TRADIŢIONALISMUL SAU MODERNISMUL AUTOHTON

Termenul de tradiţionalism desemnează o direcţie culturală ataşată, uneori excesiv, de valorile

trecutului, privite în opoziţie cu cele ale prezentului. Atitudinile tradiţionaliste sunt o expresie a mai vechii
delimitări dintre „antici" şi „moderni", dar şi un rezultat al evoluţiei fireşti a oricărei culturi care
păstrează inevitabil o componentă naţională, accentuată odată cu preocupările romanticilor pentru
folclor şi istorie.
G. Călinescu a reacţionat la polemicile vremii cu privire la tradiţionalism şi modernism, scriind
într-un articol că un om de talent este întotdeauna, prin instinct, în linia tradiţiei (Tradiţie înseamnă
continuitate, în Adevărul literar şi artistic), evidenţiind astfel specificitatea firească a creaţiei născute, în
ciuda oricărei neaşteptate inovaţii, pe fondul unei spiritualităţi colective.
Mircea Scarlat, în Istoria poeziei româneşti, vorbeşte chiar despre un tradiţionalism structural
care ar apărea nu din motive doctrinare, ci din cauza unor condiţii extraliterare, cum ar fi menţinerea
creatorilor în zone geografice periferice, formarea lor culturală autodidactă.
Tradiţionalismul nostru literar, privit în opoziţie cu modernismul, vizează în primul rând opţiuni
legate de tematica abordată, orientată spre:
a. lumea satului românesc, înţeleasă ca un specific etnic;
b. religia creştin-ortodoxă, care individualizează spiritual comunitatea raportat la formele literare,
preferând modelul mai vechi de versificaţie ritmică.

Orientările tradiţionaliste de la începutul secolului al XX-lea

La începutul secolului trecut, se poate vorbi, în cultura românească, despre două mari orientări
tradiţionaliste: sămănătorismul şi poporanismul.
Sămănătorismul a fost o mişcare literară grupată în jurul revistei Sămănătorul, de la care şi-a luat
numele. Revista a apărut la Bucureşti, în 2 decembrie 1901, sub conducerea lui Alexandru Vlahuţă şi
George Coşbuc, la iniţiativa lui Spiru Haret. În articolul-program se afirma:
a. simpatia pentru universul rural, văzut ca păstrătorul tradiţiilor;
b. întoarcerea spre trecut şi cultivarea insistentă a acestuia;
c. lupta împotriva elementelor culturale străine (cu aluzie la cosmopolitismul grupării lui Alexandru
Macedonski);
d. preferinţa pentru prezentarea idilică a satului românesc;
e. respingerea civilizaţiei urbane, care generează o dramă a dezrădăcinării.
Chiar din al doilea an al apariţiei sale, Sămănătorul şi-a schimbat conducerea, preluată de Ilarie
Chendi şi Ştefan Octavian Iosif până în 1905, când director a devenit Nicolae Iorga, considerat
principalul ideolog al şcolii. Nicolae Iorga a cerut o purificare a culturii noastre de orice influenţe străine,
afirmând că o cultură naţională trebuie clădită într-o separaţie totală de altele. Istoricul a părăsit revista în
1906 şi, în 1910, aceasta îşi va înceta apariţia.

