Sunteți pe pagina 1din 264

sena de autor

HARUKI MURAKAMI
Colecţia BIBLIO TECA PO LIRO M este co ordonată
de Bogdan-Alexandru Stânescu.

Haruki M urakam i, S h ikisa i wo M otanai Tazaki Tsukuru to K are no Junrei no Toshi

C opyright <D 2013 by H aruki M urakam i


AII rights reserved

O 2013 by Editura PO LIRO M , pentru traducerea în lim ba rom ână

Această carte este protejată prin Copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multipli­
carea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea
în form at electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau
prin reţele de calculatoare, stocarea perm anentă sau tem porară pe dispozitive sau
sisteme cu posibilitatea recuperării inform aţiilor, cu scop com ercial sau gratuit, precum
şi alte fapte sim ilare sâvîrşite fără perm isiunea scrisă a deţinătorului copyrightului
reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se
pedepsesc penal şi/sau civil în conform itate cu legile în vigoare.

Foto copertă: O Alexan24/D ream stim e.com

www.polirom .ro

Editura POLIROM
laşi, B-dul C arol I nr. 4 ; P.O . BO X 266, 700506
Bucureşti, S plaiul U nirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, e t. 1,
sector 4, 040031, O .P. 53, C .P. 15-728

Descrierea CIP a B ibliotecii N aţionale a R om âniei:

MURAKAMI, HARUKI
Tsukuru Tazaki ce l fără de culoare ş i a n ii s ă i de p e le rin a j / H aruki Murakami;
trad. din Ib. japoneză de Florin O prina. - la ş i: P olirom , 2013

ISBN 978-973-46-4053-9

I. Oprina, Florin (trad.)

821.521-31=135.1

Printed in ROMANIA
HARUKI MURAKAMI
” |sulţuru ~ţa2alii
ce I f avă de culc
şi anii să\ de pelerinaj

Traducere din limba japoneză


de Florin Oprina

POLIROM
2013
Unul dintre cei mai populari scriitori japonezi contemporani, HARURI
MURAKAMI s-a născut în 1949. A studiat literatura la Universitatea
Waseda din Tbkio. Experienţa de proprietar al unui bar din Tokio
în care se cînta jazz (reflectată în romanul său din 1992, La sud de
graniţă, la vest de soare; Polirom, 2003, 2004) şi cea de traducător
al operelor lui F. Scott Fitzgerald, John Irving, Truman Capote şi
Raymond Carver îşi vor spune cuvîntul în formarea sa ca mesager
al unei Japonii occidentalizate - un ţinut amăgitor, lipsit parcă de
suflet şi suflu, al cărui spirit străvechi pare să fî dispărut aproape
în întregime. Primul său roman, Ascultă cum clntă vîntul (1979),
i-a adus Premiul Gunzo, fiind urmat de Automatul 1973 (1980) şi
în căutarea oii fantastice (1982, distins cu Premiul Noma; Polirom,
2003, 2005, 2011). în 1987 publică Pădurea norvegiană (Polirom,
2002, 2004, 2011), bestseller internaţional, tradus în numeroase
limbi şi vîndut în peste patru milioane de exemplare. Murakami a
mai publicat volumul de interviuri Underground. Atentatul de la
Tokio şi spiritul japonez (1997; Polirom, 2008) şi romanele La capătul
lumii şi în ţara aspră a minunilor (1985, pentru care a primit
Premiul Tanizaki; Polirom, 2005, 2012), Dans dans dans (1988;
Polirom, 2004, 2006, 2012), Cronica păsării-arc (1994, nominalizat
la prestigiosul ÎMPAC Dublin Literary Award; Polirom, 2004), Iubita
mea, Sputnik (1999; Polirom, 2004), Kafka pe malul mării (2002;
Polirom, 2006), în noapte (2004; Polirom, 2007, 2013) şi 1Q84 (2010;
Polirom, 2011), precum şi volumele de povestiri sau eseuri Elefantul
a dispărut (1993; Polirom, 2005), După cutremur (2000; Polirom,
2006, 2013), Salcia oarbă, fata adormită (2006; Polirom, 2007) şi
Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă (2007; Polirom,
2009).
în anul doi de facultate, din iulie pînă în ianuarie, anul
următor, Tsukuru Tazaki se gîndise aproape numai la m oarte,
în acest răstimp, împlinise douăzeci de ani, dar respectiva
piatră de hotar nu avusese pentru el nici o însem nătate. In
zilele acelea i se părea cel mai firesc şi logic lucru să-ţi curm i
viaţa. De ce nu săvîrşise acest pas final, nu înţelegea nici
acum. Doar era pe muchia dintre viaţă şi m oarte şi i-ar fi fost
mai simplu s-o facă decît să înghită un ou crud. P oate pentru
că gîndurile lui despre moarte erau atît de intense şi de pure,
încît nu reuşise să le lege în m intea lui de o im agine concretă
a unui mod de a muri. Concretul era mai degrabă o problem ă
secundară. Dacă atunci ar fi avut la îndem înă o uşă care să-l
conducă la moarte, ar fi deschis-o fără ezitare. A r fi făcut-o
fără să stea prea mult pe gînduri, ca pe o prelungire a coti­
dianului. Totuşi, de bine, de rău, nu putuse găsi în apropiere
o astfel de uşă.
Se gîndea adesea că ar fi preferat să fi m urit atunci. A şa
n-ar fi existat lumea aceasta, în care se afla acum . I se părea
ceva fascinant că ceea ce aici este num it realitate nu ar fi fost
real. Aşa cum el nu ar fi existat în lum ea aceasta, nici lu m ea
aceasta nu ar fi existat pentru el.
în acelaşi timp, însă, nu înţelegea cu adevărat m otivul
pentru care se apropiase atunci atît de m ult de pragul m orţii.
Existase, e adevărat, un declic precis care-1 adusese aici, dar
de ce tînjise atît de mult după m oarte, de ce fusese învelit în
ea aproape jumătate de an? învelit, da, e o expresie cît se
poate de potrivită. Precum personajul biblic care a fost înghi­
ţit de o balenă şi a trăit în interiorul ei, Tsukuru căzuse în
burta morţii şi petrecuse zile fără număr într-o cavernă întu­
necată şi stătută.
Trăise ca un somnambul sau ca un cadavru care încă nu
a aflat că e mort. Cînd se făcea ziuă, se trezea, se spăla pe
dinţi, punea pe el ce haine găsea la îndem înă şi pleca spre
facultate. La cursuri scotea caietul şi îşi lua notiţe. Se ţinea
de programul pe care-1 avea în faţa ochilor, ca un om care se
agaţă cu disperare de un felinar ca să nu fie suflat de uragan.
In măsura în care nu era nevoit, nu vorbea cu nimeni. Se
întorcea acasă, unde locuia singur, se aşeza pe podea sau se
rezema de-un perete şi-şi lăsa gîndurile să cutreiere spre
moarte, sau spre absenţa vieţii. în faţa lui se deschidea un
vîrtej întunecat care cobora pînă în centrul pămîntului. Acolo
se învolbura nimicnicia într-un nor gros şi nu se auzea decît
o linişte deplină care-i strivea timpanele.
Dacă nu se gîndea la moarte, nimic altceva nu-i ocupa
gîndurile. Nu-i era deloc dificil să nu se gîndească la nimic.
Nu citea ziarele, nu asculta muzică, ba chiar îşi pierduse şi
orice impuls erotic. Nimic din ce se petrecea pe lume nu avea
însemnătate pentru el. Cînd se sătura să stea închis în odaie,
ieşea şi se plimba fără ţintă sau se ducea pînă la gară şi,
aşezat pe o bancă, privea trenurile venind şi plecînd.
în fiecare dimineaţă făcea duş şi se spăla atent pe cap. De
două ori pe săptămînă spăla rufe. Curăţenia era pentru el ca
un stîlp de care se agăţa. Rufe, duş, spălat pe dinţi. Nu dădea
aproape deloc atenţie mîncatului însă. La prînz îmbuca ceva
la cantina facultăţii, dar în afară de aceasta nu mai lua nici
o masă serioasă. Cînd i se făcea foame, îşi cum păra mere şi
legume de la supermarketul din apropiere. U neori mînca
pîine goală şi bea lapte, direct din cutia de carton. Cînd se
făcea ceasul să se culce, îşi turna whisky într-un păhărel şi-l
bea ca pe un medicament. Din fericire nu rezista la băutură,
aşa că o cantitate mică îi era suficientă să-l trim ită în lumea
somnului. Pe vremea aceea nu visa defel. Sau, dacă se întîm-
pla să aibă vreun vis, imediat cum acesta apărea, se prelingea
de pe panta alunecoasă a cunoştinţei, fără vreun reazem, şi
cădea în tărîmul nimicniciei.

Exista un motiv clar care îl făcuse pe Tsukuru Tazaki să


fie atras atît de puternic de moarte. într-o bună zi, cei patru
prieteni ai săi, de care fusese apropiat multă vreme, îi dădu­
seră de înţeles că nu mai vor să-l vadă sau să vorbească cu
el. Pe nepusă masă, clar şi fără loc de discuţii. Mai mult, îl
înştiinţaseră despre acest lucru neplăcut fără să-i dea nici un
fel de explicaţie, iar el nu îndrăznise să întrebe nimic.
Cei patru îi erau prieteni din liceu, dar acum Tsukuru
părăsise oraşul natal şi venise în Tokyo la facultate. Astfel
că, deşi fusese expulzat din grup, nu se schimba de fapt nimic
în viaţa de zi cu zi. Nu exista riscul să-i întîlnească pe stradă
şi să se ivească situaţii stînjenitoare. Dar asta era numai în
teorie. Fiind departe de ei, durerea pe care o resimţea Tsukuru
era, dimpotrivă, amplificată şi mai apăsătoare. înstrăinarea
şi însingurarea se transformaseră într-un cablu lung de cîteva
sute de kilometri, strîns înfăşurat pe un troliu uriaş. Iar pe
linia astfel stabilită îi soseau zi şi noapte mesaje greu de
descifrat. Sunetele acelea, ca nişte pale de vînt printre copaci,
îi împungeau urechile cînd mai tare, cînd mai încet.

Cei cinci fuseseră colegi de clasă într-un liceu de stat din


suburbiile oraşului Nagoya. Trei băieţi şi două fete. Se împrie­
teniseră în vara clasei a noua, cînd făcuseră împreună acti­
vităţi de voluntariat. Chiar dacă apoi au nimerit în clase
diferite, au rămas în continuare un grup unit. M unca de
voluntariat făcuse parte dintr-o temă primită la cursul de
sociologie, dar şi după terminarea perioadei prescrise, cei
cinci îşi continuaseră activitatea din proprie iniţiativă.
în afară de munca de voluntariat, vara plecau împreună
în excursii, jucau tenis, mergeau la înot în peninsula Chita
sau se adunau la unul dintre ei şi se pregăteau pentru exa­
mene. Sau (şi asta se întîmpla cel mai adesea) se întîlneau
pur şi simplu, fără să se ducă nicăieri aparte, şi stăteau de
vorbă ore în şir. Nu-şi stabileau o temă anume, dar subiectele
de conversaţie nu li se terminau niciodată.
Faptul că se întîlniseră fusese pură întîmplare. Pentru
activitatea de voluntariat existau cîteva opţiuni diferite, iar
una dintre ele era să dea o mînă de ajutor unui afterschool
pentru elevii care nu reuşeau să ţină pasul la ore (mulţi dintre
ei, chiulangii). Programul se desfăşura la o şcoală construită
de o biserică catolică şi, dintr-o clasă de treizeci şi cinci de
oameni, doar ei cinci aleseseră acest program. Au participat
trei zile la o tabără organizată în apropiere de Nagoya şi s-au
împrietenit de îndată cu copiii de acolo.
Printre diferitele activităţi din tabără, cînd prindeau cîte
o pauză vorbeau deschis unul cu altul şi au ajuns astfel să-şi
cunoască reciproc părerile şi firea. Şi-au destăinuit proble­
mele şi şi-au istorisit dorinţele. Apoi, cînd tabăra s-a încheiat,
cei cinci au simţit că au nimerit într-un loc bun şi că sînt
prieteni cu oamenii potriviţi. Aveau o senzaţie de armonie,
senzaţia că fiecare avea nevoie de ceilalţi patru şi că, în
acelaşi timp, era necesar celorlalţi. Era o norocoasă fuziune
chimică, care se întîmplă mult prea rar. Chiar dacă aduni
exact aceleaşi materiale şi te pregăteşti cu meticulozitate,
probabil că nu mai obţii acelaşi rezultat a doua oară.
Au continuat să meargă la acel afterschool în weekenduri,
cam în două rînduri pe lună. îi ajutau pe elevi, le citeau,
făceau sport împreună. Uneori coseau iarba, vopseau, repa­
rau leagănele. Lucrul ăsta l-au făcut cam doi ani şi jumătate,
pînă au terminat liceul.
în grupul lor de trei băieţi şi două fete a existat probabil
de la bun început un element de tensiune. Dacă s-ar fi format
cupluri, unul din ei ar fi rămas pe-afară. Posibilitatea asta a
plutit dintotdeauna deasupra capetelor lor, ca un nor lenti­
cular, dar în realitate nu s-a întîmplat şi nici nu a dat semne
că s-ar întîmpla.
*

Întîmplarea a făcut ca toţi cinci să facă parte din familii


aflate în partea superioară a clasei de mijloc, din suburbiile
oraşului. Părinţii lor erau din generaţia prosperă de după
război; taţii fie lucrau ca specialişti pe undeva, fie erau anga­
jaţi la firme de primă mînă. Nu se zgîrceau la bani cînd venea
vorba de educaţia copiilor. Familiile, cel puţin în aparenţă,
erau senine şi nu existau divorţuri, iar mamele în general
erau casnice. Luaseră admiterea la liceul pe care şi-l doriseră
şi în mare obţinuseră rezultate destul de bune. In privinţa
mediului de viaţă, cei cinci aveau mai multe puncte în comun
decît diferenţe.
în afara lui Tsukuru, mai exista un mic amănunt pe care
pur întîmplător îl aveau în comun. în alcătuirea num elor
lor de familie apărea o culoare. Pe cei doi băieţi îi chema
Akamatsu şi Omi, iar pe fete, Shirane şi K urono1. Tazaki era
singurul cu nume fără culoare şi din pricina aceasta simţise
de la început un vag sentiment de înstrăinare. Fără îndoială,
să ai sau nu o culoare în nume nu are nici un fel de legătură
cu felul tău de a fi, iar lucrul acesta îl ştia şi el. Totuşi îi părea
rău şi, spre propria surprindere, îl durea destul de tare. în
chip firesc, ceilalţi au început de îndată să se chem e pe culori.
Roşu, Albastru, Neagra şi Dalba. Numai el era Tsukuru. De
cîte ori nu se gîndise serios cît de tare i-ar fi plăcut să aibă
şi el o culoare în nume! Totul ar fi fost perfect astfel.
Roşu era fiul unui profesor de la Facultatea de economie
a Universităţii Nagoya. Dintre toţi, avea de departe cele mai
bune note. Nu părea că-şi dă foarte mult silinţa, dar era între
cei mai buni la toate materiile. Totuşi nu era cu nasul pe sus,
ci rămînea cu un pas în urmă, să aibă grijă la cei din jur.
Parcă îi era ruşine de propriile capacităţi mentale. D oar că,

1. După ideogramele cu care se scriu, numele celor patru s-ar putea


traduce astfel: pin roşu, mare albastră, rădăcină albă şi cîmp
negru. Culorile care apar în numele celor patru sînt aka (roşu),
oo (aici citit 6, albastru/verde), shiro (alb) şi kuro (negru).
aşa cum fac adesea cei mici de statură (nu crescuse mai înalt
de un metru şi şaizeci de centimetri), odată ce hotăra ceva,
chiar dacă era doar un detaliu, cu greu ceda. Se enerva cumplit
pe profesorii incompetenţi şi pe regulile care nu aveau logică.
Nu-i plăcea deloc să piardă şi, cînd mînca bătaie la vreun joc
de tenis, căpăta un aer ursuz. Nu se poate spune că se supăra
de-a binelea, dar era clar că în acele momente devenea mai
tăcut. Ceilalţi patru se amuzau de irascibilitatea lui şi îl luau
peste picior. Pînă la urmă, şi Roşu pufnea în rîs.
Albastru era înaintaş în echipa de rugbi şi avea un fizic
de invidiat. într-a douăsprezecea a fost căpitan de echipă.
Era lat în umeri, avea pieptul gros, fruntea înaltă, gura mare
şi un nas zdravăn. Juca destul de dur, astfel că mai tot timpul
era plin de vînătăi. Nu se ocupa cu statornicie de învăţătură,
dar avea o fire deschisă şi multă lume îl plăcea. Te privea în
ochi şi vorbea răspicat. Avea un apetit uimitor şi înfuleca cu
poftă orice. Nu vorbea urît decît arareori şi ţinea uşor minte
numele şi chipurile celor pe care-i întîlnea. Era un bun ascul­
tător şi se pricepea să ţină grupul unit. Chiar şi acum Tsukuru
îşi mai amintea cum îşi aduna coechipierii într-un cerc înain­
tea meciurilor, ca să îi încurajeze:
— Bun, noi acum o să cîştigăm. Problema este cum şi cu
ce scor cîştigăm. Opţiunea de a pierde nu există pentru noi.
Aţi înţeles, nu există opţiunea asta!
— Nu există opţiunea asta! strigau ceilalţi şi se împrăş­
tiau pe teren.
Din păcate, însă, echipa liceului nu era grozavă. Albastru
se mişca foarte bine şi era un jucător inteligent, dar nivelul
general al echipei era doar acceptabil. Adesea sufereau înfrîn-
geri în faţa liceelor particulare, care ofereau burse şi adunau
astfel sportivi înzestraţi din toată ţara. Odată sfîrşit un meci
însă, Albastru nu-şi mai făcea griji în privinţa rezultatului.
— Importantă e voinţa de a cîştiga, spunea el adesea. în
viaţă nu poţi să învingi mereu. Uneori cîştigi, alteori pierzi.
— Şi mai sînt şi amînările în caz de ploaie, adăugase odată
Neagra, ca întotdeauna ironică.
Albastru a clătinat trist din cap:
— Tu confunzi rugbiul cu tenisul sau cu baschetul. La
rugbi nu există amînări în caz de ploaie.
— Se joacă şi dacă plouă? a întrebat Dalba cu surprindere;
nu avea mai deloc cunoştinţe despre sport, dar nici nu o
interesa prea mult.
— Sigur că da, s-a băgat în vorbă Roşu, sigur pe el. Oricît
de tare ar ploua, meciul nu se opreşte. De-aia în fiecare an
mor nu ştiu cîţi jucători înecaţi.
— Ce groaznic! a spus Dalba.
— Fraiero, nu ţi-e clar că face mişto? a adăugat Neagra
uluită.
— Discuţia a degenerat, a zis Albastru. Ce voiam eu să
spun e că talentul la sport trebuie să includă şi a şti să pierzi.
— Tu exersezi în fiecare zi chestia asta, a spus Neagra.
Dalba era fiica unui doctor care conducea o clinică de
obstetrică. Avea un chip ca al unei vechi păpuşi japoneze,
cu trăsături regulate. Era înaltă şi suplă, cu un corp ca de
fotomodel. Avea părul lung şi frum os, lucios şi negru ca
tăciunele. Pe stradă multă lume întorcea capul după ea.
Lăsa însă impresia că nu ştia ce să facă cu propria frum useţe,
de parcă o incomoda. Avea o fire foarte sinceră şi îi displăcea
cel mai tare să atragă atenţia. Cînta frum os la pian, dar
nu-şi dezvăluia talentul în faţa necunoscuţilor. Părea însă
peste măsură de fericită cînd, cu multă răbdare, îi învăţa
pe copiii de la afterschool să cînte la pian. Tsukuru nu mai
văzuse nicăieri un chip atît de luminos şi de relaxat. Fata
spunea că unii dintre copii nu-şi dau silinţa la orele obişnuite,
dar au talent la muzică şi e păcat să-i lase să se îngroape
astfel. La şcoala aceea însă nu aveau decît un pian, care
era aproape piesă de muzeu. Din motivul acesta, toţi cinci
adunau bani din răsputeri ca să poată cum păra unul nou.
în vacanţele de vară munceau cu toţii part-tim e. Au căutat
sprijin chiar şi la o firmă de instrum ente m uzicale. în cele
din urmă, după mari eforturi, au reuşit să facă rost de un
pian, în vara ultimului an de liceu. Dedicarea lor pentru
munca voluntară a atras atenţia, şi un ziar chiar a publicat
un articol despre ei.
Dalba era de obicei tăcută, dar, fiind înnebunită după
animale, cum venea vorba de cîini sau de pisici expresia feţei
i se schimba şi începea să vorbească frenetic. Susţinea că vrea
să se facă veterinar, dar Tsukuru nu şi-o putea imagina despi-
cînd cu un bisturiu ascuţit burta unui labrador sau băgîndu-şi
mîna în anusul unui cal, iar, dacă voia să facă medicină
veterinară, astfel de practici erau inevitabile.
Ca înfăţişare, Neagra era poate puţin peste mediocru, dar
şarmul ei venea din lucirea vie care îi juca în priviri. Era
clădită destul de masiv, iar la şaisprezece ani pieptul îi cres­
cuse deja mare. îi plăcea să se bazeze pe forţele proprii şi
avea un o fire puternică. Vorbea repede, dar şi mintea îi
mergea la fel. La literatură avea rezultate excepţionale, însă
la mate şi fizică era un dezastru. Deşi tatăl ei lucra la un
birou de contabilitate, nu părea să-i fie de vreun folos şi aşa
se face că adeseori Tsukuru îi dădea o mînă de ajutor la temele
de la matematică. Neagra era adesea ironică, dar avea un
simţ al umorului aparte şi franc, iar discuţiile cu ea erau
plăcute şi stimulante. Era o cititoare avidă şi mereu o vedeai
cu o carte în mînă.
Neagra şi Dalba fuseseră colege de clasă încă din gim­
naziu, deci se cunoşteau bine dinainte de a se forma grupul
celor cinci. Era o plăcere să le vezi una lîngă alta. Una, fru­
moasă, cu talent artistic, dar rezervată şi cealaltă, comedianta
ironică şi sagace. Formau o pereche unică şi fascinantă.
Dacă stai să te gîndeşti, din trupa lor, Tsukuru Tazaki era
singurul care nu avea o personalitate deosebită. La învă­
ţătură avea rezultate puţin peste medie. Nu avea o pasiune
deosebită pentru studiu, dar era atent la ore şi făcea minimul
de pregătiri şi recapitulări. Se obişnuise aşa încă de cînd era
mic. La fel cum înainte de masă se spăla negreşit pe mîini şi,
după ce mînca, pe dinţi. Aşa că, deşi nu avea note care să-ţi
atragă atenţia, trecea fără dificultate la toate materiile. Părin­
ţii lui, atîta vreme cît nu crea probleme deosebite, nu-1 înne­
buneau cu notele şi nici nu-1 trimiteau la meditaţii sau la
profesori particulari.
Nu-i displăcea sportul, dar nu se înscrisese în nici un club
şi doar juca uneori tenis cu familia sau cu prietenii. Mai
mergea la schi şi uneori la înot, dar cam atît. Avea un chip
cu trăsături regulate şi, după cum i se spunea cînd şi cînd,
lipsit de vreun defect anume. Adesea i se întîmpla chiar şi
lui să se privească în oglindă şi să simtă o plictiseală greu
de înlăturat. Nu manifesta vreun interes artistic deosebit,
nu avea nici o înclinaţie sau vreun talent special. Era mai
degrabă tăcut, se înroşea adesea şi nu se pricepea la interac­
ţiunile sociale. Cînd cunoştea prima dată pe cineva nu reuşea
să se relaxeze.
S-ar putea spune că din grupul celor cinci, particularitatea
sa era faptul că provenea din cea mai înstărită familie. Mătuşa
sa din partea mamei era o actriţă cu state vechi, o femeie la
locul ei care, încetul cu încetul, îşi făcuse un renume. Cît
despre Tsukuru, nu era înzestrat cu nici o calitate aparte cu
care să se fălească sau pe care s-o poată arăta. Cel puţin el
aşa simţea. Era mediocru în toate cele. Poate avea prea puţină
culoare.
Singurul lucru despre care se putea spune că-1 pasiona era
să se uite la gări. Nimic nu-i plăcea mai mult. Nu ştia de ce,
dar de cînd era pe lume fusese fascinat de gări. Putea să fie
una mare de trenuri ultrarapide, o haltă mică de la ţară, sau
o gară utilitară de mărfare, atîta vreme cît erau gări, pe el îl
atrăgeau. Orice avea de-a face cu ele îi stîrnea interesul.
In copilărie fusese şi el fascinat, ca toată lumea, de tre-
nuleţe de jucărie, dar ce-i stîrnea cu adevărat interesul nu
era sofisticarea cu care erau construite vagoanele şi loco­
motiva, nu erau nici şinele care se intersectau complicat, nici
diorama elaborată, ci macheta simplă a gării, care părea pusă
acolo ca un simplu accesoriu. Ii plăcea să se uite cum trec pe
acolo trenurile sau cum încetinesc şi opresc exact la peron,
îşi imagina siluetele pasagerilor care urcau şi coborau, mişcă­
rile energice ale impiegaţilor, auzea fluierul trenului şi anun­
ţurile din difuzoare. în mintea sa se amestecau realitatea şi
imaginaţia şi se entuziasma atît de tare, încît uneori chiar
începea să tremure. Nu reuşea să explice coerent celor din
jurul său de ce se simţea atît de atras de gări. Şi chiar dacă
ar fi reuşit, l-ar fi considerat un copil ciudat. Ba chiar şi el se
gîndea uneori că poate o parte dinăuntrul lui nu e tocmai
normală.
Cu toate că nu avea o personalitate deosebită, cu toate
că era mereu îndreptat către m ediocru, se sim ţea puţin
diferit de cei din jur. Erau părţi din el despre care nu putea
spune că erau chiar obişnuite (aşa i se părea). Percepţia
aceasta paradoxală despre sine îi provocase în viaţă confuzie
şi dezorientare, nu doar cînd fusese mic, dar chiar şi acum,
la vîrsta de treizeci şi şase de ani. Uneori în mod subtil,
alteori profund şi intens.

Erau momente cînd nu înţelegea motivul pentru care fusese


acceptat în grupul de prieteni. Oare chiar aveau nevoie de el
cu adevărat? Oare în lipsa lui ceilalţi nu s-ar fi simţit mai
bine, fără nici un fel de oprelişti? Poate că din întîmplare
încă nu-şi dăduseră seama de lucrul ăsta şi nu era decît o
problemă de timp pînă ajungeau la această concluzie. Cu cît
se gîndea mai mult, cu atît Tsukuru înţelegea mai puţin. Să-şi
caute propria valoare era ca şi cînd ar fi încercat să cîntă-
rească o substanţă fără greutate: acul balanţei refuza să se
oprească într-un loc.
Ceilalţi patru însă nu păreau să acorde atenţie acestui
lucru. Din cîte observa Tsukuru, se bucurau din suflet cînd
se adunau cu toţii şi făceau lucruri împreună. Erau un grup
perfect de cinci. La fel cum cinci laturi egale formează un
pentagon regulat, n-ar fi putut fi nici mai mulţi, nici mai
puţini. Chipurile lor spuneau cu limpezime lucrul acesta.
Tsukuru era mîndru şi fericit că era o parte indispensabilă
din acel pentagon regulat. îi plăcea profund pe ceilalţi patru
şi iubea sentimentul de unitate pe care-1 aveau împreună.
Aşa cum un lăstar îşi trage seva din ţărînă, Tsukuru îşi trăgea
din acel grup hrana de care avea nevoie în perioada puber­
tăţii. Era un nutriment important pentru a creşte, sau unul
bun de pus deoparte, drept sursă de căldură în caz de nevoie.
Cu toate acestea, trăia în adîncul sufletului cu spaima că
într-o bună zi va aluneca afară din acea comuniune strînsă,
sau că va fi alungat şi lăsat singur. Gîndul neplăcut că se vor
despărţi şi va rămîne singur îi venea adesea în minte, ca
imaginea unei stînci întunecate şi de rău augur care se înalţă
din apă la reflux.

* *

— Ţi-au plăcut gările de cînd erai foarte mic, nu? întrebă


admirativ Sara Kimoto.
Tsukuru încuviinţă, cu o urmă de precauţie. Nu voia să
pară unul dintre acei tocilari maniaci pe care-i vezi adesea
la facultăţi tehnice sau angcyaţi ca ingineri. Deşi, pînă la
urmă, poate că aşa stăteau lucrurile.
— Da, de cînd eram mic mi-au plăcut gările, răspunse.
— Măcar duci o viaţă consecventă, zise ea.
în vocea ei se ghicea o oarecare urmă de interes şi nici un
ecou negativ.
— De ce neapărat gări, n-aş putea să-ţi explic.
Sara zîmbi.
— Asta o fi vocaţia ta.
— Posibil, spuse Tsukuru.
De ce purtau discuţia asta? se întrebă Tsukuru. Erau
lucruri petrecute cu mult timp în urmă şi, dacă ar fi putut,
ar fi dorit să le uite. Dar, din cine ştie ce motiv, Sara voia să
audă despre anii de liceu ai lui Tsukuru. Ce fel de elev fusese,
ce făcea. Fără să-şi dea seama, discuţia alunecase firesc spre
grupul de cinci prieteni. Cei patru plini de culoare şi Tsukuru
Tazaki cel searbăd.
Se aflau într-un băruleţ de la marginea cartierului Ebisu.
Planul fusese să ia cina într-un mic restaurant japonez pe
care-1 ştia Sara, dar ea spusese că nu prea-i era foame, fiindcă
mîncase tîrziu de prînz, aşa că anulaseră rezervarea şi se
hotărîseră, pînă una, alta, să bea nişte cocktailuri undeva şi
să ronţăie nişte alune sau brînzeturi. Nici lui Tsukuru nu-i
era neapărat foame, aşa că nu se împotrivise. De fel, mînca
foarte puţin.
Sara era cu doi ani mai mare decît el şi lucra la o mare
agenţie de voiaj. Se ocupa de planificarea pachetelor de excursii
în străinătate şi, în mod firesc, pleca adesea peste hotare, în
delegaţii. Tsukuru lucra în biroul de planificare şi adminis­
trare a gărilor, la o companie de cale ferată ce acoperea partea
de vest a regiunii Kansai (iată vocaţia lui). Chiar dacă nu
aveau neapărat legătură directă, s-ar putea spune că amîndoi
lucrau în transport. Se cunoscuseră la petrecerea de casă
nouă a şefului lui Tsukuru, făcuseră schimb de adrese de
mail, iar acum erau la a patra întîlnire. Cînd s-au văzut a
treia oară, au luat masa împreună, apoi s-au dus la Tsukuru
acasă şi au făcut sex. Pînă aici totul decursese foarte firesc.
Trecuse o săptămînă de atunci. Erau într-un stadiu delicat
al relaţiei, dar dacă lucrurile mergeau mai departe la fel, cei
doi urmau să se apropie şi mai mult. El avea treizeci şi şase
de ani, iar ea, treizeci şi opt. Evident, nu mai era o dragoste
ca în liceu.
De cînd o întîlnise pentru prima oară, lui Tsukuru îi plă­
cuse în mod straniu chipul el. După standardele obişnuite,
nu era o femeie frumoasă. Pomeţii prea ieşiţi îi dădeau o
expresie de încăpăţînare, iar nasul îl avea subţire şi puţin
cam ascuţit. Totuşi pe chipul ei era ceva plin de viaţă care-i
atrăsese atenţia lui Tsukuru. Avea ochii înguşti, dar cînd o
interesa ceva i se măreau dintr-odată şi apărea în loc o pere­
che de ochi negri, plini de curiozitate şi lipsiţi de sfială.
Tsukuru avea, undeva pe spinare, o zonă extrem de sensi­
bilă, pe care de obicei n-o conştientiza. Un loc delicat, unde
nu ajungea cu mîna, de obicei acoperit de haine şi ascuns
vederii. Se mai întîmpla însă, în cine ştie ce împrejurări total
neaşteptate, ca locul acela să fie expus şi cineva să i-1 atingă.
Atunci începea în interiorul lui să mişte ceva, să se secrete o
substanţă specială, care i se amesteca în sînge şi-i pătrundea
în toate cotloanele corpului. Senzaţia care se năştea în el era
deopotrivă trupească şi mentală.
Cînd o întîlnise pe Sara prima dată, simţise cum un deget
anonim se întinde şi îi apăsă comutatorul acela de pe spinare,
în ziua aceea vorbiseră mult, dar nu-şi amintea despre ce.
Ţinea minte doar atingerea pe spate care-1 luase prin surprin­
dere şi aţîţarea stranie, greu de explicat în cuvinte, pe care
aceasta o provocase în mintea şi corpul lui. O parte se înmuiase,
alta se tensionase. Cam asta simţea. Oare ce putea să însemne?
Tsukuru se tot gîndise cîteva zile la asta, dar nu se pricepea
să învîrtă în minte ceva fără formă. Aşa că îi trimisese Sarei
un mail şi o invitase la masă. Ca să se lămurească ce era cu
stimulul şi atingerea aceea.

La fel cum îi plăcea aspectul Sarei, îi plăcea şi felul în care


se îmbrăca. Nu folosea multe podoabe şi hainele ei aveau o
croială simplă şi frumoasă. I se potriveau plăcut pe trup.
Lăsau o impresie de dezinvoltură, dar îşi putea imagina cu
uşurinţă că petrecuse suficient timp ca să le aleagă şi că le
acordase nu tocmai puţină atenţie. Apoi, atît accesoriile pe
care le purta, cît şi fardurile erau temperate şi de bun gust.
Tsukuru nu era prea interesat de haine, dar îi plăcuseră
întotdeauna femeile care ştiau să se îmbrace. La fel cum
aprecia o muzică bună.
Celor două surori mai mari ale lui le plăceau hainele şi,
înainte de a ieşi la vreo întîlnire, obişnuiau să îl pună pe
micuţul Tsukuru să-şi dea cu părerea despre cum erau gătite.
Nu ştia de ce, dar o făceau cu multă seriozitate. îl întrebau
cum le stă şi dacă se asortează, iar el îşi spunea sincer părerea
de băiat, pe care cel mai adesea surorile i-o respectau, spre
bucuria lui. Pe nesimţite, ajunsese un obicei statornic.
în timp ce sorbea din whisky-ul cu gheaţă, Tsukuru îşi
închipuia în secret cum îi scoate rochia Sarei. Cum îi desface
copcile şi îi descheie fermoarul. Nu se culcase decît o dată cu
ea, dar fusese o experienţă plăcută şi satisfăcătoare. Şi cu
hainele pe ea, dar şi dezbrăcată, arăta cam cu cinci ani mai
tînără. Avea pielea albă, iar sînii, deşi nu prea mari, erau
frumoşi şi rotunzi. îi plăcuse enorm să-i mîngîie pielea pe
îndelete şi, după ce ejaculase, fusese cuprins de un sentiment
de tandreţe ţinînd-o în braţe. Desigur, nu la asta se rezuma
totul. Ştia şi el. O legătură între doi oameni presupune să
primeşti, dar şi să dai, la rîndul tău.
— Dar tu cum erai în liceu? întrebă Tsukuru.
Sara clătină din cap.
— Chiar nu contează. Nu e nimic interesant. Poate că o
să-ţi povestesc cîndva, dar acum vreau să aud despre tine.
Ce s-a ales de gaşca voastră de cinci prieteni?
Tsukuru luă nişte alune în palmă şi ronţăi cîteva din ele.
— între noi au existat nişte acorduri tacite, despre care
n-am vorbit. Unul din ele era ca, în măsura în care e posibil,
să facem lucrurile împreună. Să evităm ca cineva să facă ceva
doar în doi, de exemplu. Altfel grupul nostru s-ar fi slăbit
curînd. Trebuia să fim o unitate îndreptată spre sine însăşi.
Cum să-ţi explic, încercam să menţinem o comuniune armo­
nioasă şi fără tulburări.
— O comuniune armonioasă şi fără tulburări? întrebă
Sara, iar în vocea ei se citea o mirare nedisimulată.
Tsukuru roşi uşor.
— Eram elevi de liceu, aveam tot felul de idei ciudate.
Sara îl privi pe Tsukuru, apoi înclină uşor capul.
— Nu mi se pare ciudat. Dar care era scopul comuniunii
ăsteia?
— Cum ţi-am zis mai devreme, ţelul iniţial a fost să aju­
tăm la afterschool-u\ unde veneau copii cu probleme la ore
sau care nu aveau chef să înveţe. Asta a fost punctul de
pornire şi, bineînţeles, a continuat să aibă pentru noi o impor­
tanţă deosebită. Dar pe măsură ce a trecut vremea, unul din
scopuri a devenit chiar comuniunea noastră în sine.
— Adică aveaţi ca scop existenţa şi păstrarea ei.
— Da, probabil.
— La fel ca spaţiul cosmic, spuse Sara, mijindu-şi ochii.
— Nu ştiu cum e cu spaţiul, răspunse Tsukuru. Dar, pe
vremea aia, nouă ni se părea un lucru foarte important. Să
păstrăm cu grijă fuziunea aia chimică specială care apăruse
între noi. Aşa cum protejezi de vînt un chibrit aprins.
— Fuziune chimică?
— Forţa aia care s-a întîmplat să ia naştere acolo. Era
ceva ce nu mai apare a doua oară.
— La fel ca Big Bangul?
— Nu mă pricep nici la Big Bang, spuse Tsukuru.
Sara sorbi o gură din mojito şi examină din diverse unghiuri
o frunzuliţă de mentă.
— Ştii, eu am fost tot timpul la o şcoală particulară de fete
şi, drept să-ţi spun, nu prea ştiu cum e să se amestece băieţii
cu fetele, aşa cum se întîmplă la liceele de stat, spuse ea. Nu
prea pot să-mi imaginez cum e. Ca să vă păstraţi comuniunea
fără necazuri aţi recurs la abstinenţă. Adică, despre asta e
vorba pînă la urmă?
— Nu ştiu dacă abstinenţă e un cuvînt potrivit. Nu cred
că era un subiect care să capete totuşi asemenea dimensiuni,
în orice caz, cred că am făcut un efort să nu aducem în ecuaţie
relaţiile dintre sexe.
— Dar nu aţi discutat despre asta, remarcă Sara.
Tsukuru încuviinţă.
— N-am ajuns să vorbim, aşa e. Dar nici să nu-ţi închipui
că aveam o listă de reguli.
— Şi tu cum te descurcai? Eraţi mereu împreună, nu te-ai
simţit atras de Neagra sau de Dalba? Din ce-mi povesteşti,
amîndouă erau nişte fete fermecătoare.
— într-adevăr, erau fermecătoare. Fiecare dintre ele. Aş
minţi dacă aş spune că n-am fost atras de vreuna. Dar încercam
pe cît puteam să nu mă gîndesc la ele.
— Pe cît puteai?
— Da, spuse Tsukuru şi simţi că roşise din nou. Dacă nu
mă puteam abţine, încercam să mă gîndesc la ele ca la o
pereche.
— La amîndouă odată, ca la o pereche?
Tsukuru făcu o pauză, căutîndu-şi cuvintele.
— Nu ştiu să-ţi explic prea bine. Să le văd ca pe un fel de
existenţă fictivă. Ca o existenţă conceptuală, care nu e anco­
rată în trupesc.
— Hmm, făcu Sara impresionată.
O vreme păru să învîrtă în minte cele auzite, dădu să
spună ceva, dar apoi închise gura la loc. Vorbi din nou după
cîteva momente de tăcere.
— Tu, după ce ai terminat liceul, ai intrat la facultate în
T5kyo, nu? Şi ai plecat din Nagoya.
— Da, răspunse Tsukuru. De atunci locuiesc în Tdkyo.
— Şi ceilalţi patru ce-au făcut?
— In afară de mine, toţi au făcut facultatea acolo. Roşu a
intrat la Universitatea Nagoya, la economie, acolo unde preda
tatăl lui. Neagra a intrat la o facultate particulară de fete,
renumită pentru catedra de literatură engleză. Albastru a
primit nişte recomandări şi a ajuns la facultatea de comerţ,
într-o universitate particulară vestită pentru echipa ei de
rugbi. Pe Dalba au reuşit în cele din urmă s-o convingă cei
din jur să renunţe la veterinară şi s-a dus la secţia de pian,
la conservator. Toţi au ales facultăţi apropiate de casă. Doar
eu am venit în Tokyo, la politehnică.
— Şi de ce ai vrut să vii aici?
— E foarte simplu. Aici era cel mai cunoscut constructor
de gări. Ştii, construcţia gărilor e o chestie specială, diferită
de restul clădirilor, aşa că nu-ţi foloseşte să faci pur şi sim­
plu arhitectură sau construcţii la o universitate oarecare. îţi
trebuie studii de specialitate, predate de oameni pricepuţi în
domeniu.
— Un ţel bine definit îţi face viaţa foarte simplă, spuse
Sara.
Tsukuru încuviinţă.
— Ceilalţi patru au rămas în Nagoya pentru că nu voiau
să strice comuniunea voastră frumoasă? întrebă ea.
— în ultimul an de liceu am discutat despre drumurile pe
care voiam să le urmăm. în afară de mine, toţi patru au zis
că vor să meargă la facultate acolo, în Nagoya. N-au spus-o
explicit, dar era clar că o făceau ca să nu destrame grupul.
Roşu, cu notele pe care le avea, ar fi intrat lejer la facultate
în Tokyo şi chiar asta a fost sfătuit să facă, şi de către părinţi,
şi de către profesori. Albastru, talentat la sport cum era, ar
fi putut primi recomandări pentru o universitate cu renume
naţional. Te-ai fi aşteptat ca Neagra, sofisticată şi indepen­
dentă, în căutare de stimulii intelectuali pe care ţi-i poate
oferi o metropolă, să intre la vreo universitate particulară din
Tokyo. Sigur că şi Nagoya e un oraş mare, dar, dacă e să-l
compari cu Tokyo din punct de vedere cultural, nu se poate
nega că e doar un oraş provincial, fie el de dimensiuni consi­
derabile. Totuşi, ei hotărîseră să rămînă acolo, chiar dacă asta
însemna să meargă la facultăţi ceva mai slabe. Numai Dalba
ar fi rămas acolo indiferent de existenţa grupului de prieteni,
închisă în sine, nu era genul care să caute stimuli exteriori.
— Cînd m-au întrebat ce am de gînd să fac, le-am zis că
încă nu m-am hotărît, dar adevărul e că ştiam deja că vreau
să vin la facultate în Tokyo. Sigur că, dacă aş fi putut, mi-ar
fi plăcut şi mie să rămîn în Nagoya, să mă duc la o univer­
sitate locală acceptabilă şi să continuăm să fim împreună.
Din multe puncte de vedere ar fi fost mai simplu aşa. Era şi
dorinţa alor mei. Se aşteptau ca după ce terminam facultatea
să preiau administrarea firmei pe care o conducea tatăl meu.
Dar ştiam că, dacă nu veneam în Tdky5, aş fi rămas cu păreri
de rău. Voiam neapărat să studiez cu profesorul ăla.
— înţeleg, spuse Sara. Şi ei ce părere au avut cînd au aflat
de chestia asta?
— N-am de unde să ştiu ce-au crezut cu adevărat, dar
bănuiesc că au fost dezamăgiţi. în lipsa mea dispărea senti­
mentul ăla de unitate care se născuse între noi la început.
— Se pierdea şi „fuziunea chimică".
— Sau se transforma în altceva. într-o măsură mai mică
sau mai mare.
Cu toate acestea, cînd văzuseră cît de hotărît era Tsukuru,
nu încercaseră să-l oprească. Dimpotrivă, chiar l-au încu­
rajat. Cu Shinkansen-ul nu era decît o oră şi jumate din
Tokyo. Putea să se întoarcă oricînd voia acasă. în plus, spu­
seseră ei pe jumătate în glumă, nu avea nici o garanţie că o
să intre la universitatea la care dorea. Adevărul este că, dacă
voia să ia admiterea acolo, Tsukuru trebuia să înveţe pe
brînci, cum n-o mai făcuse în viaţa lui.
— Şi ce curs a urmat grupul vostru, odată ce aţi terminat
liceul? întrebă Sara.
— La început totul a mers strună. în fiecare vacanţă, şi
vara, şi iam a, de Anul Nou sau oricînd erau cîteva zile libere,
mă întorceam în Nagoya şi ne întîlneam cît mai des şi mai
îndelung. Eram ca înainte, apropiaţi unii de alţii şi buni
prieteni.
Cînd se întorcea în oraşul natal şi-i revedea după atîta
vreme, nu duceau lipsă de subiecte de discuţie. Cît era plecat,
ceilalţi patru continuau să se întîlnească, dar cînd apărea şi
el, reveneau la vechea gaşcă de cinci (desigur, dacă unii dintre
ei erau ocupaţi, se vedeau şi doar în trei, în patru). îl primeau
între ei fără vreun obstacol, ca şi cînd nu ar fi existat nici o
ruptură. Nu simţea că atmosfera ar fi diferită de alte dăţi,
sau că ar fi apărut crăpături invizibile, cel puţin din punctul
de vedere al lui Tsukuru. Era foarte fericit. Din pricina asta
nici nu-1 deranja că în Tokyo nu-şi făcuse nici un prieten.
Sara îl privi intens, cu ochii mijiţi.
— Nu ţi-ai făcut nici un prieten în Tokyo? îl întrebă.
— Nu ştiu cum, dar n-am reuşit, răspunse Tsukuru. Eu
nu sînt un tip foarte sociabil de felul meu, dar nici nu am stat
încuiat în casă. Pentru mine era prima dată cînd trăiam de
unul singur şi eram liber să fac ce voiam. în felul ei, fiecare
zi era interesantă. în Tokyo există o întreagă reţea de căi
ferate, cu nenumărate gări. îm i petreceam tim pul făcînd
turul gărilor. Le studiam structura, făceam schiţe, îmi notam
lucrurile care-mi atrăgeau atenţia.
— Trebuie că-ţi plăcea mult.
La facultate însă nu era prea interesant. Prea multe cursuri
generale şi prea puţine ore de specializare, iar majoritatea
erau mediocre şi banale. Totuşi, Tsukuru se ducea aproape la
toate, pentru că i s-ar fi părut păcat să lipsească, după ce
depusese atîtea eforturi să fie admis. învăţa cu vrednicie
germană şi franceză. Se ducea chiar şi la un seminar de
conversaţie în engleză. Această predilecţie pentru limbi străine
era o descoperire nouă pentru el. Nu a nimerit însă printre
cei din jur pe nimeni care să-i atragă interesul. Faţă de cei
patru amici din liceu, plini de culoare şi care-1 stimulau, toţi
de aici i se păreau lipsiţi de vlagă, monotoni şi fără perso­
nalitate. Nu i s-a întîmplat niciodată să întîlnească pe cineva
pe care să vrea să-l cunoască mai bine, cu care să vrea să
vorbească mai mult. Aşa se face că majoritatea timpului în
Tokyo îl petrecea singur şi, ca rezultat, începuse să citească
mai mult decît înainte.
— Nu te simţeai singur? îl întrebă Sara.
— Singur, da, dar nu însingurat. Pe vremea aia mi se
părea că e o situaţie cît se poate de firească.
Era încă tînăr şi nu ştia multe despre cum merge lumea,
în plus, oraşul Toky5 era foarte diferit de mediul în care trăise
pînă atunci. Diferenţele erau cu un ordin de mărime mai
ample decît se aşteptase, şi ca dimensiuni, şi ca natură. Avea
nu ştiu cîte alegeri pentru orice-ar fi voit să facă, oamenii
vorbeau altfel şi ciudat, iar timpul se scurgea mai repede. De
aceea nu reuşise să se pună în echilibru cu lumea din jur.
Dar, mai presus de orice, pe vremea aceea avea un loc unde
se putea întoarce. Dacă lua Shinkansen-ul, într-o oră şi jum ă­
tate ajungea la locul unde găsea armonie şi nici o tulbu­
rare. Acolo timpul trecea alene şi îl aşteptau prietenii săi de
încredere.
— Dar acum cum eşti? întrebă Sara. Ai reuşit să te pui în
echilibru cu lumea din jur?
— Lucrez la aceeaşi firmă de paisprezece ani. Nu am vreo
nemulţumire în privinţa lor şi-mi şi place munca pe care o
fac. Cu colegii mă înţeleg bine. Am avut şi cîteva prietene.
Nici una din relaţiile astea nu a dat roade, dar au existat tot
felul de circumstanţe. Adică, nu s-au terminat numai din
cauza mea.
— Şi eşti singur, dar nu însingurat.
Era încă devreme şi în bar erau puţini clienţi în afară de
ei doi. Se auzea încet un trio de pian cîntînd o piesă de jazz.
— Probabil, răspunse Tsukuru după o uşoară ezitare.
— Dar nu mai există locul în care te poţi întoarce, nu?
Locul tău, armonios, prietenos şi fără tulburări.
Tsukuru se gîndi o vreme, deşi nu era nevoie să o facă.
— Nu mai există, răspunse el încet.

In anul doi de facultate, în vacanţa de vară, aflase că locul


acela dispăruse.
S-a întîmplat în anul doi, în vacanţa de vară. Vacanţa
aceea a fost o piatră de hotar dincolo de care viaţa lui Tsukuru
s-a schimbat. La fel cum pe partea cealaltă a unei creste
ascuţite de munte cresc cu totul alte soiuri de plante.

Ca întotdeauna, cum a luat vacanţă, şi-a adunat bagajele


(oricum nu avea prea multe) şi s-a urcat în Shinkansen. Apoi,
odată ajuns în Nagoya, s-a dus acasă şi, după ce şi-a tras
puţin sufletul, şi-a sunat prietenii. Nu a reuşit însă să dea
de nici unul dintre ei, toţi patru erau plecaţi. Cu siguranţă
ieşiseră împreună pe undeva. Le-a lăsat mesaje fiecăruia,
apoi a plecat de unul singur să se plimbe. A intrat într-un
cinematograf în centru şi a văzut un film care nu prea îl
interesa. S-a întors acasă, a luat cina cu familia şi i-a mai
sunat o dată pe cei patru. încă nu se întorseseră.
A doua zi, înainte de amiază, le-a telefonat din nou, dar
la fel, nici unul nu era acasă. Tsukuru le-a transmis iarăşi
cîte un mesaj. Cînd vă întoarceţi, să mă sunaţi. O să transmit,
i s-a spus de fiecare dată de la capătul celălalt al firului, dar
din vocile acelea răzbătea un ecou ciudat, care nu-i dădea pace
lui Tsukuru. în prima zi nu observase, dar era ceva diferit în
glasurile lor. Parcă lumea evita să-i vorbească afectuos. Abia
aşteptau să închidă. în special sora mai mare a Dalbei sunase
destul de tăios. Tsukuru se înţelegea bine cu ea (avea doi ani
mai mult şi era destul de frumoasă, dar nu ieşea în evidenţă
ca Dalba) şi de cîte ori avea ocazia obişnuia să mai schimbe
cîte o glumă cu ea. Sau măcar îşi transmiteau saluturi căl­
duroase. De data aceasta însă, fata i-a închis telefonul în
grabă. După ce a sunat pe la fiecare, Tsukuru s-a simţit de
parcă ar fi fost purtătorul vreunui agent patogen fioros.
S-a gîndit că poate se întîmplase ceva cît lipsise el, şi asta
îi făcuse pe oameni să pună o distanţă între ei şi Tsukuru.
Ceva neplăcut şi nepotrivit. Dar, oricît s-ar fi frămîntat, nu-şi
putea imagina despre ce-ar fi putut să fie vorba.
îi stăruia senzaţia neplăcută că a înghiţit ceva care i s-a
înţepenit în piept. Ceva ce nu putea nici să scuipe afară, nici
să digere. în ziua aceea nu a ieşit deloc din casă, ci a aşteptat
să sune telefonul. Nu reuşea să se concentreze, orice ar fi
încercat să facă. A transmis din nou familiilor celor patru că
se întorsese în Nagoya. în mod normal, telefonul ar fi sunat
în scurtă vreme şi ar fi auzit o voce veselă în receptor. De
data aceasta însă, aparatul se încăpăţîna să rămînă tăcut.
Pe seară s-a gîndit din nou să sune, dar s-a răzgîndit.
Poate că toţi erau de fapt la casele lor, dar pretinseseră că
sînt plecaţi. Le spuseseră celor din familie că dacă-i caută
Tsukuru să răspundă că au ieşit pe undeva. Poate de aceea
existase în vocile celor cu care vorbise acel ecou neplăcut.
De ce?
Nu-i venea nici un motiv în minte. Ultima dată se adu­
naseră în scurta vacanţă din mai. Cînd plecase, ceilalţi patru
îl conduseseră pînă la gară. Odată suit în tren, ieşise la geam
şi le făcuse cu mîna. Parcă era un soldat trimis să lupte pe
un front îndepărtat.
După aceea Tsukuru trimisese cîteva scrisori pe adresa
lui Albastru. Obişnuiau să comunice prin scrisori, iar unul
din motive era că Dalba era destul de nepricepută la compu­
tere. Albastru preluase postul de corespondent, dar scrisorile
pe care le primea circulau pe la toţi ceilalţi. Aşa nu era nevoie
să trimită patru scrisori, fiecăruia cîte una. Le povestea în
general despre viaţa lui în T5kyo. Ce vedea, ce experienţe
trăia, ce simţea. Orice ar fi făcut, orice ar fi văzut, Tsukuru
se gîndea cît de tare i-ar fi plăcut să fie şi ei alături de el.
Simţea cu adevărat lucrul ăsta. în rest, nu scria mare lucru.
Şi cei patru, la rîndul lor, îi trimiseseră cîteva epistole pe
care le scriseseră împreună, dar nu existase nimic negativ în
ele. Doar îi povesteau în detaliu ce făceau ei în Nagoya. Toţi
se bucurau nestingheriţi de viaţa de student, în oraşul în care
crescuseră. Albastru îşi cumpărase o Honda Accord la mîna
a doua (pe bancheta din spate era o pată care părea să fie
pipi de cîine). Merseseră cu ea în excursie pînă la lacul Biwa.
Era o maşină în care încăpeau fără probleme cinci pasageri
(atîta vreme cît nici unul nu era excesiv de gras). Păcat că nu
era şi Tsukuru cu ei. Abia aşteptau să se reîntîlnească cînd
venea vara, scriau în încheiere. Lui Tsukuru scrisorile acestea
îi păreau cît se poate de sincere.

