentru turist un mănunchi de argumente hotărîtoare şi necesare
cunoaşterii Munţilor Leaota.
Din aşezările Culoarului Rucăr—Bran putem pătrunde uşor în împărăţia gravă a Munţilor Leaota.
Privelişti fermecătoare dinspre valea Dîmboviţei, păduri seculare de făgete sau în amestec cu conifere ne
întîmpină cu foşnetul lor tainic spre culmile netede ale Leaotei. Sugerăm celor amatori de ascensiuni cîteva
din traseele turistice cele mai cunoscute şi accesibile, care pornesc din Stoeneşti, Dragoslavele, Rucăr şi
Podu Dîmboviţei:

Valea lui Coman—Valea Olanelor—Marginea Domnească (l 650 m)

Mijloace de acces: şosea forestieră auto, potecă nemarcată; timp de parcurs: 4—5 ore; nu se
recomandă iarna.
 Traseul începe din apropiere de confluenţa Văii lui Coman cu Dîmboviţa, în sectorul Cheilor
Dîmboviţei, urmînd cale de circa 6 km o modernă şosea forestieră, care însoţeşte Valea lui Coman şi ne va
duce pînă la cabana forestieră Fiaşul. Această cabană ne poate găzdui în caz de nevoie noaptea sau pe timp
nefavorabil. Pînă aici, putem folosi şi mijloacele auto forestiere. Străbatem un peisaj de o mare frumuseţe
cu păduri de foioase şi conifere ce coboară ca o mantie pe versanţii abrupţi ai văii, tăiaţi în conglomerate
cretacice, ce abia lasă loc şoselei forestiere. Din loc în loc, bazinete mai largi ne oferă o bună perspectivă
asupra traseului.
După un scurt popas la cabana Fiaşul, urmăm un drum forestier auto cale de 2 km pe Valea Fia-
sului, pînă la o altă cabană forestieră, mai modestă, construită pentru cazarea muncitorilor forestieri. Acest
drum îl putem parcurge cu mijloace auto forestiere sau timp de 2 ore, pe jos. În continuare, mergînd pe
direcţia nord-est, se deschide în faţă Valea Olanelor, pardosită cu dale mari de piatră. După numai circa 300
m ne vom afla la confluenţa cu un mic pîrîu de munte unde zărim un semn de orientare, de fapt un marcaj
forestier, reprezentat printr-o bandă roşie încadrată de alte două albe, aşezate în poziţie orizontală pe un fag
tînăr, iar pe o piatră, de la rădăcina fagului, inscripţia VII/95. Valea Olanelor se parcurge cu relativă
uşurinţă urmînd o potecă paralelă cu firul apei. Păduri de făgete coboară pînă spre albia apei Olanelor, iar
pîlcuri de mesteceni albi aduc o notă de veselie în severitatea vegetaţiei forestiere. Pe alocuri se vad
adăposturi pentru vînat, dar şi pentru hrana animalelor pe timp de iarnă.
Furaţi de peisaj, aproape că nu observăm cum valea se îngustează, pădurea de conifere devine
dominantă şi deodată ni se înfăţişează golul alpin al Marginii Domneşti. După un urcuş de circa 20 de
minute, ajungem pe creasta Marginii Domneşti, călcînd pe un catifelat covor de muşchi şi păşuni în care
vara străluceşte roşul smirdarului, incendiind parcă cuprinsul. Un drum de căruţe străbate creasta pe
direcţia nord-est. Ne este necesară circa 1½ oră de la ultima cabană forestieră pînă la golul alpin al Marginii
Domneşti.
Drumul pe creastă este uşor de parcurs. Urmăm drumul de căruţă trecînd pe lîngă cîteva amenajări
pastorale şi la un moment dat ne apar în faţă crestele calcaroase ale Bucegilor. Sîntem aproape de vîrful
Românescu (l 713 m) care-şi trimite o culme lină spre sud. De aici putem privi destul de bine vîrful Leaota
(2 135 m), dar noi ne continuăm drumeţia de vreo 30 de minute pe Muntele Românescu (l 713 m), coborînd
spre cabana Leaota (l 330 m).
De pe culmea Marginea Domnească avem posibilitatea unui tur de orizont: spre nord, ating cerul
vîrfurile Cioara (l 793 m) şi Rîiosu (l 739 m), către vest se observă dealul Măţău (l 018 m) şi satul
Mioarele, căţărat pînă spre vîrf, cu livezile de pomi fructiferi, parfumată podoabă a locurilor. Mai în
depărtare, se zăresc turlele cetăţii industriale de la Cîmpulung şi Mateiaş, în timp ce înspre sud livezi
nesfîrşite şi păduri de foioase ne încîntă ochiul şi ne arată trecerea spre regiunea subcarpatică.

Stoeneşti—Priseaca (l 360 m)—vîrful Leaota (2 133 m)

Mijloace de acces: potecă nemarcată; timp de parcurs: 5 ore.