Poporanismul a fost o orientare socială şi culturală care pleda pentru răspândirea culturii în rândul
poporului şi s-a constituit în jurul revistei Viaţa românească apărute la Iaşi, în 1 martie 1906, din
iniţiativa lui Constantin Stere. Ca doctrină politică, poporanismul a fost teoretizat într-o serie de articole
publicate de Constantin Stere înainte de înfiinţarea revistei, acesta considerând că dezvoltarea societăţii
noastre se va face pe baza obştei ţărăneşti, pentru că proletariatul nu era pregătit din cauza
subdezvoltării economice, să joace vreun rol social. Constantin Stere punea pe seama inculturii mizeria
maselor ţărăneşti şi afirma obligaţia morală a intelectualilor de a ridica poporul la lumină.
Ideologul literar al orientării a fost Garabet Ibrăileanu, care a formulat un program centrat pe
categoria specificului naţional. După Garabet Ibrăileanu, concepţia de viaţă a unui popor determină stilul
şi forma creaţiei artistice individuale. Fiindcă în acea perioada mediul rural era preponderent, criticul
considera că acesta ar fi izvorul specificităţii la noi.
Poporanismul s-a opus sămănătorismului în concepţia literară, cerând:
a. reflectarea veridică şi nu idilica a vieţii rurale;
b. promovarea unor opere critice inspirate din realitatea naţională;
c. răspândirea în lumea cultă a simpatiei pentru ţărani;
d. refuzul eticului în detrimentul esteticului.
Mişcarea poporanistă nu a creat o literatură tipici scriitorii fiind legaţi mai mult de publicarea
operelor în revista Viaţa românească decât de o ideologie în sine.

Orientările tradiţionaliste din perioada interbelică

În perioada interbelică, tradiţionalismul începutului de veac este continuat prin orientări noi,
adepte ale preamăririi valorilor trecutului.

Gândirismul a fost orientarea tradiţionalistă care a prezentat autohtonismul prin ortodoxism.

Denumirea mişcării vine de la revista Gândirea, a cărei activitate artistică, destul de eclectică şi complexă,
a fost un punct de referinţă al perioadei interbelice.
Gândirea a apărut la Cluj, la 1 mai 1921, la iniţiativa lui Cezar Petrescu, într-o efervescenţă
culturală în care erau implicaţi tineri scriitori ce vor deveni nume mari ale literaturii noastre: Lucian Blaga,
Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu. Cezar Petrescu s-a adresat şi prietenilor săi de la Bucureşti şi de la Iaşi
pentru a colabora la noua revistă, primind manuscrise de la Ion Pillat, Ion Vinea, Victor Ion Popa, Ionel
Teodoreanu, Alexandru Philippide şi de la alţii. Revista nu avea un program, ci exprima, in articolul
Cuvinte pentru drum, dorinţa de a reuni scriitori din întreaga ţară şi de a oglindi astfel complexitatea
fenomenului literar românesc în poezie, proză, teatru şi în publicistică. Apărută în condiţii grafice
deosebite, cu ilustraţii de Oscar Han şi Atanasie Demian, revista a publicat literatură de calitate,
reprezentând orientări estetice diverse, situate între tradiţionalismul care a asimilat inovaţii moderniste şi
un extremism neosămănătorist, promovat mai ales de Pamfil Şeicaru. Din octombrie 1922, Gândirea s-a
tipărit la Bucureşti şi, din decembrie la îndemnul lui Nichifor Crainic, s-a mutat în capitală şi redacţia.
Colaboratorii revistei se îndreaptă spre o critică a literaturii, atacând, de exemplu, romanul Ion de
Iiviu Rebreanu.
Nichifor Crainic a impus doctrina gândiristă printr-o serie de eseuri: Isus în ţara mea (1923),
Parsifal (1924) şi Sensul tradiţiei (1929). Începând din 1924, revista afirmă autohtonismul ortodoxist,
renunţând la eclectismul cultural de până atunci. În 1928, Nichifor Crainic preia conducerea revistei şi
reuşeşte o revigorare a acesteia până în 1930, atrăgând colaboratori de seamă, precum Tudor
Arghezi, Mateiu Caragiale, George Călinescu, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu.
Gândirismul a aşezat creaţia literară sub semnul ortodoxismului, propunând:
a. un tradiţionalism spiritualizat, definit prin religia ortodoxă, care ar fi esenţa conştiinţei naţionale a
românilor;
b. un antioccidentalism bazat pe ideea că, în cultura autohtonă, există forţe inconştiente, capabile să se
opună unei societăţi a maşinismului distrugător adus de civilizaţia apuseană;
c. o rezistenţă împotrivă străinilor, care ar putea altera spiritualitatea românească păstrată la sate.
Revista şi-a continuat activitatea până în 1944, când încetează să mai apară.