Nu putuse dormi în noaptea aceea. Era agitat şi mintea îi


roia de gînduri, dar pînă la urmă, indiferent de formele pe
care le luau, gîndurile lui tindeau într-o singură direcţie. Ca
cineva rătăcit, Tsukuru se învîrtea în cercuri în jurul aceluiaşi
loc. Cînd se uita împrejur, vedea că nimerise iarăşi de unde
plecase. Pînă la urmă ideile lui au ajuns să se rotească pe loc
prin şanţurile minţii ca un şurub stricat. Nu se puteau mişca
nici înainte, nici înapoi.
Pînă la patru dimineaţa a stat treaz în pat. Apoi a reuşit
să adoarmă puţin, dar la şase şi ceva s-a trezit din nou.
N-avea poftă să mănînce. A băut un pahar de suc de portocale,
dar i s-a făcut puţin greaţă de la el. Ai lui s-au îngrijorat că
n-avea deloc poftă de mîncare, dar le-a spus că n-a păţit nimic,
doar îl supără puţin stomacul.
Şi în ziua aceea a rămas în casă. A citit, întins în dreptul
telefonului. Sau cel puţin a încercat să citească. După prinz
a sunat din nou la cei patru prieteni. Nu prea-1 trăgea inima,
dar nu putea nici să rămînă în starea aia fără noimă, aştep-
tînd să sune telefonul.
Rezultatul a fost acelaşi. I s-a spus, fie tăios, fie pe ton de
scuză, fie cu o voce excesiv de neutră, că nu erau acasă.
Tsukuru a mulţumit scurt, dar politicos şi a închis. De data
aceasta nu a mai transmis nici un mesaj. Aşa cum nici el nu
mai suporta situaţia aceasta, probabil că nici ei nu mai
puteau să pretindă că sînt plecaţi în fiecare zi. Familiile lor
vor refuza în curînd să mintă pentru ei. Aşa că, a considerat
Tsukuru, dacă o să insiste să-i caute, pînă la urmă trebuie să
obţină vreo reacţie.
După cum se aşteptase, în seara aceea, la opt şi ceva, a
primit un telefon de la Albastru.

— îmi pare rău, dar aş vrea de-acum să nu mai suni la


nici unul dintre noi, a spus Albastru fără nici un fel de intro­
ducere. Nici salut, nici ce mai faci. Singura formă de politeţe
a fost acel „îmi pare răuwde la început.
Tsukuru a tras aer în piept, a repetat în minte cuvintele
celuilalt şi s-a gîndit cu repeziciune. A încercat să-i ghicească
sentimentele din voce, numai că nu fusese decît o înştiinţare
recitată cît se poate de formal. Nu încăpuse loc de vreun
sentiment în ea.
— Dacă nimeni nu mai vrea să sun, sigur că n-o să mai
sun, a răspuns Tsukuru.
Cuvintele îi ieşeau aproape mecanic pe gură. încercase să
le spună pe un ton obişnuit şi cumpătat, dar răsunaseră în
propriile urechi precum glasul unui străin. Vocea cuiva care
trăieşte într-un oraş îndepărtat, pe care nu-1 întîlnise niciodată
(şi pe care nici nu avea să-l întîlnească).
— Aşa să faci, a spus Albastru.
— Nu vreau să deranjez pe nimeni, a spus Tsukuru.
Albastru a scos un sunet între oftat şi geamăt.
— Dar aş vrea să ştiu motivul pentru care lucrurile stau
aşa, a zis Tsukuru.
— Asta nu o să afli din gura mea, a răspuns celălalt.
— Atunci din gura cui?
De partea cealaltă a telefonului a urmat o tăcere scurtă.
O tăcere ca un zid gros de piatră. Se auzea respiraţia celuilalt.
Lui Tsukuru i-a venit în minte imaginea nasului drept şi
cărnos al lui Albastru. A aşteptat.
— O să înţelegi dacă te gîndeşti şi singur, a venit răspunsul.
Pentru un moment, Tsukuru a rămas fără cuvinte. Ce-i
spunea omul ăla? Să se gîndească şi singur? La ce să se mai
gîndească? Dacă se gîndea şi mai adînc de atît, înceta să mai
fie el însuşi.
— Păcat că s-a ajuns aici, a spus Albastru.
— Aşa cred şi ceilalţi?
— Da. Tuturor ne pare rău.
— Dar ce s-a întîmplat? a întrebat Tsukuru.
— întreabă-te pe tine, a spus Albastru.
Pentru doar o clipă a auzit în vocea lui un uşor tremur de
tristeţe şi de supărare. înainte să apuce să se gîndească ce
să-i răspundă, Albastru a închis telefonul.

*
* *

— Asta a fost tot ce ţi-a spus? îl întrebă Sara.


— A fost o convorbire pe cît se poate de scurtă. Mai precis
de atît nici nu pot să ţi-o redau, spuse Tsukuru.
Cei doi discutau aplecaţi peste măsuţa din bar.
— Şi după asta ai mai avut ocazia să vorbeşti cu el sau cu
vreunul din ceilalţi trei? întrebă Sara.
Tsukuru clătină din cap.
— Nu, de atunci n-am mai vorbit cu ei.
Sara îşi miji ochii şi-l privi pe Tsukuru, de parcă inspecta
o scenă care nu are logică din punct de vedere fizic.
— Deloc? Cu nimeni?
— Nu i-am mai văzut şi n-am mai vorbit cu ei.
— N-ai vrut să ştii de ce te-au exclus deodată din grup,
n-ai încercat să afli care le-a fost motivul? întrebă Sara.
— Cum să-ţi zic, în perioada aia toate mi-au ajuns indi­
ferente. Mi-au trîntit uşa în nas şi nu mă mai primeau înăuntru.
Nu voiau să-mi spună din ce motiv. Dar dacă asta voiau ei,
n-aveam ce-i face.
— Nu pricep, spuse Sara părînd într-adevăr nedumerită.
Poate că era doar o neînţelegere. Tu n-aveai nici cea mai vagă
idee, nu? Nu-ţi părea rău că poate că ai pierdut nişte prieteni
importanţi din cauza unui dezacord m inor? Dacă depuneai
un pic de efort poate că reuşeai să îndrepţi o neînţelegere
uşor de corectat!
Paharul de mojito i se golise. Făcu semn barmanului şi îi
ceru un pahar de vin roşu. După ce cîntări atentă meniul,
alese un cabemet sauvignon de Napa. Tsukuru încă mai avea
jumătate din whisky-ul cu apă minerală. Gheaţa se topise iar
pe pereţii paharului se formaseră picuri de apă. Suportul de
carton pentru pahar se udase şi se umflase.
— A fost pentru prima oară în viaţă cînd am fost respins
atît de direct, spuse Tsukuru. Mai rău, chiar de nişte oameni
în care aveam cea mai mare încredere. Prietenii ăştia mi-erau
atît de apropiaţi, că parcă făceau parte din mine. înainte
de a afla cauza sau de a încerca să repar o neînţelegere,
gîndeşte-te că primisem o lovitură puternică. Aproape că nici
nu mai puteam sta în picioare. Aveam senzaţia că ceva a fost
rupt din mine.
Sosi paharul de vin şi o nouă farfurioară cu alune. Sara
aşteptă plecarea barmanului şi spuse:
— N-am trecut prin aşa ceva niciodată, dar cred că îmi pot
închipui cît de neplăcut a fost pentru tine. Şi înţeleg că nu
ţi-ai revenit imediat. Dar după ce a mai trecut o vreme, după
ce s-a mai atenuat din şocul iniţial, nu puteai şi tu să faci
ceva? N-ai cum să dai deoparte totul şi să laşi lucrurile să
rămînă în situaţia aia anormală! Aşa, nici tu n-ai cum să te
linişteşti!
Tsukuru clătină din cap cu o mişcare slabă.
— A doua zi le-am spus alor mei o scuză oarecare, m-am
suit în tren şi m-am întors în Tokyo. Orice s-ar fi întîmplat,
nu mai puteam să petrec nici măcar o zi în Nagoya. Mai
departe de atît nu puteam să mă gîndesc.
— Dacă eram în locul tău aş fi rămas acolo şi nu m-aş fi
lăsat pînă nu descopeream motivele, spuse Sara.
— Nu eram atît de puternic, spuse Tsukuru.
— Nu voiai să afli adevărul?
Tsukuru îşi alese cuvintele cu grijă în timp ce-şi privea
ambele mîini aşezate pe masă.
— Cred că mi-a fost teamă de ce aş putea vedea, de ade­
vărul care ar fi ieşit la lumină dacă încercam să găsesc cau­
zele. Oricare ar fi fost adevărul, nu credeam că mă poate
ajuta. Nu ştiu de ce, dar aveam convingerea asta.
— încă o mai ai?
— Nu ştiu, răspunse Tsukuru. Dar atunci o aveam.
— Şi de-aia te-ai întors în Tokyo, te-ai încuiat în casă, ai
închis ochii şi ţi-ai astupat urechile.
— Pe scurt, da.
Sara se întinse şi puse o mînă peste a lui Tsukuru.
— Bietul Tsukuru Tazaki! spuse.
Atingerea ei moale se răspîndi în tot corpul lui Tsukuru.
După un timp, femeia îşi retrase mîna şi duse paharul de vin
la gură.
— De atunci nu mă mai duc în Nagoya decît dacă e neapă­
rat nevoie. Dacă am treburi acolo, mă duc să mi le rezolv, dar
nu ies din casă mai mult decît e necesar şi, cum am terminat,
cum mă întorc în Tdkyo. Mama şi surorile mele şi-au făcut
griji, m-au întrebat dacă s-a întîmplat ceva, dar nu le-am dat
nici o explicaţie. Nu pot să le spun asta.
— Ştii pe unde sînt şi ce fac cei patru?
— Nu, nu ştiu nimic. Nu mi-a spus nimeni şi, sincer, nici
eu nu am vrut să aflu.
Sara roti paharul în aer, agitînd vinul din el. Privi o vreme
undele pe care le făcea. Parcă ghicea viitorul cuiva în ele.
Apoi spuse:
— Mi se pare destul de ciudat. Adică, povestea asta a fost
pentru tine un şoc şi într-o oarecare măsură ţi-a rescris viaţa.
Nu-i aşa?
Tsukuru încuviinţă scurt.
— Din mai multe privinţe, sînt un om oarecum diferit faţă
de ce eram înainte să se întîmple asta.
— De exemplu, din ce privinţe?
— De exemplu, mă consider mai des un om plicticos şi prea
insignifiant ca să contez pentru alţii. Sau chiar pentru mine
însumi.
Sara îl privi o vreme drept în ochi.
— Nu eşti insignifiant şi nici plicticos, spuse ea apoi pe un
ton serios.
— Mulţumesc, răspunse Tsukuru, apoi îşi apăsă tîmplele
cu degetele. Dar asta e o problemă în mintea mea.
— Tot nu înţeleg, spuse Sara. în mintea sau în sufletul
tău, sau poate în amîndouă, există încă rana pe care ai suferit-o
atunci. Probabil destul de vizibilă. Şi totuşi nu ai încercat în
cei cincisprezece, şaisprezece ani, cît au trecut de atunci, să
înţelegi de ce ţi s-a întîmplat lucrul ăsta.
— Nu e vorba că nu vreau să ştiu adevărul. Dar acum mi
se pare că ar fi mai bine ca povestea asta să fie dată uitării.
S-a întîmplat de mult şi deja s-a scufundat într-un loc adine.
Sara îşi strînse o clipă buzele subţiri, apoi spuse:
— Dar asta e periculos!
— Periculos? Cum adică?
— Chiar dacă ascunzi cu grijă amintirile sau le laşi să se
cufunde undeva adine, povestea care le-a născut nu dispare,
răspunse Sara privindu-1 în ochi. Ţine minte asta, istoria
nu se şterge. Şi nici nu poate fî rescrisă, pentru ca asta ar
însemna să încetezi să mai fii tu.
— Cum de-am ajuns la discuţiile astea? întrebă Tsukuru
mai mult pentru sine, cu un ton destul de luminos. N-am mai
vorbit cu nimeni pînă acum despre asta şi nici nu am avut
intenţia.
Sara schiţă un zîmbet.
— Poate că era cazul să spui cuiva. Mai mult decît ai crede.
*

In vara aceea, după ce s-a întors la Tokyo, Tsukuru a fost


dominat de sentimentul straniu că alcătuirea corpului său a
fost complet înlocuită. Culorile pe care se obişnuise să le vadă
în jur se schimbaseră, de parcă cineva i-ar fi pus un filtru
special în dreptul ochilor. Auzea sunete pe care nu le mai
auzise pînă atunci şi încetase să audă zgomotele fireşti. Cînd
voia să se mişte, trupul lui se mişca cu rigiditate. Parcă se
modificase forţa gravitaţiei.
Primele cinci luni după revenirea în Tokyo, Tsukuru a
trăit la uşa morţii. Şi-a găsit un loc modest pe buza unei
genuni întunecate şi fără fund şi şi-a dus traiul singur acolo.
Era un loc atît de periculos, încît risca să cadă în hăul nimic­
niciei fie şi numai dacă se răsucea în somn. Nu simţea însă
defel teamă. Ar fi fost chiar o uşurare pentru el să cadă.
în jur, cît vedea cu ochii, nu erau decît stînci sălbatice.
Nici un strop de apă, nici un fir de iarbă. Nu exista culoare
şi nici strălucire. Nu era soare, dar nici lună sau stele. Pro­
babil nu existau nici direcţii. Alternau doar perioade de întu­
neric fără fund cu perioade de amurg misterios. Era limita
extremă la care putea ajunge o fiinţă conştientă. Şi totuşi, în
acelaşi timp, era un loc al abundenţei. în perioadele de amurg
veneau păsări cu ciocuri ascuţite ca lamele şi îi smulgeau fără
milă carnea de pe corp. Cînd întunericul acoperea pămîntul,
păsările dispăreau pe undeva, iar golurile rămase în trupul
lui se umpleau la loc în tăcere.
Fără să se poată împotrivi, carnea îi era înlocuită, dar
Tsukuru nu ştia cu ce. îi rămînea în corp un pîlc de umbre
care îşi depuneau în el ouă de umbră. Cînd întunericul se
subţia din nou într-un amurg sumbru, reveneau păsările şi
îi ciuguleau agresiv trupul.
Atunci era şi nu era el. Era şi nu era Tsukuru Tazaki. Cînd
trecea prin dureri de nesuportat, se desprindea de sine. Se
privea apoi de la o oarecare distanţă cum suferă. Dacă se
concentra puternic, nu-i era imposibil să facă lucrul ăsta.
Se întîmpla chiar şi acum să retrăiască senzaţia aceea. Câ
s-a separat de sine şi că priveşte propria durere ca pe a
altcuiva.

După ce ieşiră din bar, Tsukuru o invită din nou pe Sara


să ia masa împreună, ceva uşor, fie şi o pizza pe undeva prin
zonă. Sara răspunse că tot nu-i e foame.
— Atunci vrei să vii pe la mine?
— Nu te supăra, dar azi nu prea am chef, răspunse Sara
cu greutate, dar răspicat.
— Fiindcă te-am plictisit cu poveştile mele? întrebă Tsukuru.
Sara oftă încet.
— Nu de-asta. Doar că vreau să mă gîndesc puţin. La tot
felul de lucruri. Aşa că, dacă e OK, azi aş vrea să ne oprim
aici.
— în regulă, răspunse Tsukuru. Mă bucur că te-am văzut
şi că am stat de vorbă. Sigur, ar fi fost şi mai bine dacă
discutam despre lucruri mai plăcute.
Femeia rămase o vreme cu buzele strînse. Apoi păru că a
luat o hotărîre.
— Mă mai scoţi în oraş şi altă dată? Normal, dacă vrei şi
tu!
— Bineînţeles că da. Tu să nu ai ezitări.
— N-am nici un fel de ezitare.
— Bine, păi îţi dau mail atunci, spuse Tsukuru.
Cei doi se despărţiră la intrarea în metrou. Ea o luă pe
scările rulante spre linia Yamanote, iar el coborî treptele
către linia Hibiya. Fiecare se întoarse la casa lui, absorbit
în propriile gînduri.
Tsukuru nu ştia, bineînţeles, la ce cugeta Sara. Şi nici el
nu i-ar fi putut destăinui ce-i trecea prin cap. Nu, gîndurile
care-i roiau în minte în metrou spre casă erau genul de gîn­
duri care nu au voie să iasă la iveală sub nici un chip.
în jumătatea de an cît a pribegit pe meleagurile morţii,
Tsukuru a pierdut în greutate şapte kilograme. Era de aştep­
tat, căci nu mînca deloc cum trebuie. încă din copilărie fusese
mai degrabă dolofan, dar acum slăbise şi se subţiase. Nu s-a
mai descurcat doar cu strînsul curelei, ci a trebuit să-şi cum­
pere pantaloni cu o măsură mai mică. Cînd rămînea complet
dezbrăcat i se vedeau coastele ieşind prin piele şi arăta ca o
colivie ieftină. Postura i se înrăutăţise vizibil, cu umerii lăsaţi
şi gîrboviţi. Picioarele descărnate păreau ale unui cocostîrc
deşirat. Privindu-se după multă vreme gol în oglindă, şi-a dat
seama că avea un trup de bătrîn. Sau de om care trage să
moară.
Ei, şi ce-aş putea să fac dacă arăt ca un muribund, se
întrebase în timp ce se privea în oglindă. într-un anume sens
sînt în pragul morţii, îşi spusese. Cu chiu cu vai se mai agăţa
de lumea aceasta, precum carapacea goală a unei insecte,
atîrnată de o creangă, care la cea mai mică suflare de vînt e
dusă departe pentru totdeauna. Şi totuşi, lucrul acesta - că
arăta ca un om pe moarte - l-a lovit cu putere. S-a privit gol
în oglindă vreme îndelungată, fără să obosească. Ca un om
care nu-şi poate lua ochii de la ecranul televizorului cînd se
transmit imagini tragice din vreun loc îndepărtat, lovit de un
cutremur puternic sau de o inundaţie catastrofală.
Poate că de fapt chiar am murit, l-a izbit gîndul pe Tsukuru,
la un moment dat. în vara anului trecut, cînd existenţa mi-a
fost negată de prietenii mei, băiatul pe nume Tsukuru Tazaki
a încetat cu adevărat să mai fie în viaţă. Abia dacă se mai
păstrează ceva din aspectul exterior al acelei fiinţe, pentru
că a fost reclădită în această aproape jum ătate de an. Şi
corpul, şi faţa mi s-au schimbat complet. Văd lumea cu alţi
ochi. Simt totul altfel, şi atingerea vîntului pe piele, şi sunetul
apei, şi razele soarelui strecurindu-se printre nori, şi culorile
florilor, totul îmi apare diferit. Poate că am fost clădit din
nou, de la zero. Cel care se reflectă aici în oglindă pare a fi
Tsukuru Tazaki, dar de fapt nu este. Interiorul mi-a fost
înlocuit. Nu sînt decît un receptacul, care, de convenienţă, îi
poartă numele. încă mi se mai spune aşa, pentru că deocamdată
nu am alt nume.

în noaptea aceea, Tsukuru a avut un vis straniu, în care


era ros de o gelozie cumplită. Nu mai avusese de mult un vis
atît de real. în realitate, Tsukuru nu înţelesese ce înseamnă
şi nu simţise gelozia pînă atunci. Sigur, ştia teoretic ce este.
Sentimentul pe care îl ai cînd cineva are sau poate să obţină
cu uşurinţă (cel puţin aparent) un talent sau o abilitate pe
care tu nu le poţi avea. Sau, de exemplu, cînd o vezi pe femeia
după care arzi de iubire în braţele altui bărbat. Invidie, iritare,
supărare şi frustrare acumulate.
în realitate însă, Tsukuru nu trăise acest sentiment de
cînd se ştia pe lume. Nu-şi dorise niciodată cu adevărat talente
sau abilităţi pe care nu le avea şi nu iubise pe nimeni cu
ardoare. Nu tînjise după nimeni şi nu invidiase. Asta nu
înseamnă că era deplin mulţumit de sine sau că nu avea
lipsuri. Dacă-1 întrebai, putea să ţi le enumere. Poate că nu
era o listă foarte lungă, ar fi terminat în două, trei rînduri.
Dar aceste lipsuri şi imperfecţiuni erau de sine stătătoare
înăuntrul lui. Nu erau genul de lucruri pe care să se ducă să
le caute în altă parte. Cel puţin pînă acum aşa fusese.
în visul acela, însă, tînjea mai presus de orice după o
anumită femeie. Nu era clar cine era, nu era decît o existenţă.
Femeia avea puterea specială de a-şi separa corpul de spirit.
O să-ţi dau una din ele, i-a spus ea lui Tsukuru. Corpul sau
inima. Dar nu le poţi avea pe amîndouă. Aşa că te rog să alegi
una din ele acum, fiindcă pe cealaltă o să o dau altcuiva, a
adăugat. Tsukuru însă o voia cu totul. Nu o putea împărţi pe
jumătate cu alt bărbat, n-ar fi suportat. Dacă-i pe-aşa, prefer
să nu te am deloc, voia să-i spună. Nu reuşea însă să o facă.
Nu putea nici înainta, nici da înapoi.
Ce a simţit a fost o durere violentă de parcă cineva îi
storcea tot corpul cu ambele mîini, ca pe o rufă. Carnea i se
sfîşia, oasele gemeau. O uscăciune atît de mare încît toate
celulele îi secau. Furia îl făcea să tremure. Furia că trebuia
să o împartă pe femeie cu altcineva. Furia a devenit un lichid
vîscos care a început să i se scurgă din măduva oaselor. Plă-
mînii îi erau două foaie scăpate de sub control, iar inima îi
duduia ca un motor accelerat la maxim şi îi pompa sîngele
aţîţat şi întunecat pînă în cele mai îndepărtate cotloane ale
corpului.
S-a trezit tremurînd. I-a luat ceva vreme pînă cînd a înţe­
les că nu fusese decît un vis. Şi-a smuls de pe el pijamaua
fleaşcă de sudoare şi s-a şters cu un prosop. Oricît s-ar fi
frecat însă, senzaţia de jilav stăruia. Apoi a înţeles, sau a
avut o intuiţie: asta înseamnă gelozia. Cînd cineva încearcă
să fure trupul sau mintea, sau în unele cazuri, şi una şi alta,
ale femeii pe care o iubeşti.
Gelozia - a înţeles el din visul acela - este cea mai fără
de speranţă închisoare, pentru că deţinutul se închide pe sine
acolo. Nu e silit de nimeni să intre. Pătrunde singur înăuntru,
încuie uşa şi aruncă cheia printre gratii. Şi nimeni pe lume
nu ştie că e încarcerat acolo. Desigur, cine vrea să iasă de
acolo poate ieşi, pentru că închisoarea se află în inima sa.
Dar nu te poţi decide să pleci de-acolo. Inima îţi devine tare
ca un zid de piatră. Asta este adevărata natură a geloziei.
Tsukuru a luat din frigider sucul de portocale şi a băut
cîteva pahare. Avea gîtul pîijolit de sete. Apoi s-a aşezat la
masă şi, în timp ce privea pe fereastră cum se lumina treptat
afară, şi-a mai domolit mintea şi corpul, agitate de valurile
de trăiri. S-a întrebat ce însemna acel vis. Să fie o prevestire?
Un mesaj abstract? încerca oare să-i spună ceva? S-a gîndit
că poate adevăratul său sine, pe care nici el nu-1 cunoştea, se
lupta să iasă, sfîşiind o carapace. Vreo vietate odioasă care
eclozează şi se luptă disperată să iasă la aer.
Abia la ceva vreme şi-a dat seama că acela fusese momen­
tul în care încetase să mai tînjească serios după moarte. Cînd
se dezbrăcase şi se observase gol în oglindă acceptase că acel
pe care îl vedea nu era el. In noaptea respectivă trăise în vis
pentru prima dată sentimentul geloziei. Apoi, cînd se crăpa
de ziuă, a lăsat în urmă cele cinci luni de zile întunecate în
care stătuse nas în nas cu nimicnicia morţii.
Probabil că atunci senzaţia aceea crudă şi arzătoare care-1
străbătuse sub forma visului anulase şi negase dorinţa lui de
moarte, care-1 stăpînise cu încăpăţînare pînă atunci. Ca vîntul
de la apus care spulberă un nor gros de pe cer. Asta era
bănuiala lui.
în urmă nu rămăsese decît un gînd liniştit, o epifanie. îşi
pierduse culoarea şi era doar o trăire neutră, ca o zi fără vînt.
Şedea singur cuc în casa mare, veche şi pustie şi asculta sune­
tul gol care marca trecerea timpului, venind de la bătrînul
ceas imens de pe perete. Cu gura închisă, fără să-şi abată
privirile, urmărea cum înaintează limbile pe cadran. Apoi şi-a
învelit trăirile în mai multe straturi subţiri, ca nişte mem­
brane şi, cu inima suspendată în gol, a îmbătrînit inexorabil
cu fiecare oră.

Tsukuru Tazaki a început, încetul cu încetul, să mănînce


din nou cum se cuvine. îşi cumpăra alimente proaspete şi îşi
gătea mese simple. A recuperat o mică parte din greutatea
pe care o pierduse. Stomacul părea să i se fi micşorat în cele
cîteva luni precedente. Dacă mînca mai mult de o anumită
cantitate, vomita. A reînceput să meargă dimineţile la bazinul
de înot al şcolii. Fiindcă îşi pierduse muşchii, rămînea fără
suflare chiar şi cînd urca scările, aşa că trebuia să se întoarcă
măcar în parte la forma de mai înainte. Şi-a cumpărat un
costum de baie nou şi ochelari de înot şi în fiecare zi făcea un
kilometru, un kilometru şi jumătate de craul. Apoi se ducea
la sală şi lucra tăcut la aparate.
La cîteva luni după ce i-a revenit pofta de mîncare şi a
început să exerseze regulat, viaţa lui Tsukuru şi-a recăpătat
ritmul disciplinat şi sănătos pe care-1 avusese cîndva. S-a mai
înălţat, sîngele a început să-i circule prin obraji şi a căpătat
din nou muşchii de care avea nevoie (iar acum arătau destul
de diferit faţă de înainte). Ba chiar a trăit, după multă vreme,
experienţa unei erecţii matinale zdravene.
Chiar în acea perioadă, mama sa a făcut singură un drum
pînă la Tokyo, lucru care nu prea se întîmpla. Probabil voia
să vadă ce-i cu el, fiind îngrijorată din pricina purtării lui
cam ciudate, mai ales că în vacanţa de iarnă nu venise deloc
acasă. A rămas fără suflare cînd a văzut cît de mult se schim­
base înfăţişarea fiului ei în doar cîteva luni. A acceptat însă
cuminte explicaţia lui, că e o schimbare naturală, care vine
cu vîrsta şi că tot ce are nevoie sînt nişte haine care să i se
potrivească pe noul corp. S-a mulţumit cu ideea că acesta era
cursul firesc al maturizării unui băiat. Ea avea numai surori
şi după ce se căsătorise se obişnuise să crească tot fete. Nu
avea idee despre cum se creşte un băiat. Aşa că, destul de
bucuroasă, s-a dus cu Tsukuru la un magazin şi i-a cumpărat
un rînd nou de haine. Ei îi plăceau Brooks Brothers şi Polo
Ralph Lauren. îmbrăcămintea veche s-au hotărît să o arunce
sau să o dea la săraci.
Lui Tsukuru i s-au schimbat şi trăsăturile feţei. Cînd se
uita în oglindă nu mai vedea chipul acela uşor dolofan, cu
trăsături regulate, dar cam neînchegate şi banale. Acum îl
privea un bărbat tînăr, cu pomeţii înalţi şi drepţi, de parcă
erau neteziţi cu fierul de călcat. în ochii lui lucea o lumină
nouă, pe care nici el n-o mai văzuse pînă atunci. O lumină
singuratică, fără loc de scăpare, care căuta să fie de sine
stătătoare într-un spaţiu restrîns. Barba îi devenise brusc
mai deasă şi acum trebuia să se radă în fiecare dimineaţă,
îşi lăsase şi părul să crească mai lung decît pînă atunci.
Nu se dădea neapărat în vînt după noul aspect pe care-1
căpătase. Nu-i plăcea, dar nici nu-i displăcea. Pînă la urmă
nu era nimic mai mult decît o mască potrivită, convenabilă.
Oricum, se declara mulţumit că nu mai era aceeaşi ca pînă
atunci.
în orice caz, băiatul numit Tsukuru Tazaki murise. îşi
dăduse ultima suflare, dispăruse în întunericul violent al
nopţii şi fusese îngropat intr-un mic luminiş în pădure. Pe
furiş, la ceasul de dinainte de răsărit, cînd lumea încă mai
dormea. Şi nici un semn nu-ţi arăta unde e mormîntul. Cel
pe care-1 vedeai aici respirînd era noul Tsukuru Tazaki, com­
plet schimbat pe dinăuntru, dar nimeni în afara lui nu ştia
lucrul acesta. Iar el nu avea de gînd să spună cuiva.
Ca întotdeauna, Tsukuru mergea negreşit la toate cursu­
rile şi se ducea prin gări, pe care le schiţa în carnetul său.
Dimineaţa îşi făcea duş şi se spăla pe cap. După ce mînca, se
spăla obligatoriu pe dinţi. îşi făcea patul în fiecare dimineaţă
şi îşi călca singur cămăşile. Pe cît putea, încerca să se ţină
cît mai ocupat. Serile citea cam două ore, cel mai adesea
biografii sau cărţi de istorie. Avea obiceiul acesta de demult.
Obiceiurile erau cele care îi conduceau viaţa înainte. Dar nu
mai credea în comuniuni perfecte şi nu mai simţea în corp
căldura fuziunilor chimice dintre oameni.
în fiecare zi se privea în oglindă, în baie. S-a învăţat astfel,
încetul cu încetul, cu noul său sine (la care se adăugaseră
modificări). La fel cum memorezi expresii cînd înveţi o limbă
străină.

în cele din urmă Tsukuru şi-a făcut un amic. în iunie, la


un an după ce fusese părăsit de cei patru tovarăşi din Nagoya.
Noul său prieten mergea la aceeaşi universitate, dar era cu
doi ani mai mic. L-a cunoscut la piscina universităţii.
L-a cunoscut la piscina universităţii.
La fel ca Tsukuru, venea dimineaţa devreme şi înota
singur. Fireşte, cei doi au ajuns să se ştie din priviri şi au
început să schimbe cîteva cuvinte. Ba chiar, după ce înotau
şi se schimbau în vestiar, se duceau uneori la cantină să
mănînce împreună. El era cu doi ani mai mic decît Tsukuru
şi era la facultatea de fizică. Deşi erau studenţii aceleiaşi
universităţi politehnice, cei de la construcţii şi cei de la fizică
erau aproape specii diferite.
— Ce înveţi la construcţii acolo? l-a întrebat el pe Tsukuru.
— Să fac gări.
— Gări?
— Da, gări de cale ferată.
— Păi, de ce tocmai asta?
— Lumea are nevoie şi de gări! a răspuns Tsukuru cu
aerul cel mai firesc.
— Interesant, a spus celălalt. Nu m-am gîndit pînă acum
la asta.
— Dar şi tu le foloseşti. Cum ar fi să n-ai gară cînd vrei
să iei trenul?
— Asta aşa e, sigur... dar nu mi-am imaginat pînă acum
că există oameni mistuiţi de pasiunea de a construi gări.
— Aşa cum sînt pe lume oameni care formează cvartete
de coarde, sau oameni care cultivă salată şi roşii, trebuie să
existe şi cîţiva care să clădească gări, a spus Tsukuru. Iar în
cazul meu nu e chiar o pasiune mistuitoare. Pur şi simplu
sînt interesat de un domeniu restrîns.
— Poate că o să sune aiurea ce spun, dar mi se pare o
realizare grozavă să găseşti în viaţa asta un domeniu restrins
de care să fii interesat.
Tsukuru s-a întrebat dacă nu-1 ia peste picior şi i-a privit
atent faţa chipeşă. Dar băiatul părea să creadă ce spune cu
adevărat. Expresia lui era deschisă şi fără nici o umbră.
— îţi place să construieşti lucruri. După cum îţi spune şi
numele, Tsukuru1.
— Dintotdeauna mi-a plăcut să construiesc, să dau formă
lucrurilor, a recunoscut Tsukuru.
— Eu nu sînt aşa. De cînd mă ştiu, nu m-am priceput să
construiesc nimic. Din şcoala primară n-am fost în stare să
fac ceva ca lumea. Nici măcar machetele de plastic nu-mi
ieşeau. Mie-mi place în schimb să stau să cuget la lucruri
abstracte; oricît aş face asta, nu mă plictisesc, dar să mă pui
să construiesc vreun obiect, nu reuşesc. Mă rog, îmi place să
gătesc, dar de fapt, cînd faci mîncare, treptat-treptat îi strici
forma. Nu prea se potriveşte că am ajuns la politehnică cu
faptul că nu mă pricep să construiesc nimic.
— în ce vrei să te specializezi?
S-a gîndit serios înainte să răspundă.
— Habar n-am. Spre deosebire de tine, eu nu ştiu clar ce
vreau să fac. în orice caz, în măsura în care se poate, eu aş
vrea să mă pot gîndi profund la felurite lucruri. Să continui
să cuget, liber şi pur. Atît. Dar dacă stai să te gîndeşti, cuge­
tarea asta abstractă e ca şi cînd ai construi vid.
— O fi nevoie pe lume şi de cîţiva oameni care să con­
struiască vid, a spus Tsukuru, iar celălalt a rîs amuzat.
— Spre deosebire de salate şi roşii, dacă toată lumea ar
începe să construiască vid din răsputeri, cred că ar fi niscaiva
probleme.
— Ideile sînt ca barba: nu apar pînă nu te maturizezi.
A spus cineva asta, dar nu-mi amintesc cine, a zis Tsukuru.
— Voltaire, a răspuns interlocutorul, apoi şi-a plimbat
palma peste obraz şi a rîs.

1. în japoneză, tsukuru înseamnă o produce, a face.


Avea un rîs senin şi relaxat.
— Dar nu prea se potriveşte. Uite, eu încă nu am barbă,
dar îmi place să cuget la felurite idei de cînd eram mic.
într-adevăr, obrazul lui era neted, fără urmă de barbă.
Avea sprîncenele subţiri şi dese, iar urechile i se vedeau ca
două scoici frumoase.
— Cred că Voltaire se referea la introspecţie, mai degrabă,
a spus Tsukuru.
— Introspecţia se naşte din durere, a răspuns celălalt,
clătinînd din cap. Nu vine cu vîrsta şi în nici un caz cu barba.
îl chema Haida. Fumiaki Haida1. Altul cu nume de culoare,
şi-a spus Tsukuru cînd a auzit. Mister Gray. Măcar cenuşiul
e o culoare temperată.

Greu s-ar putea spune despre ei că erau firi sociabile, dar,


întîlnindu-se şi vorbind în repetate rînduri, au ajuns cît se
poate de natural să se placă reciproc şi au reuşit să se relaxeze
unul în faţa celuilalt. Mergeau la înot în fiecare dimineaţă,
la aceeaşi oră. Amîndoi făceau craul pe distanţe mari, dar
Haida era ceva mai rapid. în copilărie făcuse cursuri de înot
şi ştia să se mişte frumos în apă, fără să depună efort inutil.
Omoplaţii îi alunecau uşor la suprafaţa apei, ca aripile unui
fluture. Tsukuru îşi antrena muşchii şi, primind de la Haida
sfaturi potrivite despre tehnica de înot, a ajuns în scurt timp
să se mişte şi el la fel de repede. Primele lor conversaţii s-au
concentrat asupra tehnicii corecte de înot. Apoi, treptat, au
început să-şi lărgească aria de subiecte.
Haida era un tînăr chipeş, mic de statură. Avea faţa mică
şi delicată, precum a statuilor antice greceşti. Era un chip
clasic, cu un aer modest şi intelectual. Mai degrabă s-ar putea
spune că era tipul de frumuseţe pe care îl observi după repe­
tate întîlniri, nu genul care-ţi atrage imediat privirile.

1. Numele Haida s-ar putea traduce prin „cîmpul cenuşiu".


Avea părul scurt, uşor cîrlionţat şi se îmbrăca mereu fără
fasoane, în pantaloni chino şi cămăşi în culori şterse. Dar
oricît de simple şi banale ar fi fost hainele lui, avea talentul
de a şti să le poarte. Cel mai mult îi plăcea să citească dar,
la fel ca Tsukuru, nu se omora după romane. Prefera clasici
şi filosofie. îi mai plăcea şi dramaturgia, citea tragedii gre­
ceşti şi Shakespeare, dar se pricepea şi la teatru No şi Bunraku.
De baştină din judeţul Akita, avea pielea albă şi degete lungi.
Nu ţinea la băutură (la fel ca Tsukuru) şi ştia să-l deosebească
pe Mendelssohn de Schumann (lucru pe care Tsukuru nu-1
putea face). Era teribil de timid şi dacă se adunau mai mult
de trei oameni prefera să se facă abstracţie de prezenţa lui.
Pe gît avea o cicatrice veche şi adîncă, de vreo patru centi­
metri lungime, ca de cuţit. Cicatricea aceea adăuga un ton
straniu aerului său altfel liniştit.
Haida venise în primăvara aceea din Akita şi locuia
într-un cămin din apropierea universităţii. încă nu-şi făcuse
prieteni noi. Cum cei doi se înţelegeau bine, au ajuns să
petreacă mult timp împreună şi Haida a început să vină des
în vizită la Tsukuru.
— Cum de poate un student să locuiască într-o casă atît
de grozavă?! a exclamat el cu admiraţie cînd a intrat prima
dată la Tsukuru în apartament.
— Taică-meu e managerul unei firme de imobiliare din
Nagoya, dar au cîteva case şi în Tokyo, i-a explicat Tsukuru.
Şi, fiindcă s-a nimerit ca asta să nu fie ocupată, m-a lăsat pe
mine să stau în ea. înainte a locuit sor-mea aici. Ea a terminat
facultatea şi m-am mutat eu în locul ei. în acte, casa e pe
numele firmei.
— O duceţi bine cu banii?
— Hmm, ştiu şi eu? îţi spun sincer că habar n-am dacă ai
mei sînt bogaţi sau nu. Cred că nici taică-meu nu ştie exact
care e situaţia, dacă nu-i adună pe contabili, pe avocaţi şi pe
consilierii de investiţii. Dar deocamdată lucrurile nu par să
meargă tocmai prost. Aşa că locuiesc aici. Eu unul sînt foarte
mulţumit.
— Dar pe tine nu te interesează afacerile imobiliare.
— Nu. în genul ăsta de business trebuie să plimbi mereu
capital din stingă în dreapta şi din dreapta în stînga. Nu mă
atrage tipul ăsta de agitaţie. Nu sînt ca taică-meu. Chiar dacă
nu ies bani din asta, mi se pare mai plăcut să munceşti asiduu
pentru a construi gări.
— Tu şi interesul tău restrîns, a spus Haida şi a zîmbit.

*
* *

Pînă la urmă, Tsukuru nu a trebuit să se mai mute din


apartamentul cu un dormitor, aflat în Jiyugaoka. A terminat
facultatea şi s-a angajat la o companie de căi ferate cu sediul
central în Shinjuku, dar a continuat să locuiască acolo. Cînd
avea treizeci de ani, tatăl său a murit şi casa i-a rămas lui.
Se pare că de la început tatăl său intenţionase să-i lase lui
casa şi o trecuse, fără să-i dea de ştire, pe numele lui. Com­
pania a fost preluată de soţul celei mai mari dintre surori,
iar Tsukuru şi-a văzut de gările lui fără să mai aibă vreo
legătură cu restul familiei. în Nagoya tot nu se ducea mai
niciodată.
S-a întors totuşi acasă pentru înmormîntarea tatălui său
şi se întreba dacă nu cumva grupul celor patru prieteni a aflat
şi o să vină să-şi exprime condoleanţele. Dacă se întîmpla
asta, oare cum ar fi trebuit să-i întîmpine? Pînă la urmă, însă,
nu a apărut nimeni, iar Tsukuru a răsuflat uşurat, deşi, în
acelaşi timp, s-a simţit şi singur într-o oarecare măsură.
A realizat încă o dată că era o poveste încheiată. Nu se mai
întorcea înapoi. în orice caz, toţi cinci aveau deja treizeci de
ani. Nu mai erau la vîrsta la care să viseze la comuniuni
armonioase şi f&ră tulburări.

Citise într-o revistă sau în vreun ziar că jumătate din


oameni nu sînt mulţumiţi cu propriul nume. El însă facea
parte din jumătatea norocoasă. Cel puţin nu-şi amintea să fi
fost nemulţumit de numele care-i fusese pus. Sau, altfel spus,
nu se putea imagina pe sine cu alt nume, şi nici ce fel de viaţă
ar fi dus acea fiinţă.
în acte oficiale numele era scris cu ideograme, dar în mod
obişnuit Tsukuru îşi scria numele fonetic, în hiragana. Prie­
tenii lui chiar credeau că aşa se scrie. Numai mama sa şi cele
două surori îi mai spuneau Saku1, pentru că era mai scurt
aşa.
Numele i-1 pusese tatăl său. Cu multă vreme înainte ca el
să se nască, era hotărît ca primul său fiu să poarte acest
nume. Nu se ştie de ce. Poate pentru că dusese mulţi ani o
viaţă departe de orice însemna creare ori făurire. Sau la un
moment dat poate că primise numele acesta de undeva, ca o
revelaţie. Poate că numele Tsukuru îi fusese ars în străfundul
minţii de un fulger invizibil, care căzuse cu un tunet mut. Nu
vorbise însă niciodată despre originea numelui. Nici cu fiul
său, nici cu altcineva.
Problema era că numele „Tsukuru" putea fi scris cu două
ideograme diferite, |lj sau fp, iar tatăl său ezitase mult pînă
să se hotărască pe care să o aleagă. Se citeau la fel, dar
difereau mult ca aspect. Mama băiatului a recomandat
varianta |IJ, care are conotaţia de „a crea", dar, după cîteva
zile de gîndire intensă, tatăl s-a hotărît la forma ceva mai
aspră: ff.
După înmormîntare, mama lui şi-a am in tit această
poveste şi i-a istorisit-o lui Tsukuru. Tatăl său spusese că
forma fţlj ar face povara vieţii şi mai grea, pe cîtă vreme
scrierea fp era pentru cineva lipsit de griji. în orice caz, se
gîndise cît se poate de serios la nume. Pînă la urmă, era vorba
de primul său băiat.
De cînd se ştia pe lume nu-şi amintea să fi fost apropiat
de tatăl său. în această privinţă însă nu putea să nu fie de
acord cu părerea lui. Ideograma cu care i se scria numele i se
potrivea de minune. în el însuşi nu găsea nici un element de

1. Ideograma cu care se scrie numele lui Tsukuru poate fi citită şi


saku.
originalitate. Nu putea însă decide dacă mulţumită ideogra­
mei i se uşurase întrucîtva povara vieţii. Poate că, datorită
numelui, îşi modificase oarecum forma, dar căpătase oare şi
altă greutate?
în orice caz, aşa devenise el fiinţa numită Tsukuru Tazaki.
înainte de asta fusese nimicnicie, doar un haos fără lumină.
Un boţ de cam e rozalie de nici trei kilograme, care plîngea
şi abia respira în beznă. Mai întîi a primit un nume. Apoi
s-au născut în el conştiinţa şi memoria, şi după aceea s-a
format şinele. Numele era punctul de plecare.
Pe tatăl său îl chema Toshio1. Perfect potrivit pentru el.
Toshio Tazaki, bărbatul care scotea profituri din orice. Ieşise
singur din sărăcie, se aruncase în afaceri imobiliare şi, pro-
fitînd de dezvoltarea economică japoneză, obţinuse nişte rezul­
tate spectaculoase. A murit la şaizeci şi patru de ani, suferind
de cancer la plămîni. Cînd Tsukuru l-a cunoscut pe Haida,
însă, lucrul acesta încă nu se petrecuse. Tatăl său era încă
sănătos şi cumpăra şi vindea energic şi agresiv locuinţe scumpe
în oraş şi fuma pe zi cîte cincizeci de ţigări fără filtru. Balonul
de săpun în care existaseră afacerile cu imobiliare se spărsese
deja, dar el prevăzuse în anumită măsură acest risc şi con­
dusese afacerea astfel încît veniturile să fie separate în mai
multe părţi, ca să rămînă astfel asigurate. Prin urmare în
perioada aceea încă nu sufereau nici o pierdere semnificativă.
Nici umbra sinistră care plana peste plămînii săi nu fusese
încă descoperită.

— Taică-meu e prof de filosofie la o universitate de stat


din Akita, a spus Haida. Ca şi mie, îi place să dezvolte ipoteze
abstracte în minte. Ascultă mereu muzică clasică şi citeşte
complet absorbit nişte cărţi pe care nu le citeşte nimeni
altcineva. Nu se pricepe deloc să facă bani, iar ce cîştigă se

1. Toshio se scrie cu ideogramele care înseamnă „beneficiu, avan­


taj" şi, respectiv, „bărbat".
duce pe cărţi şi discuri. Nu se gîndeşte aproape deloc la
economii sau la nevoile casei. Mintea lui e mereu în altă parte,
oriunde, dar nu în realitate. Norocul meu e că am reuşit sâ
intru la o facultate unde taxele nu sînt foarte mari şi că stau
la cămin, unde e ieftin. Aşa am ajuns eu în Tokyo.
— Cred că fizica e totuşi un pic mai promiţătoare din punct
de vedere economic decît filosofia, nu? a întrebat Tsukuru.
— Sînt amîndouă cam la fel de bune cînd e vorba să nu
faci bani din ele. Bine, povestea se schimbă dacă iei un Nobel,
a spus Haida zîmbind şarmant, ca întotdeauna.
Haida nu avea fraţi sau surori. De mic avusese puţini
prieteni. îi plăceau cîinii şi muzica clasică. Fiindcă în căminul
în care stătea nu prea putea să asculte muzică (şi, bineînţeles,
nici să ţină un cîine), cînd venea la Tsukuru aducea mereu
cîteva CD-uri cu care să se delecteze împreună. Majoritatea
erau împrumutate de la biblioteca universităţii. Avea şi cîteva
viniluri vechi, ale lui. în casă la Tsukuru exista un player
decent, pe care îl lăsase acolo sora lui, împreună cu cîteva
discuri cu Barry Manilow şi Pet Shop Boys, dar pe care Tsukuru
nu-1 folosea aproape niciodată.
Lui Haida îi plăceau mai ales muzica instrumentală, cea
de cameră şi cea vocală. Nu se dădea în vînt după orchestre
răsunătoare şi flamboaiante. Tsukuru nu avea nici un interes
aparte pentru muzica clasică (sau pentru vreun alt fel de gen),
dar îi plăcea să asculte împreună discurile cu care venea
Haida.
Odată, cînd pusese o înregistrare cu muzică de pian, Tsukuru
a băgat de seamă că era un cîntec pe care îl mai auzise de
cîteva ori. Nu ştia cum se cheamă şi nici cine era compozitorul.
Dar era o melodie liniştită şi plină de tristeţe. La început,
cîteva note care formau o temă lentă, emoţionantă. Apoi,
variaţiile domoale. Tsukuru şi-a ridicat privirile din cartea
pe care o citea şi l-a întrebat pe Haida ce cîntec era.
— E Le mal du pays, de Liszt. E din colecţia Anii de
pelerinaj, din prima parte, Elveţia.
— Lomaldu...?
— Le mal du pays, e în franceză. în general se foloseşte
cu sensul de melancolie şi dor de casă, dar dacă e să fim mai
exacţi, e o tristeţe fără motiv, pe care ţi-o stîm eşte peisajul
pastoral. E o expresie greu de tradus exact.
— Ştiu o ţipă care cînta des chestia asta. O colegă de clasă
din liceu.
— Şi mie-mi place melodia asta. Dar nu e foarte cunoscută,
a spus Haida. Şi tipa aia cînta bine la pian?
— Nu mă pricep la muzică, aşa că n-aş putea să-ţi spun
cît de bună era. Dar mi s-a părut o melodie frumoasă de cîte
ori am auzit-o. Cum să-ţi explic, e plină de calm şi tristeţe,
dar fără să fie sentimentală.
— Dacă asta ai simţit, înseamnă că era o interpretare
reuşită, a spus Haida. Tehnic, pare o piesă simplă, dar e dificil
să-i găseşti expresia potrivită. Dacă pur şi simplu cînţi meca­
nic notele din partitură, nu iese nimic interesant. Dimpotrivă,
dacă te gîndeşti prea mult, rezultă o chestie ieftină. Unul din
aspectele importante e folosirea pedalelor de la pian, care
schimbă total caracterul muzicii.
— Pe pianistul ăsta cum îl cheamă?
— Lazar Berman. E un pianist rus care cîntă Liszt ca şi
cînd ar desena nişte delicate peisaje mentale. în general, se
zice că lucrările lui Liszt sînt tehnice şi superficiale. Sigur că
printre ele există şi astfel de piese înşelătoare, dar dacă le
asculţi cu atenţie în întregime, înăuntrul lor găseşti o pro­
funzime deosebită. Dar, în multe cazuri, e ascunsă cu dibăcie
în spatele înfloriturilor stilistice. Mai ales în colecţia Anii de
pelerinaj. Nu prea există în prezent mulţi pianişti care să-l
poată interpreta pe Liszt şi corect, şi frumos. Părerea mea e
că ar fi, mai nou, acest Berman, iar înainte de el, Claudio
Arrau şi cam atît.
Cînd venea vorba de muzică, Haida prindea limbariţă.
A continuat să turuie despre calităţile interpretărilor lui Berman,
dar Tsukuru nu prea-1 mai asculta. în mintea lui apăruse,
surprinzător de vie şi bine conturată, imaginea Dalbei, cîn-
tînd la pian. De parcă acele cîteva minunate momente s-au
împotrivit presiunii normale a timpului şi au urcat ferm
împotriva curentului.
Pianul Yamaha din sufrageria ei. întotdeauna acordat
corect, reflectînd firea ei metodică. Pe suprafaţa lui splen­
didă, nici o pată, nici o urmă de degete. Razele soarelui de
după-amiază pătrunzînd pe fereastră. Umbra unui chiparos
din grădină. Perdelele din dantelă fluturind în bătaia vîn-
tului. Ceştile de ceai aşezate pe masă. Părul ei negru prins
cuminte în coadă la spate şi privirea serioasă îndreptată spre
partitură. Cele zece degete lungi şi frumoase pe clape. Picioa­
rele ei apăsînd pedalele cu o forţă şi o precizie pe care în mod
normal nu le-ai fi bănuit la Dalba. Gambele ei albe şi netede,
ca de porţelan. Alegea adesea melodia aceea cînd o rugai să
cînte ceva. Le mal du pays. Tristeţea fără motiv pe care o
stîrneşte în sufletul omului un peisaj pastoral. Dor de casă,
sau melancolie.
în timp ce asculta muzica cu ochii închişi, a simţit în
adîncul pieptului o deznădejde sufocantă. Parcă ar fi înghiţit,
fără să ştie, o bucată tare de nor. Cîntecul s-a terminat şi a
început următorul, dar Tsukuru a rămas tăcut, adîncit în
imaginile pe care muzica le închipuia. Din cînd în cînd Haida
mai arunca o privire spre el.
— Dacă vrei, aş putea să las aici albumul. Eu oricum nu
am cum să-l ascult în cămin, a spus Haida în timp ce punea
discul la loc în copertă.
Cutia cu cele trei viniluri mai era şi acum la Tsukuru în
casă, lîngă Pet Shop Boys şi Barry Manilow.