Este un traseu de creastă, poate cel mai spectaculos, care începe din nordul satului Stoeneşti, după
ce traversăm rîul Dîmboviţa, din faţa unei pepiniere a ocolului silvic. De aici urmăm o potecă nermacată,
cunoscută de păstori, pe versantul Muntelui Priseaca, în direcţia nord-est, prin lăstărişul apărut în urma
exploatărilor forestiere, pînă ajungem în creastă, într-o poiană largă observăm pe trunchiul a doi brazi
îngemănaţi marcajul forestier VII/16, punct de reper în drumeţia noastră. Ajungem apoi în etajul pajiştilor
montane din Muntele Priseaca (l 360 m), pus în evidenţă de amenajări pastorale complexe (o stînă şi
grajduri de vite), timp de circa 2 ore.
Din Muntele Priseaca poteca coboară într-o şa situată între o pădure de fag, la nord, şi o vale
nisipoasă, la sud. Apoi, după ce facem un ocol destui de mare spre dreapta, ocolind Muntele Făgeţelului,
drumul ne conduce spre Vîrful Roşu (l 706 m), bine individualizat, lîngă care îşi răsfaţă oglinda în soare un
mic lac, printre puţinele din aceşti munţi, punct de reper sigur în orientare.
Continuăm plaiul spre nord-est şi apoi spre est trecînd peste vîrfurile Cioara (l 793 m) şi Rîiosu - (l
739 m) pînă în culmea principală, la nord de vîrful Leaota, la care putem ajunge în circa 30 minute.

Dragoslavele—şaua Prislop—„Fierărie"
Mijloace de acces: drum forestier auto (14 km), potecă nermarcată; timp de parcurs: 2½ ore, cu
mijloace auto.
 Din centrul satului Dragoslavele se îndreaptă spre est un drum comunal, care după circa l km se
continuă cu un modern drum forestier, obligat să şerpuiască conform serpentinelor spectaculoase ce se
înscriu pe sub Piatra Dragoslavelor, peste şaua Prislop, însoţind pînă la un punct albia Galbenului. După
circa 9 km întîlnim pîrîul Ghimbav, apoi cabanele forestiere de la „Fierărie" şi Secările. De aici, şoseaua
continuă aproape 4 km pe valea Secările, pînă sub Muntele Cumpărata, ajungînd în culmea principală a
Munţilor Leaota, la nord de vîrful Leaota (2 135 m). Pe acest traseu, din punctul în care şoseaua forestieră a
întîlnit valea Ghimbavului, putem face o mică abatere spre vest, în direcţia de curgere a rîului, avînd
posibilitatea de a vizita Cheile Ghimbavului (circa 3 km lungime), interesante prin sălbăticia şi măreţia lor.

Podu Dîmboviţei—valea Cheii—valea Ghimbavului—vîrful Leaota (2 135 m)

Mijloace de acces: drum forestier auto (3 km), potecă nemarcată; timp de parcurs: 6—7 ore; nu se
recomandă iarna.

Din localitatea Podu Dîmboviţei, un traseu încîntător ne poartă paşii, urmînd în amonte valea
Cheii, pe drumul forestier auto 178. Abia am părăsit minunata aşezare de la Podu Dîmboviţei cînd, deodată,
iată-ne ajunşi în micul bazinet depresionar în care se deschid cele două sectoare de chei ale pîrîului Cheia.
Dintre acestea ne atrage atenţia sălbăticia Cheiţei, întunecată şi prăpăstioasă, care strînge pîrîul omonim
într-o chingă de piatră cale de circa 350 m, pînă la confluenţa cu Dîmboviţa, rezultînd unele dintre cele mai
spectaculoase chei din zonă. Dar traseul nostru urmează spre amonte cursul pîrîului Cheia şi după circa 3
km, de la Podu Dîmboviţei, părăsim drumul forestier auto, îndreptîndu-ne spre sud către Curmătura
Ghimbavului (l 053 m). De aici, prin păşuni multicolore, smălţuite de corolele numeroaselor flori de munte,
coborîm în valea Ghimbavului pe care o urmăm către amonte, pe drum forestier pînă la „Fierărie". Loc în
care se desprind mai multe poteci spre vîrful Leaota.
Vă propunem poteca ce străbate culmea Secările, care se desprinde de la cabana forestieră
Secările, sau urmînd valea Andolia şi valea Secările traversăm culmea Cumpărata Mică. O potecă de
creastă marcată ne va conduce apoi spre vîrful Leaota (2 135 m).

Fundata—Fundăţica—Şleaul Mîndrului—Curmătura Fiarelor (l 795 m)

Mijloace de acces: drumul comunal (2 km), potecă marcată (bandă roşie); timp de parcurs: 4 ore.