Trăirismul a fost o mişcare culturală a generaţiei anilor ’30 ai secolului trecut, care a
promovat iraţionalismul mistic şi trăirea plenară, autentică.
Ideologul mişcării a fost profesorul de filosofie Nae Ionescu, promotor al trăirii în forme extreme,
periculoase, singurele care ar oferi o posibilitate de a depăşi condiţia umană. Era o doctrină a aventurii, a
disperării, care a dus la exaltări ce au apropiat-o de idealurile mişcării de extremă dreaptă a Legiunii
Arhanghelului Mihail şi Gavril. Această grupare a fost legată de revistele Cuvântul înfiinţată în 1925, şi
Criterion, apărută în 1934, ca publicaţie a grupării omonime constituite în 1932 de Mircea Eliade,
Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade, Arşavir
Acterian şi de alţii.
Această mişcare îşi propunea:
a. renaşterea spirituală a României prin credinţa creştină;
b. un cult al trăirii înţelese ca nelinişte metafizică;
c. cultivarea unui amestec de antieuropenism şi europenism.
 TRĂSĂTURILE TRADIŢIONALISMULUI
 dorinţa conservării factorului autohton;
 ataşamentul faţă de valorile trecutului, prin redescoperirea spaţiului rural şi a tradiţiilor;
 ruptura raportului naţional/ universal (european) şi preferinţa pentru conservarea factorului autohton care îmbracă
diverse forme: ca idee a satului tradiţional (pentru sămănătorişti), a poporului (pentru poporanişti) şi a spiritualităţii
ortodoxe (pentru gândirişti);
 literatura trebuie să exprime specificul naţional, localizat, după adepţii acestor orientări, în lumea rurală producătoare
de cultură şi civilizaţie proprie;
 respingerea imitaţiei culturii occidentale şi a civilizaţiei industrial-capitalistă, socotită străină spiritului românesc,
precum şi a tehnicismului alienat al aglomerărilor urbane, care l-ar putea înstrăina pe om de morală şi de natură;
 refugiul nostalgic într-un trecut patriarhal, idilizat;
 literatura, considerată mijloc de luptă şi factor de educaţie, trebuia să fie accesibilă poporului de jos pe care să îl
reprezinte şi să îl educe;
 simbioza dintre factorul etnic şi cel religios, ortodoxia.

TEME ŞI MOTIVE TRADIŢIONALISTE

 satul patriarhal, natural, arhaic este idealizat - apare ca un loc edenic, de un primitivism naiv şi fermecător, în care
omul este legat organic de natură, de pământul care îl face structural bun şi îi conservă respectul pentru valorile morale;
 oraşul, demonizat, nu este decât un spaţiu corupător şi alienant, în care cel plecat din sat, înstrăinatul rupt de energiile
pământului străbun, este condamnat la alienare;
 mitul, datina şi pământul strămoşesc sunt resurse pe care se întemeiază existenţa şi sufletul curat, blajin, simţitor al
omului de la ţară şi, prin valoarea exponenţială a acestuia, existenţa neamului întreg, legiferată de tradiţie şi de un glorios
trecut istoric;
 boierul vechi, de neam, este, prin dragostea lui de ţară şi de pământ, aliatul patern, înţelept, al ţăranului, într-o armonie
socială tulburată doar de reprezentanţii ordinii capitaliste - arendaşul sau bancherul ce profită de ţăran.
 motivul haiducului şi cel al voievodului, în osmoză idealiza(n)tă dintre rural şi istorie, prin care satul sămănătorist se
proiectează într-un atemporal idilic;
 simbioza dintre factorul etnic şi cel religios, ortodoxia;
 motivele literare dezvoltate - mănăstirea, altarul, crucea, steaua, magii, arhanghelul, Iisus, Măria, imagini din Noul
Testament, scene biblice - sunt, de asemenea, autohtonizate, localizate în spaţiul românesc şi combinate cu elemente
folclorice sau mitologice specifice.
 compasiunea faţă de popor;
 întoarcerea la fondul nostru ne-latin, slav si trac, multă vreme ignorat, văzut ca depozitar ancestral al rezervorului de
energii ale neamului