Haida se pricepea să gătească. Drept mulţumire că Tăukuru


îl lăsa să asculte muzică la el, cumpăra adesea ingrediente
şi le pregătea în bucătărie. De la sora lui rămăseseră vase şi
ustensile, pe care Tsukuru le preluase, la fel cum făcuse şi cu
multe obiecte din casă, sau cu telefoanele de la foşti prieteni
de-ai ei („îmi pare rău, sora mea nu mai locuieşte aicitf).
Cei doi cinau împreună cam de două, trei ori pe săptămînă.
în timp ce ascultau muzică şi discutau despre tot felul de
lucruri, mîncau bucatele pregătite de Haida. De cele mai multe
ori făcea ceva rapid şi banal, dar uneori, în zilele libere, se
ocupa pe îndelete şi prepara cîte-un fel mai sofisticat. Gustul
era întotdeauna desăvîrşit. Haida avea un talent înnăscut de
bucătar. Făcea totul cu îndemînare şi pricepere, fie că era o
simplă omletă, o supă miso, un sos de smîntînă sau paella.
— Păcat că te-ai dus la fizică. Tu ar trebui să-ţi deschizi
un restaurant, i-a spus Tsukuru pe jumătate în glumă.
Haida a rîs.
— N-ar fi rău, dar mie nu-mi place să fiu legat de un loc.
Vreau să mă pot duce unde-mi place şi să mă gîndesc la ce-mi
place. Vreau să trăiesc liber.
— Dar asta nu e tocmai simplu.
— Nu e simplu, aşa e. Dar eu sînt hotărît. Vreau să fiu
liber. E adevărat, îmi place să gătesc, dar nu vreau ca serviciul
meu să însemne să stau închis într-o bucătărie. Dac-aş face
asta, în scurtă vreme aş începe să detest pe cineva.
— Pe cine, adică?
— Bucătarul îl urăşte pe chelner, iar amîndoi urăsc clien­
ţii, a zis Haida. Aşa spunea Am old Wesker într-o piesă care
se cheamă Bucătăria. Cei cărora li s-a răpit libertatea ajung
cu certitudine să urască pe cineva. Nu crezi? Eu unul nu
vreau să duc o asemenea viaţă.
— Deci, ce speri tu este să cugeţi liber la ce vrei şi să fii
într-o situaţie în care nu eşti legat în nici un fel?
— întocmai.
— Dar nu cred că e tocmai uşor să cugeţi liber la ce vrei.
— Cuget liber înseamnă să te desprinzi de propriul corp.
Să ieşi din cuşca limitată pe care o reprezintă trupul, să te
eliberezi de lanţuri şi să laşi logica pură să-şi ia zborul. Aşa
dai logicii viaţă în chip natural. Asta este esenţa libertăţii în
cuget.
— Cam complicat.
Haida a clătinat din cap.
— Nu. Depinde de cum te uiţi la chestia asta, dar nu e
neapărat dificil. în anumite perioade, mulţi o fac fără să ştie
şi aşa reuşesc să-şi păstreze minţile întregi. Doar că nu-şi
dau seama de asta.
Tsukuru s-a gîndit o vreme la spusele lui. îi plăceau conver­
saţiile pe care le avea cu Haida, abstracte şi speculative. El,
care de obicei era atît de legat la gură, îşi găsea cuvintele cu
o surprinzătoare uşurinţă cînd purta asemenea discuţii, pro­
babil fiindcă se simţea stimulat de ele. Nici m ăcar cînd fusese
în grupul de prieteni din Nagoya nu prea obişnuise să deschidă
gura, preferind să asculte ce au ceilalţi de spus.
— Dar libertatea de gîndire adevărată despre care vor­
beşti tu nu poate fi obţinută facînd chestia asta fără să-ţi dai
seama de ea, ci dimpotrivă, trebuie să existe intenţie.
Haida a încuviinţat.
— Ai perfectă dreptate. Dar e la fel de dificil ca şi cînd ai
încerca să visezi cu intenţie. Oamenii obişnuiţi nu o pot face.
— Dar tu încerci să o faci la comandă.
— Da, poate că despre asta e vorba, a răspuns Haida.
— Nu prea cred eu că se predă aşa ceva la politehnică.
Haida a ris.
— Nici nu-mi imaginez că s-ar preda la vreo facultate.
Ce caut eu aici este un mediu în care să fiu liber şi să am
timp. Altceva nu mă interesează. Dacă vrei să discuţi despre
asta într-un mediu academic, e nevoie pentru început de o
definiţie teoretică a ceea ce înseamnă să gîndeşti cu propria
minte. Asta e o chestie foarte dificilă. Originalitatea nu este
altceva decît imitaţie judicioasă. Asta a spus-o tot pragmaticul
Voltaire.
— La fel crezi şi tu?
— Orice are nevoie de un cadru. Şi cu gîndirea e la fel. Nu
trebuie să-ţi fie frică de cadru, dar nici nu trebuie să te temi
să-l distrugi. Ca omul să devină liber, ăsta e cel mai important
lucru. Respect şi ură faţă de cadru. Lucrurile importante în
viaţă sînt în genere lucruri secunde. Asta e tot ce pot să-ţi
spun.
— Aş vrea să-ţi pun o întrebare, a spus Tsukuru.
— Ce întrebare?
— în multe religii, profeţii primesc adesea mesaje de la
fiinţa supremă în timpul unui extaz profund.
— într-adevăr.
— Asta se întîmplă la un nivel care transcende propria lor
gîndire, nu? în mod total pasiv.
— într-adevăr.
— Iar mesajul pe care-1 primesc depăşeşte cadrul lor per­
sonal şi are o funcţie universală, largă.
— Intr-adevăr.
— Şi nu are nimic contrar sau secund.
Haida a încuviinţat tăcut.
— Nu prea înţeleg. Dacă-i pe-aşa, ce valoare poate să aibă
liberul arbitru?
— E o întrebare minunată, a spus Haida şi a zîmbit liniştit,
ca o pisică tolănită la soare.

în weekenduri, Haida a început să doarmă la Tsukuru.


Stăteau noaptea pînă tîrziu la discuţii, iar Haida se culca pe
canapeaua extensibilă din sufragerie. Dimineaţa făcea cafele
şi omletă pentru amîndoi. Era năzuros la cafea, aşa că venea
mereu cu boabele lui, aromate şi prăjite cu grijă, pe care le
măcina cu o mică rîşniţă electrică. Atenţia deosebită pe care
o acorda cafelei era cam singurul lui lux într-o viaţă altfel
sărăcăcioasă.
Noului său prieten de încredere, Tsukuru i-a povestit sincer
şi deschis o mulţime de lucruri despre el însuşi. A evitat însă
cu atenţie subiectul celor patru prieteni din Nagoya. Nu putea
să vorbească uşor despre asta. Rana pe care o avea era încă
vie şi adîncă.
Şi totuşi, în perioada petrecută cu mai tînărul său amic,
reuşea în mare să uite de cei patru. Nu, a uita nu e cuvîntul
potrivit, durerea de a fi alungat făţiş de prieteni trăia în
permanenţă înăuntrul lui. Doar că acum devenise ca o maree.
Uneori ajungea pînă la picioarele lui, alteori pleca pînă departe.
Pînă hăt, departe, încît aproape că nu se mai vedea. Simţea
că încetul cu încetul prindea rădăcini în noul sol, în Tdkyd.
Noua sa viaţă, deşi însingurată şi fragilă, începea să capete
formă acolo. Zilele din Nagoya începeau să aparţină trecu­
tului şi să capete o natură diferită. Era fără îndoială un
progres adus de noul său tovarăş, Haida.
Haida avea o părere despre orice şi şi-o expunea logic. Cu
cît se întîlneau mai des, cu atît mai mult îi creştea lui Tsukuru
respectul pentru tînărul său prieten. Pe de altă parte însă,
Tsukuru nu înţelegea ce găsea interesant şi ce-1 atrăgea la el
pe Haida. în orice caz, conversaţiile lor erau atît de captivante
încît uitau amîndoi de curgerea timpului.
Cînd rămînea însă singur, îşi dorea cu disperare să aibă o
prietenă. Să îmbrăţişeze o femeie, să-şi plimbe palmele pe
corpul ei, să-i adulmece cu nesaţ pielea. Era o dorinţă firească
pentru un bărbat tînăr şi sănătos. Cînd se gîndea la femei
însă, în mod automat îi veneau în minte tocmai Neagra şi
Dalba. îi vizitau lumea imaginaţiei întotdeauna împreună,
ca pereche. Şi întotdeauna TSukuru simţea o melancolie de
neînţeles. De ce chiar şi acum trebuie să fie tot ele? M-au
alungat verde în faţă, mi-au spus că nu mai vor să mă vadă
sau să-mi vorbească. Şi atunci, de ce nu-mi părăsesc şi inima,
în tăcere? Tsukuru avea douăzeci de ani, dar nu se culcase
niciodată cu o femeie. De fapt, nici nu sărutase sau ţinuse de
mînă vreo fată. Nici măcar o întîlnire nu avusese pînă atunci.
Uneori se gîndea că poate are el o problemă fundamentală.
Fluxul firesc din sufletul său fusese întrerupt de un obstacol
care deforma ceva înăuntrul fiinţei sale. Tsukuru nu reuşea
să desluşească dacă obstacolul acela apăruse fiindcă fusese
alungat de cei patru prieteni ai săi, sau nu avea nici legătură
cu aceasta, ci era un lucru care se afla în structura lui din
născare.

într-o sîmbătă noapte au stat pînă tîrziu la discuţii şi, la


un moment dat, a venit vorba de moarte. Au dezbătut, la un
nivel destul de abstract, despre ce înseamnă inevitabilitatea
morţii şi despre faptul că trăim avînd presentimentul morţii.
Tsukuru petrecuse o perioadă în proximitatea morţii, iar
experienţa aceasta îi adusese mari schimbări în trup şi minte.
Ar fi vrut să-i destăinuie lui Haida lucrurile acestea, să-i
povestească despre priveliştea neobişnuită care i se înfăţişase
înaintea ochilor. Dacă începea însă să-i povestească, ar fi
trebuit să-i explice de-a fir a păr care fuseseră circumstanţele
care duseseră la situaţia aceea. Astfel că a preferat să-l lase
pe Haida să vorbească mai mult, iar el să asculte, aşa cum
se întîmpla de obicei.
Cînd limba ceasului trecuse de ora unsprezece, discuţia a
încetat pentru moment şi în încăpere s-a aşternut liniştea,
în mod normal ar fi fost un moment bun ca cei doi să încheie
discuţia şi să se pregătească fiecare de culcare. Amîndoi obiş­
nuiau să se trezească devreme. Haida, însă, rămăsese cufun­
dat pe gînduri, aşezat turceşte pe canapea. După o vreme a
spus, cu un ton indecis, neobişnuit pentru el:
— Ştiu o poveste ciudată în legătură cu moartea. Mi-a
spus-o tata. O chestie pe care a trăit-o chiar el, cînd avea puţin
peste douăzeci de ani. Cam cît am eu acum. E o poveste pe care
am tot auzit-o, aşa că am ţinut-o bine minte, pînă în cele mai
mici amănunte. E atît de bizară, încît nici acum nu-mi vine să
cred că aşa ceva se poate întîmpla cu adevărat cuiva, dar
taică-meu nu e genul de om care să inventeze chestii de-astea.
E un tip care nu poate să scornească poveşti. După cum ştii,
în istorisirile inventate se schimbă de fiecare dată unele detalii.
O înfrumuseţezi şi uiţi ce ai spus data trecută că s-a întîmplat...
Numai că povestea asta a lui taică-meu e mereu la fel, de la
un capăt la altul. Aşa că nu pot decît să cred că o fi într-adevâr
o experienţă reală de-ale lui. îi cunosc bine firea şi nu pot decît
să o iau de bună. Tu nu-1 ştii pe taică-meu, aşa că eşti liber să
crezi ce vrei. Doar te rog să o asculţi ca atare. Poţi, dacă vrei,
să o iei ca pe o poveste din folclor, sau o poveste cu fantome. E
o istorie lungă şi e tîrziu deja, dar vrei să o auzi?
Sigur că voia, încă nu-i era somn, a răspuns Tsukuru.
— Cînd era tînăr, taică-meu a vagabondat un an de zile,
a început Haida să povestească. Asta s-a întîmplat la sfîrşitul
anilor şaizeci, pe cînd izbucniseră conflictele studenţeşti. Era
perioada de aur a mişcării contra-culturale. Taică-meu era
student la Tokyo pe atunci şi a asistat la nişte chestii stupide
cu care nu era deloc de acord, dar nu ştiu nici eu detaliile.
Rezultatul a fost că s-a scîrbit de lupta politică şi şi-a încetat
activităţile. Şi-a întrerupt studiile şi a început să colinde ţara,
fără vreo ţintă anume. îşi cîştiga traiul din muncă fizică, iar
timpul liber şi-l petrecea cunoscînd oameni noi şi citind. în
felul ăsta a căpătat experienţă de viaţă. Depinde de cum vezi
lucrurile astea, dar spunea adesea că pentru el asta a fost
probabil cea mai fericită perioadă din viaţă. A învăţat multe
lucruri importante trăind în felul ăla. Cînd eram mic îmi
povestea mereu despre zilele alea şi experienţele prin care
trecuse. Parcă erau nişte episoade dintr-un război îndepărtat,
din vechime, povestite de un soldat. După perioada aia de
vagabondaj, s-a întors la facultate şi a dus o viaţă academică
liniştită. N-a mai fost niciodată în călătorii lungi. Din cîte
ştiu eu, viaţa lui se rezumă la mers de-acasă la facultate şi
invers. Destul de ciudat, nu? Oricît de liniştită şi conformistă
ar părea viaţa cuiva, la un moment dat tot există o perioadă
de colaps major. O vreme în care să-ţi pierzi minţile, s-ar
putea spune. Cred că oamenii au nevoie de un asemenea
punct de cotitură în viată
*

în iam a aceea şi-a găsit de lucru ca om de serviciu la o


pensiune cu un mic izvor termal, în munţii din Oiţa. îi plăcea
locul acela şi hotărîse să zăbovească acolo o vreme. După ce-şi
îndeplinea sarcinile care-i fuseseră date, era liber să facă ce
voia. Plata era derizorie, dar avea asigurate cazarea şi trei
mese pe zi şi, în plus, putea să intre de cîte ori voia în apa
termală. Dormea într-o odaie mică şi, cînd avea timp liber,
citea ce-i poftea inima. Cei din ju r erau amabili cu „studentul
din Tdkyo", tăcut şi excentric. Mesele erau simple, dar pre­
parate cu ingrediente locale, proaspete şi gustoase. Dar, mai
presus de orice, era un loc izolat de lume. Nici la televizor nu
te puteai uita din cauza recepţiei proaste, iar ziarele erau
întotdeauna vechi de o zi. Ca să ajungi la cea mai apropiată
staţie de autobuz trebuia să cobori trei kilometri pe un drum
forestier, şi singura maşină care abia reuşea să facă drumul
acela dus-întors era jeepul rablagit al pensiunii. Abia de curînd
trăseseră curent.
în faţa pensiunii curgea un pîrîu de munte frumos, de unde
prindeai din abundenţă peşti zdraveni şi cu o culoare sănă­
toasă. Păsări cu glasuri ascuţite zburau vesel încolo şi încoace
pe malurile lui şi nu te mirai să vezi mistreţi sau maimuţe.
Muntele era o comoară de plante comestibile. în astfel de
împrejurimi izolate de lume, tînârul Haida putea să se adîn-
cească în speculaţii şi să citească pe placul inimii. Nu-1 mai
interesa ce se petrecea în lumea reală.
Cam la două luni după ce sosise acolo a început să discute
cu unul dintre clienţii pensiunii. Un bărbat cam de patruzeci
şi cinci de ani, deşirat, cu mîini şi picioare lungi, tuns scurt
şi cu început de chelie. Purta ochelari de sîrmă şi avea o faţă
lucioasă ca un ou abia făcut. Apăruse la pensiune cu o săptă-
mînă în urmă, purtînd pe umăr o geantă de voiaj din vinii.
Cînd ieşea, era mereu îmbrăcat cu o jachetă de piele, blugi şi
cizme. Dacă era frig, îşi trăgea pe cap o căciulă de lînă şi un
fular albastru în jurul gîtului. îl chema Midorikawa, sau cel
puţin aşa se înscrisese în registrul pensiunii, alături de o
adresă din oraşul Koganei, din Tokyo. Părea un individ meti­
culos şi în fiecare zi, înainte de amiază, îşi plătea nota din
ziua precedentă cu bani gheaţă.
(Midorikawa? Iată încă cineva care are în nume o culoare1.
Tsukuru însă nu a zis nimic şi a ascultat mai departe
povestea.)
Nu făcea mai nimic. Se băga în apa izvorului termal, se
plimba pe munţii din împrejurimi sau, aşezat la tandur, citea
din scoarţă în scoarţă cărţile pe care le adusese cu el (în mare
parte erau nişte inofensive romane poliţiste). Serile bea singur
fix două butelci de sake fiert. Nici mai mult, nici mai puţin.
Era la fel de tăcut ca Haida şi nu vorbea cu nimeni atîta
vreme cît nu era nevoit, dar nimănui nu-i păsa de asta. Erau
învăţaţi cu astfel de musafiri. Intr-un asemenea loc retras
din munţi nu veneau să-şi petreacă timpul decît oameni mai
mult sau mai puţin excentrici, iar tendinţa era şi mai pronun­
ţată cu cît sejurul acestora era mai lung.
Dis-de-dimineaţă, înainte să se lumineze, Haida se băga
în bazinul cu apă termală amenajat lîngă pîrîu. într-o zi,
întîmplarea a făcut să-l întîlnească acolo pe Midorikawa, care
a intrat în vorbă cu el. Cine ştie de ce, Midorikawa păruse
foarte interesat de acest tînăr care muncea la pensiune, încă
de cînd îl văzuse prima oară. Probabil că unul din motivele
care contribuiseră la acest interes fusese şi faptul că îl văzuse
pe verandă citind Georges Bataille în timpul liber.
Midorikawa i-a spus că era pianist de jazz şi că stătea în
Tokyo. Venise singur aici să-şi petreacă o vacanţă într-un
mediu liniştit, sătul de munca de zi cu zi şi de probleme
personale nesuferite. Sau, mai bine zis, călătorind la întîm-
plare nimerise în locul acela. îi plăcea acolo, nu era nimic
excesiv. Dar şi tu pari a fi din Tokyo, a adăugat.
în penumbră, cufundat în apa termală, Haida i-a explicat
în cîteva cuvinte care era povestea sa. îşi întrerupsese stu­
diile şi călătorea fără ţintă. în orice caz, universitatea era
baricadată şi nu avea nici un rost să rămînă acolo.

1. Midori înseamnă „verde- , iar kawa, „rîu“.


— Şi nu te interesează deloc ce se petrece acum in Tokyo?
l-a întrebat Midorikawa. Merită văzut, în fiecare zi se stîrnesc
tot felul de scandaluri, zici ca s-a întors lumea cu fundul în
sus. Nu-ţi pare rău să ratezi evenimentele astea?
— Nu se-ntoarce lumea aşa uşor cu fundul în sus, i-a
răspuns Haida. Oamenii sînt cei care se întorc, şi nu am nici
un fel de părere de rău că pierd lucrul ăsta. Lui Midorikawa
îi era pe plac felul său de a vorbi, abrupt şi direct.
— S-o fi găsind oare pe-aici pe undeva un pian? l-a între­
bat el pe tînărul Haida.
Dincolo de unul dintre munţii care-i înconjurau era un
gimnaziu. Poate îl lăsau să cînte acolo, în sala de muzică,
după ore, i-a zis Haida. Midorikawa s-a bucurat la auzul
acestor vorbe şi l-a rugat să-l conducă pînă acolo mai tîrziu.
Mai apoi, tînărul i-a povestit proprietarului pensiunii, iar
acesta a sunat la şcoală şi a cerut permisiunea de a folosi
pianul. L-a însărcinat apoi pe Haida să îl însoţească pe muzi­
cian. După masa de prînz, cei doi au traversat muntele către
gimnaziu. Tocmai se oprise ploaia şi drumul era alunecos, dar
Midorigawa îşi trecuse geanta peste umăr şi păşea sigur de el
şi repede. Arăta el a om crescut la oraş, dar, contrar aşteptărilor,
avea picioare zdravene.
In sala de muzică era o pianină veche, cu clape neuni­
forme, care nici nu se putea făli cu un acordaj grozav, dar,
una peste alta, era în limite acceptabile. Pianistul s-a aşezat
pe scaunul scîrţîitor, şi-a răsfirat degetele şi, după ce a
verificat rapid cele optzeci şi opt de clape, a încercat cîteva
acorduri, de cvintă, de septimă, de nonă şi de undecimă. Nu
a părut foarte mulţumit de cum sunau, dar atingerea fizică
a clapelor îi dădea o anume satisfacţie. După cum îşi mişca
degetele, cu forţă şi iuţeală, trebuie că era un pianist destul
de bun, şi-a spus Haida.
După ce a verificat starea pianului, Midorikawa a scos din
geantă un săculeţ mic şi l-a pus cu atenţie pe pian. Era făcut
dintr-o pînză de calitate şi era legat cu sfoară la gură. Haida
a bănuit că trebuie să fi fost rămăşiţele pămînteşti ale cuiva.
Din mişcările pianistului, a bănuit că avea obiceiul să aşeze
acel săculeţ pe instrument, de cîte ori cînta.
Midorikawa a început apoi să interpreteze, cu ezitări,
„’Round Midnight*. La început, întocmai ca un om care păşeşte
într-un rîu de munte şi încearcă să-şi găsească un punct de
sprijin, cînta acordurile unul cîte unul, cu grijă şi prudenţă.
După ce s-a încheiat tema principală, a urmat o improvizaţie
lungă. Pe măsură ce trecea timpul, degetele sale începeau să
se mişte cu tot mai multă agilitate şi deschidere, ca un peşte
în apă. Mîna stîngă o încuraja pe cea dreaptă, iar dreapta o
stimula pe stînga. Haida nu se pricepea la jazz, dar întâm­
plarea face că ştia piesa aceasta, compusă de Thelonius Monk,
iar interpretarea lui Midorikawa i s-a părut minunată şi plină
de miez. Atîta vreme cît ignorai faptul că pianul era cam
dezacordat, simţeai ascuns în ea un spirit profund. In clasa
aceea de muzică, într-o şcoală pierdută în munţi, ascultând
muzica aceea a cărui public era doar el, a simţit că toată
mizeria se scurge din el. Frumuseţea simplă a locurilor, aerul
răcoros şi plin de ozon, curgerea rece şi limpede a pîriului de
munte se contopeau şi respirau împreună în el. Midorikawa
era complet adîncit în cîntat, şi mărunţişurile realităţii păreau
să fi dispărut cu totul. Haida nu văzuse pînă atunci pe cineva
atît de absorbit. Nu-şi putea lua ochii de la degetele lui, care
se mişcau precum nişte vietăţi cu voinţă proprie.
După ce a cîntat cam un sfert de oră, Midorikawa a scos
din geantă un prosop gros şi şi-a şters cu grijă faţa de sudoare.
Apoi a închis o vreme ochii, ca şi cînd ar fi meditat.
— Ajunge atît. Putem să ne întoarcem, a spus în cele din
urmă.
A întins o mînă şi a luat de pe pian săculeţul pe care l-a
pus cu multă grijă la loc în geantă.
— Ce-i săculeţul ăla? a îndrăznit să întrebe tatăl lui Haida.
— Un talisman, a răspuns Midorikawa simplu.
— Un fel de zeu protector al pianului?
— Nu. Alter-ego-ul meu, s-ar putea spune, a răspuns
Midorikawa cu un zîmbet obosit. E o poveste destul de ciudată,
dar e lungă şi sînt prea obosit acum să ţi-o spun.
*

Haida şi-a întrerupt istorisirea şi s-a uitat la ceasul de pe


perete. Apoi şi-a îndreptat privirea spre Tsukuru. Desigur,
Tsukuru îl avea în faţă pe fiul lui Haida. Dar, avînd cam
aceeaşi vîrstă, în mintea lui, siluetele celor doi, tată şi fiu, se
suprapuseseră. Dintr-odată a fost cuprins de sentimentul
straniu că două timpuri diferite se amestecaseră. Şi că poate
întîmplările acelea nu fuseseră trăite de tatăl băiatului, ci de
acest Haida, de aici. Poate că-şi relata propriile experienţe,
folosindu-se de imaginea tatălui.
— S-a făcut foarte tîrziu. Dacă ţi-e somn, pot să-ţi con­
tinuu povestea altă dată.
Tsukuru i-a răspuns că încă nu-i era somn deloc. Adevărul
este că-i pierise cu totul somnul. Voia să audă mai departe.
— OK, îţi povestesc. Nici mie nu mi-e somn încă, a spus
Haida.


* *

A fost prima şi ultima dată cînd Midorikawa i-a cîntat la


pian. După ce a interpretat un sfert de oră „’Round Midnighta
în sala de muzică a şcolii, a părut să-şi piardă total interesul
pentru instrument. Deşi Haida l-a îmboldit să mai cînte,
bărbatul a clătinat tăcut din cap. Haida s-a văzut nevoit să
renunţe. Midorikawa nu mai avea de gînd să cînte, deşi el
tare ar fi vrut să-l mai asculte.
Midorikawa avea cu adevărat talent. Nu încăpea nici o
îndoială. în muzica lui exista o forţă fizică, carnală, care te
mişca. Dacă-1 ascultai cu atenţie, simţeai cum eşti transportat
în altă lume. Un lucru pe care nu-1 poate face fitecine.
Haida nu a reuşit să-şi dea seama însă ce simţea Midorikawa
faţă de acest dar neobişnuit. Era pentru el o bucurie, sau o
povară? O binecuvîntare, sau un blestem? Sau poate toate la
un loc? în orice caz, pianistul nu dădea impresia unui om
tocmai fericit. Expresia de pe chipul său era undeva între
depresie şi neimplicare. Zîmbetul care-i apărea arareori pe
buze era reţinut şi ghiceai în el ironie.
într-o zi, cînd Haida căra lemnele pe care le tăiase în
curtea din spate, Midorikawa l-a strigat.
— Tu bei sake? l-a întrebat.
— Puţin, da, a răspuns tînărul.
— E suficient. Nu vrei să bem împreună deseară? M-am
plictisit să beau singur, a zis Midorikawa.
— Mai am de trebăluit pe seară, nu pot decît după şapte
jumate.
— E numai bine. Atunci hai la mine în cameră pe la şapte
jumate.

La ora stabilită, Haida l-a vizitat. Sake-ul era fierbinte şi


masa pregătită cu bucate pentru două persoane. Aşezaţi faţă
în faţă, cei doi au băut şi au mîncat. Midorikawa a lăsat mai
mult de jumătate în farfurie şi părea mai ocupat să-şi toarne
în pahar. Nu a vorbit despre sine deloc, în schimb l-a întrebat
pe tînăr de unde era (din Akita) şi l-a descusut despre viaţa
de student din Tokyo. Cînd a aflat că era la filosofie, i-a pus
cîteva întrebări de specialitate. Despre perspectiva lui Hegel
asupra lumii şi despre lucrările lui Platon. Auzindu-1 cum
vorbeşte îţi dădeai seama că citea astfel de cărţi în mod
sistematic. Lecturile lui nu se rezum au doar la romane
poliţiste.
— Aşa, deci tu crezi în logică, a spus el.
— Da. în principiu cred în logică şi mă bazez pe ea. Asta
e însăşi natura acestei discipline, a răspuns Haida.
— Şi nu prea-ţi plac lucrurile care nu se potrivesc cu logica?
— Fie că-mi plac, fie că nu, încerc să nu le ignor existenţa.
Nu cred orbeşte în logică. Cred că o activitate importantă e
să cauţi punctele de legătură dintre logică şi lucrurile care
nu se potrivesc cu ea.
— De exemplu, tu crezi în diavol?
— în diavol? Ăla cu coarne?
— Da. Mă rog, nu ştiu dacă are neapărat coam e sau nu.
— Dacă e o metaforă pentru rău, sigur că da, cred.
— Şi dacă metafora asta ar căpăta o formă cît se poate de
reală?
— Nu ştiu pînă nu văd cu adevărat, a răspuns Haida.
— Cînd îl vezi cu adevărat, s-ar putea să fie prea tîrziu
deja.
— în orice caz, noi vorbim aici de un caz ipotetic. Ca să
putem continua discuţia ne trebuie exemple concrete, clare.
Aşa cum un pod are nevoie de picioare de susţinere. Pe
măsură ce avansezi cu asemenea cazuri ipotetice, ele devin
din ce în ce mai fragile şi concluziile pe care le poţi trage sînt
nesigure.
— Exemple concrete? a zis Midorikawa, apoi a băut o gură
de sake şi s-a strîmbat. Dar în unele cazuri, cînd apar ase­
menea exemple concrete, ele pot fi reduse la faptul că le
accepţi sau nu, că le crezi sau nu. Nu există cale de mijloc.
E un act de credinţă oarbă. Şi logica nu-şi poate manifesta
forţa aici.
— într-adevăr, în momentul ăla nu are forţă. Fiindcă logica
nu e un manual expedient. Dar nu e posibil să aplici logica
abia după?
— După s-ar putea să fie prea tîrziu.
— Tîrziu sau nu, asta e o problemă care nu mai are de-a
face cu logica.
Midorikawa a rîs.
— într-adevăr, e cum spui tu. Chiar dacă e prea tîrziu,
asta nu mai are de-a face cu logica. Ai dreptate. Nu te pot
contrazice.
—- Aţi trecut vreodată printr-o astfel de experienţă? Să
acceptaţi şi să credeţi în ceva dincolo de raţiune, facînd un
salt în credinţa oarbă?
— Nu, a spus Midorikawa. Eu nu cred în nimic. Nici în
logică, nici în lipsa ei. Nu cred nici în Dumnezeu, şi nici în
diavol. Fără salturi în credinţă oarbă şi fără ipoteze elaborate.
Eu doar accept ce se întîmplă, aşa cum se întîmplă, fără să
zic nimic. Asta e problema mea fundamentală. Nu pot să înalţ
un zid care să separe subiectul de obiect.
— Da, dar dumneavoastră aveţi talent muzical.
— Crezi?
— Fără îndoială, muzica dumneavoastră are puterea de a
mişca oamenii. Nu prea mă pricep eu la jazz, dar de atîta
lucru îmi dau şi eu seama.
Midorikawa a clătinat necăjit din cap.
— Da, uneori e într-adevăr plăcut să ai talent. Dă bine,
atrage interesul celor din jur şi dacă-ţi merge ca lumea poţi
să cîştigi bine, să ai parte şi de femei. Nu-i rău să te poţi
bucura de aşa ceva. Dar, Haida, talentul se manifestă doar
susţinut de o concentrare puternică a minţii, dar şi a corpului.
Dacă undeva în creier un şurubel se slăbeşte şi cade, sau dacă
undeva în corp vreo conexiune e întreruptă, concentrarea îţi
dispare ca rouă în razele soarelui. Ajunge să te doară vreo
măsea sau să ai umerii înţepeniţi, şi nu mai poţi cînta cum
trebuie la pian. Pe bune. Sînt chestii pe care eu le-am trăit.
Ajunge o carie sau un muşchi rigid şi toate sunetele şi viziu­
nile se întorc în neant. Corpul omenesc e aşa de fragil. For­
mează un sistem îngrozitor de complicat, şi uneori se defectează
din te miri ce. Odată defectat, în multe cazuri e dificil să-l
mai repari. Sigur, în cazul unei carii sau al unei dureri
musculare, se rezolvă, dar sînt şi multe chestii care nu se mai
vindecă. Şi atunci, ce rost are un talent care se bizuie pe o
temelie şubredă, despre care nu ştii ce o să păţească în minutul
următor?
— Sigur că talentul e evanescent şi probabil puţini oameni
reuşesc să îl susţină pînă la capăt. Dar lucrurile care se nasc
din el uneori pot aduce mari salturi spirituale. Fenomene
independente, universale, care depăşesc individul.
Midorikawa s-a gîndit puţin la cele spuse.
— Tu vorbeşti de faptul că, să zicem, Mozart şi Schubert
au murit tineri, dar muzica lor o să trăiască mereu?
— Da, de exemplu.
7“ ^ ar talentul lor era ceva cu totul neobişnuit. Şi, în cele
mai multe cazuri, preţul unui asemenea geniu a fost că şi-au
distrus viaţa şi au murit prea devreme. E o afacere în care
îţi pui viaţa în joc. Şi nu ştiu dacă cel cu care faci afacerea e
Dumnezeu sau diavolul.
Midorikawa a oftat şi a rămas tăcut o vreme. Apoi a
continuat:
— Schimbînd subiectul, adevărul e că eu nu mai am mult
de trăit. Cam o lună.
Era rîndul lui Haida să cadă pe gînduri. Rămăsese fără
cuvinte.
— Nu e vorba că sînt bolnav, a spus Midorikawa. Sînt bine,
sănătos. Şi nici nu plănuiesc să mă sinucid. Dacă la asta te
gîndeşti, nu e cazul să-ţi faci griji.
— Atunci de unde ştiţi că mai aveţi o lună de trăit?
— Mi-a spus cineva. A zis că mai am două luni. Asta se
întîmpla acum o lună.
— Cine v-a spus asta?
— Nu era doctor, nu era ghicitor. Un om absolut normal.
Numai că atunci era şi el pe moarte.
Tînărul s-a tot gîndit la cele auzite, dar nu reuşea să le
înţeleagă logica.
— Nu cumva aţi venit aici ca să vă găsiţi un loc unde să
muriţi?
— Pe scurt, ba da, cam aşa.
— Nu prea reuşesc să apuc firul poveştii. Nu există nici o
cale să evitaţi moartea?
— Există o metodă, a spus Midorikawa. Pot să înmînez
atributul ăsta altcuiva, e ca un je to n " pentru moarte. Pe
scurt, să găsesc pe cineva dispus să moară în locul meu. îi
predau ştafeta şi mă retrag. Aşa aş putea evita deocamdată
să mor. Numai că eu unul nu am de gînd să apuc calea asta.
De dinainte îmi doream să pier cît mai curind, aşa că pentru
mine asta a venit chiar la momentul potrivit.
— Adică nu vă deranjează că o să muriţi?
— Nu. Adevărul e că viaţa e o povară pentru mine. Nu mă
deranjează deloc să mor. N-am energia să găsesc eu, cu pro­
priile forţe, o cale de a îi pune capăt, dar să accept moartea
fără să mă împotrivesc, asta pot face.
— Şi, în mod concret, cum puteţi înmîna Jetonul" altcuiva?
Midorikawa a strîns nepăsător din umeri.
— E simplu. Celălalt trebuie să-mi înţeleagă povestea, să
o accepte şi să fie total de acord cu situaţia. Pe baza asta, să
fie de acord să preia jetonul. Aşa se încheie cu succes transfe­
rul. E suficient un acord verbal. O strîngere de mînă ajunge,
nu e nevoie nici de semnături şi nici de contracte. Nu e ca la
primărie.
Tînărul şi-a înclinat capul într-o parte.
— Dar nu cred că e tocmai uşor să găseşti pe cineva dispus
să preia o moarte iminentă.
— Aa, într-adevăr, asta e întrebarea, a spus Midorikawa.
Cui să propui o asemenea poveste stranie? „Ştii, nu te supăra
vrei să mori în locul meu?" Bineînţeles că trebuie să-ţi alegi
persoana cum trebuie. Şi aici povestea începe să se complice.
Midorikawa s-a uitat împrejur şi a tuşit. Apoi a continuat.
— Toţi oamenii au o culoare. Ştiai asta?
— Nu.
— Ei, afli acum de la mine. Fiecare om are propria lui
culoare care luceşte slab în jurul lui. Ca un fel de strălucire
remanentă, sau ca o lumină de fundal. Eu văd limpede culo­
rile astea.
Midorikawa şi-a turnat sake în ceşcuţă şi a sorbit uşor din
el.
— Ăsta e un talent înnăscut, să vedeţi culorile oamenilor?
a întrebat Haida neîncrezător.
Midorikawa a clătinat din cap.
— Nu. Nu l-am avut dintotdeauna, e doar o abilitate tem­
porară. O primeşti la schimb cînd accepţi moartea iminentă.
Şi e transmisă apoi altcuiva. Acum mi-este încredinţată mie.
Haida a rămas o vreme tăcut. Nu-şi mai găsea cuvintele.
— Pe lume există culori frumoase şi culori urîte, unele sînt
vesele, unele sînt mohorîte. Sînt oameni cu lucire intensă şi
oameni care abia pîlpîie. E foarte obositor. Adică, să-i vezi
mereu, vrei, nu vrei. Nu mai voiam să stau printre gloate de
oameni, de-aia am venit aici, în munţi.
Haida abia reuşea să ţină pasul cu povestea bărbatului.
— Adică, vreţi să spuneţi că vedeţi culoarea pe care o
răspîndesc eu?
— Da, bineînţeles că o văd. Dar nu am de gînd să-ţi spun
ce culoare e, a răspuns Midorikawa. Ei bine, ce ar trebui să
fac eu este să găsesc pe cineva care are un anume tip de
culoare şi un anume tip de lumină. Chiar nu pot să înmînez
jetonul morţii decît unei asemenea persoane. Nu pot să-l dau
oricui.
— Şi există mulţi oameni care să aibă culoarea şi lumina
aia?
— Nu, nu sînt chiar aşa de mulţi. Din ce-am văzut eu, cam
unul la o mie, două de oameni. Nu sînt tocmai uşor de găsit,
dar nici imposibil. Mai greu însă e să faci cumva să ai o
discuţie serioasă între patru ochi cu unul din ei. îţi poţi şi tu
imagina că nu e tocmai floare la ureche.
— Dar despre ce fel de oameni e vorba? Cum sînt cei cărora
le puteţi transfera moartea iminentă destinată altcuiva?
Midorikawa a surîs.
— Ce fel de oameni sînt? Asta nu ştiu nici eu. Tot ce ştiu
e că au o anumită culoare şi că în jurul lor răspîndesc o lumină
de o anumită intensitate. Asta nu e decît o caracteristică
exterioară. Deşi, aş îndrăzni să spun, dar asta nu este decît
părerea mea, că sînt oameni cărora nu le e teamă să facă
saltul. De ce nu le e teamă? Fiecare are motivele lui.
— Bine, nu le e teamă, dar în ce scop să facă saltul?
Midorikawa a rămas o vreme tăcut. în liniştea care s-a
aşternut, clipocitul apei din pîrîu a părut să crească în inten­
sitate. Bărbatul a rînjit.
— Acum o să vorbesc ca un agent de vînzări.
— Vă ascult, a spus Haida.
— în momentul în care eşti de acord să preiei moartea, ţi
se dă o abilitate neobişnuită. Ai putea să spui, o putere spe­
cială. Să vezi culorile pe care le răspîndesc oamenii nu e decît
una din funcţiile acestei puteri. Asta e din cauză că ţi se
lărgeşte percepţia, devine clară şi lipsită de impurităţi. Cum
spunea Aldous Huxley, ţi se deschid „porţile percepţiei*4. Totul
se limpezeşte, ca şi cînd s-ar ridica ceaţa. Poţi vedea de sus
privelişti pe care în mod obişnuit nu le vezi.
— Interpretarea la pian deunăzi e unul din efectele ches­
tiei ăsteia?
Midorikawa a clătinat scurt din cap.
— Nu, ăla e talentul meu obişnuit. Asta reuşeam să fac
de dinainte. Percepţia despre care-ţi vorbesc eu e completă
în sine, nu are efecte concrete în exterior. Nu e o intervenţie
divină. Mi-e imposibil să-ţi explic cum e, trebuie să o trăieşti
tu însuţi. Un singur lucru pot să-ţi zic, şi anume că, odată ce
ai văzut adevărul, lumea în care ai trăit pînă atunci ţi se pare
înfiorător de plată. în priveliştea aia nu există nici logică,
nici lipsa ei. Nu există bine sau rău. Totul este fuzionat. Şi
tu însuţi devii parte din acest tot unitar. Te desparţi de
cadrul corpului fizic, adică devii o existenţă metafizică. Devii
intuiţie. E o senzaţie superbă dar, în acelaşi timp, într-un
anumit sens, e şi un sentiment deznădăjduit. Fiindcă reali­
zezi fără tăgadă cît de subţire şi lipsită de profunzime a fost
viaţa ta de pînă atunci. Te îngrozeşti la gîndul că ai putut să
înduri un astfel de trai.
— Dar merită să ai puterea de a vedea aceste lucruri?
Chiar dacă e doar temporară, chiar dacă pentru ea primeşti
în schimb moartea?
Midorikawa a încuviinţat.
— Bineînţeles. Merită din plin numai pentru asta. îţi pot
garanta.
Haida a rămas cîteva momente tăcut.
— Ce zici, a spus Midorikawa zîmbind, ţi-am stîm it inte­
resul pentru jetonul ăla?
— Aş vrea să vă mai întreb ceva.
— Ce?
— Nu cumva eu sînt unul din cei care au culoarea şi
lumina potrivită? Unul din cei care sînt la o mie sau două mii
de oameni?
— Aşa e. De cînd te-am văzut prim a dată mi-am dat
seama.
— Adică eu sînt unul din cei care caută să facă saltul?
— Hmm. Asta nu ştiu, n-ar trebui oare să te întrebi pe
tine însuţi?
— Dar, în orice caz, dumneavoastră nu intenţionaţi să
înmînaţi jetonul altcuiva.
— Scuze, a răspuns pianistul. Am de gînd să mor, e un
drept pe care n-am de gînd să-l cedez altcuiva. Cum s-ar
spune, sînt un vînzător care nu vrea să-şi vîndă marfa.
— Dacă muriţi, ce se întîmplă cu jetonul ăla?
— Hmm, nu ştiu. Chiar aşa, ce se-ntîmplă? Poate dispare
odată cu mine. Sau poate rămîne sub o formă sau alta. Sau
poate e transmis altcuiva. Ca în Inelul... lui Wagner. E o
chestie pe care n-o ştiu şi, sincer, nici nu-mi pasă. Doar nu
sînt responsabil pentru ce se întîmplă după ce mor eu.
Tînărul Haida a încercat să-şi pună gîndurile în ordine,
dar nu a prea reuşit.
— Ce zici, e o poveste total ilogică, nu? a întrebat Midorikawa.
— E foarte interesantă, dar nu tocmai uşor de crezut, a
răspuns sincer Haida.
— Fiindcă nu are o explicaţie logică?
— întocmai.
— Şi fiindcă nici nu-ţi ofer dovezi.
— Singurul fel în care mi-aţi putea dovedi că povestea e
reală ar fi să încheiem tranzacţia, nu?
Midorikawa a încuviinţat.
— Aşa e. Dacă nu faci saltul, nu poţi avea dovezi. Numai
că dacă ai făcut într-adevăr saltul, deja nu mai ai nevoie de
dovezi. Nu există cale de mijloc. Ori te arunci în necunoscut,
ori nu. Una din două.
— Nu vă e fiică de moarte?
— De moarte în sine nu mi-e frică. Serios. Am văzut cu
ochii mei murind destui netrebnici. Dacă au reuşit ei, oi fi şi
eu în stare să o fac.
— Şi ce credeţi despre ce urmează după moarte?
— Viaţa de apoi, lumea de după moarte? Asta zici?
Haida a încuviinţat.
— M-am decis să nu mă gîndesc la asta, a spus Midorikawa
trecîndu-şi palma prin părul lung. Oricît te gîndeşti, n-ai cum
să afli, şi chiar dacă afli, nu poţi să verifici, aşa că e inutil sâ
te gîndeşti la asta. Pînă la urmă nu e decît, cum ziceai tu, o
elaborare dubioasă a unei ipoteze.
Haida a tras adine aer în piept.
— De ce mi-aţi spus povestea asta?
— E un lucru pe care nu l-am destăinuit nimănui şi nici
nu aveam de gînd să o fac, a spus Midorikawa şi a dat ceşcuţa
pe gît. Intenţionam să dispar singur, în linişte. Dar cînd te-am
văzut mi-am spus că ţie probabil merită să ţi-o spun.
— Chiar dacă vă cred, chiar dacă nu?
Midorikawa avea ochii somnoroşi şi a căscat.
— Mie mi-e totuna dacă mă crezi sau nu. Şi asta pentru
că mai devreme sau mai tîrziu o să ajungi să crezi povestea
asta. Cîndva o să mori şi cînd o să vină vremea - nu ştiu nici
cînd şi nici cum - o să-ţi aminteşti cu siguranţă de ea. Atunci
o să accepţi în întregime şi o să înţelegi în amănunt logica ei.
Logica adevărată. Eu doar am plantat seminţele.
Afară a început din nou să cadă o ploaie moale şi liniştită,
al cărei sunet era înghiţit de clipocitul pîrîului. Dacă n-ai fi
simţit pe piele că aerul a devenit ceva mai umed, nici nu ţi-ai
fi dat seama că plouă.
Lui Haida i s-a părut deodată straniu şi ireal, chiar fizic
imposibil că se afla în odaia aceea mică, împreună cu Midorikawa.
A simţit că-1 apucă ameţeala. în aerul nemişcat i s-a părut
că miroase slab a moarte. Mirosul de cam e care putrezeşte
încetul cu încetul. Dar trebuie să fi fost o iluzie. Nu murise
încă nimeni acolo.
— în curînd o să te întorci la viaţa de student în T5kyo,
l-a anunţat Midorikawa cu voce liniştită. Vei reveni la viaţa
reală. S-o trăieşti cum trebuie. Oricît de subţire şi banală ar
fi, viaţa merită trăită. Asta ţi-o garantez. Fără să fiu ironic
sau paradoxal. Pentru mine, lucrul ăsta care merită a cam
devenit o povară, atîta tot. O chestie pe care nu pot s-o port
în cîrcă. Poate că aşa e firea mea, nu sînt făcut pentru asta.
Aşa că îmi aştept sfîrşitul în tăcere, furişat într-un loc întu­
necat şi liniştit, ca un pisoi care se pregăteşte să moară. Nu
e chiar rău. Numai că tu eşti altfel. Tu poţi căra povara asta.
Folosind firul logicii, îţi coşi cît poţi de bine pe propriul trup
chestia asta care merită trăită, de-i zice viaţă.

— Aici se termină povestea, a spus Haida junior. La două


zile după ce au avut conversaţia aia, cînd taică-meu era ieşit
cu treburi, Midorikawa a părăsit pensiunea. La fel cum venise,
cu geanta atîmată de umăr, a coborît pe jos cei trei kilometri
pînă la staţia de autobuz. Nu se ştie unde s-a dus apoi. Şi-a
plătit nota pentru ziua precedentă şi a plecat fără să spună
nimic. N-a transmis nici un mesaj pentru taică-meu. Tot ce
a lăsat în urmă a fost un teanc de romane poliţiste citite. La
puţin timp după asta, taică-meu s-a întors în Tokyo. Şi-a
reluat studiile şi s-a dedicat învăţăturii. Nu ştiu dacă faptul
că l-a întîlnit pe acest Midorikawa a fost motivul pentru care
a pus punct vieţii de vagabond dar, după cum povesteşte el,
am impresia că întîmplarea asta a avut o influenţă nu tocmai
neglijabilă.
Haida şi-a schimbat poziţia pe canapea şi şi-a masat încheie­
turile picioarelor.
— După ce s-a întors la Tokyo a căutat un pianist de jazz
pe nume Midorikawa, dar nu a reuşit să dea de el. Poate că
folosise un nume fals. Aşa că tata nu ştie nici acum dacă
bărbatul acela a murit o lună mai tîrziu.
— Dar taică-tu e bine, nu? a întrebat Tsukuru.
Haida a încuviinţat.
— Da, viaţa lui încă nu s-a încheiat.
— Şi a luat de bună povestea asta ciudată a lui Midorikawa?
Nu a crezut că e o farsă bine ticluită?
— Nu ştiu. Dar probabil că pentru el nu s-a pus problema
dacă să o creadă sau nu. El doar a acceptat-o aşa cum era, la
fel cum un şarpe îşi înghite toată prada odată, fără să o
mestece, şi abia apoi stă să o digere pe îndelete.
Haida s-a oprit din vorbit. Apoi a oftat adînc.
— Mi s-a făcut somn, hai să ne culcăm.
Ceasul arăta aproape ora unu. Tsukuru s-a retras în dor-
mitor, iar Haida şi-a întins canapeaua şi a stins lumina.
Tsukuru s-a schimbat în pijama şi s-a băgat în pat, dar în
urechi i se părea că-i răsună clipocitul apei din pîrîu. Dar asta
era desigur o halucinaţie. Erau în mijlocul oraşului Tokyo.
Nu i-a luat multă vreme pînă să cadă într-un somn adînc.
în noaptea aceea s-au întîmplat cîteva lucruri neobişnuite.
Tsukuru îi trimise Sarei un mail prin care o invita să ia
masa împreună. Trecuseră cinci zile de cînd se întîlniseră în
barul din Ebisu. Sara îi răspunse din Singapore. Se întorcea
în Japonia peste două zile şi ar fi avut timp să se întîlnească
cu el sîmbătă, pe seară. „La fix, chiar voiam să discut ceva
cu tinea, îi mai scria ea.
Să discute cu el? Tsukuru nu avea nici cea mai mică bănuială
despre ce ar fi putut fi vorba. Dar îl însenina gîndul că avea
să o revadă. îşi dădu din nou seama că tînjea după femeia
aceea cu doi ani mai mare. Simţea o apăsare în piept de cîte
ori nu o vedea un timp mai îndelungat. Nu i se mai întîmplase
aşa ceva de multă vreme.
Oricum, în următoarele trei zile nu şi-a văzut capul de
treabă. La serviciu, plănuiau să utilizeze anumite părţi de
cale ferată în comun cu o linie de metrou şi, din cauza formei
diferite a vagoanelor, apăruseră nişte probleme legate de
siguranţă (de ce nu-i dăduseră de la bun început informaţiile
astea importante?), aşa că acum era nevoie să modifice de
urgenţă anumite elemente la peroanele unor gări. Trebuia să
facă planul de lucru. Munci iară întrerupere, aproape făcînd
nopţi albe. Estimă cît mai avea de lucru şi, cum-necum, reuşi
să-şi facă timp sîmbătă seara şi duminică. Se duse spre locul
de întîlnire din Aoyama direct de la birou, încă în costum. în
metrou adormi buştean şi era cît pe ce să rateze să schimbe
linia la Akasakamitsuke.
— Arăţi destul de obosit, spuse Sara de cum se uită la el.
Tsukuru o lămuri succint de ce era atît de ocupat zilele
acelea. Păstră explicaţiile pe cît putea de scurte şi uşor de
înţeles.
— Aveam de gînd să trec întîi pe-acasă, să fac un duş şi
să mă schimb în haine mai lejere, dar nici asta măcar n-am
apucat să fac, mai adăugă el.
Sara scoase dintr-o pungă de cumpărături o cutie lun­
guiaţă, frumos ambalată şi i-o înmînă lui Tsukuru.
— Ţi-am luat un cadou.
Tsukuru desfăcu ambalajul. înăuntru era o cravată de
calitate, din mătase albastră, fără model. Yves Saint Laurent.
— Am văzut-o în duty-free la Singapore şi m-am gîndit că
ţi-ar veni bine.
— Mulţumesc. E superbă.
— Ştiu că pe unii bărbaţi îi deraiţjează să primească cra­
vate cadou.
— Pe mine nu, spuse Tsukuru. în primul rind, nu-mi trece
prin cap niciodată să mă duc să-mi cumpăr cravate. Iar tu ai
ales una de bun gust.
— Mă bucur, spuse Sara.
Tsukuru îşi scoase pe loc cravata cu dunguliţe pe care o
purtase pînă atunci şi şi-o puse pe cea nouă, primită de la
Sara. în ziua aceea era îmbrăcat într-un costum de vară, bleu­
marin şi o cămaşă albă, simplă, aşa că i se potrivea cravata
albastră. Sara se întinse peste masă şi, cu o mînă sigură, îi
aranjă nodul. O urmă fină de parfum îi gîdilă plăcut nările.
— îţi stă bine, spuse femeia şi îi zîmbi.
Vechea cravată, care era pe masă acum, avea un aspect
mult mai ponosit decît s-ar fi aşteptat. Arăta ca un nărav prost
cu care te-ai pricopsit fără să ştii cum şi cînd. Tsukuru îşi
propuse din nou să acorde ceva mai multă consideraţie felului
în care se îmbracă. Cum stătea în fiecare zi în biroul companiei
de căi ferate, nu prea avea ocazia să dea atenţie hainelor. La
serviciu erau aproape numai bărbaţi şi, cum ajungea la muncă,
îşi scotea cravata, îşi sufleca mînecile şi se apuca de treabă.
Adesea mergea pe teren. împrejurul lui Tsukuru nu prea era
nimeni care să dea importanţă costumului pe care îl purta sau
cravatei. în plus, trecuse m ultă vrem e de cînd nu m ai ieşise
regulat la întîlniri cu o fem eie.
Era prim a dată cînd prim ea un cadou de la Sara şi era
tare bucuros. îşi im puse să nu uite să o în trebe cînd e ziua
ei. Va trebui să-i cum pere ceva. Să ţină n eapărat m inte lucrul
ăsta. îi mai m ulţum i o dată, îm pături vechea cravată şi o vîrî
în buzunar.