Din centrul localităţii Fundata, aşezare ce deţine recordul înălţimii în Carpaţii Meridionali, urmînd
drumul comunal ce străbate mici nuclee de gospodării (Roşia), după numai 2 km ajungem la Fundăţica,
minunată aşezare ale cărei gospodării se risipesc pe mici platouri carstice sau se caţără pe „gîlmele"
calcaroase. Lăsînd în urmă această mică dar cochetă aşezare, urmăm poteca marcată cu bandă roşie spre
Şleaul Mîndrului.
Un peisaj încîntător ne întîmpină la tot pasul. Din Şleaul Mîndrului poteca ne poartă paşii pe o
direcţie sudică, spre versantul estic al Muntelui Sîntilia, locuri încărcate de legendă, unde cu veacuri în
urmă se organizau vestite nedei.
Furaţi de peisaj am şi ajuns, însoţind tot spre sud poteca, pe culmea Muntelui Sîntilia. De aici,
doar după circa l oră, ajungem pe o potecă mulată paralel cu curbele de nivel la Curmătura Fiarelor (l 795
m), o răspîntie spre traseele din munţii Leaota sau Bucegi.

LA PORŢILE LUMINII — PECINEAGU

Obîrşia rîului Dîmboviţa se află sub vîrful Păpuşa, care, prin pîraiele Boarcăşul şi Vladul, unite la
Gura Văii Vladului (l 235 m), formează apoi rîul ce va străbate munţii, dealurile subcarpatice,
înfrumuseţate de livezi, şi cîmpiile mănoase pînă la vărsarea sa în Argeş, la sud de Bucureşti. La Gura Văii
Vladului se găseşte şi un canton forestier, pînă unde ajunge drumul forestier auto 172, lung de 40 km, ce
urmăreşte valea Dîmboviţei pînă la .Podu Dîmboviţei. Alte drumuri se continuă spre Curmătura Oticului,
acolo unde îl vor întîlni pe cel construit pe valea Rîului Doamnei, de pe versantul opus, între munţii Iezer şi
Făgăraş.
Rîul şi drumul forestier merg tot timpul împreună împletindu-se, apele lui culegînd numeroase
pîraie provenite din masivele Făgăraş şi Iezer. Pe versanţii înalţi observăm formele glaciare tipice, căldări,
stînci scrijelite, trene de grohotişuri şi izvoare cristaline care susură la tot pasul. Mici cascade zgomotoase
înviorează şi înveselesc peisajul, pîlcuri de pădure alternează cu suprafeţe defrişate în ultimii ani, unde
lăstărişul şi noile plantaţii forestiere reiau ciclul secular al vegetaţiei.
Se pare că pe aceste plaiuri au trecut „voinicii cu fruntea lată" ai legendarului Negru Vodă, venind
din Ţara Făgăraşului, de-a dreptul peste creste oa să pună temei nou puternicului stat feudal românesc de la
sud de Carpaţi. Sînt locuri încărcate de legende şi mister oare vorbesc despre căile tăinuite, dar lesnicioase,
dintre Muntenia şi Transilvania.
Peisajul este fascinant: mici bazinete erozionale săpate în fromaţiuni cristaline ne oferă locuri de
popas, unde putem întinde cortul şi înnopta, ascultînd susurul izvoarelor şi cîntecul cetinii pădurii de molid.
Vîrfuri maiestuoase — Mezea (2 114 m), Bătrîna (2 358 m) şi Păpuşa (2 379 m) — străjuie ca nişte
grăniceri neadormiţi depărtările. Din loc în loc, se mai zăresc şi astăzi urme ale fostelor baraje de lemn
peste apa Dîmboviţei, care ajutau la plutărit. Valea Comisului, un afluent mai important, îşi are obîrşia sub
vîrful cu acelaşi nume, situat la altitudinea de l 884 m, sporind debitul rîului Dîmboviţa Deodată, o oglindă
uriaşă de apă ni se înfăţişează la Pecineagu. Este lacul de acumulare format în spatele barajului, cu un
volum de circa 64 milioane m3 de apă, construit pe valea Dîmboviţei, care captează însă şi alţi afluenţi ce
vin din Făgăraş şi Iezer.
Urmînd în aval cursul Dîmboviţei, ajungem în Cheile Petrimanului, de un rar pitoresc, ce se întind
pe circa l km. Numeroase amenajări forestiere şi pastorale din zonă ne pot oferi adăpost ocazional.
Arcuindu-se spre sud-vest, valea Dîmboviţei separă pe un spaţiu mai larg cele două masive vecine — Piatra
Craiului şi Iezer-Păpuşa.
Furaţi de peisaj, ajungem pe nesimţite la Cojocaru, o frumoasă aşezare situată la 850 m altitudine,
la circa 8 km de barajul de la Pecineagu, înconjurată de fîneţe multicolore. Nu departe, la 5 km depărtare de
Podu Dîmboviţei, se profilează o altă aşezare — Sătic, cu pajişti odihnitoare în preajmă, pe care se răsfaţă
în voie gospodăriile bine întocmite ale localnicilor.
De fapt, sectorul de drum între Sătic şi, în amonte, pînă la valea Cascoe este cel mai pitoresc şi
mai spectaculos. Prin transformarea amenajărilor de şantier de la Pecineagu în baze turistice, valea
superioară a Dîmboviţei va fi din ce în ce mai cunoscută drumeţilor.
La numai 3 km amonte de Podu Dîmboviţei, pătrundem în Cheile Plaiului Mare (Cheile Mici) ale
Dîmboviţei, tăiate pe o lungime de 2 km în rocile calcaroase ale Muntelui Juga, de o monumentalitate
impresionantă, ce depăşesc în frumuseţe şi peisaj inedit chei mult mai renumite din ţară. Adîncimea apei,
vîltorile şi bulboanele născute din închingarea munţilor, verticalitatea pereţilor, semeţia brazilor cocoţaţi pe
cîte un pripor, totul vine să se constituie într-un spectacol natural fără egal. Deloc grăbiţi, vom urca pe
scările săpate în versantul drept al văii ce ne duc drept la peştera Colţul Surpat (Peştera Urşilor),
descoperită întîmplător de un muncitor forestier în deceniile trecute. Cu o explicabilă curiozitate,
amestecată cu teamă, vom observa formele de relief specifice, depozitele fosiliere, coloniile de lilieci etc.,
deschiderile bolţilor subpămîntene de ape, cru dorinţa să descoperim emoţia acestei lumi tainice.
Recomandăm vizitarea galeriei din stînga, mai uşor de parcurs şi recent amenajată pentru circuitul turistic.
Părăsind lumea tăcută şi misterioasă a peşterii, gîndurile ne poartă cu mult în urmă, spre glaciaţiunile
cuaternare, imaginîndu-ne asprimea vieţii primilor locuitori ai acestor meleaguri, necontenita lor luptă cu
frigul năprasnic, cu fiarele sălbatice din jur. Deodată, cheile se sfîrşesc brusc. Largi bucle ale şoselei ne duc
spre plaiuri mai line, spre un peisaj mai domol, pe cînd ne mai răsună în urechi freamătul apelor din
împărăţia calcarelor cu forme ciudate. După circa 40 km de la Gura Văii Vladului, iată-ne ajunşi în liniştea
împrejurimilor Podului Dîmboviţei.
Desigur că, ajunşi în valea superioară a Dîmboviţei, avem prilejul do a cutreiera împrejurimile
pînă în Făgăraş, Iezer-Păpuşa sau Piatra Craiului, urmînd numeroasele poteci nemarcate ori trasee marcate,
dintre care vă recomandăm cîteva dintre cele mai accesibile:

Gura Văii Vladului—şaua Mezea (2 114 m)—Stîna Vladului—Gura Văii Vladului

Mijloace de acces: potecă nemarcată; timp de parcurs: 5 ore; nu se recomandă parcurgera acestui
traseu iarna.

De la confluenţa Vladului cu Boarcăşul urmăm o potecă nemarcată pe culmea Mezea, spre vest,
timp de circa o oră. Poteca se desfăşoară mereu prin pădure, pînă atinge un gol de munte, în apropiere de o
stînă. De aici, după încă o oră de urcuş în direcţia nord-vest, întîlnim marcajul triunghi roşu ce trece pe sub
creasta Mezea. Ne aflăm de fapt la o altitudine de 2 114 m pe puntea de legătură dintre Făgăraş şi Iezer-
Păpuşa, o adevărată sa, una dintre cele mai frumoase regiuni alpine din Carpaţi. De aici, privirea scapă spre
culmile Făgăraşului, ale Iezerului sau spre valea Dîmboviţei la sud, către Rîul Doamnei la vest. În faţa
panoramei ce se deschide, urcuşul nu ni s-a mai părut greu, fiind din plin răsplătiţi de cele ce ne bucură
ochii.
Din şaua Mezea, o adevărată răspîntie de poteci, putem să ne deplasăm spre refugiul Iezer (circa 5
ore) sau spre cabana Urlea din Făgăraş (cale de încă 9 ore), urmînd traseele specificate în ghidurile turistice
ale acestor masive. De aici ne putem înapoia în valea Dîmboviţei pe acelaşi drum sau pentru realizarea
circuitului vă propunem continuarea drumeţiei, folosind din şaua Mezea marcajul triunghi roşu, care ne
poartă paşii pe versantul estic, pe o potecă cunoscută de păstori. După numai 30 de minute ajungem la Stîna
Vladului, una dintre cele mai înalte amenajări pastorale, unde putem poposi cîteva clipe. Urmăm apoi
cursul vijelios al Văii Vladului pînă la cabana forestieră, de unde şoseaua forestieră de pe valea Dîmboviţei,
cale de 5 km, ne poartă spre Gura Văii Vladului, închizînd astfel circuitul.

Gura Văii Vladului—vîrful Bătrîna (2341 m)

Mijloace de acces: drum forestier auto, potecă nemarcată; timp de parcurs: 4 ore; nu se recomandă
acest traseu iarna.

Pentru cunoaşterea versantului nordic al Munţilor Iczer-Păpuşa, vă sugerăm un traseu turistic care
porneşte din Gura Văii Vladului, urmînd şoseaua forestieră cale de 2 km pînă la confluenţa Pîrîului Colţilor
cu Dîmboviţa. O potecă de păstori, nemarcată, ne poartă pe valea pîrîului Colţii lui Andrei pînă la stîna cu
acelaşi nume, timp de 1½ oră, pe direcţia principală sud-vest.
Stîna este situată într-o poziţie minunată în Plaiul Colţilor, o prelungire nordică a vîrfului Bătrîna
(2 341 m) care se profilează în toată monumentalitatea sa. De la stînă, folosind o potecă de creastă cu
direcţie sudică, timp de 15—20 minute, ajungem la limita superioară a pădurii, unde începe etajul
jnepenilor.
Aici putem admira relieful glaciar şi periglaciar, păşind prin căldări glaciare şi cîmpuri de piatră,
care adăposteau în timpul ultimei glaciaţiuni uriaşi gheţari, ale căror „limbi" ajungeau pînă în valea
Dîmboviţei.
Ajunşi în creasta principală, după circa o oră de la stîna din Plaiul Colţilor, întîlnim un traseu
turistic marcat cu triunghi roşu, care din Şleaul Bătrîna ne duce la vîrful Bătrîna (2 341 m). Revenim pe
acelaşi traseu la Gura Văii Vladului, cu atenţie deosebită în zona circurilor, mai ales iarna, datorită
pericolului de avalanşe.

Confluenţa văii Richita cu Dîmboviţa—vîrful Tămaşul Mare (l 735 m)—Plaiul Turcilor

(Curmătura Foii, l 343 m)—confluenţa Tămaşului Mare cu Dîmboviţa
Mijloace de acces: potecă marcată; bandă albastră şi triunghi; timp de parcurs: 4 ore; nu se
recomandă iarna.

De la confluenţa pîrîului Richita cu Dîmboviţa (unde se află de fapt un canton forestier permanent,
ce ne poate oferi găzduire în caz de nevoie) putem face o plăcută ascensiune spre vîrful Tămaşul Mare (l
735 m), care străjuie valea Dîmboviţei cu pădurile de conifere tivite pe versanţi. Pe aici, o potecă turistică,
cunoscută, face legătura între cabana Plaiul Foii, din Munţii Piatra Craiului şi Munţii Iezor-Pă-puşa, peste
culmea Dracsin (l 861 m).
Aşadar, de la cantonul forestier Richita, urmînd poteca turistică marcată cu bandă albastră şi
mergînd pieptiş, circa o oră, printr-o pădure de amestec (făgete şi conifere), ajungem într-o poiană din golul
de munte, de unde ni se oferă o 'privelişte amplă. Urmînd poteca cu direcţia sud-est şi apoi sud, ajungem
sub vîrful Tămaşul Mare (l 735 m), unde se află o stînă care ne poate găzdui în apropierea sa, în caz de
nevoie. De aici putem admira cu nesaţ culmile Păpuşei şi Pietrei Craiului. După un scurt popas
reconfortant, poteca ne poartă peste izvoarele Văii Turcilor pînă la Plaiul Turcilor (Curmătura Foii) situat la
l 343 m.
Toponomia ne duce, desigur, cu gîndul la vechi întîmplări încărcate de aura legendelor şi
înmiresmate de scurgerea veacurilor. Părăsim traseul marcat cu bandă albastră şi, din apropierea stînei din
Plaiul Turcilor, urmăm poteca ce coboara pe muchia principală, timp de 1½ oră, pînă la valea Tămaşului,
acolo unde aceasta confluează cu Dîmboviţa.
Traseul bandă albastră se continuă în direcţia sud-est la Plaiul Foii, unde se întîlneşte cu marcajul
triunghi roşu, care face legătura între cabana Plaiul Foii şi valea Dîmboviţei, prin Valea lui Ivan.
Curmătura Foii (l 343 m) reprezintă o veritabilă răspîntie de poteci turistice, dar noi alegem poteca
marcată cu triunghi galben, care coboară pe valea Tămaşului în valea Dîmboviţei.
Nu departe de confluenţa Tămaşului cu Dîmboviţa, la circa 1,5 km o variantă secundară din
drumul principal de pe valea Dîmboviţei ne conduce la cabanele forestiere Tămaş, care ne pot oferi
permanent găzduire şi hrană.
 Cheile Petrimanului—Muntele Dracsinul (l 861 m) —vîrful Păpuşa (2 379 m)
Mijloace de acces: potecă marcată (bandă albastră); timp de parcurs: 5 ore; nu se recomandă
iarna.