Se aflau într-un restau ran t de la su bsolu l unei clădiri din


Minami-Aoyama. U n loc pe care tot Sara îl alesese. N u era
un restaurant pretenţios şi nici vin u l, n ici m în carea, nu erau
scumpe. Era m ai degrabă un bistrou fără fasoan e, cu m esele
suficient de îndepărtate una de alta, în cît să poţi discuta
relaxat. P erson alu l era p oliticos. C ei doi co m a n d a seră o
carafă de vin şi acum in spectau m eniurile.
Sara purta o rochie cu m odele florale şi pe deasu pra un
cardigan alb subţire. A rătau a h ain e de calitate. T sukuru nu
avea de unde şti ce salariu avea ea, dar se vedea că e obişnuită
să cheltuie pe îm brăcăm inte.
în timp ce m încau, Sara îi povesti despre călătoria ei în
Singapore. Sînt o sum edenie de lu cru ri care trebu ie rînduite
cînd planifici o nouă ofertă de excu rsie : n egocierile de preţ la
hotel, alegerea restau ran telor, o rg a n iza rea tra n sp ortu lu i,
aranjamente pentru diferite activităţi, asigu rarea serviciilor
medicale... îşi făcuse o listă lu n gă şi b ifa în ordin e, unul cîte
unul, punctele de pe ea. Se ducea la faţa locu lu i şi verifica cu
propriii ochi toate detaliile. P rocesul sem ăn a bine cu ce se
întîmplă cînd se construieşte o gară nouă. în tim p ce o asculta,
Tsukuru îşi dădu seam a că avea în faţă o specialistă pricepută
şi meticuloasă.
— în curînd o să trebu iască să m ai fac un drum acolo,
spuse Sara. A i fost în Sin gapore vreod a tă ?
— Nu. A devărul e că nu am plecat din J a p on ia niciodată.
De la serviciu nu m -au trim is în delegaţii, ia r să călătoresc
singur mi se pare peste m înă.
— E interesant în Singapore. M încarea e bună, iar în
apropiere există staţiuni minunate. Mi-ar plăcea să-ţi arăt
cum e pe-acolo.
Tsukuru îşi imagină cît de frumos ar fi să călătorească în
străinătate împreună cu Sara.

Ca întotdeauna, Tsukuru bău un singur pahar de vin, iar


ea termină restul carafei. Părea să reziste la alcool pentru
că, oricît ar fi băut, nu i se schimba culoarea din obraji aproape
deloc. El îşi comandase un rasol de vită, iar ea alesese friptura
de raţă. După ce terminară felul principal, Sara ezită înde­
lung asupra desertului. Tsukuru ceru doar o cafea.
— După ce ne-am văzut data trecută, m-am tot gîndit,
începu Sara în timp ce-şi bea ceaiul negru de după masă. M-am
gîndit la cei patru prieteni ai tăi din liceu, la comuniunea
frumoasă pe care o formaţi, la fuziunea chimică dintre voi.
Tsukuru încuviinţă scurt. Aştepta continuarea.
— Mi s-a părut foarte interesant grupul vostru. Poate şi
fiindcă eu nu am trăit aşa ceva.
— Cred că e mai bine să nu treci deloc printr-o asemenea
experienţă, spuse Tsukuru.
— Pentru că ai sfîrşit prin a fi rănit?
Tsukuru încuviinţă.
— îţi înţeleg sentimentele, spuse Sara şi-l privi printre
pleoape. Dar sînt de părere că pentru tine a fost bine că i-ai
cunoscut pe oamenii ăia, chiar dacă pînă la urmă ai trecut
printr-o situaţie neplăcută, chiar dacă ai fost dezamăgit. Nu
se întîmplă aşa des ca între sufletele oamenilor să se nască
legături atît de strînse şi de lipsite de fisuri. Iar ca asta să se
întîmple unui grup de cinci oameni e de-a dreptul un miracol.
— într-adevăr, a fost ceva aproape miraculos şi cu sigu­
ranţă a fost un lucru bun pentru mine. Aşa cred şi eu, spuse
Tsukuru. Numai că am trăit un şoc prea mare cînd am rămas
fără ei, sau mai bine zis cînd mi-a fost luat. Izolare, pierdere...
cuvintele astea sînt insuficiente.
— Dar asta s-a în tîm plat acum m ai bine de şaisprezece
ani. Acum ai peste treizeci şi cinci de ani, eşti om în toată
firea. Oricît de gravă ar fi fost pierderea pe care ai suferit-o
atunci, nu crezi că a cam venit vrem ea să treci peste ea?
— Să trec peste ea? repetă Tsukuru cuvintele femeii. Adică,
în mod concret, ce să fac?
Sara îşi puse m îinile pe m asă şi-şi răsfiră degetele. Pe
degetul mic de la stînga avea un inel cu o m ică piatră pre­
ţioasă în form a unei m igdale. II privi o vrem e, apoi îşi ridică
ochii.
— Mie m i se pare că e cazul să faci puţină lum ină şi să
afli de ce ai fost respins de cei patru, de ce s-a ajuns la asta.
Tsukuru voi să bea restul de cafea, dar observă că ceaşca
era goală şi o aşeză la loc pe farfuriuţă. Ceaşca făcu un zgom ot
sec, mai puternic decît s-ar fi aşteptat. Parcă la auzul sune­
tului, veni chelnerul şi le turnă apă cu gheaţă în pahare.
Tsukuru aşteptă ca acesta să plece şi spuse:
— Ţi-am m ai zis şi data trecută, eu unul aş prefera ca
toată povestea asta să fie dată uitării. Am acoperit, încetul
cu încetul, rana pe care am suferit-o atunci şi am depăşit
durerea, aşa cum m -am priceput. A durat m ult, iar acum nu
vreau să rîcîi din nou o rană pe care am reuşit să o închid.
— Dar, ştiu şi eu, poate că doar pare închisă la suprafaţă,
spuse Sara pe un ton liniştit, privindu-1 în ochi. înăuntru
poate că încă m ai sîngerează. La asta nu te-ai gîndit?
Tsukuru răm ase tăcut. N u-şi m ai găsea cuvintele.
— N u-m i spui cum îi cheam ă pe cei patru? Şi num ele
liceului la care aţi fost, anul în care aţi absolvit, facultăţile
la care au intrat ei şi adresele lor de pe vrem ea aia?
— Şi dacă-ţi spun toate astea, ce ai de gîn d?
— Vreau să aflu cît pot de m ulte detalii despre unde sînt
acum oam enii ăia şi ce fac.
Lui Tsukuru i se înteţi respiraţia. Luă paharul de apă şi
bău o £ură.
— In ce scop ?
— Ca să-ţi dau ocazia să te în tîln eşti cu ei, să vă vedeţi
faţă în faţă şi să prim eşti nişte explicaţii despre ce s-a întîm ­
plat acum şaisprezece ani.
— Dar dacă eu îţi spun că nu vreau să fac lucrul ăsta?
Sara îşi răsuci mîinile şi le întoarse cu palmele în sus, dar
nu-şi dezlipi privirile de la Tsukuru, aşezat dincolo de masă.
— Pot să-ţi spun ceva direct? întrebă ea.
— Normal.
— E destul de dificil.
— Poţi să-mi spui orice. Vreau să ştiu ce gîndeşti tu.
— Data trecută cînd ne-am întîlnit n-am vrut să vin la
tine. Mai ţii minte, nu? Ştii de ce?
Tsukuru clătină din cap.
— Cred că eşti un om bun şi te plac. Adică, în felul cum o
femeie place un bărbat, spuse Sara şi făcu o pauză. Dar mai
cred şi că te apasă ceva pe suflet.
Tsukuru o privea pe Sara fără să spună nimic.
— Aici vine partea mai greu de spus. Adică, e greu de
exprimat. Pusă în cuvinte va deveni probabil excesiv de sim­
plistă. Dar nu e un lucru pe care să ţi-1 pot expune logic
şi coerent. Fiindcă e, în ultimă instanţă, ceva ce ţine de
sentimente.
— Cred în sentimentele tale, spuse Tsukuru.
Sara îşi muşcă buzele, măsură ceva cu privirea şi apoi
spuse:
— Cînd am făcut dragoste, am simţit că eşti în altă parte.
Că, deşi noi ne îmbrăţişam acolo, tu erai undeva departe. Ai
fost foarte grijuliu şi a fost minunat, dar...
Tsukuru ridică din nou ceaşca de cafea, cu ambele mîini.
Apoi o reaşeză pe farfuriuţă, de data aceasta fără să facă
zgomot.
— Nu înţeleg, spuse el. în momentele alea nu mă gîndeam
decît la tine. Nu ţin minte să fi fost în altă parte. Sincer îţi
spun, nici n-aş fi avut răgaz să mă gîndesc la altceva decît la
tine.
— Poate că aşa e. Poate că într-adevăr ţi-a fost mintea
numai la mine. Dacă spui tu aşa, te cred. Şi, cu toate astea,
în gîndurile tale se mai furişase şi altceva. Cel puţin eu te-am
simţit distant. S-ar putea să fie un lucru pe care numai o
femeie îl poate percepe. în orice caz, ce vreau să ştii este că
eu nu pot continua multă vreme o astfel de relaţie. Chiar dacă
te plac. Sînt mai rapace şi mai directă decît ai crede dacă te
iei după aparenţe. Dacă e să ne angajăm în viitor într-o relaţie
serioasă, eu nu vreau să existe între noi chestia aia. Chestia
aia care nici nu ştiu exact ce e. înţelegi ce-ţi spun?
— Adică nu mai vrei să ne vedem ?
— Nu, nu e asta, spuse ea. Putem să ne vedem şi să vorbim,
mie-mi place mult. Dar nu mai vreau să vin la tine acasă.
Nu mai putem să facem dragoste, adică?
— Nu mai putem, spuse ea clar.
— Fiindcă pe mine mă apasă ceva?
— Da. Ascunzi în tine ceva care are rădăcini mai adinei
decît ai crede tu. Dar sînt de părere că dacă te-ai ocupa de
ea, ai putea cu siguranţă să o rezolvi. Aşa cum repari o gară
cînd descoperi ceva în neregulă. N um ai că pentru asta e
nevoie să aduni datele necesare, să faci o schiţă precisă şi să
chibzuieşti la un plan de lucru detaliat. M ai presus de orice,
trebuie să clarifici care sînt priorităţile.
— Pentru asta ar trebui să mă întîlnesc cu cei patru şi să
vorbesc cu ei. Asta încerci să spui?
Sara încuviinţă.
— Nu mai eşti un băiat naiv şi uşor de rănit, eşti un
profesionist care se descurcă singur şi trebuie să înfrunţi
trecutul faţă în faţă. Nu merge să vezi doar ce vrei, ci şi ce
trebuie. Dacă nu faci asta, o să îţi duci viaţa de acum înainte
purtînd povara asta grea cu tine. De-aia vreau să-m i spui
cum îi cheamă pe cei patru prieteni. în primul rînd, vreau să
văd cam pe unde sînt şi cu ce se ocupă.
— Cum?
Sara clătină din cap resemnată.
— Tu ai terminat politehnica, nu? Nu foloseşti in tem etul,
n-ai auzit de Google? De Facebook?
— Ba da, folosesc la serviciu. Şi ştiu şi de Google, şi de
Facebook. Normal. Numai că, personal, nu prea le folosesc.
Sînt nişte instrumente care nu prea mă interesează.
— Lasă-mă pe mine să mă ocup. Mă descurc destul de bine
la aşa ceva, spuse Sara.
*

După masă, merseră pe jos în plimbare pînă în Shibuya.


Era o noapte plăcută şi în aer se simţea că primăvara se
apropie de sfîrşit. O lună mare şi galbenă plutea pe cer,
învăluită de pîclă. O vagă umezeală stăruia în aer. Alături
de el, rochia Sarei se unduia frumos, suflată de vînt. în timp
ce mergea, Tsukuru se gîndea la trupul care se afla ascuns
înăuntrul acelor haine. Ar fi vrut să-l îmbrăţişeze. Simţi că i
se întăreşte penisul. Nu era nimic în neregulă cu ce simţea.
Era o dorinţă firească pentru un bărbat matur şi sănătos.
Dar poate că la baza ei stătea într-adevăr ceva diform şi fără
noimă, aşa cum susţinea Sara. El singur nu-şi dădea bine
seama dacă aşa era sau nu. Cu cît stăruia mai mult cu gîndu-
rile la hotarul dintre conştient şi inconştient, cu atît se înţe­
legea mai puţin pe sine.
Tsukuru ezită o vreme, dar apoi se hotărî să spună ce voia.
— Trebuie să corectez unul din lucrurile pe care ţi le-am
zis data trecută.
în timp ce mergea, Sara se uită curioasă la el.
— Ce anume?
— Ţi-am spus că am avut cîteva prietene, că nici una din
relaţiile astea nu a rezistat pînă la urmă, dar că au existat
tot felul de circumstanţe şi că nu a fost num ai din cauza
mea.
— Da, îmi amintesc.
— în ultimii zece ani am avut trei sau patru prietene.
Toate au fost relaţii serioase, de durată. Nu erau doar de
distracţie. Şi în toate, a fost mai ales vina mea că nu au mers
bine. Nu e vorba că aveau fetele alea vreo problemă.
— Deci problema a fost a ta. Ce anume s-a întîmplat?
— Sigur că de fiecare dată lucrurile au stat uşor diferit,
spuse Tsukuru. Dar ce-au avut toate relaţiile astea în comun
a fost faptul că în adîncul sufletului nu-mi doream cu ade­
vărat nici una din femeile cu care am fost împreună. îmi
plăceau, normal, şi am petrecut cu ele destule momente fru­
moase. Păstrez încă multe amintiri plăcute. Dar n-am avut
nevoie de nici una dintre ele atît de puternic, încît să-mi pierd
capul.
— Adică tu, zece ani de zile, ai fost în relaţii serioase,
relativ de durată, cu femei de care nu erai atras prea tare?
spuse Sara după o scurtă tăcere.
— Da, cam aşa ceva.
— Mie mi se pare o chestie cam lipsită de logică.
— Ai dreptate.
— Simţeai că nu vrei să fii legat într-o căsnicie şi să-ţi
pierzi libertatea?
Tsukuru clătină din cap.
— Nu cred că mi-a fost teamă de căsătorie, sau că m-aş
lega. Eu sînt genul de om căruia îi place stabilitatea.
— Şi cu toate astea te-ai ţinut mereu sub control?
— Probabil.
— Şi de-aia te-ai angajat numai în relaţii în care n-ai fost
nevoit să-ţi deschizi sufletul în întregime.
— Cred că mi-a fost teamă că aş putea să mă îndrăgostesc
cu adevărat de o femeie, să ajung să am nevoie de ea, pentru
ca într-o bună zi ea să dispară, fără nici un avertisment, spuse
Tsukuru.
— Aşa că ai păstrat întotdeauna o distanţă între tine şi
ea, fie că ai făcut-o conştient, fie inconştient. Sau ţi-ai ales
partenere care puteau pune între voi distanţa asta. Ca să nu
fii rănit. Asta încerci să spui?
Tsukuru tăcu, dar tăcerea sa era un răspuns afirmativ,
înţelese, însă, în acelaşi timp şi că esenţa problemei nu era
toată acolo.
— Poate că aşa o să se întîmple şi cu mine.
— Nu, nu cred. Cu tine e altfel. Ce avem noi e de-adevă-
ratelea. în faţa ta vreau să mă deschid. Simt asta din tot
sufletul. De-asta ţi-am şi spus lucrurile astea.
— Auzi, tu mai vrei să ne vedem? întrebă Sara.
— Bineînţeles. Vreau să ne mai vedem.
— Şi eu, spuse Sara. Cred că eşti un om bun şi care nu se
pretinde altcineva.
— Mulţumesc, zise Tsukuru.
— Aşa că spune-mi, te rog, numele celor patru prieteni.
Ce se întîmplă dup-aia e treaba ta. Dacă n-o să vrei să-i
întîlneşti fiindcă vei fi aflat cine ştie ce despre ei, e în regulă.
Asta e pînă la urmă problema ta. Dar, separat de asta, pe mine
mă interesează şi vreau să ştiu mai multe despre oamenii
ăştia, despre cei care-ţi atîmă şi acum în spinare.

întors acasă, Tsukuru scoase dintr-un sertar de la birou


un carnet vechi, îl deschise la paginile cu adrese şi transcrise
cu exactitate pe ecranul laptopului numele, adresele şi tele­
foanele de pe vremuri ale celor patru.

Kei Akamatsu
Yoshio Omi
Yuzuki Shirane
Eri Kurono

Pierdut în gînduri şi privindu-le numele pe ecranul compu­


terului, se simţi învăluit de un timp care ar fi trebuit să fie
de mult trecut. Un timp care începuse să se amestece pe
muţeşte cu prezentul real. Ca un fum care se furişează în
odaie prin crăpătura uşii, un fum fără miros şi fără culoare.
La un moment dat, însă, reveni la realitate, apăsă cîteva
taste la laptop şi îi trimise mail Sarei. După ce se asigură că
mesajul fusese transmis, opri computerul. Aşteptă apoi ca
timpul să se reîntoarcă la registrul real.
Pe mine mă interesează şi vreau să ştiu mai multe despre
oamenii ăştia, despre cei care-ţi atîm ă şi acum în spinare.
Probabil că Sara avea dreptate, îşi spuse Tsukuru întin-
zîndu-se pe pat. Cei patru încă îi mai atîraau în spinare.
Probabil mai mult decît îşi închipuia ea.

Mister Red
Mister Blue
Miss White
Miss Black
S-au întîmplat cîteva lucruri neobişnuite în noaptea în
care Haida i-a povestit cum în tinereţe tatăl său cunoscuse
un pianist de jazz pe nume Midorikawa, într-o pensiune din
Kyushu.
Tsukuru a deschis ochii brusc, în întuneric. îl trezise un
sunet slab şi sec, ca de pietricică lovită în geam. Sau poate
că i se păruse doar. Nu ştia sigur. A vrut să se uite la ceasul
electronic de la capul patului, dar nu şi-a putut răsuci capul.
Nu numai capul, nu-şi putea mişca deloc trupul. Nu era
amorţit, doar că nu reuşea să exercite forţă asupra corpului.
Mintea şi trupul nu mai erau legate.
încăperea era cufundată în beznă. Tsukuru nu putea să
doarmă pe lumină, aşa că înainte de culcare trăgea întot­
deauna draperiile groase. De afară nu intra nici o rază de
lumină. Simţea însă că în cameră mai era cineva. Cineva
ascuns în întuneric, care îl privea. Stătea pitit acolo, ca un
animal camuflat. îşi ţinea respiraţia, îşi ascunsese mirosul
şi îşi schimbase culoarea. Dar cumva Tsukuru ştia că era
Haida.
Mister Gray.
Cenuşiul e un amestec de negru şi alb. Şi, dacă îi schimbi
intensitatea, se contopeşte cu uşurinţă în multe grade de
întuneric.
Haida stătea într-un colţ al încăperii întunecate şi nu făcea
altceva decît să-l privească fix pe Tsukuru, întins pe pat cu
faţa în sus. Era ca un mim care pretinde că e o statuie. Vreme
îndelungată nu a clintit nici un muşchi. Singura mişcare
aproape insesizabilă era cea a pleoapelor sale. Era un con­
trast straniu acolo: pe de o parte, Haida stătea aproape stană
din proprie voinţă, iar pe de alta, Tsukuru nu-şi putea mişca
trupul împotriva voinţei sale. Trebuie să spun ceva, s-a gîndit
Tsukuru. E nevoie să rostesc ceva ca să destram echilibrul
ăsta fantomatic. Dar vocea nu-1 asculta. Nu-şi putea urni nici
buzele şi nici limba. Din gîtlej nu i se prelingea decît respi­
raţia uscată, mută.
Ce căuta Haida în camera lui? De ce stătea acolo, fixîndu-1
cu privirea atît de intens?
Nu era un vis. Era mult prea clar totul ca să poată fi vis.
Tsukuru nu-şi putea da seama dacă acolo stătea chiar Haida
cel real. Poate că adevăratul Haida, corpul lui fizic, era pe
canapea în camera cealaltă şi dormea dus, iar aici venise un
alter-ego care se separase de el. Asta era impresia lui.
Tsukuru însă nu percepea vreo ameninţare, sau ceva male­
fic. Orice s-ar fi întîmplat, Haida nu putea să-i facă nimic
rău, era aproape sigur de lucrul acesta. îl simţise încă de cînd
îl întîlnise prima oară. Instinctiv.
Şi Roşu era isteţ, dar avea o inteligenţă mai degrabă prac­
tică, în unele cazuri de-a dreptul pragmatică. în comparaţie,
inteligenţa lui Haida era pură şi teoretică, suficientă sieşi.
Uneori, Tsukuru nu avea idee la ce se gîndea. în mintea lui
păreau să înflorească luxuriant tot felul de gînduri, dar el nu
putea nici măcar bănui despre ce e vorba. Desigur, asemenea
momente cînd era lăsat în urmă îl nedumereau, dar nu se
enerva şi nici nu se simţea trădat de prietenul său mai tînăr.
Pur şi simplu, iuţeala cu care-i mergea lui Haida mintea şi
lărgimea spaţiilor în care opera ea erau la alt nivel decît al
său. Asta credea Tsukuru şi renunţase să mai încerce să ţină
pasul cu interlocutorul său.
Avea probabil în cap nişte trasee de mare viteză, potrivite
gîndirii lui rapide şi, din cînd în cînd, trebuia să le străbată
cu motorul turat la maxim. Dacă nu o făcea - dacă stătea
mereu numai la viteza mediocră a lui Tsukuru - sistemele
lui cognitive se supraîncălzeau şi ar fi început probabil să dea
semne de nebunie. Asta era impresia pe care o lăsa. După
ceva timp, Haida părăsea acele trasee şi se întorcea lîngă
Tsukuru, cu un zîmbet liniştit pe chip. încetinea şi se alinia
din nou cu ritmul lui de gîndire.
Cît de mult rămăsese cu privirile pironite pe el? Tsukuru
pierduse noţiunea timpului. Haida stătea nemişcat în întu­
neric şi îl privea fără să sufle o vorbă. Părea că are ceva să-i
spună, că are un mesaj pe care trebuie să i-1 transmită cu
orice preţ. Dar, dintr-un motiv sau altul, nu-1 putea converti
în cuvinte reale şi asta îl irita din cale-afară pe prietenul lui
cel isteţ.
întins în pat, Tsukuru şi-a amintit deodată povestea pe
care o auzise mai devreme despre Midorikawa, omul care
privea moartea în faţă - sau cel puţin aşa susţinea. Ce era
oare în săculeţul pe care îl pusese deasupra pianului, în sala
de muzică de la şcoală? Istorisirea lui Haida se terminase
fără să lămurească enigma aceea. Conţinutul săculeţului era
important. Trebuia să afle ce semnificaţie avea el. De ce îl
pusese pe pian cu atît de multă grijă? Era cu siguranţă un
punct cheie în poveste.
Nu a aflat însă răspunsul. în cele din urmă, după o linişte
îndelungată, Haida - sau alter-egoul lui - a plecat discret.
I s-a părut către sfîrşit că-i aude respiraţia slabă, dar nu era
sigur. Prezenţa lui Haida s-a disipat în aer ca fumul de la un
beţişor de santal şi, pînă să se dumirească Tsukuru, s-a pome­
nit din nou singur în odaia întunecată. încă nu se putea
mişca. Cablurile dintre minte şi cam e rămăseseră deconec­
tate. Şuruburile de prindere erau încă desfăcute.
Oare cît din asta e realitate? s-a întrebat Tsukuru. Nu era
vis, nu era halucinaţie. Era fără îndoială real. Dar nu avea
greutatea pe care trebuie să o aibă realitatea.
Mister Gray.
A adormit la loc şi în scurt timp a început să viseze. Nu,
nu se poate numi tocmai vis. Era o realitate înzestrată cu
toate particularităţile visului. Era un aspect diferit al reali­
tăţii, în care numai imaginaţia, lăsată liberă în spaţiul şi
timpul acela special, putea sta în picioare.
*

Erau în pat lîngă el, goale cum veniseră pe lume. Stăteau


amîndouă lipite de corpul lui. Neagra şi Dalba. Aveau şaispre­
zece, şaptesprezece ani. Din cine ştie ce motiv, aveau mereu
vîrsta aceasta. îşi apăsau sînii şi coapsele de corpul lui. Pielea
lor avea fiecare netezimea şi umezeala ei, iar Tsukuru le
percepea limpede. Degetele şi limbile lor îi căutau trupul,
tăcute şi înfometate. Şi el era în pielea goală.
Nu era o ipostază pe care Tsukuru o invocase, şi nici o
imagine pe care dorea să şi-o închipuie. Era o scenă pe care
nu putea s-o plăsmuiască cu uşurinţă. Cu toate acestea, împo­
triva voinţei lui, imaginea devenea din ce în ce mai clară, iar
senzaţiile trupeşti, concrete şi vii.
Degetele lor erau fine şi delicate. Patru mîini, douăzeci
de degete. Explorau şi aţîţau fiecare părticică din el, fiecare
cotlon, ca nişte vietăţi lunecoase fără ochi, născute din întu­
neric. îi dădeau nişte fiori de o intensitate cum nu mai trăise
pînâ atunci. Se simţea de parcă descoperise o cămăruţă secretă
în casa în care trăise îndelung. Inima îi bătea cu un sunet
sec şi ritmic ca o tobă mare. Mîinile şi picioarele îi erau încă
înţepenite. Nu-şi putea clinti nici măcar un deget.
Corpurile fetelor se încolăceau suple în jurul lui. Sînii
Negrei erau plini şi moi. Ai Dalbei erau mai modeşti, dar avea
sfîrcurile rotunde şi tari ca de piatră. Părul lor pubian era
umed ca o pădure tropicală. Respiraţiile li se suprapuneau
cu a lui şi deveneau una singură. Ca nişte curenţi îndepărtaţi
care se contopesc pe fundul întunecat al mării, fără ştirea
nimănui.
După ce fetele l-au mîngîiat îndelung şi cu tenacitate,
Tsukuru a pătruns în vaginul uneia din ele. în Dalba. Aceasta
l-a încălecat pe Tsukuru, i-a apucat în mînă penisul erect şi
l-a condus cu îndemînare înăuntrul ei. A intrat ca şi cînd ar
fi fost supt de vid, fără să întîmpine nici o rezistenţă. După
ce s-a liniştit puţin şi şi-a tras răsuflarea, fata a început să-şi
răsucească încet trupul, de parcă desena în aer o figură compli­
cată, şi să-şi rotească şoldurile. Părul ei negru, lung şi drept
flutura vioi deasupra lui, ca un bici. Erau mişcări atît de
îndrăzneţe încît în mod normal nici nu te~ai fi aşteptat să le
vezi la Dalba.
Dar şi pentru Neagra şi pentru Dalba părea un lucru cît
de poate de firesc. Nu stăteau pe gînduri şi nu dădeau nici
un semn de ezitare. Amîndouă îl mîngîiaseră, dar a fost Dalba
cea în care a intrat. De ce ea? se întreba Tsukuru într-o
confuzie profundă. De ce neapărat Dalba? Amîndouă erau
egale, amîndouă trebuia să formeze o singură existenţă.
Nu avea însă răgazul să se gîndească mai departe. Mişcă­
rile s-au înteţit şi au crescut în amploare. Pînă să apuce să-şi
dea seama ce se întâmplă, a ejaculat puternic înăuntrul fetei.
De cînd intrase în ea şi pînă la orgasm durase puţin. Prea
puţin, s-a gîndit Tsukuru. Mult prea puţin. Nu, poate că am
pierdut eu simţul corect al timpului. In orice caz, i-a fost
imposibil să se abţină. Ca un val care se sparge peste tine,
orgasmul a venit fără vreun avertisment.
Dar nu Dalba era acolo cînd a ejaculat, ci Haida. Şi-a dat
seama că cele două fete dispăruseră şi în locul lor era Haida.
în momentul ejaculării, s-a aplecat iute, i-a luat lui Tsukuru
penisul în gură şi i-a primit sperma, atent să nu murdărească
cearceafurile. Ejacularea a fost puternică şi voluminoasă. Haida
a aşteptat cu răbdare ca valurile de plăcere să se domolească
şi apoi a lins ce rămăsese. Se mişca cu pricepere, sau cel puţin
asta era impresia lui Tsukuru. Apoi Haida s-a ridicat în tăcere
din pat şi s-a dus la baie. O vreme s-a auzit zgomotul apei de
la robinet. Probabil îşi clătea gura.
Nici după orgasm, erecţia nu i s-a potolit. încă mai simţea
atingerea umedă şi caldă a vaginului Dalbei. Era exact ca
după o experienţă sexuală reală. Nu putea distinge hotarul
dintre vis şi fantezie, dintre fantezie şi realitate.
în beznă, Tsukuru a încercat să rostească ceva. Nu îndrep­
tat către cineva anume, dar trebuia să găsească măcar un
cuvînt potrivit care să astupe despicătura aceea mută şi ano­
nimă. înainte ca Haida să se întoarcă de la baie. Nu a găsit
însă nimic. în timpul acesta, în minte îi tot răsuna o melodie
simplă. Mult mai tîrziu şi-a dat seama că era tema din Le
mal du pays, a lui Liszt. Anii de pelerinaj, Premiere annee:
Suisse. Melancolie evocată de privelişti rurale.
Apoi a căzut aproape violent intr-un somn adine.

S-a deşteptat la ora opt dimineaţa.


Primul lucru pe care l-a făcut a fost să verifice dacă ejacu­
lase în chiloţi. Cînd avea poluţii nocturne, rămîneau întot­
deauna urme de spermă. Numai că nu a găsit nimic. Tsukuru
nu mai înţelegea nimic. Ştia sigur că ejaculase în vis, sau cel
puţin într-un loc care nu era lumea reală. Şi chiar o făcuse
foarte intens. îi zăbovea încă în corp senzaţia. Eliminase o
cantitate mare de spermă, dar nu rămăsese nici o urmă.
Şi-a amintit apoi că Haida îi primise sperma în gură.
A închis ochii şi s-a strîmbat. S-a întîmplat cu adevărat
asta? Nu, n-are cum. Totul a apărut dintr-un ungher întu­
necat al conştiinţei mele. Şi totuşi, unde s-a dus toată sperma
aia? A dispărut şi ea în adîncurile conştiinţei?
Cu gîndurile încă împrăştiate, Tsukuru a ieşit în pijama
din dormitor şi s-a dus la baie. Haida se schimbase deja şi
stătea pe canapea cu o carte groasă în braţe. Era atît de
concentrat asupra ei îneît părea să fie pe altă lume. Cînd l-a
văzut însă pe Tsukuru, a închis imediat cartea şi, cu un
zîmbet radios, s-a dus la bucătărie să prepare cafea, omletă
şi pîine prăjită. De îndată s-a simţit miros de cafea proaspătă,
o aromă care separa noaptea de zi. Cei doi s-au aşezat faţă
în faţă la masă şi au luat micul dejun, ascultînd muzică în
surdină. Ca întotdeauna, Haida a mîncat pîine bine prăjită,
unsă cu un strat subţire de miere.
O bucată de vreme, Haida i-a vorbit despre gustul unor
boabe de cafea pe care le descoperise de curînd şi despre cît
de bine erau prăjite. Apoi a căzut pe gînduri. Probabil că
medita la conţinutul cărţii pe care o citea mai devreme. Asta
anunţau ochii lui care se concentrau într-un punct imaginar.
Ochii lui limpezi, în străfundul cărora nu puteai însă citi
nimic. Aşa arătau cînd se gîndea la vreo teză abstractă. Pe
Tsukuru îl duceau întotdeauna cu gîndul la un pîrîu pe care
îl întrezăreşti printre copaci.
Haida nu dădea nici un semn că ceva ar fi fost în neregulă.
Era o duminică ca toate celelalte. Cerul era uşor înnorat, dar
lumina era moale. Cînd vorbea, tînărul se uita drept în ochii
lui Tsukuru, iar în privirea lui nu se ascundea nimic. Pro­
babil că în realitate nu se petrecuse nimic. Întîmplarea de
azi-noapte fusese doar o fantezie născută în adîncul minţii
lui Tsukuru. Era în acelaşi timp ruşinat, cît şi derutat la
culme. E adevărat, mai avusese în cîteva rînduri vise erotice
în care apăruseră Neagra şi Dalba. Fără vreo legătură cu
voinţa lui, veneau la intervale destul de regulate şi se sfîrşeau
prin poluţii nocturne. Dar era prima dată cînd un astfel de
vis era atît de viu şi de real. Şi mai ales îl nedumerea faptul
că în el apăruse şi Haida.
Tsukuru, însă, nu a urmărit chestiunea mai departe. Oricît
s-ar fi gîndit la ea, n-avea cum să-i găsească răspuns. A luat
îndoiala, a vîrît-o într-un sertar pe care scria ^nerezolvate" şi
s-a hotărît s-o cerceteze altă dată. în mintea lui erau cîteva
asemenea sertare, ticsite cu probleme abandonate acolo.

După aceasta, Tsukuru şi Haida s-au dus la bazinul uni­


versităţii şi au înotat împreună jum ătate de oră. Duminică
dimineaţa era aproape pustiu, aşa că au putut înota cît de
tare sau încet voiau, după placul inimii. Tsukuru s-a concen­
trat să-şi folosească cum trebuie muşchii necesari. Iliopsoaşii,
muşchii spatelui şi cei abdominali. N-avea nevoie să fie atent
în mod deosebit la respiraţie sau la bătaia din picioare. Odată
ce-şi găsea ritmul, mişcările veneau de la sine, inconştient.
Negreşit, Haida înota în faţă, iar Tsukuru îl urma. Privea
absorbit dîra de spumă albă care apărea regulat în urma
bătăii moi de picioare a lui Haida. Era o privelişte care întot­
deauna îi amorţea vag cunoştinţa.
După ce au făcut duş şi s-au schimbat la vestiar, lui Haida
i-a dispărut lucirea aceea pătrunzătoare care-i apăruse mai
devreme în ochi şi a revenit la privirea liniştită pe care o avea
de obicei. Şi tulburarea lui Tsukuru se mai domolise după
toată mişcarea pe care o făcuse în bazin. Au ieşit din clădirea
de sport şi au mers unul lîngă celălalt pînă la bibliotecă. N-au
vorbit aproape deloc, dar nu era nimic neobişnuit în asta.
Apoi Haida a spus că are ceva de căutat la bibliotecă. Nici
asta nu era ceva neobişnuit. îi plăcea să meargă acolo şi, de
obicei, însemna că vrea să stea o vreme singur. Tsukuru a
răspuns că el se duce acasă să spele haine.
Ajunşi în faţa clădirii, şi-au făcut cu mîna şi s-au despărţit.

în perioada următoare Haida n-a mai luat legătura cu el.


Nu l-a mai văzut nici la bazin, nici în campus. Ca înainte
de a-1 fi cunoscut, Tsukuru îşi ducea traiul mîncînd tăcut
de unul singur, înotînd la piscină, m ergînd la cursuri şi
luîndu-şi notiţe, memorînd mecanic structuri şi cuvinte în
limbi străine. O viaţă liniştită şi însingurată. în jurul lui,
timpul se scurgea agale, fără să lase aproape nici o urmă.
Uneori asculta la pick-up discul cu Anii de pelerinaj.
Cam după o săptămînă în care nu auzise nimic de el,
Tsukuru s-a gîndit că Haida nu mai vrea să îl vadă. Nu era
imposibil. îşi luase tălpăşiţa fără vreun avertisment şi fără
să-şi anunţe motivele. La fel cum se întîmplase cîndva cu cei
patru din oraşul său natal.
Tsukuru se gîndea că prietenul său dispăruse probabil din
pricina visului erotic pe care îl trăise în noaptea aceea. Prin
cine ştie ce cale, Haida percepuse de la cap la coadă ce se
petrecuse în mintea lui Tsukuru şi se simţea stingher. Sau
era enervat.
Nu, era imposibil. Ce s-a petrecut în mintea lui nu putea
să scape în exterior. Haida nu avea cum să-i ghicească gin*
durile. Şi totuşi, Tsukuru se gîndea că prietenul său văzuse,
cu ochii lui pătrunzători şi limpezi, diform ităţile care se
ascundeau în adîncurile inimii lui. Nu putea să nu se simtă
ruşinat.
în orice caz, după ce Haida s-a făcut nevăzut, Tsukuru a
înţeles încă o dată cît de im portant era prietenul lui, cît de
multă culoare îi aducea în viaţa lui de zi cu zi. îşi amintea
cu dor de conversaţiile pe care le aveau, de zîmbetul lui senin
care-1 caracteriza atît de bine, de m uzica lui preferată, de
cărţile din care îi citea uneori cu voce tare, de com entariile
lui despre întîmplările din lume, de umorul aparte şi citatele
nimerite, de mîncarea pe care o prepara şi de cafeaua făcută
de el. Ajunsese să găsească în orice aspect al vieţii cotidiene
golul pe care Haida îl lăsase în urma sa.
Nu putea să nu se întrebe ce avea el să-i ofere, la rîndu-i,
lui Haida. Oare cu ce se alesese acesta de la Tsukuru?
Probabil că pînă la urmă soarta mea e să rămîn singur, se
gîndea. Toţi cei care se apropiau de el plecau în scurt timp.
Căutau ceva în el şi nu găseau, sau găseau dar nu le era pe
plac, aşa că renunţau (sau erau dezamăgiţi ori enervaţi) şi
plecau. într-o bună zi, se făceau nevăzuţi. Fără explicaţii,
fără să-şi ia rămas bun. Retezau cu o ditamai barda ascuţită
şi mută legăturile în care încă mai curgea sînge cald şi care
încă pulsau de viaţă.
Fără îndoială era ceva fundamental în el care-i dezamăgea
pe cei din jur. „Tsukuru Tazaki cel fără de culoarew, a rostit el
cu voce tare. în cele din urmă, nu am nimic să ofer oamenilor.
Ba nu, nu am nimic să-mi ofer nici m ăcar mie însumi.

în dimineaţa celei de-a zecea zile de cînd se despărţiseră


în faţa bibliotecii, Haida a apărut deodată la bazinul de înot.
Tsukuru ajunsese la capătul culoarului şi, cînd se pregătea
să se întoarcă, a simţit că îl atinge cineva pe mîna pe care o
pusese pe marginea bazinului. Şi-a înălţat privirile şi l-a
văzut pe Haida în costum de baie, aşezat pe vine. îşi ridicase
pe frunte ochelarii de înot, iar pe buze avea obişnuitul lui
surîs plăcut. Deşi nu se văzuseră de multă vreme, cei doi s-au
salutat dînd din cap, fără să schimbe vreun cuvînt, iar apoi
au înotat ca de obicei, îndelungat, amîndoi pe acelaşi culoar.
Singura comunicare de care aveau nevoie în apă erau mişcă­
rile moi şi ritmul regulat şi blînd. Nu le trebuiau cuvinte
pentru asta.
— M-am dus o vreme în Akita, a spus Haida în timp ce-şi
ştergea părul cu un prosop, după ce ieşiseră din piscină şi
făcuseră duş. A fost o urgenţă acasă, a trebuit să plec imediat.
Tsukuru a mormăit un răspuns am biguu şi a dat din
cap. Era neobişnuit pentru Haida să lipsească zece zile în
timpul semestrului. La fel ca Tsukuru, în afară de cazuri
excepţionale, nu chiulea de la cursuri. înseam nă că avusese
într-adevăr ceva important de făcut. Nu i-a dat însă nici un
alt amănunt lui Tsukuru, iar acesta s-a jenat să întrebe mai
multe.
în orice caz, acum, că prietenul său se întorsese, Tsukuru
a simţit că a reuşit să scape de nodul greu din gît. I s-a luat
o greutate de pe piept. Haida nu dispăruse, nu-1 abandonase.
După asta, cei doi au continuat să se vadă ca mai înainte.
Vorbeau mereu, mîncau împreună. Haida împrumuta CD-uri
cu muzică clasică de la bibliotecă, pe care le ascultau aşezaţi
pe canapea; discutau despre muzică şi despre cărţile pe care
le citeau. Sau pur şi simplu stăteau amîndoi în aceeaşi odaie
şi împărţeau o linişte prietenească. La sfîrşit de săptămînă
Haida venea la el şi se întindeau la palavre pînă tîrziu. îşi
desfăcea canapeaua şi râmînea peste noapte acolo. Nu l-a mai
privit pe Tsukuru în întuneric (el, sau alter-egoul lui), asta
dacă într-adevăr se întîmplase aşa. Tsukuru a mai avut de
cîteva ori vise erotice cu Neagra şi Dalba, dar în ele nu a mai
apărut şi prietenul său.
Totuşi, uneori, Tsukuru se gîndea că în noaptea aceea
Haida văzuse, cu ochii lui limpezi, ce se ascundea în subcon­
ştientul lui. Simţea pe trup urma privirilor sale, ca usturimea
provocată de o arsură uşoară. Haida îi observase dorinţele şi
fanteziile pe care le nutrea în secret, le analizase şi le dise­
case. Şi, cu toate astea, rămăsese prieten cu el. Numai că
avusese nevoie de cîteva zile departe, ca să-şi poată pune în
ordine sentimentele, după ce fusese martor la acele aspecte
nu tocmai senine. De asta întrerupsese orice legătură cu el
timp de zece zile.
Era, bineînţeles, doar o presupunere. O bănuială lipsită
de logică şi fără nici o dovadă. S-ar putea spune că era o
fantasmă. Numai că nu-i dădea pace gîndul acesta încăpă­
ţînat şi nu-1 lăsa să se liniştească. Cînd se gîndea că poate
Haida i-a văzut pînă în străfundul conştiinţei, se simţea ca
un vierme ticălos care trăieşte sub o piatră umedă.
Şi totuşi avea nevoie de prietenul său. Probabil mai mult
decît de orice.
Haida a dispărut cu adevărat la sfîrşitul lui februarie, în
anul următor. Se faceau opt luni de cînd se cunoscuseră. De
data asta, a dispărut de-a binelea.
După ce s-au terminat examenele de an şi a primit rezul­
tatele, Haida a plecat în Akita. I-a spus lui Tsukuru că nu o
să stea prea mult. Iam a e grea acolo şi în două săptămîni
acasă s-ar plictisi la culme. E mai plăcut în Tokyo, adăugase.
Numai că trebuia să se ducă şi pe-acasă, şi, în plus, aveau
nevoie de el să ajute să dea zăpada. Haida însă nu s-a întors
în T5kyo nici după două săptămîni, nici după trei. N-a dat
nici un fel de veste.
La început, Tsukuru nu s-a îngrijorat. Probabil că era mai
plăcut acasă decît se aşteptase. Sau poate era un an cu neobiş­
nuit de multă zăpadă. La jumătatea lui martie s-a dus şi el
trei zile în Nagoya. N-avea chef, dar a fost nevoit. Bineînţeles,
nu ca să dea zăpada, pentru că în Nagoya nu era cazul, dar
mama sa îl suna necontenit şi-l întreba de ce nu vine acasă,
deşi şcoala se terminase. Tsukuru a minţit că are un proiect
important de terminat în timpul vacanţei. Dar chiar şi aşa,
măcar două, trei zile tot poţi să vii, a insistat mama lui. I-a
telefonat şi una din surorile lui şi i-a spus că mama se simţea
foarte singură şi că ar fi bine să se ducă s-o vadă, fie şi numai
un pic. Bine, aşa o să fac, a promis Tsukuru.
Cît a stat în Nagoya nu a ieşit din casă decît seara, să
plimbe cîinele prin cartier. îi era teamă ca nu cumva să dea
nas în nas cu vreunul din cei patru amici de pe vremuri. Mai
ales pe Neagra şi Dalba nu avea curaj să le vadă în carne şi
oase, după ce începuse să aibă vise erotice cu ele, fiindcă era
ca şi cînd le-ar fi violat în imaginaţia lui. Chiar dacă visele
acelea nu aveau legătură cu intenţiile lui şi chiar dacă ele nu
aveau de unde şti ce e visează el. Deşi, poate că dacă s-ar uita
bine la el, dintr-o privire ar vedea totul, ar şti ce se petrece
în visele lui şi i-ar condamna cu tărie fanteziile murdare şi
egocentrice.
Pe cît putea, încerca să nu se masturbeze. Nu fiindcă
socotea că e un lucru rău, dar i se părea un păcat faptul că,
atunci cînd o făcea, nu se putea abţine să se gîndească la cele
două fete. Chiar dacă încerca să-şi îndrepte gîndurile în altă
parte, ele i se strecurau din nou în minte. Dacă însă evita să
se masturbeze, avea adesea vise erotice. în care apăreau,
aproape fără excepţie, Neagra şi Dalba. Pînă la urmă era
acelaşi lucru, dar cel puţin aşa nu erau nişte imagini pe care
să le fi invocat conştient. Bineînţeles că asta nu era decît o
scuză, dar pentru el justificarea aceasta avea m ult sens.
Visele erau în general cam la fel. Desigur, existau mici
variaţiuni în detalii, dar întotdeauna ele se lipeau goale de
corpul lui, îl dezmierdau cu degetele şi buzele peste tot, îi
stimulau penisul şi apoi se ajungea la sex. De obicei, Tsukuru
ejacula în Dalba. Chiar dacă făcea sex intens cu N eagra, în
ultimă fază, cînd se apropia de orgasm, îşi dădea seama că
partenera s-a schimbat şi ejacula tot în Dalba. începuse să
aibă visele acestea recurente în vara anului doi de facultate,
cînd fusese exclus din grup şi pierduse astfel orice ocazie de
a se întîlni cu fetele. Adică după ce Tsukuru se hotărîse să-i
uite. înainte de asta, nu ţinea minte să fi avut asem enea vise.
Nu avea, desigur, nici cea mai vagă idee de ce se întîmplase
aşa. Era una din problemele îndesate adînc în sertarul cu
„nerezolvate" din mintea lui.
Cu o frustrare nedesluşită în piept, Tsukuru s-a întors în
Tokyd. De la Haida tot nu avea nici o veste. Nu-1 mai vedea
nici la bazin, nici la bibliotecă. A telefonat de cîteva ori la
cămin, dar i s-a spus că Haida nu e. Dacă stătea să se gîn­
dească, nu ştia nici numărul de telefon şi nici adresa lui din
Akita. între timp, s-a terminat vacanţa de primăvară şi a
început un nou an şcolar. Era în anul patru acum. Cireşii au
înflorit, apoi şi-au scuturat petalele. Dar de la prietenul său
tot nu a primit nici o veste.
S-a dus la căminul unde locuia Haida. Administratorul i-a
spus că băiatul se retrăsese din cămin la sfîrşitul anului
şcolar precedent şi că îşi luase toate bagajele. Tsukuru a
rămas mut de uimire. Administratorul nu ştia, sau cel puţin
aşa pretindea, nici de ce plecase Haida şi nici unde se dusese.
A verificat în catalog, la secretariatul facultăţii, şi a aflat
că Haida îşi întrerupsese studiile. Nu i-au spus de ce, pe motiv
că erau informaţii personale. Completase şi semnase toate
hîrtiile cu mîna lui, chiar după ce se terminaseră examenele
de an. în perioada aceea se vedea cu Tsukuru zilnic. înotau
la piscină, rămînea la el în weekend, stăteau de vorbă pînă
tîrziu. în ciuda tuturor acestora, îi ascunsese că renunţă la
facultate. De parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, îl înştiinţase
că o să plece cam două săptămîni în Akita. Apoi dispăruse
din preajma lui.
Probabil că n-o să-l mai întîlnesc vreodată, şi-a spus
Tsukuru. A luat o hotărîre fermă şi s-a făcut nevăzut, fără
un cuvînt. N-a fost ceva întîmplător. A avut el motive precise
pentru care a făcut asta. Oricare ar fi ele însă, nu cred că se
mai întoarce aici.
într-adevăr, intuiţia lui Tsukuru a fost corectă. Cel puţin
cîtă vreme a fost el student, Haida nu s-a mai întors la uni­
versitate. Şi nici nu a încercat să ia legătura cu el.
Lui Tsukuru i se părea că Haida repetă destinul tatălui
său. La fel, plecase din şcoală la douăzeci de ani fără să spună
unde se duce. Parcă îi urma întocmai paşii. Sau nu cumva
povestea aceea fusese o ficţiune scornită de el? O poveste prin
care încerca să spună ceva despre el însuşi, folosindu-se de
imaginea tatălui său?
De data aceasta însă, dispariţia lui Haida nu l-a mai lăsat
pe Tsukuru la fel de deznădăjduit ca data trecută. Nu se mai
simţea părăsit şi dat deoparte. Era mai degrabă stăpînit de
un anume soi de linişte în privinţa faptului că-1 pierduse pe
Haida. O linişte ciudat de neutră. Nu ştia de ce, dar chiar i
se părea că Haida plecase undeva departe, pentru că îşi accep­
tase în parte propriile păcate şi mizerii.
Desigur, îi era dor de el şi îi părea rău. Dintre puţinii
oameni care-i erau apropiaţi, el era un prieten de seamă. Dar
probabil că pînâ la urmă trebuia să se întîmple asta. în urma
lui, Haida nu lăsase decît mica rîşniţă electrică, o pungă plină
pe jumătate cu boabe de cafea, înregistrarea cu Lazar Berman
interpretînd Anii de pelerinaj (un album cu trei discuri) şi
amintirea ochilor lui neobişnuit de limpezi.