Înainte de a pătrunde în sălbaticele chei ale Petrimanului, la confluenţa pîrîului Dracsinul cu

Dîmboviţa, o modernă şosea forestieră ne poartă, cale de 250 m, pînă cînd întîlnim o potecă turistică
marcată cu bandă albastră, pentru a pătrunde în orizontul Munţilor Iezer-Păpuşa.
Urmărim marcajul turistic, care însoţeşte valea Dracsinului (timp de 10 minute), după care urmînd
o direcţie nordică, ajungem pe muchia Muntelui Dracsin (l 861 m), după un urcuş de circa 2 ore de la
plecare pînă la limita superioară a pădurii. Părăsind muchia Muntelui Dracsin, pe versantul sudic se află
stîna Dracsin, situată la circa l 750 m, un minunat loc de odihna.
Revenind pe muchia principală avem o panoramă vastă spre culmile Pecineagul şi Plaiul Hoţului
de unde mergem spre vîrful Cascoe (2 325 m), aflat în apropiere.
Cîmpuri impresionante de pietre, trene îngemănate de grohotişuri ne reţin atenţia, dar trebuie să
circulăm cu grijă, existînd permanent pericolul surpării.
De la vîrful Cascoe (2 325 m), urmînd traseul de creastă pe direcţia sud-vest, ajungem după circa o
oră pe vîrful Păpuşa (2 379 m), de unde putem realiza un tur de orizont spre munţii Făgăraş şi Piatra
Craiului. Pentru întoarcere folosim acelasi traseu, cu grijă pentru parcurgerea în etape scurte a acestor
meleaguri carpatice.

Cojocaru—Valea lui Ivan—Curmătura Foii (l 343 m)

Mijloace de acces: potecă marcată (triunghi roşu); timp de parcurs: 3—4 ore.

Din apropierea confluenţei Văii lui Ivan cu Dîmboviţa, din nucleul de amenajări pastorale de la
Cojocaru, urmăm spre amonte acest pîrîu, de unde poteca marcată cu triunghi roşu ne poartă paşii prin
minunate poieni smălţuite de covorul multicolor al fîneţelor montane. După numai o oră de mers ajungem
la cabana de vînătoare Piatra Craiului, aşezată alături de o stînă mai veche şi un observator de vînătoare.
Cabana poate oferi găzduire, vara, în caz de nevoie, iar poienile din jur un excelent loc de instalare a
cortului.
De aici se deschid largi perspective spre Munţii Păpuşa unde distingem cu uşurinţă numeroasele
amenajări pastorale.
Continuîndu-ne ascensiunea pe direcţia principală nord-est şi nord, poteca ne poartă paşii peste
văile paralele orientate est—vest (Piscul cu Brazi, Piscul Rece, Padina Lăncii, Izvorul Tămăşel) pînă în
Valea Dragoslavelor, timp de circa 2 ore.
De aici, în scurt timp ajungem la Curmătura Foii (l 343 m), păstrînd aceeaşi direcţie nordică. De la
Curmătura Foii se pot face şi alte trasee spre Munţii Piatra Craiului, dar noi preferăm să ne întoarcem pe
valea Tămaşului, urmînd poteca marcată cu triunghi galben timp de 1½ oră.
Iată, aşadar, doar cîteva sugestii pentru cunoaşterea mirificelor orizonturi carpatice accesibile din
frumoasa vale superioară a Dîmboviţei, trasee care vă aşteaptă paşii, pentru a vă purta în liniştea şi măreţia
gravă a munţilor falnici şi a pădurilor tainice.

ÎN CĂUTAREA GAROFIŢEI PIETREI CRAIULUI

De la Podu Dîmboviţei, străbătînd pitoreştile chei ale Dîmbovicioarei şi Brusturetului ori venind
dinspre satele brănene Şirnea şi Peştera, privirea ne este captată de enigmatica şi singuratica creastă a
Pietrei Craiului, care se desfăşoară pe circa 25 km lungime pe direcţia principală nord-est — sud-vest.
Dintre numeroasele căi de acces spre Piatra Craiului optăm pentru varianta traseului ce se
desprinde din localitatea Podu Dîmboviţei, urmînd în amonte rîul Dîmbovicioara, înainte de a pătrunde în
răcoarea dintre pereţii abrupţi ai cheilor Dîmbovicioarei, poposim cîteva clipe pentru a mai arunca o privire
asupra aşezării Podu Dîmboviţei. Loc de trecere peste apa Dîmboviţei, punct vamal pentru o scurtă
perioadă, satul s-a dezvoltat lent, printr-o ridicare treptată a gospodăriilor pe versanţi.
După parcurgerea a cîtorva kilometri pe serpentinele modernei şosele (DN 73) poposim la cetatea
Oraţia cunoscută în partea locului şi sub denumirea de „Cetatea Neamţului", iar în documente de „Cetatea
Dîmboviţei". Aşezată pe un promontoriu calcaros, cetatea Oraţia a avut un rol important în paza drumului
transcarpatic al Branului cu reale posibilităţi strategice defensive. A fost ridicată de meşteri iscusiţi între
anii 1215 şi 1220, probabil pe ruinele unui vechi castru roman ce făcea parte din vestitul Limes
transalutanus. Asupra autorilor construcţiei stăruie controversele: a fost oare durată de înţelepţii domnitori
munteni cu scopuri defensive, un veritabil „cuib de vulturi" pe Drumul Branului, său a fost ridicată de către
cavalerii teutoni, care pătrunseseră încă din secolul al XI-lea în Ţara Bîrsei? Oricum, reţinem că în anul
1368 cetatea Oraţia a jucat un rol de scamă în conflictul armat dintre oastea lui Vlaicu Vodă şi cea ungară
condusă de Nicolae Lackfi, care a trecut munţii pentru a-l ataca pe domnul muntean.
După o existenţă de cîteva veacuri, cînd a stat de veghe în apărarea drumului transcarpatic al
Branului, a fost distrusă de către otomani, care nu puteau admite acest puternic bastion în calea lor spre
inima Europei. Ruinele ei ne vorbesc peste timp de glorie, cînd ochii ageri ai străjerilor de pe ziduri scrutau
valea în eventualitatea apropierii duşmanilor. După ce am rememorat o filă din istoria locurilor, ne
continuăm drumul spre cetatea încremenită a Pietrei Craiului, în căutarea gingaşei flori ce îndulceşte
asprimea bîrnelor de piatră ale acestor munţi, garofiţa.
Săpate în calcarele mezozoice din extremitatea sudică a Pietrei Craiului, Cheile Dîmbovicioarei
impresionează prin măreţia şi peisajul creat de „munca" milenară a rîului. Apele lui şerpuiesc printre pereţii
înalţi, de unde abia se zăreşte un petic de cer, brazi singuratici care se agaţă cu rădăcinile lor de cine ştie ce
ascuţiş de stîncă, fericiţi că au reuşit să răzbată spre lumină, la viaţă. Mici lărgiri ale văii permit scurte
popasuri pentru a privi în linişte, ceea ce natura a izvodit aici. De la poalele pereţilor abrupţi ai muntelui se
scurg firicele cristaline ale unor izvoare, „gîlgaiele" ascunse aici după o călătorie misterioasă prin cotloane
de peşteri şi avene, ca să sporească debitul Dîmbovicioarei. Iarna, aflîndu-ne prin aceste locuri, peisajul ne
fascinează prin puritatea zăpezilor de pe brazi şi de pe stînci, prin formele delicate, închipuind castele ori
imagini ireale din basme.
Continuîndu-ne drumul, observăm că dintr-o dată valea se lărgeşte şi, aproape pe nesimţite,
ajungem în localitatea Dîmbovicioara, sat de munte cu casele căţărate pe versanţi, dar aproape de albia
rîuleţu-lui cu acelasi nume. Construite din piatră şi lemn, casele sătenilor strălucesc de curăţenie. Cele mai
vechi păstrează încă nedezminţit stilul muscelean, în care nelipsitul cerdac este sprijinit pe stîlpi de lemn
frumos sculptaţi.
De la Dîmbovicioara, un drum rustic se strecoară în şerpuiri ameţitoare spre satul Ciocanu,
cunoscut pentru priceperea locuitorilor săi în tradiţionala ocupaţie a creşterii animalelor. Drumeţul care a
păşit pe acest plai, în care natura îşi răsfaţă întreaga splendoare, va rămîne impresionat de peisaj. Urmîndu-
ne drumul în amonte, pe Dîmbovicioara, după puţin timp, circa 6 km, ne vom afla în misterioasa lume
subterană a Peşterii Dîmbovicioarei, operă răbdătoare a picăturii de apă ce, în decursul mileniilor, a
dizolvat rocile calcaroase şi a iscodit formele bizare ce ni se înfăţişează ochilor. Raza de lumină din
lanterna călăuzei noastre smulge din cotloane întunecoase plăsmuiri fantastice: chipuri umane, forme
zoomorfe ce vor să se ascundă parcă dincolo de draperia stalactitelor şi stalagmitelor. .. O lume de basm şi
vis se dezvăluie mereu, pe măsură ce înaintăm prin galerii, unde întunericul domneşte o dată cu eternitatea
şi unde formele neclintite de milenii se ivesc fantomatice pentru cîteva clipe, uimindu-ne. Imaginaţia
locuitorilor a ţesut nenumărate legende avînd ca subiect închipuita lume a palatelor subpămîntene din