în mai, la o lună după ce a aflat că Haida s-a retras de la


facultate, Tsukuru a avut pentru prima oară o relaţie sexuală
cu o femeie. Avea douăzeci şi unu de ani. Mai precis, douăzeci
şi unu şi şase luni. De la începutul anului şcolar începuse să
lucreze part-time ca proiectant la un birou de arhitectură din
oraş, ceea ce îi dădea astfel ocazia să facă şi practică. Acolo,
se ocupa de treburi administrative o femeie nemăritată, tre­
cută de patruzeci de ani. Era mică de statură, cu părul lung,
urechile mari şi picioare frumoase. îţi lăsa impresia că tot
corpul ei fusese condensat. Ai fî spus despre ea că e mai
degrabă drăguţă decît frumoasă. Cînd îi spuneai o glumă
rîdea dezvelindu-şi dinţii albi şi frumoşi. De cînd Tsukuru
începuse să lucreze acolo, fusese întotdeauna amabilă cu el.
Simţea că-1 place. Poate şi mulţumită faptului că fusese cres­
cut cu două surori mai mari, Tsukuru era foarte relaxat în
preajma femeilor mai mari decît el. Femeia aceasta avea cam
aceeaşi vîrstă ca cea mai tînără dintre surorile lui.
Tsukuru a găsit ocazia să o invite la masă, apoi să o invite
la el acasă şi, cu îndrăzneală, să o invite la el în pat. Femeia
nu a refuzat nici una dintre propuneri. Nu a ezitat aproape
deloc. Era o experienţă nouă pentru Tsukuru, dar lucrurile
au mers ca unse. Nu s-a zăpăcit nici un moment şi nu şi-a
pierdut încrederea, aşa că femeia a rămas cu impresia că era
versat în ale sexului, în ciuda vîrstei lui. Deşi adevărul este
că el nu se mai culcase cu nimeni, decît în vise.
Tsukuru o plăcea, desigur. Era o femeie şarmantă şi inte­
ligentă. Nu putea să-i ceară acelaşi stimul intelectual pe care
i-1 oferise Haida, dar avea o fire deschisă şi neafectată, plină
de curiozitate şi era o plăcere să stai de vorbă cu ea. Era vioaie
şi în pat. Din relaţia cu ea, Tsukuru a învăţat multe lucruri
despre trupul unei femei.
Nu se pricepea foarte bine la gătit, dar îi plăcea să se ocupe
de curăţenie şi, în scurtă vreme, i-a făcut lui Tsukuru casa
lună. I-a schimbat perdelele, aştemuturile, prosoapele şi preşul
de la baie cu altele noi şi curate. A adus vigoare şi culoare în
viaţa lui Tsukuru, rămasă goală fără Haida. Dar Tsukuru nu
căutase cu tot dinadinsul o relaţie carnală cu această femeie
fiindcă ar fi fost mistuit de pasiune, şi nici fiindcă o iubea sau
ca să-şi distragă mintea de la zilele însingurate. Motivul
pentru care o făcuse era să-şi dovedească că nu e homosexual
şi că poate să ajungă la orgasm cu o femeie în carne şi oase,
nu numai în vis. Ăsta era cel mai important ţel pentru el -
deşi probabil că nu îl admitea în sinea sa.
îşi atinsese scopul.
La sfîrşit de săptămînă, femeia venea la Tsukuru şi rămî*
nea acolo peste noapte, la fel cum o făcuse şi Haida cu puţină
vreme în urmă. Făceau dragoste pe îndelete. Uneori, pînăîn
apropierea zorilor. în timpul sexului, Tsukuru făcea efortul
de a nu se gîndi decît la ea şi la corpul ei. Se concentra la ce
avea de făcut pe moment şi răsucea comutatorul imaginaţiei.
Trimitea tot ce nu era acolo - trupurile Negrei şi Dalbei,
buzele lui Haida - într-un loc cît mai îndepărtat. Femeia lua
anticoncepţionale, aşa că putea să ejaculeze în ea fără
rezerve. Ea părea să se simtă bine şi să fie satisfăcută. Cînd
atingea orgasmul, ţipa cu o voce ciudată. E OK, sînt normal,
îşi spunea Tsukuru. Ca rezultat, a încetat să mai aibă vise
erotice.
Legătura lor a durat opt luni şi a luat sfîrşit de comun
acord. Tsukuru se pregătea de absolvire. Deja îşi aranjase să
se angajeze la compania de căi ferate şi nu mai lucra la biroul
de arhitectură. în tot acest răstimp ea continuase relaţia cu
iubitul ei, un prieten din copilărie din Niigata, de unde era
de baştină (îi dezvăluise lui Tsukuru lucrul acesta de la bun
început) şi se hotărîseră să se căsătorească în aprilie. Urma
să renunţe la serviciu şi să se mute am îndoi în oraşul
Sanjo. Aşa că nu ne mai putem vedea, i-a spus ea lui Tsukuru
într-o zi.
— Eşti un om foarte bun, a adăugat, punîndu-şi o mină
pe pieptul lui. Probabil eşti omul care mi se potriveşte.
— îmi pare rău că n-o să ne mai putem întîlni, dar
bănuiesc că ar trebui să te felicit.
— Mulţumesc, a răspuns ea.
Apoi, ca şi cînd ar fi pus o notă de subsol scrisă mărunt în
josul unei pagini, a adăugat:
— Poate că o să mai avem ocazia să ne întîlnim.
— Mi-ar plăcea, a spus Tsukuru.
Dar în mod concret, ce însemna acea notă de subsol? El
n-o putea citi. Se întrebă doar dacă şi cu logodnicul ei ţipa la
fel. Apoi au făcut sex încă o dată.
îi părea sincer rău după întîlnirile lor săptămînale. Avea
nevoie de un partener sexual stabil, şi ca să evite revenirea
viselor erotice, dar şi ca să poată trăi aici, în prezent. Totuşi,
faptul că ea se căsătorea era probabil o circumstanţă favo­
rabilă pentru Tsukuru. Pentru că nu putea simţi altceva
pentru femeia aceea, în afară de o prietenie liniştită şi o
dorinţă carnală sănătoasă. în plus, era pe punctul de a păşi
într-o nouă etapă a vieţii.
Cînd Sara îl sună pe mobil, Tsukuru tocmai îşi omora
timpul făcînd ordine în hîrtiile de pe birou, aruncînd ce nu-i
folosea şi aranjînd obiectele de papetărie adunate în sertare.
Era joi, la cinci zile după se se întîlniseră.
— Poţi să vorbeşti?
— Da, răspunse Tsukuru. E o zi neobişnuit de liberă.
— Bine, spuse ea. Ai timp să ne vedem puţin astă seară?
De la şapte am o cină de afaceri, dar aş putea mai devreme.
Aş prefera însă dacă ai veni tu pînă în Ginza.
Tsukuru se uită la ceas.
— Cred că pot să fiu în Ginza la cinci şi jumătate. Să-mi
spui unde.
îi dădu numele unei cafenele din apropierea intersecţiei
cu 4-chome. Tsukuru ştia localul.
înainte de ora cinci îşi încheie munca, plecă de la firmă şi
se duse în Ginza de la gara Shinjuku, pe linia Marunouchi.
Dintr-o întîmplare fericită, în ziua aceea purta tocmai cravata
pe care o primise în dar de la Sara.
Sara sosise deja şi îl aştepta bînd o cafea. Aruncă o privire
la cravata lui şi surîse. Cînd zîmbea, în colţurile gurii îi
apăreau două cute fermecătoare. Tsukuru, la rîndul lui, ceru
chelneriţei tot o cafea. Localul era aglomerat cu oameni care
se întîlneau acolo după serviciu.
— Scuză-mă că te-am chemat pînă aici, spuse Sara.
— Ei, nu păţesc nimic dacă mai vin şi eu din cînd în cînd
prin Ginza, spuse Tsukuru. Ar fi fost drăguţ totuşi dacă am
fi putut să mîncăm undeva în tihnă.
Sara strînse din buze şi oftă.
— Ar fi fost, dar am o cină de afaceri. Trebuie să întreţin
un tip important din Franţa şi să-l duc la un restaurant de
kaiseki-rydri1. Sînt încordată şi nici n-aş putea să simt gustul
mîncării. Nu mă descurc cu chestii dintr-astea.
Era îmbrăcată, într-adevăr, ceva mai formal decît de obi­
cei. Purta un deux-pieces bine croit, cafeniu. La guler avea o
broşă din mijlocul căreia strălucea orbitor un mic diamant.
Fusta era scurtă şi pe sub ea avea ciorapi cu un model fin, în
aceeaşi culoare cu costumul.
Sara deschise poşeta vişinie lăcuită pe care o ţinea pe
genunchi şi dădu la iveală un plic alb, mare. înăuntru erau
împăturite nişte hîrtii scoase la imprimantă. Apoi închise
geanta cu un clincănit. Un sunet atît de plăcut încît te aştep­
tai ca lumea din ju r să întoarcă privirile.
■— Am căutat unde sînt şi ce fac cei patru prieteni ai tăi.
Cum ţi-am promis data trecută.
Tsukuru fu surprins.
— Dar n-a trecut nici o săptămînă de atunci!
— Aşa sînt eu, lucrez repede. Dacă ştii esenţialul, nici nu
e atît de dificil.
— Eu nu cred că aş fi în stare.
— Fiecare se pricepe la altceva. Eu una n-aş fi în stare să
fac o gară.
— Nici planul de lucru n-ai şti să-l faci.
Femeia zîmbi.
— Nici dacă aş trăi două sute de ani.
— Şi, ai aflat unde locuiesc cei patru? întrebă Tsukuru.
— Intr-un fel, spuse ea.
— într-un fel, am înţeles, replică Tsukuru, nedumerit de
ecoul ciudat din tonul ei. Ce înseamnă asta mai exact?
Femeia bău o gură de cafea, apoi puse ceşcuţa la loc pe
farfuriuţă. Apoi, în chip de pauză dramatică, îşi inspectă lacul
de pe unghii. Erau frumos făcute, în aceeaşi culoare vişinie

1* Stil tradiţional de mîncare, meticulos pregătită şi prezentată,


servită adesea la petreceri.
ca poşeta (dar o nuanţă mai deschise). Tsukuru putea să-şi
parieze leafa pe o lună că asta nu era o întîmplare.
— Lasă-mă să o iau în ordine, altfel nu mai reuşesc să
spun ce trebuie, zise Sara.
Tsukuru încuviinţă.
— Normal. Vorbeşte cum ţi-e ţie mai uşor.
Sara îi povesti pe scurt cum a căutat pe internet. Ca să
dea de urma celor patru folosise toate mijloacele posibile:
Google, Facebook, Twitter. Reuşise să afle despre Albastru şi
Roşu. Nu fusese deloc greu să adune informaţii despre ei. Sau
mai bine zis, informaţiile despre ei - în cea mai mare parte
lucruri care aveau legătură cu munca lor - erau disponibile
oricui.
— Dacă stai să te gîndeşti, e destul de straniu, spuse Sara.
Nu crezi? în timp ce trăim într-o epocă a indiferenţei, putem
să ne înconjurăm cu o cantitate atît de mare de informaţii
despre oameni care se află în altă parte. Şi, cu toate astea,
nu ştim cu adevărat mai nimic despre cei din jurul nostru.
— Reflecţiile filosofice se potrivesc foarte bine cu îmbrăcă­
mintea elegantă pe care o porţi azi, spuse Tsukuru.
— Mulţumesc, răspunse Sara şi zîmbi.
în privinţa Negrei, căutarea nu fusese la fel de uşoară.
Spre deosebire de Roşu şi Albastru, meseria ei nu era de
asemenea natură încît să fie nevoită să facă publice informaţii
despre sine. Deşi reuşise cu chiu, cu vai, să dea de urma ei,
pe un site al Facultăţii de Meşteşuguri al Universităţii Jude­
ţene de Muzică şi Arte din Aichi.
Facultatea de Meşteşuguri de la Universitatea Judeţeană
de Muzică şi Arte din Aichi? Ea fusese la catedra de engleză
la o universitate particulară de fete din Nagoya. Tsukuru nu
îndrăzni însă să deschidă gura. îşi păstră doar semnul de
întrebare în minte.
— Erau puţine informaţii despre ea însă, spuse Sara. Aşa
că am sunat la părinţii ei acasă. Am minţit că sînt o colegă
din liceu şi că editez un buletin pentru absolvenţi şi am
întrebat dacă pot să-mi dea adresa ei curentă. Maică-sa e o
persoană tare drăguţă, mi-a spus tot felul de lucruri.
— Sînt convins că ai ştiut tu cum s-o iei, remarcă Tsukuru.
— Se poate, spuse Sara reţinut.
Veni chelneriţa şi se oferi să îi mai toarne cafea Sarei, dar
aceasta o opri facînd un semn cu mîna. După plecarea ei, îşi
continuă povestea.
— în privinţa Dalbei, a fost şi dificil să găsesc informaţii,
dar în acelaşi timp şi uşor. Nu am găsit nimic personal despre
ea, dar în schimb mi-au fost de folos nişte articole vechi de
ziar.
— Articole de ziar? zise Tsukuru.
Sara îşi muşcă buzele.
— E o poveste foarte ciudată. Cum ţi-am spus mai devreme,
lasă-mă să o zic în ordine.
— Iartă-mă, se scuză Tsukuru.
— Ce vreau să ştiu înainte de toate este dacă eşti hotărit
să îi întîlneşti, odată ce le ştii adresele. Chiar dacă urmează
să afli unele lucruri mai neplăcute, pe care poate ai prefera
să nu le ştii.
Tsukuru încuviinţă.
— N-am idee ce urmează, dar mă întîlnesc cu ei. Sînt deja
hotărit.
Sara îl privi cîteva momente, apoi continuă.
— Neagra, adică Eri Kurono, locuieşte în prezent în
Finlanda. Nu mai vine aproape deloc în Japonia.
— în Finlanda?
— E căsătorită cu un finlandez şi au două fetiţe. Locuieşte
în Helsinki, aşa că dacă vrei să o vezi se pare că va trebui să
te duci pînă acolo.
Cu ochii minţii, Tsukuru încercă să vadă în mare harta
Europei. Apoi spuse:
— Dacă stau să mă gîndesc, eu nu prea am călătorit. Mi
s-au adunat şi destule zile de concediu. Şi nici nu sună rău
să vizitez căile ferate din Europa de nord.
Sara zîmbi.
— Am trecut aici adresa şi telefonul ei din Helsinki. Cum
de s-a mutat acolo şi cum de s-a căsătorit cu un finlandez,
asta poţi să cauţi şi singur sau să o întrebi direct pe ea.
— Mulţumesc. Dacă am adresa şi telefonul mi-e suficient.
— Dacă vrei să te duci în Finlanda, te ajut eu cu pregâ.
tirile de drum.
— Fiindcă tu eşti experta.
— Şi chiar mă pricep.
— Sînt convins, spuse Tsukuru.
Sara despături următoarea foaie de hîrtie.
— Cît despre Albastru, adică Yoshio Omi, e vînzător de
maşini Lexus în Nagoya. Se pare că e priceput şi că mereu
cîştigă premiul pentru cele mai multe maşini vîndute. Deşi e
încă tînăr, e şeful departamentului de vînzări.
— Lexus, mormăi Tsukuru pentru sine.
încercă să şi-l imagineze pe Albastru într-un showroom de
maşini, purtînd un costum la patru ace şi explicînd zîmbitor
unui client despre scaunele de piele ale unui sedan scump şi
despre grosimea stratului de vopsea de pe caroserie. Nu prea
reuşi să-l vadă în postura asta. Ce-i venea în minte era imaginea
lui Albastru în tricou de rugbi, transpirat tot şi bînd ceai de
grîu, direct din ibric, apoi înfulecînd cît pentru doi.
— Nu te-ai fi aşteptat?
— E cam ciudat, admise Tsukuru. Dar acum că zici, cred
că Albastru are o fire potrivită pentru vînzări. E un om direct
şi, chiar dacă nu e foarte iscusit la vorbe, îţi inspiră în chip
firesc încredere. Nu e în stare de şmecherii, dar pe termen
lung asta e probabil mai bine.
— Iar despre Lexus am auzit că sînt nişte maşini excelente
şi de încredere.
— Dar dacă e aşa de priceput, în momentul în care îl
întîlnesc o să mă facă să cumpăr un Lexus!
— Poate, rîse Sara.
Tsukuru îşi aminti cum tatăl său nu mergea decît cu un
Mercedes Benz mare. Precis la trei ani o dată schimba maşina
cu una nouă, din aceeaşi clasă. Sau, mai bine zis, chiar dacă
nu zicea el nimic, la fiecare trei ani venea agentul de vînzări
şi o schimba cu ultimul model, cu opţiuni complete. Maşina
nu avea nici o zgîrietură şi strălucea opulent. Tatăl lui nici
măcar nu o conducea, întotdeauna avea şofer. Ferestrele erau
fumurii, ca să nu se vadă înăuntru. Roţile luceau ca nişte
monede de argint abia bătute. Portierele se închideau cu un
sunet zdravăn, de uşă de seif, iar înăuntru te simţeai ca într-o
cameră secretă. Cînd te aşezai pe bancheta din spate, te sim­
ţeai complet izolat de hărmălaia de afară. încă de mic, lui
Tsukuru nu-i plăcuse să se suie într-o astfel de maşină. Era
prea linişte. Ce-i plăceau lui, fără greş, erau trenurile şi gările
aglomerate, cu oameni gălăgioşi.
— După ce a terminat facultatea, a lucrat ca vînzător la
Toyota, unde a avut tot rezultate spectaculoase. în 2005, cînd
s-a înfiinţat brandul Lexus şi pe piaţa japoneză, i-au oferit
şansa extraordinară să se mute acolo. La revedere Corolla,
bună ziua Lexus, spuse Sara, apoi îşi inspectă încă o dată
manichiura de la mîna stîngă. Aşa că nu e deloc greu să te
întîlneşti cu Albastru. îl găseşti la showroomul de maşini.
— Am înţeles, spuse Tsukuru.
Sara deschise următoarea pagină.
— Pe de altă parte, Kei Akamatsu, Roşu, a avut o viaţă
mai turbulentă. A absolvit cu note excelente Facultatea de
Economie de la Universitatea Nagoya şi s-a angajat la o bancă
mare. Mare, adică foarte mare. Numai că, nu se ştie de ce,
după trei ani a plecat de-acolo şi s-a mutat la o companie de
finanţare, de dimensiuni medii. Unii care fac credite şi, pe
scurt, nu au un renume tocmai strălucit în lumea financiară
din Nagoya. A fost o mişcare neaşteptată, dar după doi ani
jumate a plecat şi de la ei, iar apoi a strîns capital şi şi-a
deschis propria lui afacere, o amestecătură între un seminar
de dezvoltare personală şi centru de training în afaceri. El îi
spune seminar de business creativ. Firma asta are un succes
uimitor, are deja nu ştiu cîţi angajaţi şi şi-au aranjat sediul
într-un zgîrie-nori din centrul oraşului. Dacă vrei să ştii exact
cu ce se ocupă, poţi să-i cauţi pe internet. Firma se cheamă
BEYOND. E o chestie cam new-age.
— Seminar de business creativ?
— Da, numele e ceva nou, dar de fapt e totuna cu un
seminar de dezvoltare personală, spuse Sara. Pe scurt, un
curs rapid de spălare pe creier ca să crească războinici
corporatişti. în loc de scripturi, folosesc manuale şi în loc de
iluminare şi paradis îţi promit salarii mari şi promoţii. E noua
religie a erei pragmatismului. Numai că, spre deosebire de
religie, nu are elemente transcendentale, aici totul e teore­
tizat şi cuantificat. Curat şi uşor de înţeles. Şi se pare că nu
sînt tocmai puţini cei pe care-i stimulează pozitiv. La bază e
de fapt inculcarea hipnotică a unui sistem de gîndire con­
venabil. Şi teoria, şi numerele sînt adunate cu dibăcie să se
alinieze cu scopul. Dar firma asta e bine văzută şi le merg
afacerile. Destul de multe companii din zonă au încheiat
contracte cu ei. Pe siteul lor oferă o gamă largă de programe
originale care atrag interesul oamenilor, de la training inten­
siv pentru grupuri de nou-angajaţi, pînă la sesiuni de vară
în hoteluri de lux prin staţiuni pentru reeducarea angajaţilor
de nivel mediu sau power-lunch-uri de lux pentru cei din
conducere. Cel puţin oferta de pachete e foarte frumoasă. Mai
ales pentru angajaţi tineri, au programe în care îi învaţă
despre viaţa într-o firmă, despre etichetă şi cum să vorbească.
Eu prefer să mă lipsesc de aşa ceva, dar pentru o firmă cred
că e ceva bine-venit. în mare, ai cam înţeles despre ce e vorba,
nu?
— în mare, da, spuse Tsukuru. Numai că ai nevoie de bani
ca să-ţi deschizi o afacere. De unde oare a făcut Roşu rost de
capitalul ăsta? Taică-su e prof la facultate şi e destul de
inflexibil. Din cîte ştiu eu, nu au foarte mare libertate econo­
mică şi nici nu mi-1 închipui făcînd o investiţie într-o afacere
atît de riscantă.
— Ăsta e un mister, răspunse Sara. Dar Akamatsu era
încă din liceu genul ăsta de guru?
Tsukuru clătină din cap.
— Nu, mai degrabă era genul de om obiectiv, liniştit şi
studios. Mintea îi mergea repede şi avea o înţelegere pătrun­
zătoare, iar la nevoie ştia să fie elocvent. Numai că în mod
normal încerca să nu dea la iveală lucrurile astea. Poate că
nu e frumos s-o spun, dar era tipul care râmîne un pas în
urmă şi-şi plănuieşte grijuliu strategia. Nu prea mi-1 pot
închipui ţinînd în gura mare discursuri care să inspire şi să
încurajeze lumea.
— Oamenii se mai şi schimbă, spuse Sara.
— Bineînţeles. Oamenii se mai şi schimbă. Şi oricît de
apropiaţi am fost noi, oricît am crezut că ne deschidem sufle­
tele în faţa celuilalt, poate că de fapt nu am ştiut niciodată
lucrurile cu adevărat importante despre celălalt.
Sara îl privi cîteva momente.
— în orice caz, amîndoi muncesc în prezent în Nagoya.
Nici unul n-a plecat vreodată din oraşul unde a venit pe lume.
Şcoala au făcut-o acolo, serviciul şi l-au găsit acolo. Parcă sînt
din Lumea dispărută a lui Conan Doyle. E chiar aşa mişto
acolo în Nagoya?
Tsukuru nu ştia ce-ar putea să răspundă. Avea însă un
sentiment straniu: dacă lucrurile ar fi stat puţin diferit, şi el
şi-ar fi dus viaţa fără să plece vreodată din Nagoya şi probabil
fără să aibă vreun dubiu în privinţa asta.
Sara se opri din vorbit. Vîri hîrtiile în plic şi îl puse pe
marginea mesei. Apoi bău un pahar de apă. Peste cîteva
momente prinse din nou voce :
— Cît despre cealaltă, Dalba, adică Yuzuki Shirane, din
păcate nu are adresă.
— Nu are adresă, murmură Tsukuru.
Era o exprimare foarte ciudată. Nu-i ştia adresa, da, asta
înţelegea. Dar să spui că nu avea adresă era nefiresc. Oare
ce putea să însemne? Nu cumva fata dispăruse? Sau ajunsese
să trăiască pe străzi?
— Din nefericire, ea nu mai e pe lumea asta, spuse Sara.
— Nu mai e pe lumea asta?
De ce oare, Tsukuru şi-o imagină o clipă pe Dalba călă­
torind prin cosmos într-o navă spaţială.
— A murit acum şase ani, spuse Sara. De aia n-are adresă.
Există doar un mormînt la periferia oraşului Nagoya. Să ştii
că nu mi-e nici mie uşor să-ţi spun lucrul ăsta.
Cîteva momente, Tsukuru rămase fără grai. Puterea i se
scurgea din trup cum se scurge apa dintr-o pungă găurită.
Hărmălaia din ju r se îndepărtă şi doar glasul Sarei abia dacă
îi mai ajungea pînă la urechi. Dar nici el nu era decît un ecou
fără înţeles, aşa cum auzi o voce cînd eşti pe fundul apei. Se
ÎQCordă să se ridice de acolo şi să îşi scoată capul deasupra
apei. începu din nou să audă, iar sunetele căpătară din nou
oarece sens. Sara îi spunea ceva.
— ... că n-am trecut amănunte despre cum s-a prăpădit.
Cred că mai bine încerci să afli tu singur, chiar dacă asta
consumă timp.
Tsukuru încuviinţă mecanic.
Şase ani? Acum şase ani avea treizeci de ani. încă avea
treizeci de ani. încercă să şi-o imagineze pe Dalba la acea
vîrstă, dar nu reuşi. Tot ce-şi putea închipui era cum arăta
ea la şaisprezece, şaptesprezece ani, iar lucrul acesta îl întristă
extrem de mult. Ce mai e şi asta? Nici măcar n-am putut să
îmbătrînim împreună.
Sara se întinse peste masă şi îşi puse mîna peste a lui.
O mînă caldă şi umedă. Tsukuru se bucură de atingerea aceea
intimă şi îi fu recunoscător, dar în acelaşi timp i se păru că
nu era decît un eveniment din altă lume paralelă care, inci­
dental, se petrecuse în acelaşi timp.
— îmi pare rău că s-a întîmplat asta, spuse Sara. Dar
cineva, cîndva, tot trebuia să-ţi spună.
— îmi dau seama, răspunse Tsukuru.
Bineînţeles că îşi dădea seama, numai că avea nevoie de
un pic de timp pînă cînd mintea lui reuşea să cuprindă această
realitate. Iar pentru asta nu era nimeni de vină.
— Trebuie să plec, spuse femeia uitîndu-se la ceas.
îi dădu plicul.
— Materialele despre cei patru sînt aici, dar nu reprezintă
decît minimul de informaţii. Mai întîi, e important pentru
tine să te vezi cu ei şi să vorbiţi. Detaliile o să le afli atunci.
— Mulţumesc pentru tot, spuse Tsukuru apoi rămase tăcut
cîteva momente pînă îşi găsi cuvintele potrivite. Cred că o
să-ţi pot da de ştire în curînd care sînt rezultatele.
— Aştept, să ştii. Dacă pot să te ajut cumva, să nu te sfieşti
să-mi spui.
Tsukuru îi mulţumi încă o dată.
*

Cei doi ieşiră din cafenea şi îşi luară rămas bun. Tsukuru
rămase pe stradă privind cum Sara dispare în şuvoiul de
oameni, în timp ce flutura din mînă, în costumul ei văratec
de culoarea cafelei. Dacă s-ar fi putut, ar mai fi voit să stea
cu ea încă puţin. Voia să mai vorbească pe îndelete cu ea.
Numai că ea avea viaţa ei şi, se înţelege de la sine, cea mai
mare parte a acestei vieţi se desfăşura în locuri pe care el nu
le ştia şi era alcătuită din lucruri care nu aveau legătură
cu el.
Plicul de la Sara era în buzunarul interior al sacoului.
Acolo avea concis rezumată viaţa celor patru prieteni, frumos
împăturită. Dintre ei, unul nu mai exista. Se transformase
într-o mînă de cenuşă albă. Gîndurile ei, ideile, sentimentele,
visele şi speranţele dispăruseră în întregime. Nu mai rămă­
seseră decît amintiri despre ea. Părul ei negru şi drept, dege­
tele elegante pe clapele pianului, gambele zvelte şi albe, netede
ca porţelanul (dar neaşteptat de expresive). Le mal de pays
cîntat de ea. Părul ei pubian umed şi sfîrcurile întărite. Nu,
asta nu e amintire. Asta e - nu, mai bine nu se mai gîndea
la asta.
Sprijinit de un stîlp, Tsukuru se întrebă în ce direcţie să
o apuce. Ceasul de la mînă nu arăta nici şapte. Pe cer mai
zăbovea încă lumină, dar vitrinele magazinelor erau din ce
în ce mai luminate, ca să atragă lumea. Era încă devreme şi
deocamdată nu avea nimic de făcut. Nu voia nici să se întoarcă
acasă. Nu voia să rămînă singur într-un loc unde era prea
linişte. Putea să se ducă oriunde ar fi vrut. Aproape oriunde.
Numai că nu-i venea nici o idee concretă.
în asemenea momente ar fi vrut să poată bea. Un bărbat
obişnuit asta ar face acum, ar intra într-o circiumă şi ar căuta
să se îmbete. Numai că organismul lui nu putea să primească
decît o cantitate fixă de alcool. Băutura nu-i aducea nici
amorţeala simţurilor, nici uitarea plăcută, ci numai durerea
de cap de a doua zi.
Ei, unde să se ducă?
Pînă la urmă, nu exista decît un loc.
Merse pe bulevarde pînă la gara T5ky5. Intră pe la poarta
dinspre Yaesu şi se aşeză pe o bancă pe peronul liniei Yamanote.
Petrecu aproape o oră privind şirurile de vagoane verzi care,
cam la un minut odată, veneau şi deversau o mulţime de
oameni, apoi înghiţeau grăbite la fel de multă lume şi plecau.
Cît stătu acolo nu se gîndi la nimic, doar urmări detaşat pri­
veliştea. Asta nu-i făcea durerea să slăbească, dar repetarea
aceea monotonă îl captiva ca întotdeauna şi cel puţin îi amor­
ţeau percepţia asupra timpului.
Lumea venea care de pe unde, într-un şuvoi necontenit,
se aşeza în cozi care se formau de la sine şi se urca în ordine
în tren. Apoi era dusă departe. Pe Tsukuru îl impresionă cît
de mulţi oameni sînt pe lume. Şi la fel de tare îl impresionă
cîte vagoane verzi sînt pe lume. I se părea de-a dreptul un
miracol. Atîţia oameni să fie transportaţi în mod sistematic
în atîtea vagoane, în cel mai firesc chip. Atîţia oameni să aibă
unde se duce şi unde se întoarce!
Cînd, în sfîrşit, valul de lume din ora de vîrf se domoli,
Tsukuru se ridică încet, se sui în trenul care tocmai sosise şi
se întoarse acasă. Durerea din inimă era încă acolo. Dar, în
acelaşi timp, ştia că are ceva de făcut.
Pe la sfîrşitul lui mai, Tsukuru îşi luă liber şi, profitând şi
de weekend, petrecu trei zile la casa părintească din Nagoya.
Era exact vremea cînd se comemora moartea tatălui său, aşa
că drumul lui acasă se nimerea bine din mai multe privinţe.
După moartea tatălui său, în casa spaţioasă locuiau mama
lui Tsukuru şi sora cea mai în vîrstă, împreună cu soţul ei.
Camera lui rămăsese nefolosită şi nimeni nu se atinsese de
ea. Putea să doarmă acolo. Patul, biroul şi biblioteca erau
lăsate aşa din liceu, iar pe rafturi se înşirau cărţile pe care
le citea pe vremuri. în sertarele biroului încă avea pixuri şi
caiete.
în prima zi se ţinu ceremonia comemorativă, luă masa cu
rudele şi stătu de vorbă cu familia. După aceea însă era liber.
Mai întâi se hotărî să-l viziteze pe Albastru. Deşi era duminică
şi în mod normal la firme era liber, showroom-urile de maşini
erau deschise. Nu-şi făcu nici o programare, ci lăsă lucrurile
să se întâmple cum se nimerea. Se hotărîse să adopte strategia
aceasta, ca să nu-i dea timp celuilalt să se pregătească şi ca
să obţină o reacţie cît mai sinceră. Dacă nu-1 găsea sau nu
era primit, vedea el atunci ce e de făcut.
Showroom-ul de maşini Lexus se afla pe un teren liniştit
din apropierea castelului Nagoya. în vitrina încăpătoare se
aliniau festiv diverse modele de Lexus, de ia coupe-uri sport
pînă la vehicule 4*4. înăuntru se simţea mirosul acela deose­
bit, de maşină nouă, un amestec de cauciucuri noi, plastic şi
piele.
Tsukuru se îndreptă spre biroul de recepţie şi vorbi cu
tînăra fată de acolo. Avea părul prins într-un coc elegant,
care-i scotea în evidenţă gîtul zvelt. Pe birou, într-o vază, erau
cîteva dalii cu flori mari, roz şi albe.
— Aş vrea să vorbesc cu domnul Omi, spuse el.
Fata îi oferi un zîmbet graţios şi blînd, care se potrivea de
minune încăperii luminoase şi curate. Avea dinţi frumoşi, iar
pe buze îşi dăduse cu un ruj de culoare naturală.
— Am înţeles, cu domnul Omi. Mă scuzaţi, puteţi să-mi
spuneţi cum vă numiţi?
— Tazaki, spuse Tsukuru.
— Domnul Tasaki. Aveţi programată o întîlnire astăzi?
Nu îndrăzni să menţioneze greşeala pe care o făcuse cînd
îi repetase numele. Poate că era chiar mai bine aşa.
— Nu, nu am.
— Am înţeles. Puteţi aştepta puţin, vă rog?
Formă un număr de pe lista de apeluri rapide a telefonului
şi aşteptă cam cinci secunde. Apoi spuse:
— Domnule Omi, vă caută un domn Tasaki. Da, aşa e.
Domnul Tasaki.
Nu se auzea ce spunea celălalt în receptor, dar fata încu­
viinţă în cîteva rînduri. Apoi, la sfîrşit adăugă:
— Desigur.
Lăsă receptorul şi se uită la Tsukuru.
— Domnule Tasaki, domnul Omi este ocupat în acest
moment şi nu poate veni. îmi pare foarte rău, dar credeţi că
l-aţi putea aştepta aici o vreme? în aproximativ zece minute
o să vină şi dînsul.
Vorbea curgător şi se simţea că are experienţă. Folosea
fără cusur un limbaj politicos şi lăsa impresia că îi pare cu
adevărat rău că îl pune să aştepte. Se vedea că e bine educată.
Sau poate că aşa era de fapt ea din fire.
— în regulă. Oricum nu mă grăbesc, spuse Tsukuru.
îl conduse spre o canapea scumpă, de piele. Alături era un
vas cu o plantă foioasă imensă şi se auzea o melodie de
Antonio Carlos Jobim. Pe măsuţa lunguiaţă de sticlă stăteau
răsfirate cataloagele luxoase cu maşini.
— Vă servesc cu o cafea, un ceai negru sau verde?
— A, o cafea vă rog, răspunse Tsukuru.
Răsfoi catalogul cu ultimele modele de berline Lexus şi
primi cafeaua. Pe ceaşca crem era emblema Lexus. Tsukuru
îi mulţumi fetei şi bău din ea. Bună. Aroma era proaspătă,
iar temperatura numai bine potrivită.
Fusese o alegere înţeleaptă să se îmbrace în costum şi să-şi
pună pantofi de piele. N-avea idee ce haine poartă lumea care
vine să-şi cumpere Lexus-uri, dar probabil că n-ar fi fost luat
în serios dacă apărea în adidaşi, blugi şi un tricou polo. Se
gîndise înainte de a ieşi din casă, se schimbase în costum şi-şi
pusese cravată.
După vreun sfert de oră văzuse toate tipurile de maşini
pe care le vindea Lexus. Constată că autoturismele lor nu
aveau nume precum Corolla sau Crown, ci numai numere.
La fel ca la BMW şi Mercedes. Sau ca simfoniile lui Brahms.
La un moment dat, un bărbat înalt şi lat în umeri traversă
showroom-ul şi se îndreptă spre el. în ciuda staturii masive,
era agil în mişcări. Făcea paşi mari care sugerau celor din
jur că e un om destul de grăbit. Nu puteai să-l confunzi, era
Albastru. Şi de la distanţă îţi lăsa aceeaşi impresie ca pe
vremuri. Doar la trup era şi mai mare. Aşa cum mai con­
struieşti un corp de case cînd ţi se măreşte familia. Tsukuru
puse catalogul la loc pe masă şi se ridică în picioare să-l
întîmpine.
— îmi cer scuze că v-am lăsat să aşteptaţi. Sînt Omi.
Albastru se oprise în dreptul lui Tsukuru, cu privirea uşor
plecată. Era îmbrăcat într-un costum fără nici o cută, cu un
model delicat, de albastru cu gri. Era făcut sigur la comandă,
ca să fie suficient de mare să-i cuprindă trupul masiv. Purta
o cămaşă gri deschis şi o cravată în aceeaşi culoare, dar o
nuanţă mai închisă. Era impecabil. Nu ţi l-ai fi putut imagina
aşa dacă-1 cunoscuseşi în liceu. Doar părul îl avea tuns scurt,
ca înainte. Tunsoare de jucător de rugbi. Şi era în continuare
foarte bronzat.
Cînd îl văzu pe Tsukuru, expresia i se schimbă doar o idee.
în ochi îi pluti o uşoară umbră de confuzie. Părea că citeşte
pe chipul lui ceva cunoscut, dar nu-şi amintea precis ce anume.
Zîmbi şi, înghiţindu-şi cuvintele, aşteptă ca Tsukuru să deschidă
primul gura.
— Nu ne-am văzut de mult, zise Tsukuru.
Auzindu-1, umbra de dubiu care-i plutea pe faţă se limpezi
deodată. Glasul lui Tsukuru rămăsese neschimbat.
— Tsukuru? spuse el, mijindu-şi ochii.
Acesta încuviinţă.
— Scuză-mă că am dat buzna peste tine în timpul servi-
ciului. Dar mi s-a părut cel mai bine aşa.
Albastru trase adînc aer în piept şi expiră lent. II privi pe
Tsukuru de parcă îl inspecta din cap pînă în picioare. Apoi
îşi ridică din nou ochii spre el.
— Te-ai schimbat mult, spuse el admirativ. Dacă aş fi
trecut pe lîngă tine pe stradă nu cred că te recunoşteam.
— Tu, în schimb, eşti la fel.
Gura mare a lui Albastru se strîmbă într-o parte.
— Nu, m-am îngrăşat, am făcut burtă. Nu mai sînt în stare
să alerg repede. Asta pentru că în ultima vreme tot ce fac este
să joc golf o dată pe lună.
Urmă o tăcere scurtă.
— Ei, nu cred că ai venit să-ţi cumperi maşină, nu? se
asigură Albastru.
— N-am venit pentru maşină. îm i pare rău. Dacă poţi, aş
avea ceva de vorbit cu tine. Nu e nevoie să ne lungim foarte
mult.
Albastru se încruntă puţin. Nu ştia ce să facă. De pe
vremuri era aşa, i se citea pe faţă ce gîndea.
— Azi am multe lucruri planificate. Trebuie să şi ies, iar
pe după-amiază am o şedinţă.
— Spune tu cînd îţi convine şi facem aşa. De-aia am venit
în Nagoya.
Albastru parcurse mental programul zilei. Apoi se uită la
ceasul de pe perete. Era unsprezece şi jumătate. în timp ce-şi
freca vîrful nasului cu degetele, se hotărî şi spuse:
— Am înţeles. La douăsprezece am pauză. Putem să vorbim
cam jumătate de oră. Cum ieşi de aici, o iei în stînga, mai
mergi puţin şi dai de un Starbucks. Aşteaptă-mă acolo.
*

La douăsprezece fără cinci, Albastru îşi făcu apariţia în


cafenea.
— E gălăgie aici, hai să ne luăm de băut şi să mergem
într-un loc mai liniştit, spuse el.
îşi comandă un cappuccino şi o brioşă, iar Tsukuru îşi luă
o sticlă de apă minerală. Apoi merseră pe jos pînă la un
părculeţ din apropiere. Găsiră o bancă liberă şi se aşezară.
Un strat subţire de nori ascundea în întregime albastrul
cerului; stătea să plouă. Nu bătea nici vîntul. Sălciile cu
frunze verzi, bogate, aproape atingeau pămîntul şi stăteau
complet încremenite, parcă adîncite pe gînduri. Cînd şi cînd,
o pasăre se aşeza nesigură pe o ramură, dar îşi lua zborul de
îndată. Creanga se clătina puţin, ca un suflet tulburat, apoi
se liniştea din nou.
— Să ştii că s-ar putea să-mi sune telefonul cît stăm de
vorbă. îmi pare rău, dar sînt chestiuni de serviciu, spuse
Albastru.
— Nu-i nimic. îm i dau seama că eşti ocupat.
— Mobilul e un lucru atît de util încît te încurcă, spuse
Albastru. Ia zi, tu eşti însurat?
— Nu. încă singur.
— Eu m-am căsătorit acum şase ani şi am şi un copil. Un
băieţel de trei ani. Şi încă unul e în burtică la maică-sa, creşte
pe zi ce trece. O să se nască în septembrie. O fetiţă, aşa ni
s-a zis.
Tsukuru încuviinţă.
— Viaţa îşi urmează cursul cu succes.
— Cu succes sau fără, nu ştiu, dar cel puţin merge statornic
înainte. Cu alte cuvinte, nu te mai poţi întoarce, spuse Albas­
tru rîzînd. Ţie cum îţi merge?
— Nu pot să mă plîng, spuse Tsukuru şi scoase o carte de
vizită din buzunar, pe care i-o înmînă lui Albastru.
Acesta o luă şi citi cu voce tare:
— Compania de căi ferate X, departamentul de amenajări,
secţia de construcţii.
— în principiu, facem gări şi ne ocupăm de mentenanţa
lor, spuse Tsukuru.
— Ţie ţi-au plăcut întotdeauna gările, spuse Albastru cu
admiraţie, apoi sorbi o gură de cappuccino. Pînă la urmă ai
ajuns să faci ce ţi-ai dorit.
— Sînt doar un angajat şi asta înseamnă că nu pot să fac
numai ce-mi place. Sînt o groază de alte lucruri plicticoase.
— Aşa e peste tot, mă. Atîta vreme cît eşti în slujba cuiva,
sînt multe chestii nasoale de făcut, spuse Albastru.
Ca şi cînd şi-ar fi amintit cîteva exemple de asemenea
lucruri, clătină încet din cap de cîteva ori.
— Se vinde Lexus-ul?
— Nu-i rău, mai ales că aici e Nagoya, locul unde s-a
născut Toyota. Toyotele se vînd singure aici. Numai că noi nu
rivalizăm cu Nissan sau Honda. Ţelul nostru e să-i transfor­
măm în proprietari de Lexus pe cei care pînă acum au avut
maşini de lux străine, Mercedesuri sau BMW-uri. De aia au
pornit Toyota marca asta emblemă. Probabil că o să dureze
ceva, dar sigur reuşim.
— Nu trebuie cu nici un chip să pierdem!
Albastru îl privi o clipă nedumerit, dar imediat zîmbi larg.
— Vorbeşti de meciurile de rugbi? Ce chestii mai ţii şi tu
minte!
— Te pricepeai să-i încurajezi.
— Mda, dar pierdeam cam des meciurile. Vorbind serios,
afacerea merge voiniceşte. Sigur că economia în lume nu e
într-o situaţie grozavă, dar chiar şi aşa, bogaţii au destui bani.
Curios de mulţi.
Tsukuru încuviinţă în tăcere.
— Şi eu tot un Lexus am, continuă Albastru. E o maşină
splendidă. Nu face gălăgie şi nu se strică. Am fost cu ea pe
pista de testări şi am accelerat-o la două sute la oră, iar volanul
nu tremura deloc. Şi frînele sînt zdravene. E ca lumea. Asta e
foarte bine, să recomand altora să cumpere ceva ce-mi place şi
mie. Oricît ţi-ar merge gura de bine, dacă tu nu eşti mulţumit
de produs nu poţi să-l vinzi şi altora.
Tsukuru era de acord.
— Ţi se pare că vorbesc ca un vînzător de maşini? îl întrebă
Albastru, uitîndu-se spre el.
— Nu, răspunse Tsukuru.
înţelegea că Albastru îşi expunea sincer părerile. Dar, în
afară de asta, era cert că în liceu nu vorbea aşa.
— Tu conduci? îl întrebă Albastru.
— Ştiu să conduc, dar n-am maşină. Locuind în Tokyd, mă
descurc cu trenul, autobuzul şi taxiul, iar pentru drumuri
scurte, iau bicicleta. Dacă am într-adevăr nevoie de o maşină,
închiriez una. Acolo nu e ca-n Nagoya.
—■Da, bă, e mai simplu aşa şi te costă şi mai puţin, spuse
Albastru, apoi scăpă un mic oftat. E bine fără maşină. Şi, cum
e viaţa în Tokyo, îţi place?
— Am serviciu şi stau acolo de ceva vreme, m-am obişnuit
cu locul. în altă parte n-am unde să mă duc. Asta-i tot, nu
pot să spun că-mi place neapărat.
Apoi cei doi rămaseră tăcuţi. O femeie între două vîrste,
cu doi cîini border collie, trecu prin dreptul lor. Cîţiva aler­
gători se îndreptau spre castel.
— Ziceai că vrei să vorbim, spuse Albastru de parcă se
adresa cuiva aflat la mare depărtare.
— Cînd eram în anul doi de facultate, în vacanţa de vară,
m-am întors în Nagoya şi am vorbit cu tine la telefon, începu
Tsukuru. Mi-ai spus atunci că nu mai vrei să ne vedem şi să
nu te mai sun. Şi că tuspatru sînteţi de acord cu asta. Mai ţii
minte?
— Bineînţeles că ţin minte.
— Vreau să ştiu ce motiv aţi avut, spuse Tsukuru.
— Acum, după atîta vreme? întrebă Albastru surprins.
— Da, după atîta vreme. Atunci nu puteam să vă întreb.
Eram foarte şocat de chestia asta neaşteptată, şi în acelaşi
timp mi-era şi teamă să aflu care a fost motivul pentru care
m-aţi exclus atît de categoric. Mă gîndeam că poate dacă aflu
motivul n-o să-mi mai pot reveni. Aşa că am încercat să dau
totul uitării, fără să aflu ce s-a întîmplat. Mă gîndeam că
poate odată cu trecerea timpului o să se vindece rana din
mine.
Albastru rupse o bucată din brioşă şi o băgă în gură.
O mestecă alene şi o înghiţi cu o gură de cappuccino.
— De atunci au trecut şaisprezece ani, continuă Tsukuru.
însă rana din mine e tot acolo. Şi se pare că încă sîngerează.
S-a întîmplat ceva de curînd de-am înţeles lucrul ăsta. Ceva
ce pentru mine are o importanţă mare. De-aia am venit în
Nagoya să vorbim. Deşi poate te-am şocat apărînd pe neaş­
teptate.
Albastru privi cîteva momente crengile grele şi lăsate ale
sălciilor.
— Nu ai nici o idee care a fost motivul nostru? spuse în
cele din urmă.
— M-am tot gîndit în aceşti şaisprezece ani. Dar nu, n-am
nici cea mai vagă idee.
Albastru îşi miji ochii confuz şi se frecă pe vîrful nasului
cu degetul. Avea apucătura asta cînd se gîndea intens la ceva.
— Cînd ţi-am spus atunci ai răspuns „am înţeles" şi ai
închis telefonul. Nu te-ai împotrivit, n-ai încercat să întrebi
mai multe. Din reacţia ta, am bănuit că ştii cam despre ce
era vorba.
— Cînd primeşti o lovitură atît de puternică, rămîi fără
cuvinte, spuse Tsukuru.
Fără să răspundă nimic, Albastru rupse o bucăţică din
brioşă şi o aruncă porumbeilor, care se adunară într-o clipită.
Părea să fie un lucru pe care-1 face de obicei. Probabil că venea
adesea singur în parc, în timpul pauzelor de prînz, şi dădea
de mîncare păsărilor.
— Şi care a fost totuşi motivul vostru? întrebă Tsukuru.
— Tu chiar nu ştii nimic?
— Chiar nu ştiu.
în momentul acela se auzi melodia veselă de apel a tele­
fonului. Albastru îşi scoase mobilul din buzunar şi, după ce
verifică numele pe ecran, apăsă impasibil o tastă şi băgă
aparatul la loc în buzunar. Melodia de apel era un cîntec pe
care parcă Tsukuru îl mai auzise. Un cîntec pop vechi, pro­
babil ceva ce fusese la modă înainte de a se fi născut el. II
auzise de multe ori, dar nu-şi amintea cum se cheamă.
— Dacă ai treabă, poţi să răspunzi, nu mă deranjează,
spuse Tsukuru.
Albastru clătină din cap.
— Nu, e în regulă. Nu era nimic aşa de important. Mă
ocup mai tîrziu.
Tsukuru luă o gură de apă minerală din sticlă să-şi ume­
zească gîtul.
— De ce m-aţi exclus atunci din grup?
Albastru cugetă cîteva momente înainte de a deschide
gura.
— Dacă tu spui că nu ai nici cea mai vagă idee, cum să
zic, asta înseamnă că nu ai avut relaţii sexuale cu Dalba?
Tsukuru rămase cu gura căscată.
— Relaţii sexuale? Nici vorbă!
— Dalba a spus că ai violat-o, continuă Albastru cu difi­
cultate. Că ai făcut sex cu ea împotriva voinţei ei.
Tsukuru încercă să spună ceva, dar cuvintele nu voiau să
vină. Abia ce băuse apă, dar avea gîtul dureros de uscat.
— Mie nu mi-a venit să cred că ai putea face aşa ceva,
spuse Albastru. Şi ceilalţi doi cred că au simţit în acelaşi fel,
şi Neagra, şi Roşu. Oricum ai da-o, tu nu eşti genul de om
care să forţeze pe alţii să facă ce nu vor. Cu atît mai mult
prin violenţă. Asta ştiam. Numai că Dalba era foarte serioasă
şi o ţinea pe a ei. A spus că tu eşti un om cu două feţe, că
cine-ţi cunoaşte latura bună nici nu şi-ar putea închipui cum
e cealaltă. Noi n-am avut ce să mai spunem la chestia asta.
Tsukuru îşi muşcă buzele.
— V-a spus cum a fost violată?
— Da, ne-a povestit. Ba chiar cu detalii foarte realiste. Eu
aş fi vrut să n-aud lucrurile alea. Adevărul este că mi-a fost
foarte neplăcut să ascult asemenea poveste. Neplăcut şi trist.
Sau mai degrabă, m-a durut. în orice caz, Dalba era întoarsă
pe dos. Tremura toată şi era atît de schimonosită de furie
încît n-o mai recunoşteai. Din spusele ei, se dusese la Tokyo
la un concert al unui pianist străin celebru şi a venit să
doarmă la tine, în apartamentul tău din Jiyugaoka. Părinţilor
le-a spus că stă la hotel, dar a păstrat banii de cazare. Nu
era îngrijorată să petreacă noaptea singură cu un bărbat,
fiindcă era vorba de tine, numai că peste noapte ai violat-o.
Ea s-a opus, dar era amorţită. Seara, înainte de culcare, băuse
ceva şi probabil că îi pusesei un drog în pahar. Asta zicea.
Tsukuru clătină din cap.
— N-a venit niciodată să doarmă la mine cînd a fost in
Tokyo.
Albastru strînse din umerii lui largi. Se uită într-o parte,
cu o expresie pe chip de parcă înghiţise ceva amar.
— Nu am avut decît să cred ce spunea Dalba. Zicea că i-ai
luat cu forţa virginitatea şi că a durut-o rău şi a sîngerat.
N-am avut nici un motiv să credem că ar fi născocit o poveste
atît de vie tocmai ea, care era atît de timidă.
— Bun, asta ca asta, dar pe mine de ce nu m-aţi întrebat
nimic? zise Tsukuru privindu-i profilul lui Albastru. Măcar
să-mi daţi ocazia să vă lămuresc. M-aţi judecat în absenţă!
Albastru oftă.
— Aşa e, ai dreptate, dacă mă gîndesc acum. Ar fi trebuit
să ne calmăm şi să ascultăm ce ai de zis. Numai că atunci
n-am putut să facem asta. Nu era momentul. Dalba era teribil
de agitată şi supărată. Nu ştiam ce poate să se întîmple dacă
rămînea în starea aia. Aşa că mai întîi a trebuit să o alinăm
pe ea şi să o potolim. Nu e vorba că am crezut sută la sută ce
spunea ea. Sincer să fiu, nu pot să zic că nu mi se părea nimic
ciudat în toată povestea asta. Numai că nu puteam să cred
că e cu totul o închipuire. Era atît de neechivoc ce spunea ea,
încît trebuie să fi fost acolo un sîmbure de adevăr. Aşa mă
gîndeam.
— Aşa că pînă una alta, m-aţi dat deoparte.
— Tsukuru, gîndeşte-te că şi noi eram şocaţi şi confuzi. Şi
noi eram răniţi. Nu ştiam ce să credem. în chestia asta,
Neagra a fost prima care a luat partea Dalbei şi a cerut să
tăiem legăturile cu tine, aşa cum voia Dalba. Nu vreau să mă
scuz, dar eu şi Roşu am fost împinşi cu forţa să ne supunem.
Tsukuru oftă.
— Nu ştiu dacă mă crezi sau nu, dar bineînţeles că n-am
violat-o pe Dalba şi nici nu am avut vreun fel de relaţii
sexuale cu ea. Şi nimic care să se apropie de aşa ceva, din
cîte îmi amintesc.
Albastru încuviinţă, dar nu spuse nimic. Fie că-1 credea,
fie că nu, trecuse deja prea mult timp de atunci. Şi pentru
ceilalţi trei, şi pentru Tsukuru.
Telefonul lui A lbastru sună din nou. Acesta verifică
numele pe ecran şi spuse, întorcîndu-se spre Tsukuru:
— Scuză-mă, te superi dacă mă îndepărtez puţin?
— Nici pomeneală, spuse Tsukuru.
Albastru se ridică de pe bancă, cu telefonul în mînă şi se
duse cîţiva paşi mai departe să vorbească. După atitudinea
pe care o avea, părea să poarte o negociere cu un client.
Dintr-odată, Tsukuru îşi aminti numele melodiei de apel
a lui Albastru. Era „Viva Las Vegasa, a lui Elvis. Un cîntec
deloc potrivit pentru un vînzător iscusit de maşini Lexus. Mai
multe lucruri începuseră să-şi piardă conturul real.
Albastru se întoarse în curînd şi se aşeză din nou pe bancă.
— Scuze, spuse el. Am terminat.
Tsukuru se uită la ceas. Cele treizeci de minute promise
se apropiau de sfîrşit.
— Dar oare de ce a născocit Dalba o asemenea poveste?
întrebă Tsukuru. Şi de ce a trebuit să fiu eu personajul negativ?
— Hmm, nu ştiu asta, răspunse Albastru şi clătină din
cap fără vlagă. Pentru tine e rău, dar eu nici atunci, şi nici
acum n-am înţeles o iotă din toată povestea asta.
Nu ştia ce e adevărat, ce să creadă, şi asta îl deruta. Iar
Albastru nu era obişnuit să fie derutat. Valoarea lui adevă­
rată ieşea cel mai bine la iveală cînd juca pe un teren bine
delimitat, cu reguli precise şi cu coechipieri clar stabiliţi.
— Neagra poate ştie mai multe detalii, zise Albastru. Eu
aşa am avut impresia pe vremea aia, că nu ne-a spus anumite
informaţii. Ştii cum e, fetele între ele pot să vorbească mai
deschis una cu alta.
— Neagra trăieşte acum în Finlanda, spuse Tsukuru.
—■Ştiu. îm i mai trimite cîte o vedere uneori, răspunse
Albastru.
Tăcură amîndoi. Trei fete de liceu în uniforme traversară
parcul. Fustele scurte le fluturau voios, iar ele rîdeau zgo­
motos. Trecură prin dreptul băncii pe care şedeau cei doi.
Păreau încă nişte copii. Şosete albe şi pantofi negri. Expresii
copilăreşti pe chipuri. Era foarte straniu că pînă de curînd şi
ei avuseseră aceeaşi vîrstă.
— Bă, Tsukuru, tu te-ai schimbat mult, zise Albastru.
— Nu ne-am văzut de şaisprezece ani, e normal să mă
schimb.
— Nu, nu de vîrstă e vorba. La început nici nu m-am prins
că eşti tu. Sigur că dacă mă uit bine la tine te recunosc, dar,
cum să-ţi zic, eşti mai slab şi mai masculin. Ai obrajii supţi
şi ochii adînci şi pătrunzători. Pe vremuri erai mai rotofei şi
arătai mai gingaş.
Tsukuru nu putea să-i destăinuie că schimbarea era pri­
cinuită de faptul că aproape jumătate de an se gîndise profund
la moarte, la propria dispariţie, şi că asta îi remodelase min­
tea şi trupul. Dacă le-ar fi dezvăluit acum, asemenea trăiri
intense nu s-ar fi transmis decît pe jumătate. Decît aşa, mai
bine să nu spună nimic. Tsukuru tăcu, aşteptînd ca celălalt
să continue să vorbească.
— în gaşca noastră tu îndeplineai mereu rolul de băiat
plăcut şi chipeş. Erai îngrijit şi aranjat, atent la cum te
îmbraci, întotdeauna politicos. Salutai respectuos şi nu spu­
neai tîmpenii. Nu fumai şi nu beai aproape deloc. Nu întîrziai.
Ştii, mamele noastre erau toate încîntate de tine.
— Mamele? făcu Tsukuru uimit.
Nu-şi amintea aproape nimic despre mamele lor.
— Numai că eu nici nu sînt şi nici nu am fost chipeş. Am
un aspect plicticos, fără individualitate.
Albastru ridică uşor din umeri.
— Cel puţin dintre noi, erai cel mai arătos. Faţa mea poate
că are individualitate, dar arăt ca o gorilă, iar Roşu, oricum
l-ai privi, zici că e un geniu ochelarist dintr-un desen. Ce
vreau eu să zic e că în gaşca noastră fiecare îşi acceptase un
anumit rol. Sigur, atîta cît a durat.
— Un rol pe care-1 îndeplineam conştient?
— Nu, nu cred că le conştientizam. Numai că fiecare sim­
ţea cumva chestia asta, ce poziţie are în grup, spuse Albastru.
Eu eram sportivul lipsit de griji, Roşu era intelectualul cu
gîndire clară, Dalba, fata cea dulce, iar Neagra, comedianta
cu mintea ascuţită. Tu, tu erai băiatul chipeş şi bine crescut.
Tsukuru se gîndi la cele auzite.
— Eu dintotdeauna am avut impresia despre mine că sînt
un individ gol, lipsit de culoare şi de personalitate. Poate că
de fapt ăsta era rolul meu în gaşcă. Să fiu cel gol.
Pe faţa lui Albastru se zugrăvi nedumerirea.
— Nu prea înţeleg. Ce fel de rol e ăsta, să fii gol?
— Un receptacul gol. Un fundal alb. Fără hibe, dar şi fără
nimic excepţional. Poate că o astfel de existenţă era necesară
în grupul nostru.
Albastru clătină din cap.
— Nu, tu nu eşti gol. Nimeni nu gîndeşte aşa despre tine.
Cum să-ţi zic, tu ne ajutai să ne relaxăm.
— Vă ajutam să vă relaxaţi? îi repetă Tsukuru cuvintele.
Ca muzica de fundal dintr-un lift?
— Nu, nu aşa. Mi-e greu să-ţi explic, dar ajungea ca tu să
fii acolo ca să putem fi noi înşine. Nu vorbeai tu prea mult,
dar aveai picioarele pe pămînt şi dădeai grupului nostru
linişte şi stabilitate. Ca ancora unui vapor. Odată ce tu ai
plecat, ne-am dat şi mai bine seama de asta. Aveam clar
nevoie de existenţa ta acolo. Nu ştiu dacă din cauza asta, dar
după ce n-ai mai fost cu noi, gaşca s-a destrămat rapid.
Tsukuru rămase tăcut, nereuşind să-şi găsească cuvintele.
— Ştii, într-un anumit sens, noi eram o combinaţie per­
fectă. Ca cele cinci degete de la o mînă, spuse Albastru ridi-
cîndu-şi palma dreaptă şi răsfirîndu-şi degetele groase. Şi
acum gîndesc la fel. Ne suplineam reciproc lipsurile fiecăruia
în chip firesc. Ofeream ce aveam mai bun şi împărţeam fără
regrete cu ceilalţi. O chestie ca asta probabil că nu mai întîl-
nim a doua oară în viaţă. Am senzaţia că ai parte de aşa ceva
doar o dată. Eu am propria familie acum şi, bineînţeles, îi
iubesc. Numai că, foarte sincer, nici faţă de ei nu am aceleaşi
sentimente naturale şi curate cum aveam faţă de voi.
Tsukuru încă tăcea. Albastru mototoli punga de hîrtie
goală într-un ghemotoc şi se jucă cu el în palme.
— Ştii, Tsukuru, te cred, spuse el. Te cred că nu i-ai făcut
nimic Dalbei. Dacă stai să te gîndeşti, e evident. N-aveai cum
să faci aşa ceva.
în timp ce Tsukuru se întreba ce ar putea să-i răspundă,
mobilul lui Albastru îi sună din nou din buzunar. „Viva Las
Vegas". Albastru se uită la ecran şi îl băgă la loc în buzunar.
— îmi pare rău, dar cam trebuie să mă întorc la serviciu,
trebuie să mai şi vînd maşini. Dacă vrei, hai cu mine pînă la
showroom.
O vreme merseră tăcuţi alături.
Tsukuru fu cel care rupse liniştea.
— Auzi, de ce ţi-ai pus „Viva Las Vegasa la telefon?
Albastru rîse.
— Ai văzut filmul?
— Cred că l-am văzut odată, noaptea tîrziu, la televizor,
dar nu de la cap la coadă.
— Te-a cam plictisit?
Tsukuru afişă un zîmbet neutru.
— Acum trei ani, mulţumită rezultatelor mele în vînzări,
am fost invitat în Las Vegas, la conferinţa dealerilor de Lexus
din America. Mă rog, i-au zis conferinţă, dar de fapt a fost un
fel de excursie bonus. După ce se terminau întîlnirile pe la
prînz, o ţineam pe jocuri de noroc şi băutură. în oraşul ăla,
„Viva Las Vegas* era cîntecul tematic, se auzea peste tot. La
un moment dat am cîştigat la ruletă o sumă mare şi s-a
auzit tot cîntecul ăsta. De atunci a devenit pentru mine un
porte-bonheur.
— Am înţeles.
— Şi în plus, cîntecul ăsta mă ajută în mod neaşteptat în
meserie. Dacă-mi sună telefonul în timp ce discut cu vreun
client mai în vîrstă, îi miră foarte tare. E surprins că îmi place
o melodie aşa veche, deşi sînt tînăr. Iar ca rezultat, discuţia
se animează. Normal, ăsta nu e cîntecul definitoriu al lui
Elvis. Sînt altele şi mai cunoscute. Dar ăsta are ceva aparte,
care destinde inimile. Face deodată lumea să zîmbească. Nu
ştiu de ce, dar în orice caz aşa e. Tu ai fost vreodată în Las
Vegas?
— Nu, răspunse Tsukuru. N-am fost niciodată în străină­
tate. Dar în curînd cred că o să mă duc în Finlanda.
Albastru îl privi uimit. Se uită drept la el, fără să-şi înce­
tinească paşii.
— Aa, foarte bine. Dacă poţi, du-te. Cu Neagra nu m-am
mai văzut de la nunta ei. Acum pot să-ţi spun, mie-mi plăcea
de ea, zise Albastru aţintindu-şi privirea înainte. Numai că
acum am un copil, încă unul pe drum şi un serviciu care mă
ţine ocupat. Am şi rată la casă. în fiecare zi trebuie să ies să
plimb cîinele. N-am cum să ajung în Finlanda. Dacă te vezi
cu ea, să-i transmiţi cele bune din partea mea.
— îi transmit, spuse Tsukuru. Numai că înainte de asta
vreau să mă duc să vorbesc cu Roşu.
— Aa, făcu Albastru şi pe chip i se zugrăvi o expresie
ambiguă. Eu nu mă mai întîlnesc cu el.
Muşchii de pe faţa lui se contorsionară într-o grimasă
neobişnuită.
— De ce?
— Ştii cu ce se ocupă acum?
— în mare, da.
— Dar poate că mai bine să nu vorbim acum despre asta.
Nu vreau să-ţi creez idei preconcepute înainte de a te întîlni
cu el. Tot ce pot să-ţi spun este că mie nu-mi place deloc ce
face el. Şi din cauza asta nu prea ne mai vedem. E păcat, dar
asta e.
Tsukuru nu răspunse nimic. îşi grăbi mersul, ca să ţină
ritmul cu paşii largi ai lui Albastru.
— Nu vreau să spun că e el dubios, ca om, ci că e dubios
ceea ce face. E o diferenţă, spuse Albastru mai mult pentru
sine. Nu, nu e dubios, pur şi simplu nu mă pot obişnui cu felul
ăla de gîndire. în orice caz, tipul e acum celebru în oraş. Ca
antreprenor capabil, apare pe la televizor, în ziare, în reviste,
îi vezi faţa peste tot. O revistă pentru femei l-a nominalizat
drept burlacul cel mai de succes de pînă în patruzeci de ani.
— Burlacul cel mai de succes de pînă în patruzeci de ani?
repetă Tsukuru.
— Cine s-ar fi aşteptat? spuse Albastru admirativ. Nu
mi-aş fi imaginat să-l văd vreodată apărînd în reviste pentru
femei.
— Am înţeles că Dalba a murit, dar nu ştiu din ce cauză,
schimbă Tsukuru subiectul.
Albastru se opri din mers în mijlocul străzii. Rămase acolo
nemişcat, ca o statuie. Trecătorii care veneau din spate aproape
că se izbiră de el. îl privi în ochi pe Tsukuru.
— Stai puţin, tu chiar nu ştii cum a murit Dalba?
— De unde să ştiu? Pînă săptămîna trecută nici măcar nu
aflasem că s-a prăpădit. Mie nu mi-a spus nimeni.
— Tu ziare nu citeşti?
— Mai arunc cîte o privire. Dar n-am văzut nici un articol
care să-mi atragă atenţia în sensul ăsta. Nu ştiu ce s-a întâm­
plat, dar probabil că n-a fost preluată ştirea şi de ziarele din
Tokyo.
— Şi nici familia ta n-a ştiut nimic?
Tsukuru clătină din cap.
Cu o privire şocată, Albastru pom i din nou cu paşi iuţi,
fără să zică nimic. Tsukuru îl urma. Albastru vorbi abia după
o bucată de timp:
— Dalba, după ce a absolvit facultatea, a rămas o vreme
la părinţi şi a dat meditaţii de pian, dar pînă la urmă s-a
mutat în Yokohama, unde locuia singură. La vreo doi ani după
asta, au descoperit-o strangulată în casă. A găsit-o maică-sa,
care se îngrijorase fiindcă nu reuşea să ia legătura cu ea şi
venise să vadă dacă e totul bine. Biata femeie nici acum nu
şi-a revenit din şoc. încă nu se ştie cine e autorul crimei.
Tsukuru îşi înghiţi un nod. Strangulată?
— Dalba a fost găsită moartă acum şase ani, pe doispre­
zece mai. în vremea aia nu ne mai vedeam aproape deloc.
De-aia nu prea am idee ce fel de viaţă ducea ea în Yokohama.
Nu ştiu nici măcar de ce se mutase acolo. Au găsit-o trei zile
mai tîrziu. Neştiută de nimeni, a zăcut trei zile moartă pe
duşumea, în bucătărie.
Albastru continuă să vorbească în timp ce mergea.
— Cînd am fost la înmormîntarea ei în Nagoya, am plîns
întruna. Simţeam că a murit o parte din mine, că s-a transfor­
mat în piatră. Ţi-am zis, grupul nostru se destrămase deja,
toţi eram acum adulţi, fiecare cu viaţa lui. într-un fel, n-ai
ce-i face. Nu mai eram liceenii inocenţi de pe vremuri. Dar
chiar şi aşa, tot a fost trist să văd cu propriii mei ochi cum
se veştejeşte şi dispare puţin cîte puţin un lucru care pe
vremuri avea atîta însemnătate. Am petrecut împreună
perioada aia atît de plină de viaţă, am crescut împreună.
Aerul pe care Tsukuru îl trăgea în piept îi ardea plămînii.
Cuvintele îl părăsiseră, iar limba parcă i se umflase şi îi bloca
gura.
Se auzi din nou „Viva Las Vegas“, dar Albastru ignoră sone­
ria şi continuă să meargă. Cîntecul acela nepotrivit răsună o
vreme vesel din buzunarul său.
Ajunşi în faţa showroom-ului, Albastru întinse o mînă
mare şi dădu noroc cu Tsukuru. Era o strîngere puternică.
— Mă bucur că ne-am văzut, spuse el privindu-1 în ochi.
Dădea mîna ferm şi îţi vorbea privindu-te direct în ochi.
La fel ca pe vremuri.
— îmi pare rău că te-am deranjat în timpul serviciului,
spuse Tsukuru în cele din urmă.
— N-are nimic. Mi-ar face plăcere să ne mai vedem cîndva,
să stăm mai pe îndelete de vorbă. Am impresia că sînt multe
lucruri de spus. Dacă mai vii prin Nagoya, să mă anunţi din
timp.
— Te anunţ. Probabil că o să ne mai întîlnim atunci, răs­
punse Tsukuru. Auzi, tu ţii minte un cîntec pe care-1 cînta
des Dalba la pian? Le mal du pays, al lui Liszt? O melodie
liniştită, de cinci, şase minute.
Albastru scutură din cap după cîteva momente de gîndire.
— Poate dacă-1 aud îmi aduc aminte, dar numele nu-mi
spune nimic. Nu prea mă pricep la muzică clasică. Dar ce-i
cu asta?
— Nimic, doar mi-am amintit, spuse Tsukuru. Şi mai am
oultimă întrebare pentru tine: ce înseamnă, dom’le, „Lexusa?
Albastru rîse.
— Mulţi întreabă asta. Nu înseamnă nimic, e un nume
închipuit. L-a inventat o agenţie de publicitate din New York,
la cererea firmei Toyota. Sună de calitate şi pare să aibă un
înţeles. E un cuvînt cu rezonanţă bună. Trăim într-o lume
ciudată, pe de o parte unii muncesc din greu să clădească
gări, iar pe de altă parte alţii iau o căruţă de bani ca să
inventeze cuvinte care sună bine.
— Asta se cheamă în general sofisticarea industriei. E ten­
dinţa vremurilor, spuse Tsukuru.
Albastru zîmbi larg.
— Iar noi să încercăm ţinem pasul cu ea.
Cei doi se despărţiră. Albastru intră în showroom în timp
ce-şi scotea mobilul din buzunar.
Probabil că nu se va mai întîlni cu el a doua oară, îşi spuse
Tsukuru în timp ce aştepta la intersecţie să se facă verde
semaforul. Jumătate de oră, după ce nu se mai văzuseră de
şaisprezece ani, era foarte puţin şi probabil că erau multe
lucruri pe care nu apucaseră să şi le spună. Dar, în acelaşi
timp, Tsukuru simţea că între ei nu rămăseseră lucruri atît
de importante de spus.