Peştera Dîmbovicioarei.
Peştera Dîmbovicioarei este cunoscută în literatura de specialitate încă din anul 1767, semnalată
iniţial de J. Fridvalsky. Este modelată în calcare de vîrstă jurasică, prezintă o galerie principală de circa 100
m lungime, uşor ascendentă şi cu ramificaţii laterale. Este o peşteră caldă (10—12°C) cu o umiditate
moderată.
Se poate vizita în tot timpul anului, pentru grupuri existînd un ghid permanent, care ne călăuzeşte
paşii în minunata lume subpămînteană. La ieşirea din peşteră, un mic popas turistic, original, plasat pe un
podeţ peste apa Dîmbovicioarei, te întîmpină cu ospitalitate, fiind un minunat loc de odihnă. După un scurt
popas ne continuăm însă călătoria spre Munţii Piatra Craiului.
Drumul îngust se gîtuie şi mai mult cînd pătrundem în cheile Brusturetului, aflate doar la l km
amonte de peşteră. Dîmbovicioara îşi împuţinează apele, devenind un pîrîiaş zglobiu, cu unde cum e
lacrima, strunite de chingile de piatră alo pereţilor cheilor. Ne mirăm că acest firicel de apă, căruia îi aţin
calea stîncile, părînd că-l copleşesc cu masivitatea lor, a reuşit să sape asemenea despicătură în coasta
muntelui şi să se strecoare mai departe, cu sclipiri de argint, spre albia Dîmboviţei.
Urmînd firul Dîmbovicioarei, deodată albia se lărgeşte şi face loc unui bazinet depresionar, cel de
la Brusturet, la 4 km de peşteră, unde se află un cunoscut complex turistic. La această altitudine, de l 050
m, peisajul şi amenajările par o gură de rai. Loc de popas prelungit, Brusturetul, aflat la poalele Munţilor
Piatra Craiului, ne oferă, în afară de posibilităţi de cazare în căsuţe şi masă, puncte de plecare în temerare
drumeţii.
De aici putem ajunge, pe mai multe trasee, la cabana Curmătura, din Piatra Craiului, fie urmînd
valea Brusturetului în amonte, prin punctul „La Table", fie din Ciocanu, Şirnea şi Peştera, prin Poiana
Vlăduşca.
Piatra Craiului, acest uriaş sinclinal asimetric, în care predomină calcarele şi conglomeratele, stă
semeaţă, .etalîndu-şi frumoasa creasta ascuţită şi zimţată, greu de străbătut, flancată de versanţii abrupţi, la
baza cărora trene de grohotiş (Marele Grohotiş) compun un peisaj specific.
Ocrotirea mediului înconjurător, protecţia monumentelor naturii şi-a găsit aici o fericită expresie
în înfiinţarea rezervaţiei naturale „Piatra Craiului", ce avea iniţial, în 1938, doar 440 ha, extinsă în prezent
pe 3 760 ha. Rezervaţia cuprinde în perimetrul ei creasta nordică principală, versanţii de nord, nord-vest şi
vest, alături de versantul estic între Colţii Grindului şi Curmătura Pietrei Craiului.
În rezervaţie întîlnim floarea de colţ (Leontopodium alpinum), sîngele voinicului (Nigritella
rubra), bulbucii de munte (Trollius europaeus), iedera albă (Daphne blagayana), ghinţura galbenă
(Gentiana lutea) şi, în sfîrşit, garofiţa Pietrei Craiuiui (Dianthus callizonus). Unică pe glob, această delicată
floare, relictă terţiară, trăieşte numai pe brînele şi stîncile singuratice ale acestor munţi.
Pentru a „ţine pasul" cu valoroasa floră, faunul rezervaţiei este, la rîndul ei, variată şi cu elemente
reprezentative, din care amintim capra neagră (Rupicrapa rupicapra), vulturul bărbos (Aquila chrisaetos),
cocosul de munte (Tetrao urogallus) acvila de munte (Aquila alpina), iar cu efective ceva mai mari: ursul
(Ursus carpathicus), rîsul (Lynx lynx) şi lupul (Canis lupus).
După un sejur de cîteva zile în peisajul Munţilor Piatra Craiului, folsind baza materială a
Complexului turistic Brusturet, revenim pe valea Dîmbovicioarei pînă la Podu Dîmboviţei, sau din centrul
localităţii Dîmbovicioara ne înscriem pe drumul şerpuit, dar spectaculos, lung de 3 km, pînă în satul
Ciocanu, cu lesnicioase căi de acces spre aşezările din Platforma Bran.
Privelişti încîntătoare, poteci şerpuind printre fîneţe şi păduri seculare, un miros îmbătător de
cetină, gospodăriile decupate parcă dintr-o carte de ilustraţii, portul popular de o neasemuită frumuseţe,
sufletul deschis şi optimist al muntenilor, vorba domoală şi înţeleaptă, iată doar cîteva frînturi care ne vor
rămîne în minte multă vreme de aici înainte după cîteva zile petrecute pe meleagurile carpatine.
Ţinut de legendă, original, unic, tulburător şi fascinant. Acesta este CULOARUL RUCĂR—
BRAN, o adevărată „poartă" în Carpaţii Româneşti.
 CUPRINS
Cuvînt înainte
CADRUL NATURAL
PRIN CULOARUL RUCĂR—BRAN PE FIRUL ISTORIEI
OAMENI ŞI LOCURI
TURISMUL
ITINERARE TURISTICE
Pe Valea Dîmboviţei spre Culoarul Rucăr—Bran Cîmpulung—Mateiaş—Dragoslavele
Rucăr—Bran — o poartă în Carpaţii Meridionali.
Spre cetatea de piatră a Munţilor Leaota
La porţile luminii — Pecineagu
În căutarea garofiţei Pietrei Craiului

Redactor: GEORGETA POPESCU Tehnoredactor: ECATERINA ALBICI

Bun de tipar: 19.111.1990 Coli de tipar: 4,5 + 8 pag. planşe + l hartă
Lucrarea executată sub comanda nr. 019159 la I. P. Sibiu Şoseaua Alba Iulia nr. 40 România