Se urcă într-un taxi şi se duse la bibliotecă să citească


ziarele de acum şase ani.
A doua zi, luni, la zece şi jumătate dimineaţa, Tsukuru se
duse la biroul lui Roşu. Firma se afla cam la cinci kilometri
depărtare de showroom-ul Lexus şi ocupa jumătate din etajul
nouă al unei clădiri moderne din sticlă, destinată birourilor.
Cealaltă jumătate a etajului aparţinea unei renumite firme
germane de medicamente. Tsukuru purta acelaşi costum de
ieri şi cravata albastră, primită în dar de la Sara.
La intrare vedeai o emblemă şic pe care scria BEYOND.
Birourile erau luminoase, spaţioase şi îngrijite. La recepţie,
pe un perete atîm a un tablou abstract în care predominau
culorile primare. Nu era clar ce reprezintă, dar nu era neapă­
rat abscons. Păşindu-le pragul, nu prea-ţi puteai închipui cu
ce fel de afacere se ocupau cei de acolo.
II întîmpină o fată de douăzeci şi un pic de ani, cu părul
frumos ondulat. Purta o rochie cu mîneci scurte, bleu deschis,
pe care o decorase cu o broşă cu perle. Genul de fată crescută
cu multă grijă, sănătos, într-o familie îndestulată şi opti­
mistă. Luă cartea de vizită pe care Tsukuru i-o întinse şi, cu
un zîmbet larg pe toată faţă, apăsă butonul pentru linia
internă a telefonului cu un gest delicat, de parcă apăsa pe
nasul moale al unui dulău.
In curînd se deschise o uşă în spate şi apăru o femeie cu
o constituţie robustă. Să tot fi avut vreo patruzeci şi cinci de
ani. Era îmbrăcată într-un costum închis la culoare care-i
cuprindea umerii cam laţi, iar în picioare purta pantofi negri,
cu tocuri groase. Un lucru de-a dreptul neobişnuit, dar pe
chipul ei chiar nu reuşeai să găseşti vreun cusur. Tunsă scurt,
cu obrajii zdraveni, arăta foarte pricepută. Era una din femeile
între două vîrste, cum întîlneşti uneori, care arată pricepute
indiferent de ce ar face. Dacă ar fi fost actriţă, ar fi primit fie
rolul de asistentă şefa, trecută prin ciur şi dîrmon, fie cel de
matroană a unui bordel de lux.
Inspectă cartea de vizită întinsă de Tsukuru şi pe chip îi
trecu o urmă de nedumerire. Ce treabă putea să aibă şeful
secţiei de construcţii, departamentul de amenajări al unei
companii de căi ferate din Tokyo, cu directorul executiv al
seminarului de business creativ din Nagoya? Şi fără să-şi fi
stabilit o întîlnire din timp! Numai că nu-1 chestionă deloc pe
Tsukuru despre motivul vizitei sale.
— Mă scuzaţi, puteţi aştepta puţin aici? îl întrebă cu un
zîmbet reţinut.
îi arătă un scaun şi apoi dispăru pe aceeaşi uşă pe care
venise. Scaunul era din crom şi piele albă, un model simplu,
cu design scandinav. Frumos, îngrijit şi cuminte, dar fără
căldură. Ca o noapte albă în care plouă mărunt. Tsukuru se
aşeză şi aşteptă. în acest răstimp, tînăra de la recepţie lucra
ceva la laptopul pe care îl avea pe birou. Cînd şi cînd, arunca
o privire către Tsukuru şi îi zîmbea încurajator.
La fel ca cea de la showroom-ul de maşini, era genul de
fată pe care le vezi adesea în Nagoya. îngrijit aranjate şi cu
trăsături regulate. Lasă o impresie plăcută. Părul şi-l ţin
frumos ondulat. Termină vreo universitate particulară scumpă,
specializîndu-se în literatură franceză şi, după absolvire, se
angajează ca secretare sau recepţionere la vreo firmă din
oraş. Lucrează acolo cîţiva ani şi, o dată pe an, se duc cu
prietenele în excursie şi la cumpărături la Paris. După o
vreme, cunosc un tînăr salariat cu viitor promiţător, sau au
parte de o căsnicie aranjată şi renunţă la serviciu. Apoi îşi
concentrează toată atenţia ca odraslele lor să intre la o şcoală
particulară de renume. Aşteptînd aşezat pe scaun, Tsukuru
se gîndea la viaţa acestor femei.
Cinci minute mai tîrziu, femeia se întoarse şi îl conduse
pe Tsukuru spre biroul lui Roşu. Zîmbetul de pe chipul ei
devenise o idee mai prietenos decât înainte. Se ghiceau în el
stima şi afecţiunea faţă de cineva pe care şeful a acceptat să-l
primească fără o întîlnire stabilită în prealabil. Pasămite nu
prea se întîmpla aşa ceva.
Femeia înainta pe culoar cu paşi mari, iar zgomotul pe
care îl făceau tocurile ei se auzea regulat şi tare, ca bocănelile
unui fierar cinstit, dis-de-dimineaţă. Trecură pe lîngă mai
multe uşi de sticlă groasă şi mată, dincolo de care nu se
auzeau nici zgomote, nici voci. Era altă lume faţă de biroul
lui Tsukuru, unde sunau telefoanele încontinuu, se trînteau
uşi şi mereu ţipa cineva în gura mare.
Judecînd după dimensiunile întregii firme, încăperea unde
lucra Roşu era neaşteptat de mică. Avea şi el tot un birou cu
design scandinav, o canapea mică şi un cabinet de lemn. Pe
masa de lucru era aşezată o veioză din oţel, care arăta ca un
obiect de artă modernă, şi laptopul Macintosh. Pe cabinet, un
sistem audio B&O, iar atîm ată de perete, încă o pictură
abstractă cu multe culori primare. Părea să fie opera aceluiaşi
artist ca cea de la recepţie. Fereastra era mare şi dădea spre
bulevard, dar nu pătrundea pînă la ei nici un zgomot. Razele
soarelui de început de vară cădeau pe covorul simplu, fără
model. Erau nişte raze de calitate, fără cusur.
încăperea era simplă şi echilibrată. Nu vedeai nimic în
plus, iar ce vedeai era de calitate, dar, spre deosebire de
opulenţa ostentativă de la showroom-ul de maşini, aici totul
era reţinut şi încerca să nu-ţi sară în ochi. Un anonimat luxos,
ăsta părea să fie conceptul de bază al amenajării biroului.

Roşu se ridică de la birou şi îl întâmpină pe Tsukuru. Se


schimbase destul de mult faţă de cum arăta în adolescenţă.
Rămăsese tot scund, pînă într-un metru şi şaizeci, dar părul
i se rărise vizibil. Dintotdeauna îl avusese subţire, dar acum
se împuţinase şi mai mult. Avea fruntea dezgolită şi i se vedea
clar forma capului. Parcă pentru a suplini părul pierdut, de
sub perciuni îi pleca o barbă care-i acoperea tot obrazul. Spre
deosebire de firele subţiri de pe cap, barba era neagră şj
contrastul îţi sărea în ochi. Purta ochelari cu rame metalice,
care i se potriveau pe faţa lui alungită ca un ou. Rămăsese
în continuare slab, fără un gram de grăsime în plus. Era
îmbrăcat într-o cămaşă albă cu dunguliţe fine, şi la gît purta
o cravată maro. Mînecile cămăşii erau suflecate pînă la coate.
Purta o pereche de pantaloni chino de culoarea oului de raţă,
iar în picioare, mocasini maro de piele moale. Fără şosete.
Sugera un stil de viaţă relaxat şi liber.
— îmi pare rău că dau buzna peste tine încă de dimineaţă,
se scuză mai întîi Tsukuru. Mă gîndeam că altfel poate n-o
să mă primeşti.
— Nici vorbă, răspunse Roşu şi întinse mîna să dea noroc
cu el.
Faţă de Albastru, palma lui era mică şi moale. Strîngerea
de mînă fusese uşoară. Dar simţeai în ea suflet. Nu era un
gest de complezenţă.
— Cum crezi că aş refuza să te primesc? Oricînd, cu bucurie!
— Nu eşti ocupat?
— Sigur că sînt, dar e firma mea. Deasupra mea nu e
nimeni. Pot să hotărăsc eu cît de flexibil vreau să fiu. Pot
să mă lungesc sau să mă grăbesc după bunul plac. Sigur,
pînă la urmă tot trebuie să echilibrez lucrurile, că nu sînt
Dumnezeu să pot schimba timpul. Dar măcar pe bucăţele,
pot să-l ajustez.
— Aş vrea să vorbim ceva personal, dacă se poate, spuse
Tsukuru. Dacă eşti prins acum, pot să vin cînd ţi-e mai con­
venabil.
— Nu-ţi face griji în privinţa timpului. Mai ales că ai bătut
drumul pînă aici. Hai să stăm de vorbă fără nici o grabă.
Tsukuru se aşeză pe canapeaua din piele neagră, cu două
locuri, iar Roşu în faţa lui, pe un scaun. îi despărţea o măsuţă
ovală, pe care era o scrumieră mare şi grea, din sticlă. Roşu
luă încă o dată cartea de vizită a lui Tsukuru şi o inspectă în
detaliu, cu ochii mijiţi.
— Deci aşa. Tsukuru Tazaki construieşte gări, după cum
şi-a dorit?
— Aş vrea să pot spune asta, numai că, din păcate, nu
prea sînt blagoslovit cu multe ocazii de a face gări noi, răs­
punse Tsukuru. Asta fiindcă în oraş nu prea se construiesc
linii noi de tren. Cu ce mă ocup în cea mai mare parte este
renovarea şi îmbunătăţirea gărilor deja existente. Design
universal, toalete multifuncţionale, balustrade de protecţie,
creşterea numărului de magazine din incintă, modificări pen­
tru folosirea liniilor în comun cu alte companii, sînt destul de
multe de făcut, pentru că rolul social al gărilor se schimbă.
— Dar, în orice caz, munca ta are de-a face cu gările.
— Asta aşa e.
— Te-ai căsătorit?
— încă sînt singur.
Roşu se aşeză picior peste picior şi culese o aţă de pe tivul
pantalonilor.
— Bă, eu am fost însurat o dată. La douăzeci şi şapte de
ani, dar după un an şi jum ătate am divorţat. De atunci sînt
burlac. E mai relaxat să fii singur. Nu-ţi consum i timpul
inutil. Asta e şi părerea ta?
în adolescenţă, tustrei băieţii îşi vorbeau cu „bă“ sau
„mă“. Numai că, şaisprezece ani mai tîrziu, Tsukuru nu se
mai simţea în largul lui cu astfel de apelative care denotă
intimitate. Roşu şi Albastru încă le foloseau, dar lui nu-i
venea să le rostească. Nu i se mai păreau fireşti astfel de
cuvinte familiare.
— Nu, nu e asta. Nu mă deranjează să mă însor. Timp am,
chiar destul. Numai că nu am dat de nimeni cu care să vreau
să o fac.
Se gîndi la Sara. Cine ştie, poate cu ea o să vrea. Dar încă
nu o cunoştea bine pe Sara, şi nici ea nu-1 cunoştea pe el. Mai
aveau nevoie de timp împreună.
— Se pare că-ţi merge bine afacerea, spuse Tsukuru şi
privi împrejur în biroul dichisit.
— Da, acum merge bine, răspunse Roşu, apoi tuşi. Ştii cu
ce ne ocupăm aici?
— în linii mari, ştiu. Asta dacă ce scrie pe pagina voastră
de internet e corect.
Roşu rise.
— Nu sînt minciuni. E ce ai citit. Numai că, bineînţeles,
cele mai importante părţi nu apar pe site. Pe alea nu le
găseşti decît aici, spuse Roşu şi îşi lovi tîmpla cu vîrful dege-
tului. Ca un maestru bucătar care nu trece în reţetă partea
esenţială.
— Deci obiectul afacerii e să educaţi şi să creşteţi angajaţi
talentaţi. Asta am înţeles că este ocupaţia voastră principală.
— întocmai. Educăm proaspeţii angajaţi şi îi reeducăm pe
cei cu state mai vechi. Ăsta e serviciul pe care îl oferim pentru
firme. Programul e făcut la comandă, în funcţie de nevoile
clientului. Operăm profesional şi eficient. Pentru firme, e o
economie de timp şi de efort.
— E un fel de extemalizare a educării angajaţilor, spuse
Tsukuru.
— Exact. Totul a pornit de la o idee de-a mea. Ştii, cum
vezi în benzile desenate cîte unul căruia i se aprinde un bec
deasupra capului. Aia e, bă! De fonduri pentru început am
făcut rost de la un cunoscut care are o firmă de finanţare şi
care a avut încredere în mine şi a investit capital. Norocul
meu că am avut un susţinător ca el!
— Dar ideea de unde ţi-a venit?
Roşu rîse.
— Nu e cine ştie ce. După ce am terminat faculta, m-am
angajat la o bancă mare, dar munca era plictisitoare. Toţi
şefii mei erau nişte incompetenţi care nu erau în stare să
vadă mai departe de vîrful nasului şi care aveau grijă doar
să-şi protejeze poziţia. Nu gîndeau deloc în perspectivă. Mi-am
zis că dacă toate băncile mari din Japonia sînt aşa, viitorul
ţării noastre e sumbru. Am tras de mine să lucrez acolo trei
ani, dar lucrurile nu se schimbau deloc în bine, ba chiar se
înrăutăţeau tot mai mult. M-am mutat la o companie de
finanţare. Şeful de acolo mă plăcea şi m-a chemat la ei. Aveam
acolo mai multă libertate decît la bancă, iar munca în sine
era interesantă. Numai că nici acolo n-am putut să cad de
acord cu părerile superiorilor mei, aşa că în doi ani mi-am
cerut scuze de la manager şi mi-am dat demisia.
Roşu scoase din buzunar un pachet de Marlboro roşu.
— Te superi dacă fumez?
Bineînţeles că nu. Roşu luă o ţigară şi şi-o aprinse de la o
brichetă mică, aurie. Cu ochii pe jum ătate închişi, trase fumul
în piept, apoi îl dădu afară.
— Ar trebui să mă las. Dar nu pot. Dacă mă las de fumat,
nu mai pot munci. Tu te-ai lăsat?
Tsukuru nu pusese în viaţa lui gura pe ţigară.
— După cum arătau lucrurile, se părea că nu sînt făcut
sâ lucrez pentru alţii, îşi continuă Roşu povestea. Cine-ar fi
zis? Nici eu nu mi-am dat seama de asta pînă nu am terminat
facultatea şi m-am angajat. Dar aşa stau lucrurile. Dacă
primesc ordine tîmpite de la nişte oameni buni de nimic, mi
seblochează mintea. Face clanţ şi gata! Genul ăsta de oameni
nu pot fi angajaţi. Aşa că m-am hotărît. Singura cale era
să-mi deschid eu propria mea afacere.
Roşu se întrerupse din vorbit şi privi fumul violet care se
înălţa dinspre mîna sa, părînd cufundat în amintiri înde­
părtate.
— Una din chestiile pe care le-am învăţat cît am fost
angajat a fost că marea majoritate a oam enilor nu se îm potri­
veşte deloc să primească ordine de la alţii. Mai degrabă se
bucură cînd li se comandă ceva. Bineînţeles că se plîng, dar
o fac mai mult de formă. E o obişnuinţă, să bombăne. îi
zăpăceşti de tot dacă le spui să gîndească cu propriile capete,
să îşi asume responsabilităţi şi să ia decizii. Aşa că m-am
gîndit că aş putea să fac din chestia asta propria mea afacere.
Simplu ca bună ziua. înţelegi?
Tsukuru nu spuse nimic. Nu i se ceruse cu adevărat
părerea.
— Am făcut o listă cu toate lucrurile pe care nu-mi plăcea
să le fac, sau să mi se facă. Folosind lista asta, am întocmit
un program eficient de dezvoltare a resurselor umane care
muncesc sistematic, primind ordine de sus. Mă rog, am întoc­
mit e un fel de a spune, am luat de ici, de colo diferite părţi.
Mi-a fost tare de folos experienţa pe care am cîştigat-o cînd
am făcut training ca proaspăt angajat. Am adăugat metode
de dezvoltare personală şi idei luate de la secte religioase.
Am studiat procedeele pe care businessurile de genul ăsta le
folosesc cu succes în State. Am citit o sumedenie de cărţi de
psihologie. Am folosit chiar şi manuale pentru proaspeţii
recruţi din SS şi din armata americană. Cam jumătate de an
după ce m-am lăsat de serviciu, am fost literalmente acaparat
de crearea programului. Dintotdeauna m-am priceput să mă
concentrez bine la un singur lucru.
— Şi-ţi merge şi capul.
Roşu zîmbi.
— Mulţumesc. Dar nu cred că pot spune asta despre mine.
Trase un fum şi scutură scrumul. Apoi îşi ridică privirile
şi se uită la Tsukuru.
— Scopul cultelor religioase şi al seminariilor de dezvol­
tare personală e, în general, să facă bani. Şi pentru asta te
spală pe creier fără menajamente. Noi nu facem aşa ceva.
Dacă ne-am ţine de chestii din astea dubioase, n-am fi accep­
taţi de firmele serioase. Şi nu merg nici tratamentele drastice,
impuse cu forţa; chiar dacă au efect grozav pe termen scurt,
nu poţi să continui multă vreme aşa. E foarte important să
le bagi în cap disciplina, dar programul în sine trebuie să fie
cît se poate de ştiinţific, de pragmatic şi de sofisticat. Trebuie
să nu depăşească zona de cunoştinţe acceptate în genere de
societate. în plus, e nevoie ca rezultatele să aibă o oarecare
continuitate. Nu încercăm să producem zombi aici. Noi creş­
tem o forţă de lucru care să muncească după aşteptările
angajatorilor, dar care în acelaşi timp crede că poate gîndi cu
propria minte.
— E o perspectivă destul de cinică asupra lumii, spuse
Tsukuru.
— Bănuiesc că se poate spune şi aşa.
— Mă gîndesc însă că nu toţi cei care trec prin trainingul
ăsta acceptă cuminţi disciplina.
— Bineînţeles că nu. Nu sînt tocmai puţini cei care nu se
împacă deloc cu programul nostru. Pe ăştia eu îi împart în
două categorii. Mai întîi, sînt cei antisociali. Cum s-ar spune
în engleză, outcast. Ăştia nu acceptă de la bun început să
adopte o poziţie constructivă. Sau nu sînt de acord să fie
incluşi în disciplina de grup. Cu genul ăsta de oameni îţi
pierzi vremea de pomană. Nu putem decît să-i rugăm să se
retragă. Cealaltă categorie sînt cei care chiar gîndesc singuri.
Pe ăştia e bine să-i laşi aşa cum sînt, mai bine să nu te bagi
peste ei. în orice sistem e nevoie de asemenea elite. Dacă
lucrurile merg cum trebuie, ăştia o să ocupe în viitor poziţii
de conducere. Numai că între cele două categorii se află şi
nivelul celor care se comportă cum li s-a ordonat, iar ăştia
ocupă cea mai mare parte din populaţie. Eu estimez că sînt
cam optzeci şi cinci la sută. Pe scurt, ăştia optzeci şi cinci la
sută formează obiectul afacerii noastre.
— Iar afacerea merge după cum ai plănuit.
Roşu încuviinţă.
— Da, în momentul de faţă ne dezvoltăm conform planului.
La început eram doar doi, trei oameni, dar acum uite ce
birouri ne-am aranjat. N um ele nostru a ajuns destul de
cunoscut.
— Ai sistematizat şi analizat ce nu vrei să faci şi ce nu
vrei să ţi se facă, şi din asta ai clădit o afacere. Ăsta a fost
punctul tău de pornire.
Roşu încuviinţă.
— întocmai. Nu e greu să vizualizezi ce nu vrei să faci,
sau să ţi se facă. La fel cum nu e greu să vizualizezi ce vrei
săfaci. Depinde dacă iei latura pozitivă, sau pe cea negativă.
Nu e decît o diferenţă de direcţie.
Nu-mi place deloc ce face e l, îşi aminti Tsukuru vorbele lui
Albastru
— Dar în chestia asta cred că se regăseşte şi un fel de
răzbunare a ta pe societate. Eşti un elitist care-şi asumă o
tendinţă de outcast, spuse Tsukuru.
— Se poate să fie şi asta, răspunse Roşu, rîse jovial şi
plesni din degete. Mi-ai servit-o. Unu-zero pentru tine.
— Dar tu eşti liderul programului ăstuia. Chiar stai în
faţa oamenilor şi le vorbeşti?
— A, la început eu făceam totul. Asta fiindcă eram sin­
gurul în stare să se descurce. Ia zi, mă, Tsukuru, mă vezi
facînd asta? întrebă Roşu sincer.
— Deloc, răspunse Tsukuru sincer.
Celălalt rîse.
— Dar uite că mă descurcam bine. Nu vreau să mă laud,
dar eram ca peştele în apă. Bineînţeles că totul era teatru,
dar chiar şi aşa, era realist şi convingător. Acuma nu mă mai
ocup de asta. N-am eu stofă de guru. Sînt manager şi am o
sumă de lucruri de care trebuie să mă ocup. Am pregătit nişte
instructori şi partea practică o las în seama lor. în ultima
vreme, mai degrabă ţin conferinţe. Sînt invitat pe la congrese
de firme sau pe la universităţi care organizează seminarii
pentru angajaţi. Scriu şi o carte, care mi-a fost comandată de
o editură.
Roşu se întrerupse un moment şi strivi ţigara în scrumieră.
— în afacerea asta, odată ce ţi-ai stabilit know-how-\Ay
restul nu mai e chiar dificil. Tipăreşti pliante luxoase, te lauzi
cu ce faci, aranjezi birouri fiţoase în buricul tîrgului. Pui
mobilă de bun gust, angajezi oameni capabili şi arătoşi, pe
care îi plăteşti bine. Imaginea pe care ţi-o creezi e foarte
importantă. Pentru asta nu trebuie să te zgîrceşti la bani.
Apoi ţi se duce vorba, din gură în gură. Dacă-ţi cîştigi un
renume bun, restul merge din inerţie. Eu, însă, m-am hotărit
ca o vreme să nu ne extindem mai mult de atît. Ne mulţumim
cu firmele din preajma oraşului Nagoya. Dacă ne întindem
atît de mult încît eu să nu mai văd ce se întîmplă, nu mai pot
să fiu responsabil de calitatea serviciilor.
Roşu îl privi iscoditor pe Tsukuru în ochi.
— Bă, pe tine nu prea te interesează munca pe care o fac
eu, nu?
— Nu, doar că mi se pare ciudat. Nu mi-aş fi imaginat
vreodată, cînd aveam optişpe, nouăşpe ani, că ai putea să-ţi
deschizi o astfel de afacere.
— Să ştii că nici eu nu mi-am imaginat, spuse Roşu rîzînd.
Credeam că o să rămîn în facultate şi o să predau acolo. Dar,
după ce am intrat la facultă, mi-am dat seama că nu am nici
un fel de înclinaţie către probleme academice. E o lume împot­
molită într-o plictiseală fără capăt. Nu voiam să-mi îngrop
viaţa acolo. Numai că, după ce am absolvit şi am intrat în
cîmpul muncii, am descoperit că nu e de mine nici să fiu
angajat la o firmă. A fost o serie de încercări şi erori. Şi aşa
mi-am găsit un loc al meu în care să-mi duc traiul. Dar tu?
Tu eşti mulţumit de munca pe care o faci?
— Nu sînt mulţumit, dar nici nemulţumit, spuse Tsukuru.
— Fiindcă măcar are legătură cu gările, nu?
— Exact. Ca să-ţi folosesc propria expresie, am luat latura
pozitivă.
— N-ai avut niciodată îndoieli?
— Eu zi de zi construiesc lucruri tangibile. N-am timp de
îndoieli.
Roşu zîmbi.
— Mi se pare grozav. Tipic pentru tine.
Tăcerea coborî peste cei doi. Roşu se juca cu bricheta în
mină, dar nu-şi aprindea ţigara. Probabil că îşi stabilise un
număr fix de ţigări pe care le fuma.
— Dar ziceai că vrei să vorbim despre ceva, spuse el pînă
la urmă.
— De chestii de demult, răspunse Tsukuru.
— Foarte bine, hai să vorbim de chestii de demult.
— Despre Dalba.
Dincolo de ochelari, Roşu îşi miji ochii şi îşi mîngîie barba.
— Bănuiam eu că despre asta e vorba. De cînd mi-a adus
secretara cartea ta de vizită.
Tsukuru tăcu.
— îmi pare rău de Dalba, spuse Roşu încet. N-a reuşit să
ducă o viaţă plăcută. Era frumoasă şi avea talent la muzică,
dar a avut o moarte oribilă.
Tsukuru nu putea să nu se revolte auzind viaţa Dalbei
rezumată astfel, în două-trei rînduri. Numai că, probabil era
vorba şi de diferenţa de tim p: Tsukuru abia aflase de moartea
ei, pe cîtă vreme Roşu petrecuse ultimii şase ani cunoscînd
lucrul acesta.
— Poate că acum nu mai are nici un sens, dar aş vrea să
îndrept o neînţelegere, spuse Tsukuru. Nu ştiu ce v-a spus
Dalba, dar eu nu am violat-o. Nu am avut relaţii cu ea sub
nici o formă.
— Mă, ştii ce cred eu? că adevărul e ca un oraş îngropat
în nisip. Uneori, pe măsură ce trec anii, se îngroapă şi mai
adînc, alteori nisipul e suflat de vînturi şi se dezveleşte şi mai
mult. Iar în povestea asta e valabilă a doua variantă. Şi dacă
îndrepţi neînţelegerea, şi dacă nu, tu nu eşti omul care să fi
făcut aşa ceva de la bun început. înţeleg asta foarte bine.
— înţelegi asta foarte bine? repetă Tsukuru cuvintele lui.
— Adică, acum înţeleg.
— Fiindcă nisipul a fost suflat deoparte?
Roşu încuviinţă.
— Cam aşa ceva.
— Parcă am vorbi de istoria antică.
— într-un anume sens, e istorie antică.
Tsukuru îşi privi o bucată de timp vechiul prieten, aşezat
în faţa lui. Numai că nu reuşi să citească pe faţa lui nimic
care să arate a sentiment.
— Chiar dacă poţi ascunde amintirile, nu poţi schimba
istoria, îşi aminti Tsukuru cuvintele Sarei şi le repetă întocmai.
Roşu dădu de cîteva ori din cap.
— Aşa e! Chiar dacă îţi poţi ascunde amintirile, nu poţi
schimba istoria. Asta e exact ce încercam şi eu să spun.
— în orice caz, voi atunci m-aţi dat deoparte. Complet şi
fără drept de apel, spuse Tsukuru.
— Da, aşa e. Ăsta e adevărul istoric. Numai că pe atunci
era singurul lucru pe care-1 puteam face, şi spun asta nu ca
să mă disculp. Ce ne-a spus Dalba părea foarte real. Nu juca
teatru. Chiar era rănită, cu adevărat, chiar o durea şi sîngera.
Zău că nu era deloc momentul să ne îndoim. Dar după ple­
carea ta din grup, pe măsură ce trecea vremea, am început
să nu mai înţelegem nimic.
— Cum adică?
Roşu îşi prinse palmele deasupra genunchilor, şi se gîndi
vreo cinci secunde.
— La început erau doar nişte amănunte. Unele chestii nu
prea se legau, te lăsau nedumerit. Dar nu le-am acordat prea
multă atenţie, fiindcă erau detalii fără importanţă. Numai
că lucrurile astea au început să devină tot mai frecvente, de
la o zi la alta, pînă cînd nu le mai puteam ignora. Atunci
ne-am dat seama că ceva nu era în regulă.
Tsukuru tăcea, aşteptînd continuarea. Roşu luă bricheta
aurie de pe birou şi se jucă cu ea în palme.
— Probabil că avea o dereglare psihică, spuse alegîndu-şi
cuvintele cu mare atenţie. Nu ştiu dacă era ceva trecător sau
aşa era firea ei. Dar, cel puţin în perioada aia, devenise cam
ciudată. Dalba avea fără îndoială un talent extraordinar la
muzică. Cînta frumos şi cu măiestrie. Din punctul nostru de
vedere, era mare lucru. Din păcate, însă, nu avea atîta talent
pe cît i-ar fi trebuit ei. Pentru o lume mică şi limitată era
destul, dar nu dispunea de suficientă forţă să iasă în lumea
largă. Oricît de intens ar fi exersat, nu putea ajunge la nivelul
pecare şi-l dorea. Ştii şi tu că era o fată serioasă şi introvertită.
După ce a intrat la conservator, presiunea asta a devenit din
ce în ce mai puternică, şi atunci au început să răzbată la
suprafaţă tot felul de lucruri ciudate.
Tsukuru încuviinţă, dar nu rosti nimic.
— Se spune adesea, continuă Roşu, că e un lucru care se
întîmplă frecvent în lumea artiştilor, din păcate. Talentul e
ca un vas gol. Oricît te-ai strădui, dimensiunile lui nu se
schimbă şi nu încape în el decît o cantitate fixă.
— într-adevăr, e un lucru care se spune adesea, replică
Tsukuru. Dar de unde pînă unde povestea că a venit în Tokyo
lamine, că am drogat-o şi că am violat-o? Oricît de rău stătea
cu nervii, nu e totuşi o chestie total neaşteptată?
Roşu încuviinţă.
— Intr-adevăr, e total neaşteptată. Tocmai de-aia, la început,
n-amputut să nu-i dăm crezare într-o oarecare măsură. N-avea
cum să fabuleze Dalba o asemenea întîmplare.
Tsukuru se gîndi la un oraş străvechi acoperit de nisipuri.
Apoi se imagină pe sine, aşezat pe dunele de nisip uşor înăl­
ţate, privind în jos la ruinele secate ale oraşului.
— Dar de ce trebuia să fiu eu acela? De ce tocmai pe mine
m-a ales?
— Asta nu ştiu, răspunse Roşu. Poate că în secret te plăcea
Şi, cînd te-ai mutat singur în Tokyo, şi-a pierdut orice speranţă
şi era furioasă. Sau poate că era geloasă, fiindcă voia şi ea să
se elibereze de oraşul ăsta. în orice caz, acum nu mai avem
cum să aflăm care au fost motivele ei. Asta dacă a existat cu
adevărat vreun motiv.
Roşu continua să învîrtă bricheta între degete.
— Un lucru pe care aş vrea să-l înţelegi este că tu ai plecat
la Tokyo, dar noi patru am rămas aici, în Nagoya. Nu vreau
să zic nimic rău cu asta, doar că tu ai început o viaţă nouă,
într-un loc nou. Pe de altă parte, noi a trebuit să stăm mai
departe în Nagoya. înţelegi ce zic?
— Adică a fost mai practic să mă alungaţi pe mine, care
oricum devenisem un străin, decît pe Dalba. Asta e?
Roşu nu-i răspunse. Oftă încet, dar îndelung.
— Dacă stai să te gîndeşti, din toţi cinci tu erai, mental,
cel mai rezistent dintre noi. Neaşteptat, în ciuda aspectului
tău blînd. Noi, ceilalţi, n-am avut curajul să ieşim de-aici.
Ne-a fost frică să părăsim oraşul în care am crescut, să ne
despărţim de prietenii cu care ne înţelegeam bine. N-am
reuşit să plecăm de la căldurica asta plăcută. Aşa cum nu-ţi
vine într-o dimineaţă friguroasă de iarnă să ieşi de sub pla­
pumă. Sigur că atunci ne-am găsit fel de fel de motive plau­
zibile, dar acum îmi dau seama că, de fapt, asta era.
— Dar nu-ţi pare rău că ai rămas aici, nu?
— Aa, în nici un caz. Există multe avantaje concrete în
faptul că am rămas aici, avantaje de pe urma cărora trag
foloase. Aici contează pe cine cunoşti. De exemplu, şeful de
la compania de finanţare care m-a susţinut cu investiţia a
citit pe vremuri articolul ăla din ziar despre activităţile noastre
de voluntariat din liceu. Mulţumită chestiei ăleia, a avut
încredere în mine de la bun început. Din punctul meu de
vedere, noi nu faceam munca aia voluntară ca să avem vreun
cîştig personal. Dar pînă la urmă, uite că aşa s-a întîmplat.
Apoi, nu puţini dintre clienţii noştri l-au avut pe taică-meu
profesor în facultate. Lumea industrială din Nagoya e ca o
reţea strînsă. Iar să fii prof la Universitatea din Nagoya e
aici un fel de marcă de calitate. Dacă mă duceam la Tokyo,
chestiile astea n-ar fi avut nici o însemnătate. Nu m-ar fi
băgat în seamă nici cît negru sub unghie. Nu eşti de acord?
Tsukuru nu spuse nimic.
— Probabil că a fost şi ăsta un motiv practic pentru care
noi patru am rămas aici. Adică, am ales să ne bălăcim în apă
călduţă. Dar pînă să mă dumiresc, uite că am mai rămas doar
Albastru şi cu mine. Dalba a murit, iar Neagra s-a măritat
şi s-a mutat în Finlanda. Şi totuşi cu Albastru nu mă văd
deloc, deşi stăm aici, nas în nas. De ce? Fiindcă n-am avea ce
vorbi dacă ne-am întîlni.
— Ai putea să-ţi cumperi un Lexus. V-ar da subiect de
discuţie.
Roşu închise un ochi.
— Eu conduc un Porsche Carrera 4. Decapotabil, cutie
manuală, cu şase viteze. Ce să-ţi zic, o minunăţie. Mai ales
cînd schimbi în viteză inferioară, senzaţia e perfectă. Ai con­
dus vreodată aşa ceva?
Tsukuru clă tin ă d in cap .
— Mie unuia, îmi place mult. N-am de gînd să o schimb,
spuse Roşu.
— Lasă asta, poţi să cumperi o maşină pentru firmă. Banii
îi treci la cheltuielile companiei.
— Printre clientela noastră se numără companii care au
legături cu Nissan şi cu Mitsubishi. Nu pot să cumpăr un
Lexus pentru firmă.
Urmă o scu rtă tă ce re .
— Ai fost la înmormîntarea ei? întrebă Tsukuru.
— Da, am fost. Cea mai tristă înmormîntare la care m-am
dus vreodată. Serios. Şi acum mă apucă jalea cînd îmi amin­
tesc. Afost şi Albastru. Neagra n-a venit, era deja în Finlanda
şi stătea să nască.
— De ce nu mi-ai zis şi mie cînd a murit Dalba?
Fără să răspundă, Roşu îl privea absent pe Tsukuru. Parcă
nu-şi focaliza bine privirea.
— Nu ştiu, spuse. Eram convins că te-a înştiinţat cineva.
Poate Albastru...
— Nu, nu mi-a zis nimeni. Pînă acum o săptămînă eu nici
nu ştiam că a murit.
Roşu clătină din cap. Apoi se uită pe geam afară, de parcă
încerca să-şi ferească privirile.
— Am făcut ceva nasol. Nu încerc să mă scuz, dar şi noi
eram într-o stare de confuzie. Nu mai înţelegeam nimic. Cînd
a fost ucisă Dalba, m-am gîndit că sigur ai aflat şi tu. Iar
faptul că nu ai venit la înmormîntare l-am luat ca pe un semn
că ţi-a fost greu să apari acolo.
— Am înţeles că locuia în Yokohama cînd a fost omorîtă,
nu? întrebă Tsukuru după cîteva momente de linişte.
— Da, cred că stătea acolo de aproape doi ani. Locuia
singură şi dădea lecţii de pian copiilor. Parcă lucra la şcoala
de muzică Yamaha. Dar de ce tocmai în Yokohama, ăsta e un
amănunt pe care nu-1 ştiu. Şi-ar fi găsit de lucru şi în Nagoya.
— Şi ce fel de viaţă ducea acolo?
Roşu scoase o ţigară din pachet, o puse în gură şi, după
cîteva momente, o aprinse.
— Cam cu jumătate de an înainte de moartea ei, am avut
treabă cu serviciul în Yokohama. Am sunat-o şi am invitat-o
la masă. Pe vremea aia, gaşca noastră de fapt nu mai exista
şi nu ne mai vedeam aproape deloc. Doar ce mai luam uneori
legătura cu ceilalţi, atîta tot. Dar atunci mi-am terminat
treburile mult mai repede decît mă aşteptam şi m-am trezit
cu timp liber. Mi-a venit cheful să mă întîlnesc cu Dalba, n-o
mai văzusem de atîta vreme. Arăta mai relaxată decît mă
aşteptam. Părea să-i priască faptul că plecase din Nagoya şi
începuse o viaţă nouă în altă parte. Am mîncat împreună şi
am depănat poveşti de pe vremuri. Ne-am dus la un restau­
rant de-acolo, care era celebru pentru ţiparul pe care-1 făceau.
Am băut berică şi ne-am simţit grozav. Se mai obişnuise şi
ea cu băutul cît de cît. Pe mine m-a surprins chestia asta.
Numai că, cum să-ţi explic, nu pot spune că nu era o urmă
de tensiune în ea. Adică, trebuia să evit anumite subiecte...
— Anumite subiecte, adică să nu vorbeşti despre mine?
Roşu se încruntă uşor, apoi încuviinţă.
— Da. Chestia aia încă mai rămăsese ca o tumoare în
fiinţa ei. Nu uitase. Dar, în afară de asta, nu părea nimic în
neregulă cu ea. Am rîs împreună şi discuţia a fost relaxată.
Vorbea despre lucruri normale. Chiar mă gîndeam cît de tare
i>a priit că s-a mutat în alt oraş. Numai că, uite, asta e o
chestie pe care nu-mi place s-o spun, dar nu mai era la fel de
drăguţă ca înainte.
— Nu mai era la fel de drăguţă ca înainte, repetă Tsukuru
întocmai cuvintele celuilalt, dar vocea sa păru că vine de
undeva departe.
— Nu, nu pot să spun că nu mai era drăguţă, e altceva,
zise Roşu şi se gîndi puţin. Cum să-ţi explic, bineînţeles că
faţa ei avea aceleaşi trăsături şi că era în continuare o femeie
frumoasă, dacă te iei după standardele obişnuite. Dacă n-ai
fi cunoscut-o pe Dalba în adolescenţă, n-ai fi remarcat nimic
altceva ieşit din comun. Dar eu o ştiam bine pe Dalba. îm i
era bine întipărit în minte cît de fermecătoare era. Dar cea
pe care o aveam acum în faţa ochilor nu era la fel.
Roşu se strîmbă la amintirea acelor imagini.
— Iţi spun sincer, pentru mine a fost destul de neplăcut
să o văd pe Dalba aşa. Pe vremuri, ardea ceva în ea, numai
că acum nu mai vedeam nici o flacără. Chestia aia extraor­
dinară rămăsese închisă în ea şi se stinsese. Deja nu-mi mai
făcea inima să-mi bată mai tare.
în scrumieră, ţigara fumega.
— Pe vremea aia, Dalba abia făcuse treizeci de ani. Nor­
mal că nu se pune problem a că îmbătrînise. Cînd ne-am
întîlnit, era îmbrăcată foarte simplu, avea părul prins la
spate şi nu era fardată aproape deloc. Dar nu asta contează.
Astea sînt detalii, chestii de suprafaţă. Ce e important e că
Dalba îşi pierduse lucirea aia naturală care-i dădea forţă
vitală. Era o fată timidă, dar înăuntrul ei se mişca ceva cu
vioiciune, independent de voinţa ei. Lumina şi căldura aia
scăpau la suprafaţă pe ici, pe colo, prin tot felul de deschi­
zături. înţelegi ce vreau să spun? Dar atunci, cînd am întîl-
nit-o ultima dată, se stinseseră deja. De parcă cineva se
strecurase pe la spate şi scosese firul din priză. Aspectul ei
radios şi plin de prospeţime de pe vremuri era acum, dimpo­
trivă, demn de milă. Şi nu avea de-a face cu vîrsta. Nu arăta
aşa fiindcă trecuseră nişte ani peste ea. Cînd am auzit că a
fost strangulată, am fost copleşit şi mi-a părut îngrozitor de
rău. Orice s-ar fi întîmplat, nu merita aşa o moarte. în acelaşi
timp însă, n-am putut să nu simt că, de dinainte ca cineva
să-i ucidă trupul, spiritul ei rămăsese deja fără viaţă, într-un
anume sens.
Roşu luă ţigara din scrumieră şi trase un fum adînc în
piept, închizînd ochii.
— Mi-a făcut o gaură foarte adîncă în piept, o gaură care
încă nu s-a astupat, spuse el.
Se aşternu tăcerea. O tăcere dură, de intensitate mare.
— Mai ţii minte o melodie pe care o cînta Dalba mereu la
pian? întrebă Tsukuru. Le mal du p a ys, un cîntec scurt, al
lui Liszt.
Roşu clătină din cap, după cîteva momente de gîndire.
— Nu, pe asta nu mi-o amintesc. Ce ţin eu minte este doar
o melodie de Schumann, una cunoscută, din Kinderszenen,
parcă Trăumerei se cheamă. îm i aduc aminte că o cînta uneori.
Dar pe aia a lui Liszt n-o ştiu. De ce, ce-i cu ea?
— A, nimic, doar mi-am amintit de ea, spuse Tsukuru şi
se uită apoi la ceas. Ţi-am răpit o groază de timp. O să plec
şi eu. Mă bucur că am putut să stăm de vorbă.
Fără să-şi schimbe poziţia de pe scaun, Roşu îl privi în
ochi pe Tsukuru. în căutătura sa nu era nici un fel de expre­
sie. Ca un om care priveşte o litografie pe care încă nu a fost
gravat nimic.
— Te grăbeşti? întrebă.
— Deloc.
— Nu mai stai puţin?
— Bine. Eu timp am destul.
Roşu îşi cîntări vorbele în cap.
— Nu-ţi mai place de mine, nu?
Tsukuru râmase pe moment fără cuvinte. Mai întîi, pentru
că întrebarea îl luase complet prin surprindere, dar şi pentru
că nu i se părea potrivit să aibă sentimente tranşante de
simpatie sau de antipatie faţă de omul pe care îl avea în faţa
ochilor. îşi alese vorbele cu atenţie.
— Nu ştiu ce să-ţi spun. Sentimentele pe care le aveam în
adolescenţă s-au schimbat, fără îndoială. Dar asta...
Roşu ridică o mînă să-l oprească pe Tsukuru.
— Nu e cazul să fii atît de grijuliu la ce spui. Nu e nevoie
nici sâ te străduieşti să mă placi. Nu mă mai place nimeni.
Eşi normal. Nici măcar eu nu mă plac pe mine însumi. Numai
că pe vremuri am avut cîţiva prieteni minunaţi, iar tu erai
unul dintre ei. Dar, la un anumit moment al vieţii, am rămas
firă ei. La fel cum Dalba a rămas fără strălucirea care-i dădea
viaţă... Orice-ar fi, nu mai există cale înapoi. Odată ce ai
desfăcut ambalajul, produsul nu mai poate fi retum at. N-am
încotro, trebuie s-o duc aşa.
Coborî mîna pe care o înălţase şi şi-o odihni pe picior. Apoi
începu să bată cu degetele pe genunchi un ritm neregulat, de
parcă transmitea un mesaj în cod Morse.
— Taică-meu a predat la facultă mult timp, şi din cauza
asta avea fel de fel de apucături de profesor. Acasă îmi vorbea
mereu de sus, pe un ton profesoral. Cînd eram mic detestam
chestia asta, numai că într-o bună zi mi-am dat seama că
începusem şi eu să fac la fel.
Continua să bată darabana pe genunchi.
— Am făcut o chestie oribilă faţă de tine, mereu mi-am
spus asta. Vorbesc serios. Eu, noi nu aveam nici dreptul, nici
competenţa să facem aşa ceva. Mi-am tot zis că odată va
trebui să-mi cer scuze pentru asta, dar nu ştiu cum de n-am
reuşit să găsesc ocazia.
— Nu contează asta, spuse Tsukuru. Astea sînt lucruri
care nu mai pot fi aduse înapoi acum.
Roşu stătu o vreme pe gînduri.
— Ştii, Tsukuru, am o rugăminte la tine, spuse apoi.
— Ce anume?
— Aş vrea să mă asculţi. Să spunem, o confesiune, ceva
ce n-am spus nimănui pînă acum. Poate că n-ai ch ef să auzi
aşa ceva, dar vreau să fac lumină asupra lucrului care mă
doare pe mine. Vreau să ştii şi tu ce mă apasă. Bineînţeles
că asta n-o să-ţi vindece ţie rănile. E vorba doar de sentimen­
tele mele. Vrei să mă asculţi, de dragul vremurilor trecute?
Fără să ştie încotro se îndreaptă discuţia, Tsukuru încu­
viinţă.
— Ţi-am zis mai devreme că pînă să intru la facultate
n-am ştiut că nu sînt făcut pentru lumea academică. Apoi, că
pînă să mă angajez la bancă, n-am ştiut că nu sînt făcut să
fiu salariat. Aşa ţi-am zis, nu? Mi-e şi ruşine. Probabil că am
neglijat să mă privesc adînc în suflet. Dar adevărul nu e doar
ăsta. Pînă nu m-am căsătorit, n-am ştiut că nu sînt făcut nici
pentru asta. Pe scurt, relaţiile carnale dintre un bărbat şi o
femeie nu sînt pentru mine. înţelegi ce vreau să zic.
Tsukuru nu spuse nimic. Roşu continuă:
— Ca să zic clar, nu prea simt dorinţă pentru femei. Nu
lipseşte cu totul, dar mai degrabă mă atrag bărbaţii.
Tăcerea coborî peste încăpere. Nu se mai auzea nici un
sunet. Era oricum o cameră liniştită.
— Dar nu e nimic nemaiauzit, spuse Tsukuru ca să rupă
tăcerea.
— Da, nu e nimic nemaiauzit, cum zici tu. Numai că e
neplăcut cînd tocmai tu eşti cel care, la un moment dat în
viaţă, se confruntă cu faptul ăsta. Foarte neplăcut, chiar. Nu
merge cu generalităţi de-astea. Cum să-ţi spun, e ca şi cînd
pe neaşteptate, în crucea nopţii, ai fi aruncat în apă de la
bordul unui vas.
Tsukuru îşi aminti de Haida. în vis - probabil că fusese
totuşi vis - ejaculase în gura lui. Tsukuru fusese atunci foarte
confuz. Ca şi cînd te aruncă cineva peste bord în crucea nopţii,
da, era o expresie care-şi atingea ţinta.
— Orice-ar fi, tot ce poţi face e să fii sincer faţă de tine,
spuse Tsukuru alegîndu-şi cuvintele. Dacă eşti sincer, cîştigi
măcar un pic de libertate. îmi pare rău, dar mai mult de atît
n-am ce să-ţi zic.
— După cum ştii, spuse Roşu, dacă te iei după dimensiuni,
Nagoya e una dintre metropolele de seamă ale Japoniei, dar
în acelaşi timp e şi un oraş mic. Populaţia e numeroasă,
industria prosperă şi lucrurile merg din plin, dar ai neaşteptat
de puţine opţiuni. Nu e tocmai uşor pentru oameni ca noi să
ducă o viaţă liberă şi sinceră faţă de propria persoană.... Mă,
ţie nu ţi se pare paradoxal? Că pe parcursul vieţii ne desco­
perim puţin cîte puţin, dar pe măsură ce ne descoperim ne
pierdem pe noi înşine?
— Da, mă, dar ţie multe îţi merg ca pe roate şi asta e
grozav. Vorbesc serios, spuse Tsukuru, şi chiar vorbea din
inimă.
— Nu mai eşti supărat pe mine?
Tsukuru clătină scurt din cap.
— Nu. Nu sînt şi nu am fost supărat pe nimeni.
Dintr-odată îşi dădu seama că-i spusese „mă* lui Roşu.
Pînă la urmă îi venise natural să o facă.

Roşu merse cu el pînă la lift.


— Nu ştiu, poate că n-o să mai avem ocazia să ne întîlnim.
Aşa că aş vrea să-ţi mai spun un singur lucru, la final. Nu te
deranjează, nu? întrebă Roşu în timp ce păşeau pe coridor.
Tsukuru clătină din cap.
— Să-ţi povestesc ce fac întotdeauna la începutul semi-
nariilor pentru tineri angajaţi. Mă uit întîi prin sală, aleg
unul din cursanţi şi-l pun să se ridice în picioare. Apoi îi zic
aşa: „Uite, am o veste proastă şi una bună. Mai întîi, vestea
proastă. O să îţi smulg cu cleştele unghiile de la mîini sau de
la picioare. E nasol, dar e un lucru gata hotărît şi nu poţi
schimba nimic.* După asta scot din servietă o pereche de
cleşti, imensă şi înfricoşătoare, pe care o arăt tuturor. încet,
firă grabă. Apoi continui: „Urmează vestea bună, şi anume
căeşti liber să alegi dacă vrei să-ţi smulg unghiile de la mîini,
sau pe cele de la picioare. Ia spune, ce preferi? Vreau să-mi
dai un răspuns în zece secunde. Dacă nu eşti în stare să te
hotărăşti, ţi le smulg şi pe unele, şi pe celelalte.* Cu cleştii
în mină, încep să număr. în cele mai multe cazuri, după vreo
opt secunde tipul spune că s-a hotărît la picioare. „Bun, deci
o să-ţi smulg acum unghiile de la picioare. Dar înainte de
asta, spune-mi te rog de ce ai ales picioarele şi nu mîinile?"
îl întreb eu. „Nu ştiu", mi se răspunde, „probabil că doare la
fel de tare şi la mîini, şi la picioare, dar dacă tot trebuie să
aleg ceva, pur şi simplu am ales picioarele". în momentul ăla
încep să îl aplaud călduros şi îi spun „Vfelcome to the real life,
bun venit în viaţa reală."
Tsukuru privi o vreme chipul subţire al vechiului său
prieten, fără să zică nimic.
— Libertatea e în mîinile noastre, spuse Roşu, apoi îşi
închise pe jumătate un ochi şi zîmbi. Asta e morala poveştii
ăsteia.
Uşa argintie a liftului se deschise tăcută, şi cei doi se
despărţiră.
La şapte seara, în aceeaşi zi în care se întîlnise cu Roşu,
Tsukuru se întoarse acasă în Tokyo. îşi desfăcu bagajele, puse
hainele purtate în maşina de spălat şi făcu un duş ca să se
cureţe de sudoare. Apoi o sună pe Sara pe mobil. Intră căsuţa
vocală, aşa că îi lăsă un mesaj în care în transmitea că tocmai
venise din Nagoya şi să îl caute cînd are timp.
Aşteptă treaz pînă la ora unsprezece, dar Sara nu îl sună.
îl căută abia a doua zi, marţi, în timpul pauzei de prînz.
Tsukuru mînca la cantina firmei.
— Ia zi, ai rezolvat în Nagoya? întrebă ea.
Tsukuru se ridică şi se duse pe un coridor mai liniştit. îi
povesti pe scurt despre întrevederile de duminică şi luni, de
la showroom-ul de maşini şi din biroul lui Roşu.
— E bine că am putut să vorbesc cu amîndoi. Am reuşit
să mai aflu unele chestii, spuse Tsukuru.
— Mă bucur, răspunse Sara. Deci nu te-ai dus degeaba.
— Dacă poţi, aş vrea să ne vedem, să-ţi povestesc pe înde­
lete cum a fost.
— Stai puţin, să-mi verific programul.
Preţ de cincisprezece secunde, Sara se uită pe calendar,
în acest răstimp, Tsukuru privi străzile din Shinjuku, care
se zăreau pe fereastră. Cerul era acoperit de nori groşi şi
stătea din clipă în clipă să plouă.
— Poimîine seara sînt liberă. Poţi atunci? spuse Sara.
— Poimîine seara e în regulă. Hai să mîncăm ceva, răs­
punse Tsukuru.
El nu avea nevoie să-şi verifice agenda. în majoritatea
serilor era liber.
Stabiliră un loc de întîlnire şi conversaţia luă sfîrşit. După
ce închise mobilul, Tsukuru îşi dădu seama că îi stăruia o
senzaţie stranie în capul pieptului, de parcă nu digerase cum
trebuie ceva. Nu fusese acolo înainte de a vorbi cu Sara. Era
sigur. Dar nu putea să se lămurească ce însemna, sau dacă
măcar însemna ceva.
Rederulă în minte pe cît putea de fidel discuţia cu Sara.
Nu găsea nimic neobişnuit în ea... ce vorbiseră, impresia pe
care i-o lăsa vocea ei, ritmul conversaţiei. Vîrî mobilul în
buzunar şi se întoarse la masă. Dar îi pierise orice poftă de
mîncare.

* *

în după amiaza aceea şi a doua zi, Tsukuru merse să


inspecteze cîteva gări unde trebuiau instalate lifturi, împreună
cu un foarte tînăr angajat pe care îl avea drept asistent.
Verifica cu băgare de seamă dacă desenele pe care le aveau
ei la firmă corespundeau cu ce găseau la faţa locului. Asis­
tentul îl ajuta la măsurători. Existau cîteva greşeli şi necon-
cordanţe între desene şi situaţia de pe teren. Se puteau găsi
mai multe motive pentru apariţia lor, dar, în orice caz, înainte
de a se apuca de muncă, era indispensabil să pregătească
nişte desene în care putea să aibă încredere pînă în detaliu.
Odată începută construcţia, dacă descopereau erori şi necon-
cordanţe mari, nu mai puteau repara nimic. Ar fi fost ca un
pluton debarcat pe o insulă, avînd la dispoziţie numai o hartă
plină de greşeli.
Odată terminată în mare treaba, se aşeza la discuţii cu
şeful de gară şi luau în calcul diversele probleme care puteau
apărea din pricina renovării. Instalînd lifturi, configuraţia
gării se altera, iar asta ducea şi la modificarea fluxului de
călători. Era o schimbare care trebuia asimilată bine, struc­
tural. Desigur, cea mai mare prioritate o avea siguranţa
pasagerilor, dar, în acelaşi timp, trebuia garantat şi accesul
nestingherit al impiegaţilor, ca să-şi poată face munca. Era
datoria lui Tsukuru să sintetizeze toate aceste elemente, să
hotărască planul de renovare şi să transpună totul în desene
şi planşe. Era o muncă foarte grea, dar era o operaţie impor­
tantă de care depindeau vieţile oamenilor. Tsukuru îşi făcea
treaba cu răbdare. Lămurea întîi care erau zonele proble­
matice, făcea o listă şi rezolva apoi fiecare punct de pe ea, cu
meticulozitate. Era făcut pentru munca asta. Pe de altă parte,
îl învăţa meserie şi pe tînărul angajat lipsit de experienţă.
Acesta era un băiat îngrozitor de tăcut, cu o faţă lungă şi care
nu zîmbea niciodată. îl chema Sakamoto şi tocmai terminase
Facultatea de Ştiinţe şi Inginerie la Universitatea Waseda.
Pricepea repede, făcea ce i se spune şi avea mînă bună la
măsurători. Nu-i chiar de lepădat, îşi spuse Tsukuru.
într-o gară mai mare, unde opreau trenurile rapide, exa-
mină cam o oră detaliile operaţiilor de renovare, împreună
cu şeful de gară. îi prinse pauza de prînz, aşa că primiră cîte
un pachet cu mîncare şi luară masa împreună în biroul aces­
tuia. Apoi, în timp ce-şi beau ceaiul, începură să discute
despre tot felul de lucruri. Şeful de gară era un individ între
două vîrste, grăsan şi afabil. Le povesti despre diverse întîm-
plări interesante din gară. Lui Tsukuru îi plăcea să audă
asemenea istorisiri cînd mergea pe teren. în curînd, discuţia
trecu la obiecte pierdute. Cît de multe lucruri uita lumea prin
gări şi prin trenuri şi cît de ciudate erau unele dintre acestea.
Urne funerare, peruci, picioare prostetice, primul volum dintr-un
roman fluviu (citise puţin, dar nu era interesant), o cămaşă
pătată de sînge, pusă într-o cutie şi îm pachetată frumos, o
viperă vie, un set de vreo patruzeci de fotografii, numai cu
vulve, o toacă mare şi frum oasă...
— Sînt şi destule chestii cu care nu prea ştim ce să facem,
spuse impiegatul. Un alt şe f de gară pe care-1 cunosc s-a
pomenit cu o geantă de voiaj în care era corpul neînsufleţit
al unui bebeluş. Eu, unul, din fericire n-am păţit aşa ceva
pînă acum. Dar, într-o altă gară unde lucram înainte, s-au
găsit odată două degete în formol.
— Nici asta nu e tocmai plăcut.
— Ba chiar deloc. Erau într-un borcan mic, ca de maioneză,
împachetat într-un săculeţ frumos de pînză. Pluteau acolo,
în lichid. Arătau a degete de copil, tăiate de la rădăcină. Am
sunat, bineînţeles, la poliţie. Mă gîndeam că probabil are
legătură cu vreo infracţiune. A venit repede un poliţist şi le-a
luat.
Şeful de gară bău nişte ceai.
— Apoi, cam la o săptămînă, a venit din nou acelaşi poli­
ţist. I-a mai cerut încă o dată amănunte impiegatului care le
găsise la toaletă. Apoi a vorbit şi cu mine. Mi-a spus că
degetele alea nu erau de copil. Verificaseră în laborator, erau
degete de adult. Motivul pentru care erau de dimensiuni mici
este că erau degete în plus. Adică, uneori se nasc oameni cu
cîte şase degete la o mînă, mi-a explicat poliţistul. In general,
părinţilor nu le place malformaţia asta şi le taie cît încă sînt
bebeluşi. Numai că există şi oameni care au crescut aşa, cu
cîte şase degete la fiecare mînă. Ce găsiserăm noi erau dege­
tele cuiva care le avusese pînă la maturitate, apoi le tăiase
şi le păstra în formol. Presupuneau că aparţineau unui bărbat
de douăzeci şi cinci - treizeci şi cinci de ani, dar nu ştiau cam
cu cîtă vreme în urmă fuseseră tăiate. Nu-mi pot închipui ce
se întîmplase de le uitase acolo, în toaleta gării. Sau poate le
aruncase. Dar nu avea legătură cu nici o infracţiune. Pînă la
urmă, degetele au rămas la poliţie. Noi nu am primit nici o
plîngere de la vreun pasager care şi-ar fi uitat degetele în
gară. Probabil că încă sînt acolo, în magaziile poliţiei.
— Ce straniu, spuse Tsukuru. Dacă ai avut toată viaţa
şase degete, de ce te-ai hotărî dintr-odată să le tai?
— Nu ştiu, e o adevărată enigmă. Povestea asta mi-a stîr-
nit interesul, aşa că am căutat şi am citit despre oameni cu
şase degete. Se numeşte polidactilie. Există şi mulţi oameni
celebri care au polidactilie. Nu ştiu cît e de adevărat, dar se
spune că Toyotomi Hideyoshi ar fi avut cîte două degete mari.
Dar mai există multe alte exemple. Pianişti celebri, scriitori,
pictori, jucători de baseball. Dintre personajele fictive, Hannibal
Lecter din Tăcerea m ieilor avea cîte şase degete. Polidactilia
nu e defel un lucru neobişnuit şi genele se transmit dominant.
Există diferenţe între rase, dar în general cam unul din cinci
sute de oameni se naşte cu cîte şase degete, se pare. Aşa cum
v-am spus adineauri, la dorinţa părinţilor, cea mai mare parte
gînt operaţi pînă la vîrsta de un an, înainte de a se stabili
funcţiile degetelor. De aceea nu vedem în realitate oameni ca
ei. Eu nici nu auzisem de aşa ceva pînă la povestea cu degetele
uitate în gară.
— Dar e foarte ciudat, spuse Tsukuru. Dacă se transmite
dominant, de ce nu sînt mult mai mulţi oameni aşa?
Şeful de gară clătină din cap.
— Hmm, de ce oare. E complicat, nu ştiu nici eu.
Sakamoto, care luase masa împreună cu ei, deschise pen­
tru prima oară gura. Ezitînd, de parcă dădea la o parte un
bolovan greu din dreptul intrării într-o peşteră.
— Mă iertaţi că intervin, mai ales că sînt şi cel mai tînăr,
dar aş putea să spun ceva?
— Sigur, răspunse Tsukuru. Poţi să zici ce vrei.
Era uluit, pentru că Sakamoto nu era deloc genul de om
care îşi expune propria părere în faţa altora.
— Din cauza felului în care sună cuvîntul „dominant",
multă lume are tendinţa de a greşi, dar dacă o anumită
caracteristică se transmite dominant, aceasta nu înseamnă
că se răspîndeşte nelimitat în populaţie, spuse Sakamoto.
Printre bolile aşa-numite rare, nu puţine sînt cele care se
transmit dominant, dar totuşi ele nu se răspîndesc cu amploare.
Inmajoritatea cazurilor nu depăşesc un anumit număr, astfel
cărămîn în continuare boli rare. Transmiterea dominantă nu
este nimic mai mult decît o tendinţă a distribuţiei. Mai există
şi alţi factori, cum ar fi supravieţuirea celor mai adaptaţi şi
selecţia naturală. E strict o părere personală, dar bănuiesc
că şase degete sînt deja prea multe pentru oameni. Pînă la
urmă, cinci degete sînt necesare şi suficiente, sau să zicem
că e numărul cel mai eficient. Din motivul acesta, chiar dacă
se transmite dominant, în lumea reală, cei cu cîte şase degete
rămîn o minoritate. Cu alte cuvinte, n-am putea oare spune
că legile selecţiei naturale sînt mai presus decît transmiterea
dominantă?
După ce spuse toate acestea dintr-o suflare, Sakamoto se
retrase din nou în tăcerea sa.
— înţeleg, zise Tsukuru. E un proces similar cu trecerea
de la sistemul duodecimal la cel metric, prin care lumea
adoptă unităţi de măsură unificate.
— Acestea s-ar putea spune că de fapt corespund cu şase
şi, respectiv, cinci degete, răspunse Sakamoto.
— Dar tu de unde ştii amănunte din astea? îl întrebă
Tsukuru.
— La facultate am făcut un curs de genetică. Mă pasiona
subiectul, spuse Sakamoto roşind la faţă ca racul.
Şeful de gară zîmbi jovial.
— Uite că-ţi foloseşte un curs de genetică chiar dacă lucrezi
la căile ferate! întotdeauna e bine să înveţi, zău aşa!
— Dar să ai cîte şase degete trebuie să fie o adevărată
comoară pentru un pianist, spuse Tsukuru impiegatului.
— Nu ştiu dacă-i chiar aşa, răspunse acesta. Din spusele
pianiştilor cu polidactilie, dimpotrivă, mai rău te încurcă. Oii
aşa cum zice domnul Sakamoto, că pentru oameni e o povară
cam prea grea să se descurce în voie cu şase degete la o mînă.
Cinci, însă, sînt numai bune.
— Şi atunci, nu există nici un avantaj să ai şase? întrebă
Tsukuru.
— Din ce-am citit eu, în Evul Mediu, în Europa, îi ardeau
pe rug pe cei cu şase degete, fiindcă ar fi fost vrăjitori şi
vrăjitoare. Pe vremea cruciadelor îi omorau pe toţi. Nu ştiu
cît o fi de adevărat. Iar în insulele Bom eo, copiii cu şase
degete sînt automat consideraţi sfinţi. Dar nu ştiu dacă ăsta
e neapărat un avantaj.
— Sfinţi? făcu Tsukuru.
— Da, dar asta e în Bomeo.
Pauza de prînz se încheie şi, odată cu ea, şi discuţia lor.
Tsukuru mulţumi pentru pachetul cu mîncare, se ridică şi se
întoarse la firmă, împreună cu Sakamoto.
La birou, în timp ce făcea adăugirile necesare la planşe,
îi trecu deodată un gînd prin minte. Era vorba de povestea
lui Haida despre tatăl său. Pianistul de jazz care stătea la
pensiunea aceea din munţi punea pe pian înainte să cînte un
săculeţ - nu cumva în săculeţul ăla erau degete păstrate în
formol? Din cine ştie ce motive şi le operase abia la matu­
ritate, le pusese într-un borcănel şi le purta cu el. Şi, înainte
să cînte, le scotea şi le aşeza pe instrument, ca pe o amuletă.
Desigur, nu era decît imaginaţia lui Tsukuru. Nu avea nici
un fel de dovezi şi, în plus, întîmplarea aceea se petrecuse -
dacă se petrecuse cu adevărat - cu patruzeci de ani în urmă.
Dar, cu cît se gîndea mai mult, cu atît i se părea că e o piesă
potrivită care ar putea să umple golul rămas în povestea lui
Haida. Pînă se lăsă înserarea, rămase aşezat în faţa biroului,
cucreionul în mînă, iar gîndurile i se tot rotiră în jurul acestei
idei.

A doua zi, Tsukuru se întîlni cu Sara în Hiroo. Intrară


într-un bistrou mic, ascuns printre străduţele unei zone rezi­
denţiale (Sara ştia o sumedenie de astfel de localuri retrase
prin Toky5) şi, în timp ce mîncau, Tsukuru îi povesti cum se
întîlnise în Nagoya cu cei doi vechi prieteni şi despre ce
vorbiseră. Chiar făcînd un rezumat, povestea lui se lungi
destul de mult, dar Sara îl asculta cu interes şi uneori îl oprea
ca să-i pună întrebări.
— Dalba le-a spus tuturor că ai drogat-o şi ai violat-o cînd
arămas peste noapte la tine în T5kyo?
— Aşa se pare.
— A spus asta în faţa tuturor, cu detalii explicite, în ciuda
faptului că era teribil de timidă şi că evita orice poveste legată
de sex?
— Albastru aşa zicea.
— Şi că tu ai două feţe?
— 0 faţă ascunsă, pe care nici nu ţi-o poţi închipui dacă-mi
cunoşti doar latura bună.
Sara se încruntă şi rămase pe gînduri.
— Auzi, n-ai nici o idee cam de unde ar putea să vină
povestea asta? De exemplu, să fi existat între voi doi vreun
moment deosebit de intimitate?
Tsukuru clătină din cap.
— Nu, nici măcar o dată. Aveam mereu grijă să nu 8e
întîmple lucruri de-astea.
— Cum adică aveai grijă?
— încercam să nu o percep ca pe o fiinţă de sex opus. De
aia evitam pe cît puteam să rămînem singuri doar noi doi.
Sara îşi închise pe jumătate ochii şi-şi înclină capul.
— Şi ceilalţi din gaşcă erau la fel de atenţi? Adică, băieţii,
la fete şi fetele, la băieţi? Să nu se perceapă ca membri al
sexului opus?
— Nu am de unde să ştiu cu adevărat ce era în mintea
fiecăruia, dar ţi-am mai spus, era o înţelegere tacită între noi
să nu introducem în grup relaţii de natură sexuală. Asta era
foarte clar.
— Dar nu e nefiresc? La vîrsta aia, băieţii şi fetele devin
apropiaţi şi, dacă petreci multă vreme împreună, e normal
să începi să simţi interes erotic unul faţă de celălalt.
— Sigur că şi eu voiam să am o prietenă şi să ies cu ea la
întîlniri. Bineînţeles că mă interesa sexul. Ca pe oricine.
Puteam să-mi fac o prietenă în afara cercului dacă voiam.
Dar la vremea aia grupul nostru era mai important decît orice
altceva. Nu-mi trecea prin cap să mă îndepărtez şi să fac ceva
în afara lui.
— Fiindcă acolo era doar armonie minunată?
Tsukuru încuviinţă.
— Cînd eram cu ei mă simţeam ca o parte ce nu poate
lipsi. Era ceva ce nu puteam obţine nicăieri altundeva, un
sentiment cu totul aparte.
— Şi din cauza asta a trebuit să vă reprimaţi impulsurile
erotice. Ca să nu stricaţi armonia grupului. Să nu distrugeţi
cercul perfect.
— Dacă privesc acum în urmă, da, existau acolo cîteva
elemente nefireşti. Numai că pe vremea aia, pentru noi era
cel mai natural lucru din lume. Gram doar nişte adolescenţi,
şi totul era o experienţă nouă pentru noi. Nu eram noi în stare
9ă cuprindem cu ochi obiectivi situaţia în care ne aflam.
— Cu alte cuvinte, într-o anumită privinţă eraţi închişi în
perfecţiunea cercului vostru. Nu s-ar putea vedea lucrurile
şi aşa?
Tsukuru se gîndi o clipă.
— Poate că aşa e, într-o anumită privinţă. Numai că noi
ne bucuram să fim închişi acolo. E un lucru pe care nu-1 regret
nici acum.
— Foarte interesant, spuse Sara.

Sarei îi stîm i interesul şi povestea lui Roşu, despre întîl-


nirea lui cu Dalba, cu jum ătate de an înainte de moartea
acesteia.
— Cazul e puţin diferit, dar mă duce cu gîndul la o colegă
din liceu. Era o ţipă foarte frumoasă şi stilată, venită dintr-o
familie înstărită. Trăiseră prin străinătate şi se întorseseră
înJaponia, iar fata vorbea engleză şi franceză. La şcoală avea
cele mai bune note. Orice făcea, atrăgea privirile celor din
jur. Toţi o copleşeau cu atenţia lor, iar fetele din clasele mai
mici o adulau şi o luaseră drept model. Asta e ceva, mai ales
într-o şcoală particulară de fete.
Tsukuru dădu din cap.
— A intrat la facultate la Universitatea Sfintei Inimi şi a
studiat doi ani în Franţa. La vreo doi ani după ce s-a întors,
am avut ocazia să mă întîlnesc cu ea şi am rămas mută de
uimire cînd am văzut-o după atîta timp. Cum să-ţi spun,
parcă îşi pierduse culoarea. Ca un obiect care stă prea mult
în soare puternic şi se decolorează complet. Avea aceeaşi
înfăţişare ca înainte, era tot frumoasă şi stilată, dar... părea
că devenise mai transparentă. îţi venea să iei telecomanda
televizorului şi să dai intensitatea culorii cîteva gradaţii mai
sus. A fost o experienţă destul de ciudată să mă întîlnesc după
cîţiva ani cu cineva şi să văd că se subţiase aşa.
Sara terminase de mîncat şi aştepta acum meniul cu
deserturi.
— Nu eram foarte apropiate, dar aveam cîţiva prieteni în
comun, aşa că am avut ulterior ocazia sâ o mai văd uneori.
De cîte ori o întîlneam, părea să se fi decolorat şi mai mult.
Iar la un moment dat, n-a mai fost frumoasă şi şarmantă
pentru nimeni. Parcă nici mintea nu-i mai mergea la fel ca
înainte. Poveştile ei au devenit plicticoase, şi părerile ei, pla­
titudini. La douăzeci şi şapte de ani s-a căsătorit cu un tip
care lucra pe la guvern, un tip care arăta superficial şi plic­
ticos. Ea nu înţelegea că nu mai e femeia frumoasă şi fas­
cinantă de pe vremuri, că nu mai atrage toate privirile şi se
purta în continuare ca o regină. Era destul de apăsător să fii
martor la aşa ceva.
Primi meniul cu deserturi şi îl inspectă minuţios. Odată
ce se hotărî, îl închise şi îl aşeză pe masă.
— Prietenii au început să o părăsească fiindcă devenea
dureros să te uiţi la ea. Nu, ca să fiu exactă, nu dureros, ci mai
degrabă fiindcă resimţeau un anumit fel de spaimă cînd o
vedeau. E o fiică pe care toate femeile o cunosc, mai mult sau
mai puţin: teama că cea mai frumoasă perioadă a ta ca femeie
a trecut deja, fără ca tu să-ţi dai seama şi fără să poţi accepta
ideea, astfel că te comporţi ca înainte şi toată lumea rîde de
tine pe ascuns, teama că vei fi părăsită de toată lumea. în cazul
tipei ăsteia, apogeul ei venise mai repede decît la altele. Asta
era tot. în adolescenţă înflorise în toată splendoarea ei, ca o
grădină primăvara, dar se veştejise repede după asta.
Veni ospătarul cel cărunt şi Sara com andă sufleul de
lămîie. Tsukuru nu avea cum să nu fie impresionat de faptul
că Sara îşi menţinea silueta frumoasă în ciuda faptului că nu
rata niciodată desertul.
— Neagra sigur ştie mai multe despre Dalba, spuse ea.
Chiar dacă eraţi voi într-o comuniune perfectă şi armonioasă,
tot există lucruri pe care nu le pot vorbi decît fetele între ele.
Aşa cum ţi-a zis şi Albastru. Iar genul ăsta de lucruri nu răz­
bat în afara cercului fetelor. Poate că om fi noi mai guralive,
dar anumite secrete sînt păstrate cu sfinţenie. Mai ales faţă
de bărbaţi.
Sara se uită în direcţia chelnerului care se îndepărtase.
Părea să regrete că-şi alesese sufleul de lămîie şi că voia să-şi
schimbe comanda. Se răzgîndi însă şi îşi întoarse privirile
spre Tsukuru.
— Voi, cei trei băieţi, nu vă făceaţi confesiuni din astea?
— Nu-mi amintesc, spuse Tsukuru.
— Atunci, despre de vorbeaţi? îl întrebă Sara.
Chiar aşa, despre ce vorbeau? Tsukuru încercă să-şi amin­
tească, dar nu reuşea defel. Şi totuşi, discutau mereu, aprins
şi deschis...
— Nu mai ştiu, răspunse.
— Ce ciudat, zise Sara şi zîmbi.

— Luna viitoare o să ne mai scadă volumul de muncă, zise


Tsukuru. Cînd se întîmplă asta, vreau să plec în Finlanda.
Am vorbit deja cu şeful şi n-o să fie vreo problemă să-mi iau
concediu.
— Dacă-mi spui zilele exact, îţi organizez eu călătoria. Şi
biletul de avion, şi rezervarea la hotel.
— Mulţumesc.
Sara bău o gură de apă. Apoi îşi plimbă un deget pe mar­
ginea paharului.
— Tu cum erai în liceu? o întrebă Tsukuru.
— Nu ieşeam cu nimic în evidenţă. Am fost în echipa de
handbal. Nu eram nici frumoasă, şi nici nu aveam note demne
de laudă.
— Şi nu spui aşa fiindcă eşti m odestă?
Sara rîse şi clătină din cap.
— Modestia e o virtute minunată, dar nu mi se potriveşte.
Iţi spun cît de poate de deschis, nu ieşeam cu nimic în evi­
denţă. Nu prea eram făcută pentru sistemul şcolar. Profesorii
nu mă plăceau, colegii mai mici nu mă idolatrizau. Prieten
n-am avut, nici urmă de aşa ceva! Eram năpăstuită de coşuri
încăpăţînate şi aveam toate CD-urile celor de la WhamL Pur­
tam chiloţi plicticoşi, de bumbac alb, pe care mi-i cumpăra
maică-mea. Dar am avut nişte prietene bune. Vreo două. Nu
am ajuns să fim atît de unite cum eraţi voi în grupul vostru,
dar erau prietene faţă de care îmi deschideam sufletul. Aşa
că am reuşit, cum-necum, să trec peste zilele lipsite de stră­
lucire ale adolescenţei.
— Şi încă te mai vezi cu prietenele alea?
Sara încuviinţă.
— Da, încă ne înţelegem bine. Am îndouă sînt căsătorite
şi au copii, aşa că nu putem să ne vedem tot timpul, dar
uneori mai luăm masa împreună şi vreo trei ore vorbim fără
întrerupere. Despre tot felul de lucruri, cu toată sinceritatea.
Ospătarul aduse desertul şi cafeaua espresso. Sara începu
să mănînce cu poftă. Pînă la urmă, se pare că sufleul de lămîie
fusese alegerea corectă. Tsukuru îşi muta privirile, cînd la
ea, cînd la aburii care se ridicau din cafeaua lui.
— Tu acum ai prieteni? întrebă Sara.
— în momentul ăsta nu există nimeni pe care să-l pot
numi prieten.
Adevăraţii lui prieteni fuseseră cei patru din Nagoya. Apoi,
pentru o scurtă perioadă, Haida fusese cel mai apropiat lucru
de un prieten. în rest, nu mai era nimeni.
— Şi nu te simţi singur fără prieteni?
— Nu ştiu, spuse Tsukuru. Dar dacă i-aş avea, nu cred că
ne-am face mărturisiri deschise.
Sara rîse.
— Fetele au nevoie de asta într-o oarecare măsură. Bineîn­
ţeles, nu e decît una din funcţiile pe care le are un prieten,
să-ţi asculte confesiunile.
— Bineînţeles.
— Vrei să guşti din sufleu? E foarte bun!
— Nu, termină-1 tu.
Sara mîncă restul de prăjitură cu mare atenţie, puse furcu­
liţa jos şi se şterse grijulie la gură cu un şervet. Apoi, rămase
pe gînduri. în cele din urmă, îşi ridică privirile şi se uită drept
la Tsukuru, peste masă.
— Auzi, după asta mergem la tine?
— Sigur, răspunse el.
Făcu semn cu mîna ospătarului, să le aducă nota.
— Zău, în echipa de handbal? o întrebă.
— Nu vreau să vorbesc despre asta! răspunse Sara.

Ajunşi la Tsukuru acasă, au început să se îmbrăţişeze.


Tsukuru era fericit că i se mai dăduse ocazia să o ţină încă o
dată în braţe pe Sara. La început se dezmierdară aşezaţi pe
canapea, apoi se mutară în pat. Sub rochia de culoarea men­
tei, Sara avea nişte chiloţi minusculi de dantelă neagră.
— Şi pe ăştia ţi i-a cumpărat m aică-ta? o întrebă Tsukuru.
— Nătărăule, spuse Sara rîzînd. Mi i-am cum părat sin­
gură. Tu ce crezi?
— Şi nu văd să ai coşuri pe nicăieri!
— Fireşte.
Sara întinse mîna şi apucă delicat penisul întărit al lui
Tsukuru.
Mai apoi însă, cînd a vrut să intre în ea, penisul lui îşi
pierdu din fermitate. Era prima dată în viaţă cînd păţea aşa
ceva. Era dezorientat şi confuz. In jur, totul părea cufundat
într-o linişte stranie. Urechile îi ţiuiau şi îşi auzea inima
bătînd sec.
— Nu trebuie să te necăjeşti din cauza asta, spuse Sara
în timp ce-1 mîngîia pe spate. Ajunge să mă ţii în braţe. Nu
te mai gîndi la altceva.
— Dar nu înţeleg. In ultim a vrem e am visat întruna la cît
vreau să facem dragoste!
— Cine ştie, poate că ai anticipat prea mult. Deşi eu mă
bucur că te-ai gîndit aşa m ult la mine.
Cei doi rămaseră îm brăţişaţi în pat şi continuară să se
alinte, dar Tsukuru nu reuşi să-şi recapete erecţia. în cele
din urmă se făcu vremea ca ea să se întoarcă acasă. Se îmbră­
cară tăcuţi şi Tsukuru o conduse pînă la gară. în timp ce
mergeau, îşi ceru scuze că lucrurile nu merseseră bine.
— Nu contează asta, zău. Nu-ţi face griji, îi spuse Sara cu
blîndeţe şi îl apucă de mînă. O mînă caldă şi micuţă.
Tsukuru încercă să zică ceva, dar nu-i venea nimic în
minte. Se mulţumi să-i simtă atingerea mîinii.
— Probabil că eşti dezorientat, spuse Sara. Te-ai dus în
Nagoya, te-ai întîlnit după atîta vreme cu vechii tăi prieteni
şi au ieşit la iveală dintr-odată mai multe lucruri, iar asta
te-a răscolit pe dinăuntru. Poate mai mult chiar decît îţi dai
tu seama.
într-adevăr, era răvăşit. Se deschisese o poartă care stă­
tuse atît timp închisă, şi o mulţime de lucruri de la care îşi
ferise privirea pînă acum dăduseră buzna înăuntru. Lucruri
pe care nu le putuse anticipa şi care încă nu-şi găsiseră un
loc şi o ordine în interiorul lui.
— în tine încă e înţepenit ceva care nu-ţi dă pace, şi din
cauza asta fluxul firesc al lucrurilor e blocat, continuă Sara.
Nu ştiu cum, dar aşa-mi zice mie intuiţia.
Tsukuru se gîndi la spusele ei.
— Adică îndoielile pe care le am nu s-au desluşit încă în
urma drumului la Nagoya?
— Da. Aşa mi se pare. Nu e decît intuiţia mea, dar aşa
cred, răspunse Sara şi, după cîteva clipe de gîndire, adăugă:
Poate fiindcă deocamdată ai aflat numai o parte din adevăr,
latura care a rămas încă goală a căpătat, dimpotrivă, şi mai
multă însemnătate.
Tsukuru oftă.
— N-am ridicat oare un capac pe care mai bine îl lăsam
aşa cum era?
— Poate că asta e doar ceva temporar, spuse ea. Sînt doar
nişte repercusiuni de moment. Măcar ai apucat-o în direcţia
asta, să clarifici lucrurile, şi înaintezi pas cu pas. Asta e cel
mai important. Dacă o ţii aşa, sigur o să găseşti piesele potri­
vite care să umple golurile rămase.
— Dar asta e posibil să dureze mult.
Sara îl strînse de mînă, cu o putere neaşteptată.
— Ştii, nu e nevoie să te grăbeşti. Poţi să o iei încetişor.
Ce vreau eu să ştiu însă e dacă tu ai de gînd să rămîi într-o
relaţie de durată cu mine.
— Bineînţeles că da. Vreau să fim împreună multă vreme.
— Serios?
— Foarte serios, răspunse Tsukuru fără ezitare.
— Atunci nu contează. Timp avem, iar eu te aştept. Oricum,
mai sînt cîteva chestii pe care trebuie să le pun şi eu în ordine.
— Chestii pe care să le pui în ordine?
Sara nu răspunse, însă îi oferi un zîmbet încărcat de enigme.
— Du-te cît de repede poţi în Finlanda s-o vezi pe Neagra,
spuse ea. Şi să-i vorbeşti sincer, să-ţi deschizi inima. Ea sigur
are să-ţi spună ceva important. Chiar foarte important. Pre­
simt asta.

Întorcîndu-se acasă de la gară, mintea lui Tsukuru roia


de gînduri incoerente. Avea senzaţia stranie că timpul îşi
desfăcuse albia în două. Se gîndea la Dalba, la Haida, la
Sara. Prezentul şi trecutul, amintirile şi sentimentele curgeau
paralel, în acelaşi timp.
E ceva strîmb în mine, ceva diform care se ascunde înăun­
trul meu, îşi spuse Tsukuru. Poate e cum a zis Dalba, am o
latură întunecată pe care nici nu ţi-o poţi imagina dacă-mi
cunoşti doar faţa obişnuită. Aşa cum luna are o parte care
e întotdeauna întunecată. Poate că, fără ştirea mea, în alt
loc şi în alt timp, chiar am violat-o pe Dalba şi i-am frînt
inima. Cu josnicie şi agresivitate. Iar latura aia întunecată
o să cîştige cîndva teren şi o să-mi înghită cu totul faţa
obişnuită.
La o intersecţie, dădu să traverseze pe roşu şi un taxi-
metrist care puse frînă brusc îl potopi cu înjurături.
întors acasă, se schimbă în pijama şi, cînd ceasul arăta
ora douăsprezece, se vîrî în pat. Dintr-odată, erecţia îi reveni.
0 erecţie imperturbabilă, ca de piatră. Nici n-ar fi crezut
că penisul poate să i se întărească atît de mult. Ce ironie! în
întuneric, oftă. Se dădu jos din pat, aprinse lumina şi îşi turnă
un păhărel de Cutty Sark din sticla pe care o ţinea în raft.
Apoi îşi luă cartea şi începu să citească. Pe la ora unu începu
deodată să plouă. Cînd şi cînd pale violente de vînt izbeau de
fereastră stropii mari de ploaie.
în patul ăsta, în încăperea asta, se presupune că am violat-o
pe Dalba, se gîndi deodată Tsukuru. I-am amestecat droguri
în băutură ca să nu se poată împotrivi, i-am dat hainele jos
şi am violat-o. Era virgină, a durut-o şi a sîngerat. Şi ăsta a
fost hotarul dincolo de care s-au schimbat o mulţime de lucruri.
Acum şaisprezece ani.
în timp ce gîndurile îi roiau şi asculta ploaia bătînd în
geam, simţi că încăperea se transformase într-un spaţiu diferit
de cel normal. Căpătase parcă o voinţă proprie, iar Tsukuru
treptat nu mai putea distinge între ce e adevărat şi ce nu.
într-una din feţele adevărului, nu o atinsese niciodată pe
Dalba. Dar, în alt adevăr, o violase cu josnicie. Cu cît se gîndea
mai mult în care dintre adevăruri se află, cu atît înţelegea
mai puţin.
Pînă la urmă, reuşi să adoarmă abia la două şi jumătate.
în weekenduri, Tsukuru se ducea la un club de fitness să
înoate. Clubul se afla la zece minute de mers cu bicicleta faţă
de locuinţa lui. înota craul într-un ritm constant şi făcea o
mie cinci sute de metri în treizeci şi două sau treizeci şi trei
de minute. Dacă era cineva care se mişca mai repede, se dădea
într-o parte şi-i lăsa să treacă. Nu era croit să se ia la întrecere
cu alţii. în ziua aceea, ca întotdeauna, alese un culoar în care
mai înota cineva cam cu aceeaşi viteză ca şi el. Era un bărbat
tînăr şi slab, cu costum de baie negru, cască tot neagră şi
ochelari.
înotul îi destindea muşchii încordaţi şi îi topea oboseala
adunată în corp. Cînd intra în apă se simţea m ai liniştit decît
oriunde altundeva. în felul acesta, înotînd jum ătate de oră
cîte două zile pe săptămînă, reuşea să-şi păstreze pacea şi
echilibrul fizic şi mental. în plus, în apă era un loc numai bun
pentru gîndit. Era un fel de zen, odată ce m işcările îşi găseau
ritmul, gîndurile sale puteau um bla în voie, fără oprelişte.
Ca un cîine căruia îi dai drumul să alerge pe cîmp.
— După zburat, înotul e cel mai tare lucru, îi explicase el
cîndva Sarei.
— Dar ce, ai zburat vreodată? întrebase ea.
— încă nu.
în dimineaţa aceea, în tim p ce înota, gîndurile i se îndrep­
tară către Sara. îi răsăriră în minte chipul şi corpul ei. îşi
aminti că nu reuşise să devină una cu trupul ei. Apoi se gîndi
la cuvintele pe care i le spusese ea: „în tine e înţepenit ceva
şi din cauza asta fluxul firesc al lucrurilor e blocat*.
Aşa o fi, îşi spuse Tsukuru.
Viaţa lui mergea înainte, ferită de piedici, fără vreo pro­
blemă ieşită din comun. Multă lume gîndea lucrul ăsta. Ter­
minase facultatea la o universitate politehnică de renume şi
se angajase pe un post de specialist la o firmă de căi ferate.
Cît priveşte munca, se bucura de o reputaţie stabilă în firmă,
iar şefii aveau încredere în el. Economic, o ducea bine. După
moartea tatălui său moştenise o sumă considerabilă. Deţinea
un apartament aproape de centru, într-o zonă bună. Nu avea
credite. Nu bea decît foarte puţin, nu fuma şi nu avea pasiuni
costisitoare. Nu cheltuia bani mai deloc. Nu fiindcă ar fi făcut
economie sau ar fi dus o viaţă cumpătată, ci pentru că pur şi
simplu nu ştia pe ce să-i cheltuie. De maşină nu avea nevoie,
haine nu-i trebuiau prea multe. Cînd şi cînd, îşi cumpăra
CD-uri şi cărţi, dar nu erau sume însemnate. Prefera să-şi
gătească singur decît să ia masa în oraş, ba chiar îşi spăla
singur lenjeria de pat şi călca.
în general, era tăcut şi nu se pricepea să interacţioneze
cu oamenii, dar nu trăia o viaţă însingurată. Intr-o oarecare
măsură reuşea să se adapteze mediului şi să se descurce în
chestiunile cotidiene. Chiar dacă nu făcea într-adins eforturi
să caute femei, pînă acum nu fusese lipsit de partenere. Era
burlac, îngrijit, cu o fire reţinută şi nici nu era unt. Aşa că,
de cele mai multe ori ele erau cele care făceau primul pas şi
se apropiau de el. Sau se întîmpla ca cineva din jur să-i
prezinte o femeie necăsătorită (aşa o cunoscuse şi pe Sara).
Avea treizeci şi şase de ani şi, la prima vedere, ducea o
viaţă lipsită de griji. Era zdravăn, nu era gras şi nu fusese
niciodată bolnav. O viaţă fără piedici, aşa gîndeau cei mai
mulţi oameni. Aşa gîndeau şi mama lui şi surorile mai mari.
Ţie ţi-e prea bine să trăieşti singur, de-aia nu-ţi arde de
însurătoare, îi spuneau ele. După o vreme, încetaseră să mai
aducă vorba despre o posibilă căsătorie aranjată. Aceeaşi
părere aveau şi colegii de serviciu.
E adevărat, pînă acum Tsukuru dusese un trai fără lipsuri.
Nu ştia cum e să nu poţi obţine ceea ce-ţi doreşti. Numai că,
pe de altă parte, nici nu gustase bucuria de a obţine ceva
depunînd eforturi, din cîte îşi putea aminti. Prietenia cu cei
patru colegi de liceu era cel mai valoros lucru pe care îl
obţinuse în viaţă. Dar nici aceea nu fusese o alegere con­
ştientă, ci mai degrabă o mană cerească venită peste el de la
sine. Şi cu mult timp în urmă - desigur, independent de
voinţa lui - o pierduse. Sau îi fusese luată.
Sara era unul din puţinele lucruri pe care le voia. Nu era
încă sigur sau lipsit de ezitări, dar se simţea atras de femeia
aceasta cu doi ani mai în vîrstă. De cîte ori se vedeau, gîndul
acesta devenea mai puternic. Şi era îm păcat cu ideea că
trebuie să sacrifice unele lucruri ca să poată fi cu ea. Pentru
el era foarte neobişnuit să aibă sentimente atît de vii şi de
intense. Şi totuşi - de ce oare - în momentele critice lucrurile
nu mergeau cum trebuia. Apărea ceva care oprea fluxul. „Ia-o
încetişor. Eu te aştept", îi spusese ea. Dar nu era chiar aşa
de simplu. Oamenii nu stau pe loc, şi de la o zi la alta se mută
în altă parte. Nimeni nu poate şti ce urmează.
în timp ce se gîndea absent la aceste lucruri, parcurgea
dus-întors bazinul semiolimpic într-un ritm care să nu-1 lase
fără respiraţie. îşi înălţa capul în lateral şi inspira scurt, apoi
expira încet în apă. Ciclul acesta regulat, repetat pe o dis­
tanţă mare, devenea treptat mecanic. La fel şi numărul de
braţe în care făcea bazinul de la un capăt la celălalt. îşi lăsă
corpul în voia ritmului şi se mulţumi să numere doar de cîte
ori se întoarce.

Tot uitîndu-se în faţă, la tălpile celui care înota pe acelaşi


culoar cu el, lui Tsukuru i se păru că le recunoaşte de undeva.
Erau leite cu tălpile lui Haida. îşi înghiţi un nod, ceea ce-1
făcu să-şi piardă deodată ritmul respiraţiei. Trase apă pe nas
şi avu nevoie de cîteva m omente să-şi regăsească suflul fără
să se oprească din înot. îşi auzea inima cum bătea repede şi
puternic în colivia coastelor.
Nu încăpea nici o îndoială, erau tălpile lui Haida. Şi forma,
şi dimensiunea, şi bătăile îngrijite şi precise erau întocmai.
Pînă şi forma spumei pe care o făceau în apă era la fel. Ca şi
mişcarea picioarelor, spuma era mică şi moale, relaxată. în
facultate înota mereu în urma lui Haida şi avea în faţa ochi­
lor tălpile sale. Aşa cum noaptea un şofer nu pierde din ochi
stopurile maşinii din faţă. Forma aceea îi era viu întipărită
în minte.
Tsukuru se opri din înotat, ieşi din apă şi se sui pe blocstart,
aşteptînd ca bărbatul să întoarcă şi să se apropie.
Dar nu era Haida. Din pricina căştii şi a ochelarilor, nu
reuşi să-i distingă limpede trăsăturile feţei, dar uitîndu-se
mai bine îşi dădu seama că era prea înalt şi avea umerii prea
musculoşi ca să fie el. Şi gîtul îi era complet altfel. In plus,
era mult prea tînăr. Părea să fie încă student, pe cîtă vreme
Haida avea deja vreo treizeci şi cinci de ani.
Chiar după ce înţelese că e altcineva, inima lui Tsukuru
continuă să bată cu putere. Ieşi din piscină şi se aşeză pe un
scaun de plastic de pe marginea bazinului, de unde îl privi
îndelung pe înotătorul necunoscut. înainta frumos, fără mişcări
inutile. Semăna bine cu stilul lui Haida. Se putea spune că
era chiar identic. Nu împroşca apă şi nu făcea zgomot inutil,
îşi înălţa braţele frumos şi eficient şi le cobora în apă încet,
începînd cu degetul arătător. Nu se grăbea deloc. înota păstrînd
o linişte întoarsă spre sine însăşi. Oricît ar fi semănat însă
cu stilul lui, nu era Haida. în curînd, bărbatul ieşi din apă,
îşi scoase casca şi ochelarii şi dispăru pe undeva în timp ce
îşi ştergea părul scurt cu un prosop. Avea faţa pătrăţoasă şi
arăta cu totul altfel decît Haida.
Tsukuru renunţă să mai înoate, se duse la vestiare şi făcu
un duş. Apoi încălecă pe bicicletă şi se întoarse acasă, unde
mîncă un mic dejun uşor. în timp ce mînca se gîndea că
probabil şi Haida e unul din lucrurile înţepenite undeva înăun­
trul lui.

Nu întîmpină nici o dificultate deosebită să-şi ia liber


pentru călătoria în Finlanda. Pînă acum nu prea-şi luase zile
de concediu şi avea adunate o droaie, ca un morman de
z&padă sub streaşină. Şeful doar se uitase la el cu o faţă
incredulă. Finlanda? Tsukuru îl lămuri că se duce să se vadă
cu o veche prietenă din liceu şi că, oricum, altă dată probabil
că n-o să mai aibă ocazia să ajungă pe acolo.
— Ce-i în Finlanda? întrebă şeful.
— Sibelius, filmele lui Aki Kaurismâki, Marimekko, Nokia,
trollii Moomin, înşiră Tsukuru ce-i veni în cap.
Şeful clătină din cap. Nimic din ce enumerase el nu-1
interesa.
Tsukuru îi telefonă Sarei şi discutară concret despre rezer­
varea pentru zborul direct Narita - Helsinki. Urma să plece
peste două săptămîni şi să rămînă acolo patru nopţi.
— Iei legătura cu Neagra înainte să pleci? îl întrebă Sara.
— Nu, vreau să fac cum am făcut în Nagoya, să mă întîl-
nesc direct cu ea, fără să o anunţ din timp.
— Finlanda e mult mai departe decît Nagoya. Drumul
dus-întors durează. Dacă ajungi acolo şi te trezeşti că Neagra
şi-a luat vacanţă şi a plecat cu trei zile în urmă în M allorca?
— Dacă e să se întîmple, aşa să se întîmple. Văd şi eu
puţin Finlanda şi mă întorc.
— Bine, cum crezi tu. Dar dacă tot baţi drumul pînă acolo,
nuvrei să mai vezi şi alte locuri? Tallinn şi Sankt Petersburg
sînt doar la o aruncătură de băţ.
— Nu, îmi ajunge Finlanda, spuse Tsukuru. Plec din Tokyo
în Helsinki, stau acolo patru nopţi şi mă întorc la loc în
Japonia.
— Paşaport bănuiesc că ai, nu?
— Mi-au zis cînd m-am angajat să-l am mereu la zi, ca să-l
pot folosi oricînd. Ziceau că poate e nevoie să merg în delegaţie
în străinătate. Dar pînă acum are foile albe, e neatins.
— în Helsinki te descurci cu engleza, dar dacă mergi prin
provincie nu ştiu cum o fi. Noi avem un mic birou în Helsinki,
un fel de sucursală. Am luat legătura cu cei de acolo şi le-am
zis de tine. Dacă nu te descurci cu ceva, du-te la ei. E o ţipă
acolo, Olga, care o să te ajute.
— Mulţumesc, zise Tsukuru.
— Eu poimîine trebuie să plec la Londra. Pe măsură ce
rezolv cu biletele de avion şi rezervarea la hotel în Helsinki
îţi trimit amănuntele prin mail. Şi adresa şi telefonul biroului
nostru de acolo.
— Am înţeles.
— Auzi, chiar vrei să te duci pînă în Finlanda să te întîl-
neşti cu ea fără să o anunţi dinainte? Să baţi drumul aşa pînă
dincolo de cercul polar?
— Ţi se pare că sînt sărit de pe fix?
Sara rîse.
— Nu, mai degrabă aş spune îndrăzneţ.
— Mie mi se pare că în felul ăsta o să meargă mai bine.
Aşa-mi spune mie nasul.
— Eu îţi urez noroc, spuse Sara. Auzi, înainte să pleci, ne
mai vedem şi noi? La începutul săptămînii viitoare mă întorc
din Londra.
— Nu, spuse Tsukuru. Sigur că aş vrea să te văd. Dar cred
că e mai bine să mă duc întîi în Finlanda.
— Asta tot nasul ţi-o spune?
— Da. E un fel de intuiţie.
— Tu eşti genul de om care se bazează mult pe intuiţie?
— Nu, nu prea cred. Pînă acum n-am făcut nimic fiindcă
aşa mi-ar fi spus intuiţia. Aşa cum nu construieşti gări
bazîndu-te pe ce-ţi spune nasul. Drept să-ţi spun, nici nu ştiu
exact ce înseamnă chestia asta căreia-i zicem intuiţie. Numai
că acum aşa simt.
— Simţi că ar fi mai bine să faci aşa, nu? Că o fi intuiţie
sau altceva.
— Cînd am fost la înot zilele astea, m-am gîndit la tot felul
de lucruri. La tine, la drumul în Helsinki. Cum să-ţi zic, parcă
mergeam înapoi pe firul intuiţiei.
— în timp ce înotai?
— Da, cînd înot pot să cuget bine.
Sara lăsă un moment de tăcere admirativă.
— Ca un somon.
— Nu ştiu ce e cu somonii.
— Parcurg un drum foarte lung, urmînd ceva anume, răs­
punse Sara. Tu ai văzut Războiul stelelor?
—*Cînd eram mic.
— Forţa fie cu tine! zise. Şi să nu te laşi mai prejos de
somoni.
— Mersi. Te sun cînd mă întorc din Helsinki.
— Aştept.
Apoi discuţia se încheie.


* *

Cu cîteva zile înainte de a se urca în avionul pentru


Helsinki, Tsukuru avu însă ocazia să o zărească pe Sara.
Doar că ea nu ştia lucrul acesta.
în seara aceea se dusese prin Aoyama să caute nişte cadouri
pentru Neagra. Se gîndea la vreo bijuterie pentru ea şi o carte
ilustrată pentru copii. Nişte magazine potrivite pentru genul
acesta de cadouri se aflau pe străduţele mai retrase de lîngă
bulevardul Aoyama. Cam într-o oră îşi term ină cum pără­
turile şi intră să se odihnească într-o cafenea ale cărei feres­
tre largi dădeau în Omeotesandd. Se aşeză la geam, comandă
o cafea şi un sandviş cu salată de ton şi se uită la priveliştea
străzii, colorată în lumina apusului. Printre cei care se perin­
dau pe trotuare erau multe cupluri. Arătau fericiţi, şi din
mersul lor ghiceai că se îndreaptă spre o destinaţie unde îi
aşteaptă ceva plăcut. Privind siluetele trecătorilor, peste suflet
îi coborî o stare de linişte şi încremenire. Era înlem nit ca un
copac îngheţat, într-o noapte de iarnă lipsită de vînt. Nu
simţea însă nici un fel de suferinţă. De-a lungul anilor se
obişnuise cu această stare şi nu-1 mai durea deloc.
Asta nu înseamnă că nu şi-ar fi dorit ca Sara să fi fost
acum lîngă el. Dar ce putea să facă, la urma urm elor el era
cel care refuzase să se întîlnească. El voise să se întîmple aşa.
Singur îşi îngheţase ram urile veştejite. într-o seară de vară
atît de plăcută!
Oare făcuse bine sau nu?
Nu era sigur că luase hotărîrea corectă. Oare putea să se
bizuie pe aşa-zisa intuiţie? Poate că nu era de fapt vorba de
intuiţie, ci de vreo idee preconcepută de-a lui, care nu se baza
pe nimic. Forţa fie cu tine, îi spusese Sara.
Se gîndi o vreme la somonii care înoată departe prin marea
întunecată, mînaţi de instinct sau de intuiţie.
Chiar atunci îi apăru în cîmpul vizual silueta Sarei. Purta
aceeaşi rochie verde cu mîneci scurte, pe care o avusese dnd
se întîlniseră ultima oară, şi pantofi maro deschis. Cobora
panta blîndă dinspre Aoyamadori, către Jingumae. Lui Tsukum
i se opri respiraţia şi se încruntă o clipă. Asta pentru că-i
venea greu să creadă că imaginea aceea este reală. Cîteva
momente i se păru că e o halucinaţie sofisticată pe care i-o
servea inima lui însingurată. Dar nu încăpea nici un fel de
îndoială, era Sara, în carne şi oase. Din reflex, T&ukuru sări
în picioare şi mai-mai că răsturnă masa. Cafeaua se vărsă pe
farfurioară. Dar după ce se ridică, se aşeză imediat la loc.
Alături de ea păşea un bărbat între două vîrste. Un tip de
statură medie, dar bine clădit, îmbrăcat într-un sacou închis
la culoare, o cămaşă albastră şi la gît cu o cravată bleumarin
în picăţele. în părul atent aranjat i se amestecau destule fire
albe. Să tot fi avut cinzeci şi cinci de ani. Bărbia îi era puţin
ascuţită, dar avea un chip plăcut. în expresia lui ghiceai
destinderea liniştită şi nonşalantă pe care o capătă anumiţi
bărbaţi de vîrsta lui. Cei doi păreau foarte apropiaţi şi mer­
geau ţinîndu-se de mînă. Cu gura căscată, Tsukuru îi urmări
cu privirea prin geamul cafenelei. Ca cineva care îşi pierduse
glasul cînd dădea să spună ceva. Trecură chiar prin faţa lui,
dar Sara nu întoarse deloc privirea în direcţia lui. Era absor­
bită de conversaţia pe care o purta cu bărbatul acela şi nu
părea să mai vadă nimic în jur. Bărbatul spuse ceva scurt,
iar Sara începu să rîdă cu gura larg deschisă. Atît de tare
încît i se vedeau dinţii.
Apoi cei doi fură înghiţiţi în mulţimea întunecată. Tsukuru
privi îndelung în direcţia în care dispăruseră. Nutrea slaba
speranţă că Sara va reveni. Că îşi va da seama că trecuse pe
lîngâ el şi că se va întoarce să-i dea o explicaţie. Dar nu mai
apăru. Pe stradă continuau să treacă fel de fel de oameni, cu
chipuri şi înfăţişări variate.
Se suci pe scaun şi bău o gură de apă cu gheaţă. Rămăsese
doar o tristeţe tăcută. în partea stîngă a pieptului îl săgeta
o durere ascuţită, de parcă fusese tăiat cu o lamă. Simţea
chiar sîngele cald şi ud curgînd. Poate chiar era sînge. Nu
mai trăise de mult o asemenea durere. Probabil de cînd cei
patru prieteni ai săi îl abandonaseră în vara anului doi de
facultate. închise ochii şi îşi lăsă corpul să plutească o vreme
prin acea durere. Prefera aşa. Cu adevărat rău ar fi fost să
nu simtă nimic.
Diferite sunete se suprapuneau şi formau în urechile lui
unţiuit ascuţit. Era un vuiet pe care nu-1 poţi auzi decît într-o
linişte deplină. Din exterior nu pătrundea nimic, erau doar
sunetele propriilor lui organe.. Oricine are un asemenea zgo­
mot specific, dar nu prea ai ocazia să îl auzi cu adevărat.
Cînd deschise ochii, i se păru că lumea îşi schimbase puţin
forma. Masa de plastic, ceaşca simplă de cafea, sandvişul
mîncat pe jumătate, vechiul TAG Heuer automat de la încheie­
tura mîinii stîngi (amintire de la tatăl său), ziarul deschis,
arborii înşiruiţi de-a lungul străzii, vitrinele luminate de
vizavi. Toate păreau să se fi deformat foarte puţin. Contu­
rurile le deveniseră neclare şi nu păreau să aibă consistenţa
unor corpuri solide. Nici dimensiunile lor nu mai erau cele
normale. Tsukuru inspiră adînc de cîteva ori şi se relaxă
încetul cu încetul.
Durerea pe care o resimţea nu era însă provocată de gelo­
zie. Ştia ce înseamnă gelozia, o trăise atît de intens în acel
vis, pe care încă îl mai resimţea. Ştia cît de lipsit de ajutor
te simţi şi cît de sufocat. De data aceasta însă nu era vorba
de acea suferinţă. Ce simţea el acum era pur şi simplu întris­
tare. Ca şi cînd ar fi fost lăsat singur pe fundul unei gropi
adinei şi întunecate. Dar pînă la urmă nu era decît întristare,
nimic mai mult. Era doar o durere concretă, iar Tsukuru se
simţea recunoscător pentru asta.
Ce îl supăra cel mai tare nu era că Sara se plimba cu un
alt bărbat ţinîndu-se de mînă. Şi nici că era posibil să se culce
cu bărbatul acela. Bineînţeles că îi era extrem de neplăcut să
şi-o închipuie pe Sara dezbrăcîndu-se şi băgîndu-se în pat cu
altcineva. Trebuia să facă eforturi să-şi alunge imaginile astea
din minte. Dar Sara era o femeie de treizeci şi opt de ani,
necăsătorită, liberă şi independentă. Avea viaţa ei. Aşa cum
Tsukuru avea şi el viaţa lui. Ea avea dreptul să se ducă unde
vrea şi să facă ce şi cu cine vrea.
Pe Tsukuru însă îl şocase chipul fericit pe care îl avea Sara
atunci. In timp ce vorbea cu bărbatul acela, zîmbea larg, cu
toată faţa. Cînd era împreună cu Tsukuru nu avea expresia
atît de deschisă. Nu se întîmplase nici măcar o dată. întotdeauna
cînd era cu el arăta mai rece şi mai controlată. Asta îl durea
cel mai tare pe Tsukuru.

Cînd ajunse acasă, se pregăti pentru călătorie. Dacă îşi


ţinea mîinile ocupate, reuşea să nu se mai gîndească la nimic.
Totuşi, nu avea de făcut cine ştie ce bagaje. Cîteva schimburi
de haine, o pungă cu articole de toaletă, cîteva cărţi de citit
în avion, ochelarii şi costumul de înot (acestea nu-i lipseau
niciodată din valiză, oriunde s-ar fi dus), o umbrelă pliabilă
şi cam atît. încăpură toate într-o geantă de umăr pe care o
putea ţine ca bagaj de mînă. Nu-şi luă nici măcar aparat de
fotografiat. La ce-i foloseau pozele? El avea nevoie de oameni
adevăraţi şi de cuvinte vii.
După ce termină de făcut bagajele, scoase Anii de pelerinaj,
pe care nu-1 mai ascultase de multă vreme. Albumul cu trei
discuri al lui Lazar Berman, cel pe care Haida îl lăsase acolo
cu cincisprezece ani în urmă. încă păstra pick-up-ul vechi
numai ca să poată asculta înregistrarea aceasta. Puse primul
disc pe platan, pe faţa a doua.
Era Primul an: Elveţia. Se aşeză pe canapea, închise ochii
şi îşi îndreptă atenţia asupra muzicii. Le mal du pays era al
optulea cîntec, dar pe disc era primul de pe faţa B. Adesea
asculta de la început pînă la Sonetul 47 al lui Petrarca, a
patra melodie din A l doilea an: Italia. Acolo se termina discul
şi acul pick-up-ului se ridica automat.
Le mal du pays. Melodia aceea liniştită şi melancolică
dădea puţin cîte puţin contur tristeţii atipice care-1 cuprin­
sese. Ca şi cînd ar fi fost un animal transparent, ascuns
privirii, peste care se lipesc nenumărate particule fine de
polen şi astfel forma lui devine, încetul cu încetul, vizibilă
sub ochii tăi. De data aceasta avea forma Sarei, îmbrăcată în
rochia verde cu mîneci scurte.
Pieptul îi zvîcni din nou, dar nu era o suferinţă acută, ci
mai degrabă amintirea unei dureri puternice.
N-am ce-i face, îşi spuse Tsukuru. Ce era gol de la bun
început a rămas din nou gol. Cui ar putea să se plîngă pentru
asta? Toţi se apropiau de el, aflau cît de pustiu e pe dinăuntru,
şi după asta se îndepărtau. în urm ă nu răm înea decît
Tsukuru Tazaki, din nou singur şi pustiit. Sau şi mai gol decît
înainte. Asta era tot, nimic mai mult.
Uneori lumea îi lăsa mici suveniruri înainte de a pleca.
De la Haida avea albumul acesta, Anii de pelerinaj. Probabil
că îl lăsase la el intenţionat, nu putea să-l fi uitat pur şi
simplu acolo. Tsukuru iubea muzica aceea. îl lega de Haida
şi îl lega şi de Dalba. Era ca un vas de sînge care unea spaţiul
dintre ei trei. O venă dureros de îngustă, dar prin care totuşi
curgea încă sînge roşu şi viu. Puterea muzicii făcea posibil
lucrul acesta. De cîte ori asculta înregistrarea aceea, mai ales
Le mal du pays, cei doi îi apăreau viu în minte. Uneori i se
părea că sînt chiar lîngă el, aproape că le simţea respiraţia
liniştită.
Amîndoi plecaseră de lîngă Tsukuru, la un moment dat.
Fără să-şi spună motivele, pe neaşteptate. Nu, nu plecaseră,
mai bine spus îl abandonaseră, îl părăsiseră. Se înţelege că
asta îl rănise, iar urmele încă se mai vedeau. Dar în ultimă
instanţă nu s-ar putea spune că, în cel mai profund înţeles,
cei care purtaseră rana şi avuseseră de pierdut erau ei doi,
nu Tsukuru? în ultim a vreme începuse să judece lucrurile
puţin diferit. Poate că sînt un om gol, îşi spunea. Dar tocmai
pentru că sînt lipsit de conţinut, au existat oameni care şi-au
găsit acolo un sălaş, chiar dacă pentru un timp limitat. Aşa
cum o pasăre de noapte singuratică îşi caută peste zi un loc
sigur de odihnă, sub un acoperiş părăsit. Păsărilor le plac
ascunzişurile astea pustii, foarte liniştite şi cufundate în
penumbră. Ar trebui mai degrabă să mă bucur că sînt gol pe
dinăuntru.
Cînd ultima notă din Sonetul 47 al lui Petrarca se stinse
în aer şi discul ajunse la capăt, acul se ridică automat şi
braţul se mişcă pe orizontală către suportul său. Tsukuru îl
coborî încă o dată, de la începutul discului. Acul alerga tăcut
prin şanţul de vinilin şi repetă interpretarea lui Lazar Berman.
Frumos şi cu cea mai mare delicateţe.
După ce ascultă de două ori aceeaşi faţă a discului, Tsukuru
se schimbă în pijama şi se băgă în pat. Stinse lumina de pe
noptieră şi fu încă o dată recunoscător că ceea ce simţea era
doar o tristeţe profundă, nu jugul greu al geloziei. Cea din
urmă sigur nu l-ar fi lăsat să pună geană pe geană.
în curînd îl învălui somnul. Pentru doar cîteva secunde îi
simţi în tot corpul moliciunea, de care-i era dor. Era încă unul
din puţinele lucruri pentru care Tsukuru era recunoscător în
seara aceea.
In somn, auzi cîntecul unei păsări de noapte.
Cum ajunse în aeroportul din Helsinki, se duse la o casă
de schimb valutar şi cumpără nişte euro, apoi găsi un magazin
de telefoane şi îşi luă un mobil cu cartelă preplătită, cît mai
uşor de utilizat. Odată ce termină cu acestea, îşi săltă geanta
de voiaj pe umăr şi se îndreptă spre staţia de taxiuri. Se urcă
intr-un Mercedes Benz, model vechi, şi îi dădu şoferului numele
hotelului.
Ieşiră din zona aeroportului şi intrară pe autostradă. Privi
pe fereastră pădurea de un verde adînc şi reclamele de pe
drum, scrise în finlandeză. Nu era entuziasmat că e în străi­
nătate, deşi se afla prima dată peste hotare. Zborul durase
cammult, dar nu se simţea altfel decît dacă s-ar fi dus pînă în
Nagoya. Singura diferenţă era că în portofel avea altă valută.
Era îmbrăcat ca de obicei, în pantaloni chino, un tricou polo
negru, adidaşi şi o jachetă de bumbac maro deschis. Nu adu­
sese decît foarte puţine schimburi la el. Dacă nu-i ajungeau,
n-avea decît să-şi mai cumpere.
Şoferul între două vîrste, căruia o barbă deasă îi acoperea
obrazul, se uită la el în oglindă şi îl întrebă în engleză:
— De unde eşti?
— Din Japonia, răspunse Tsukuru.
— Ai venit aşa de departe şi totuşi ai foarte puţine bagaje!
— Nu-mi place să car lucruri grele.
Şoferul rîse.
— Nimănui nu-i place să care. Dar cînd te uiţi în jur, vezi
că s-au adunat o groază de bagaje. Asta-i viaţa. C est la vie,
spuse apoi rîse cu poftă.
Tsukuru rîse şi el puţin, de complezenţă.
— Cu ce te ocupi? întrebă şoferul.
— Construiesc gări.
— Inginer?
— Da.
— Şi ai venit în Finlanda să faci gări?
— Nu, sînt în vacanţă, am venit să mă văd cu nişte prieteni.
— Foarte bine, răspunse taximetristul. Prietenii şi vacan­
ţele sînt două din cele mai frumoase lucruri în viaţă.
Oare tuturor finlandezilor le plăcea să spună asemenea
vorbe de duh despre viaţă, sau era doar apucătura acestui
şofer? Tsukuru ar fi preferat cea din urmă variantă.
Cînd, peste jumătate de oră, taxiul ajunse în faţa hote­
lului, Tsukuru îşi dădu seama că nu căutase în ghidul de
călătorie cît ar trebui să lase bacşiş, sau dacă ar trebui să-i
lase ceva. (Dacă se gîndea mai bine, de fapt, nu adunase nici
un fel de informaţii despre ţara aceasta.) Aşa că îi lăsă în
plus cam zece la sută faţă de suma pe care o arăta aparatul.
Şoferul făcu o faţă fericită şi, judecind după faptul că îi dădu
o chitanţă nescrisă, probabil că făcuse alegerea corectă. Iar
dacă greşise, cu siguranţă asta nu-1 deranjase pe şofer.
Hotelul pe care i-1 alesese Sara era într-o clădire veche din
centrul oraşului. Un valet blond şi chipeş îl conduse pînă în
camera lui. Liftul clasic îi bălăngăni pînă la etajul patru.
Camera era mobilată cu mobilier vechi şi un pat mare. Tape­
tul decolorat de soare avea un model de ace de pin. în baie
era o cadă de modă veche, pe cabriole. Ca să deschizi feres­
trele trebuia să le ridici. Erau acoperite cu perdele de dantelă
şi draperii groase. în încăpere plutea un miros nostalgic. De
la fereastră se vedea un bulevard larg, prin mijlocul căruia
treceau tramvaie verzi. Era o cameră în care te puteai relaxa.
Nu avea filtru de cafea sau televizor LCD, dar Tsukuru ori­
cum nu le-ar fi folosit.
— Mulţumesc. E în regulă camera, îi spuse valetului apoi
îi dădu două monede de cîte un euro.
Valetul zîmbi şi ieşi silenţios din cameră, ca un pisoi isteţ.
*

Pînă se spălă şi se schimbă, se făcu seară. Afară însă era


lumină ca în amiaza mare. Pe cer plutea o lună albă plină pe
jumătate, foarte vizibilă. Arăta ca o piatră ponce folosită prea
mult. Cineva o azvîrlise pe cer şi, din cine ştie ce motiv,
rămăsese agăţată acolo.
Coborî în hol şi se duse la recepţie. Roşcata de acolo îi
înmînă o hartă gratuită a oraşului. Tsukuru îi spuse adresa
agenţiei de voiaj şi femeia i-o încercui pe hartă cu pixul.
Tsukuru îi urmă sfatul şi cumpără o cartelă pe care o putea
folosi şi la metrou, şi în autobuz, şi în tramvai. Femeia îi
explică ce să facă cînd se suie în mijloacele de transport şi îi
dădu o hartă a traseelor. Avea vreo patruzeci şi cinci de ani,
ochii verzui-spălăciţi, şi era foarte amabilă. Ca întotdeauna,
cînd vorbea cu o femeie mai în vîrstă decît el, Tsukuru se
simţi cît se poate de relaxat şi de natural. Se pare că i se
întîmpla asta oriunde în lume s-ar fi aflat.
în hol găsi un ungher mai liniştit şi formă numărul Negrei,
de pe telefonul cumpărat din aeroport. îi intră însă robotul
şi auzi un mesaj de vreo douăzeci de secunde în finlandeză,
rostit de o voce groasă de bărbat. Apoi urmă un semnal sonor,
după care probabil că putea lăsa un mesaj. Tsukuru închise
fără să spună nimic. Aşteptă cîteva momente, apoi formă din
nou, dar se întîmplă acelaşi lucru. Vocea aceea era probabil
a soţului Negrei. Bineînţeles că nu înţelegea ce spunea, dar
îţi lăsa o impresie de claritate şi deschidere. Era glasul unui
bărbat care duce o viaţă sănătoasă, relaxată şi fără lipsuri.
Tsukuru închise telefonul şi îl vîrî în buzunar. Apoi inspiră
odată adînc. Avea un presentiment cam neplăcut. Neagra nu
era acasă, probabil. Avea soţ şi doi copii. Era deja iulie. Nu
cumva, aşa cum spusese Sara, era plecată în vacanţa de vară
în insulele Mallorca?
Ceasul arăta şase şi jum ătate. Probabil că agenţia de voiaj
de care îi spusese Sara deja închisese, dar nu avea nimic de
pierdut dacă încerca. Scoase din nou mobilul din buzunar şi
formă numărul agenţiei. Contrar aşteptărilor lui, încă era
cineva acolo.
O voce de femeie spuse ceva în finlandeză.
— Olga este? întrebă Tsukuru în engleză.
— Eu sînt, răspunse femeia într-o engleză curată, fără
urmă de accent.
Tsukuru spuse cum îl cheamă şi că venea din partea Sarei.
— Aa, domnul Tazaki. Mi-a spus Sara de tine, zise Olga.
Tsukuru îi explică situaţia. Venise să se întîlnească cu o
prietenă, dar cînd o suna intra un mesaj înregistrat pe care,
fiind în finlandeză, nu-1 înţelegea.
— Acum eşti la hotel?
— Da, răspunse el.
— Noi tocmai închidem. în treizeci de minute pot să fiu
acolo. Vrei să ne întîlnim jos, în hol?

Olga era o blondă îmbrăcată în blugi strimţi şi tricou alb


cu mînecă lungă. Să tot fi avut douăzeci şi cinci, douăzeci şi
şase de ani. Măsura cam un metru şi şaptezeci şi avea chipul
rotund şi rumen. îţi lăsa impresia că se născuse într-o fermă
înstărită unde crescuse împreună cu gîştele gălăgioase şi
bune la suflet. îşi ţinea părul prins la spate şi de umăr îi
atîrna o geantă neagră de lac. Ca un poştaş, intră pe poarta
hotelului cu paşi mari şi hotărîţi.
Cei doi îşi strînseră mîinile şi se aşezară pe o canapea
mare, aflată chiar în mijlocul holului.
Sara venise pînă acum de cîteva ori în Helsinki, şi în acele
rînduri lucrase cu Olga. Pentru ea era nu numai un partener
de afaceri, ci şi un om faţă de care nutrea simpatie.
— N-am mai văzut-o de ceva vreme pe Sara, ce mai face?
întrebă Olga.
— E bine. Pare să fie ocupată cu serviciul şi pleacă ba
încolo, ba încoace, răspunse Tsukuru.
— Mi-a spus la telefon că eşti un prieten personal apropiat.
Tsukuru zîmbi. Un prieten personal apropiat, repetă el în
gînd.
— Să-mi spui cu ce te pot ajuta, orice-mi stă în putere,
zise Olga zîmbitoare şi îl privi în ochi.
— Mulţumesc.
Parcă era investigat dacă se potriveşte sau nu ca iubit al
Sarei. Spera să ia notă de trecere.
— Hai să ascultăm mesajul ăla telefonic, zise Olga.
Tsukuru scoase mobilul şi formă numărul Negrei. între
timp, Olga pescui din geantă un carneţel şi un pix auriu,
subţire, pe care le puse pe genunchi. Cînd se auzi vocea
înregistrată, Tsukuru îi trecu telefonul Olgăi. Aceasta ascultă
mesajul cu o faţă serioasă şi îşi notă rapid informaţiile nece­
sare în carneţel. Apoi închise. După toate aparenţele, era o
femeie pricepută, care trecea direct la subiect. Genul cu care
într-adevăr Sara se înţelege bine.
— Vocea este a soţului ei, spuse Olga. Au plecat cu toţii
vinerea trecută din Helsinki, la casa de vacanţă. Se întorc
abia la jumătatea lui august. Au lăsat numărul de telefon de
acolo.
— E departe?
Femeia clătină din cap.
— Nu ştiu unde e. Tot ce am aflat din mesaj e că sînt în
Finlanda. Doar numărul de telefon. Cred că putem să sunăm
şi să întrebăm unde sînt.
— Ţi-aş fi foarte recunoscător. Am însă o rugăminte, spuse
Tsukuru. Aş vrea să nu m enţionezi numele meu. Dacă reu­
şesc, aş vrea să o vizitez direct, fără să o anunţ.
în ochii Olgăi apăru o licărire de curiozitate.
— Am fost prieteni buni în liceu, îi explică Tsukuru. Nu
ne-am mai văzut de multă vreme şi nu cred că-şi imaginează
că aş veni pînă aici să o întîlnesc. Aş vrea să-i fac o surpriză
şi să-i bat direct la uşă fără să fie avertizată.
— Surprise! spuse Olga răsucindu-şi în sus palmele aşe­
zate pe genunchi. Asta sună foarte drăguţ.
— Sper să se bucure şi ea.
— A fost iubita ta? îl întrebă Olga.
Tsukuru c lă tin ă d in ca p .
— Nu, nu e vorba de aşa ceva. Făceam parte din acelaşi
grup de prieteni, atîta tot. Dar eram foarte apropiaţi.
Femeia îşi lă s ă u ş o r c a p u l în tr -o p a rte .
— E greu să-ţi găseşti prieteni în liceu. Am şi eu unul din
vremea aia. încă ne vedem foarte des.
Tsukuru încuviinţă.
— Deci prietena asta a ta s-a căsătorit cu un finlandez şi
s-a mutat aici. Nu v-aţi mai văzut de multă vreme. Asta e
povestea?
— Nu ne-am văzut de şaisprezece ani.
Olga îşi frecă de cîteva ori tîmpla cu degetul arătător.
— Am priceput. O să încerc să aflu adresa fără să men­
ţionez numele tău. Găsesc eu o metodă. Spune-mi numele ei.
Tsukuru îi trecu pe hîrtie numele Negrei.
— Liceul vostru în ce oraş din Japonia era?
— Nagoya, răspunse Tsukuru.
Olga luă din nou mobilul lui Tsukuru şi formă numărul
înregistrat în mesaj. După ce sună de cîteva ori, răspunse
cineva. Olga vorbi afabil în finlandeză. Explică ceva, celălalt
îi puse o întrebare, ea îl lămuri pe scurt. în cîteva rînduri
pronunţă numele lui Eri. Continuară jocul acesta de cîteva
ori, pînă cînd celălalt păru satisfăcut. Olga luă pixul şi îşi
notă ceva în carneţel. Apoi mulţumi politicos şi închise.
— A mers bine, spuse ea.
— Mă bucur.
— Am sunat la familia Haatainen. Pe el îl cheamă Edvard.
Au o casă de vacanţă pe marginea lacului de la periferia
oraşului Hămeenlinna, la nord-vest de Helsinki. îşi petrec
acolo vara. Bineînţeles, cu Eri şi copiii.
— Cum ai reuşit să afli fără să zici nimic despre mine?
Olga zîmbi ştrengăreşte.
— I-am trîntit o minciunică. M-am prefăcut că sînt curier
de la FedEx. I-am zis că Eri a primit un pachet din Japonia,
din Nagoya şi am întrebat unde să-l livrez. Am vorbit cu soţul
ei, care mi-a dat imediat adresa. Uite, asta e, spuse Olga şi îi
înmînă foaia de hîrtie pe care notase.
Apoi se ridică, se duse la recepţie şi ceru o hartă generală
a sudului Finlandei. O deschise şi încercui cu pixul locul unde
se afla Hămeenlinna.
— Aici e oraşul. O să căutăm pe Google unde e casa lor exact.
Am închis la birou deja, dar mîine îţi scot la imprimantă o
hartă.
— Cam cît e pînă în Hămeenlinna?
— Păi, ca distanţă, sînt vreo sută de kilometri, cu maşina
faci cam o oră şi jumătate. Autostrada te duce direct acolo,
poţi să mergi şi cu trenul pînă în oraş, dar de acolo tot ai
nevoie de maşină ca să ajungi la casa lor.
— O să închiriez o maşină.
— în Hămeenlinna e un castel frumos pe malul apei şi
casa în care s-a născut Sibelius. Mă rog, tu ai treburi mai
importante acolo. Treci mîine pe la agenţie? La orice oră îţi
convine. Noi deschidem de la nouă. în apropiere e şi o firmă
de închirieri auto, o să pregătesc eu totul, ca să poţi să te sui
imediat în maşină.
— Mi-eşti de foarte mare ajutor, îi mulţumi Tsukuru.
— Prietenii Sarei sînt şi prietenii mei, spuse Olga şi făcu
cu ochiul. Sper să o găseşti pe Eri. Şi să-i faci o surpriză
plăcută.
— Sper şi eu. De-aia am venit pînă aici.
Olga ezită puţin, apoi se hotărî să întrebe:
— Nu mă priveşte, dar ai o treabă importantă cu ea, dacă
ai bătut atîta drum pînă aici, nu?
— Pentru mine e ceva foarte important, răspunse Tsukuru.
Dar pentru ea, poate că nu. Am venit să lămuresc lucrul ăsta.
— Pare complicat.
— Cred că mi-ar fi prea dificil să-ţi explic toată situaţia,
cu engleza mea.
Olga zîmbi.
— în viaţă sînt lucruri pe care e greu să le explici, în orice
limbă.
Tsukuru încuviinţă. Pînă la urmă părea să fie o trăsătură
comună a finlandezilor înclinaţia către aforisme despre viaţă.
Probabil că avea de-a face cu iernile lungi. Olga avea însă
dreptate. Era o chestiune care nu ţinea de limbă. Probabil.
Olga se ridică prima de pe canapea, iar Tsukuru o urmă.
îşi strînseră mîinile.
— Atunci te aştept mîine dimineaţa. Mai ales dacă nu eşti
obişnuit, s-ar putea să nu reuşeşti să adormi, nu doar din
cauza diferenţei de fus orar, ci şi fiindcă e lumină pînă tîrziu.
Pentru orice eventualitate, ai putea să le ceri la recepţie un
apel să te trezească.
Tsukuru o asigură că aşa o să facă. Femeia îşi atîmă
geanta de umăr şi străbătu din nou holul cu paşi mari, apoi
dispăru pe uşă. Cu privirea înainte, fără să întoarcă capul.
Tsukuru împături foaia de hîrtie pe care i-o dăduse şi o
vîrî în portofel. Harta o puse în buzunar. Ieşi apoi şi se plimbă
fără ţintă prin oraş.
Cel puţin făcuse rost de adresa lui Eri. Era în ţară, împreună
cu soţul şi cei doi copii. Mai rămînea de văzut dacă o să-l
primească sau nu. Chiar dacă se suise el în avion, trecuse de
cercul polar şi venise să o vadă, se putea foarte bine ca ea să
refuze să îl întîlnească. Erau chiar destule şanse. Din spusele
lui Albastru, Neagra fusese cea care luase mai întîi partea
Dalbei în povestea cu violul şi ceruse să scape de Tsukuru.
Nu-şi putea închipui ce fel de sentimente nutrea faţă de el
după ce Dalba fusese omorîtă şi grupul se destrămase. Pro­
babil că erau glaciale. în orice caz, nu avea decît să se ducă
acolo şi să afle.
Se făcuse ceasul aproape opt, dar, aşa cum spusese şi Olga,
cerul nu dădea semne să se întunece. Multe magazine erau
încă deschise şi lumea se plimba de colo colo, ca în miezul
zilei. în cafenele se bea bere sau vin şi se rîdea. Păşind pe
bulevardul pavat cu piatră rotundă, adulmecă de undeva
miros de peşte fript. Semăna cu mirosul de macrou pe care îl
simţi în Japonia de la cîrciumi, cînd se prepară meniul zilei.
I se făcu foame şi porni în urma mirosului, intrînd pe străduţe
laterale înguste, dar nu reuşi să identifice sursa aromei. Tot
umblînd încolo şi încoace pe străduţe, îi pierdu în curînd
urma.
Nu voia să-şi facă prea multe griji despre ce şi unde să
mănînce, aşa că intră în prima pizzerie pe care o văzu şi se aşeză
afară, la terasă. Comandă un ceai rece şi o pizza margherita.
Parcă o şi auzea pe Sara rîzînd de el: ai zburat atît să ajungi
în Finlanda şi tu mănînci margherita. Numai că pizza s-a
dovedit a fi peste aşteptări de bună. Părea să fie făcută chiar
la cuptor de lemne, iar blatul era subţire şi crocant, cu urme
de arsură gustoasă de la cuptor.
în pizzeria aceea fără pretenţii, aproape toate locurile erau
ocupate de familii sau cupluri tinere. Era şi un grup de stu­
denţi. Toţi aveau în mînă pahare de bere sau de vin. Mulţi
fumau fără să se stînjenească. Cît vedeai împrejur, numai
Tsukuru bea ceai rece şi mînca de unul singur, în tăcere.
Lumea vorbea tare şi cu veselie, dar se auzea în ju r numai
(probabil) finlandeză. Toţi clienţii de la mese păreau să fie
localnici, nici unul nu arăta a turist. Abia atunci îl lovi şi pe
el faptul că e în străinătate, departe de Japonia. Era obişnuit
sâ mănînce singur, oriunde s-ar fi aflat, aşa că situaţia nu-1
deranja cîtuşi de puţin. Dar aici nu era doar singur şi atît,
era singur în sens dublu. Era străin şi lumea din ju r vorbea
o limbă pe care el nu o putea înţelege.
Era alt tip de solitudine decît cea pe care o simţea de obicei
în Japonia. Nu-i rău deloc, îşi spuse el. Să fii singur în sens
dublu are de-a face probabil cu dubla negare a singurătăţii.
Adică, are perfect sens ca eu, un străin, să fiu singur aici. Nu
e nimic în neregulă. Gîndul acesta îl făcu să se relaxeze. Era
exact unde trebuia să fie. Făcu semn chelnerului şi ceru un
pahar cu vin roşu.
Cîteva momente după ce îşi primi paharul cu vin, apăru
un acordeonist bătrin, cu o vestă răpciugoasă şi pălărie de
panama, însoţit de un cîine cu urechi ascuţite. Cu o mînă
versată, legă lesa cîinelui de un stîlp, de parcă îşi priponea
calul. Sprijinindu-se de stîlp, începu să interpreteze ce păreau
a fi melodii populare scandinave. Cînta cu măiestrie şi se
vedea că are ani de experienţă. Cîţiva i s-au alăturat. Apoi,
lacererea cuiva din public, cîntă în finlandeză „Don’t Be Cruela,
alui Elvis. Cîinele negru şi slab şedea fără să se uite împrejur,
cu ochii într-un punct fix, de parcă îşi depăna amintiri. Nici
măcar urechile nu şi le mişca.
*

în viaţă sînt lucruri pe care e greu să le explici, în orice


limbă spusese Olga.
într-adevăr, aşa e, se gîndea Tsukuru în timp ce-şi bea
vinul. Nu doar altora, dar chiar şi ţie însuţi e dificil să ţi le
explici. Dacă încerci cu orice preţ să o faci, se nasc minciuni.
Dar orice-ar fi, mîine va trebui să se lămurească tot felul de
lucruri. Să aştepte pînă atunci. Şi dacă nu se clarifică, asta
e. N-are ce-i face. Tsukuru Tazaki cel lipsit culoare va trăi
mai departe fără culoare. Doar asta nu deranjează pe nimeni.
îşi îndreptă gîndurile către Sara. îmbrăcată în rochia verde,
rîzînd fericită, se plimba de mînă cu un bărbat între două
vîrste. Dar degeaba reflecta la asta, tot nu ajungea nicăieri.
Inima oamenilor e o pasăre de noapte. Aşteaptă în linişte
ceva şi, cînd vine vremea, se îndreaptă într-acolo, zburînd în
linie dreaptă.
închise ochii şi ascultă timbrul acordeonului. Melodia aceea
monotonă îi ajungea la urechi străbătînd printre glasurile
vesele ale celor din jur. Ca un corn de ceaţă al cărui sunet stă
să fie înghiţit de vuietul mării.
Bău doar jumătate de pahar de vin, apoi lăsă pe masă
bancnotele şi monedele potrivite şi se ridică. Puse un euro în
pălăria acordeonistului şi, cînd ajunse în dreptul lui, mîngîie
pe cap cîinele legat de stîlp, aşa cum făcea toată lumea.
Animalul însă nici nu clinti, de parcă se prefăcea că e un
obiect decorativ. Tsukuru se îndreptă apoi agale către hotel.
Pe drum intră într-un chioşc, de unde cumpără o sticlă de
apă minerală şi o hartă mai detaliată a sudului ţării.
în centrul unui bulevard mare era aranjat un parc, unde
se înşirau mese de şah, făcute din piatră. Oamenii veneau cu
piesele de acasă şi jucau acolo. Erau numai bărbaţi, în mare
parte bătrini. Faţă de clienţii din pizzerie, aceştia erau cît se
poate de taciturni. Şi chibiţii de pe margine erau la fel de
tăcuţi. Ai nevoie de linişte profundă ca să poţi gîndi intens.
Mulţi trecători erau însoţiţi de cîini. Şi cîini erau taciturni.
Mergînd pe stradă, vîntul îţi aducea în nări miros de peşte
fript sau de kebab. Ceasul se făcuse aproape nouă, dar floră­
riile erau încă deschise şi în ele se înşiruiau flori multicolore
de vară. De parcă uitaseră de noapte.
La recepţia hotelului ceru să fie trezit la ora şapte dimi­
neaţa. Apoi îi veni o idee:
— Există vreo piscină prin apropiere?
Recepţionera se încruntă puţin şi se gîndi. Apoi clătină
politicos din cap, de parcă îşi cerea scuze pentru neajunsurile
istoriei naţionale.
— îmi pare rău, dar nu există nici o piscină în apropiere.
Se întoarse în cameră şi, după ce trase bine draperiile
groase ca să se apere de lumina de afară, se dezbrăcă şi se
băgă în pat. Dar lumina încă reuşea să se strecoare furişat
în încăpere, ca o amintire veche de care nu poţi scăpa cu
uşurinţă. în timp ce stătea cu ochii aţintiţi în tavanul
semiobscur, i se păru straniu că venise nu pînă în Nagoya, ci
pînă în Helsinki ca să se întîlnească cu Neagra. Lumina
aparte a nopţilor scandinave îi trezea un fior straniu în inimă.
Corpul îi cerea odihnă, însă capul mai voia să rămînă treaz
o vreme.
Se gîndi apoi la Dalba. N-o mai visase de mult. Pe vremuri
o visa adesea şi, în multe cazuri, erau vise erotice în care
ejacula puternic în ea. Apoi se trezea şi, în timp ce îşi spăla
chiloţii în chiuvetă, era copleşit de gînduri contradictorii. Era
osenzaţie stranie în care se amestecau fără să poată fi desfă­
cute, sentimente de vinovăţie dar şi dorinţă intensă. Probabil
că era o trăire aparte, care nu se naşte decît în locuri întu­
necate şi neştiute de nimeni, în care se întrepătrund realul
şi irealul. în chip neaşteptat, îi era dor de senzaţia aceea.
Orice fel de vis. Oricum l-ar face să se simtă. Voia să o mai
vadă pe Dalba.
în curînd adormi, dar nu visă nimic.
Se trezi abia cînd îl sunară de la recepţie. Dormise mult
şi adînc, şi în tot corpul simţea o moliciune plăcută. Moli­
ciunea aceasta stărui în el pînă îşi făcu duş, se bărbieri şi se
spălă pe dinţi. Cerul era în întregime acoperit de nori, fără
nici o spărtură, dar nu părea că va ploua. Tsukuru se schimbă,
coborî în restaurantul hotelului şi luă un mic dejun uşor la
bufetul suedez.
Puţin după ora nouă se duse la agenţie la Olga. Era un
loc plăcut, de dimensiuni modeste, aflat la jumătatea unui
drum în pantă. în afară de ea, mai era acolo un bărbat
înalt, cu ochi ca de peşte. Explica ceva la telefon. Pe pereţi
erau lipite postere viu colorate cu destinaţii turistice din
Finlanda. Olga îi înmînă cîteva hărţi scoase la imprimantă.
Din Hâmeenlinna mai era de mers pînă la o mică aşezare de
pe malul lacului, unde se afla casa de vacanţă a familiei
Haatainen. Locul era însemnat pe hîrtie cu un X. Lacul arăta
ca un canal, lung şi îngust, şerpuind la nesfîrşit. Probabil
fusese săpat adînc de alunecarea unui gheţar, cu zeci de mii
de ani în urmă.
— Cred că o să găseşti uşor drum ul, spuse Olga. în
F inlanda nu e ca în Toky5 sau New York. E trafic puţin şi tot
ce ai de făcut e să urmezi indicatoarele şi să ai grijă să nu
dai peste vreun elan.
Tsukuru îi mulţumi.
— Ţi-am rezervat o maşină. E un Volkswagen Golf care
n-are nici două mii de kilometri. Ţi-am obţinut şi o mică
reducere, dar nu mult.
— Mulţumesc. E grozav.
— îţi urez să-ţi meargă toate din plin. Mai ales că ai venit
special pînă în Finlanda pentru asta, spuse Olga zîmbind.
Dacă ai vreun necaz, sună-mă.
— Aşa o să fac, răspunse Tsukuru.
— Ai grijă la elani, sînt cam nătărăi. Să nu conduci prea
repede.
îşi strinseră mîinile şi se despărţiră.

La firma de închirieri auto luă în primire Golful bleumarin


aproape nou. Fata de la recepţie îi explică cum să ajungă din
centrul oraşului pînă la autostradă. Trebuia să fie puţin atent,
dar nu era un drum prea complicat. Apoi, odată ajuns pe
autostradă, era simplu.
Ascultînd muzică la radio, Tsukuru se îndrepta spre apus
pe autostradă, cu aproximativ o sută de kilometri pe oră.
Majoritatea celorlalte maşini îl depăşeau, dar nu-i păsa. Tre­
cuse ceva vreme de cînd nu mai ţinuse volanul în mînă şi, în
plus, aici se circula pe partea dreaptă. Spera să ajungă la
familia Haatainen după ce terminau masa de prînz. Timp
avea încă destul, nu exista nici un motiv să se grăbească. La
postul de muzică clasică de la radio se difuza un concert
splendid şi vioi de trompete.
De-a lungul drumului vedeai în cea mai mare parte doar
păduri. îţi lăsa impresia că întreaga ţară e acoperită de un
verde proaspăt şi bogat. M ajoritatea copacilor erau mes­
teceni, dar se amestecau printre ei molizi, arţari şi pini roşii,
cutrunchiurile drepte. Mestecenii aveau ramurile mari lăsate
în jos. Nu erau aceleaşi specii pe care le vezi în Japonia.
Printre ei zăreai din cînd în cînd cîte un arbore foios. Păsări
cu aripi mari zburau încet, căutîndu-şi prada pe pămînt. Din
loc în loc se vedeau acoperişurile cîte unei ferme. Erau mari
şi îşi întindeau gardurile de-a lungul pantelor blînde. Vedeai
şi animalele ieşite la păscut. Izlazurile erau cosite şi finul,
adunat de maşini în căpiţe mari şi rotunde.
Ajunse în Hâmeenlinna înainte de ora doisprezece. Lăsă
maşina într-o parcare şi se plimbă prin oraş vreun sfert de
oră. Apoi se aşeză într-o cafenea care dădea în piaţa centrală,
bău o cafea şi mîncă un croissant, care se dovedi prea dulce.
Cafeaua însă era parfumată şi bună. Ca în Helsinki, cerul
era acoperit şi aici de nori. Nu se zărea deloc soarele, doar o
siluetă ascunsă, portocalie, în înaltul cerului. In scuar sufla
un vînt răcoros şi Tsukuru îşi puse peste tricoul polo un jerseu
subţire.
Nu se vedeau deloc turişti prin Hămeenlinna. In jur era
doar lume în haine de zi cu zi, cu plase de cumpărături. Pe
străzile din centru nu erau nici magazine de suveniruri pentru
turişti, ci, în mare parte, magazine generale şi cu alimente,
pentru localnici şi pentru cei care veneau aici să stea în casele
de vacanţă. Dincolo de scuar se vedea o biserică mare şi
zdravăn clădită, cu acoperişuri rotunde, verzi. Stoluri de păsări
negre zburau preocupate de la o streaşină la alta, ca valurile
pe un ţărm stîncos. Pescăruşi albi scrutau împrejurimile fără
răgaz, păşind agale prin piaţeta pietruită.
în apropierea scuarului se înşiruiau cîteva cărucioare cu
fructe şi legume. Tsukuru îşi cumpără de acolo o pungă cu
cireşe şi se aşeză pe o bancă. în timp ce ronţăia fructele, două
fetiţe de zece-unsprezece ani se apropiaseră şi îl priveau de
la o oarecare distanţă. Probabil că nu vedeai asiatici prea des
în oraşul acesta. Una dintre ele era înaltă şi bălaie, cealaltă
avea pistrui pe obrajii bronzaţi. Amîndouă îşi purtau părul
prins în codiţe. Tsukuru le zîmbi.
Ca doi pescăruşi curioşi, fetele se apropiară puţin.
— Chinez? întrebă cea mai înaltă în engleză.
— Nu, japonez, răspunse Tsukuru. E pe-aproape, dar e
altceva.
Pe chipurile fetelor se aşternu o expresie de nedumerire.
— Voi sînteţi rusoaice? le întrebă Tsukuru.
Fetele scuturară din cap de cîteva ori.
— Finlandeze! spuse pistruiata cu o expresie serioasă.
— Ei, vedeţi, e acelaşi lucru. E pe-aproape, dar e altceva.
Fetele dădură din cap.
— Ce faci aici? întrebă pistruiata.
Parcă îşi exersa cunoştinţele de engleză. Probabil voia să
vorbească cu un străin ca să aplice ce învăţase la şcoală.
— Am venit să văd o prietenă, răspunse Tsukuru.
— Cîte ore faci din Japonia pînă aici? întrebă cea înaltă.
— Cu avionul, cam unsprezece ore. în timpul ăsta am
mîncat de două ori şi am văzut un film.
- C e film?
-D ieH a rd 12.
Fetele păreau mulţumite cu atît. Ţinîndu-se de mînă, cu
fustiţele fluturîndu-le în vînt, o luară la goană prin scuar şi
se făcură nevăzute. Ca două rotocoale de frunze suflate de
vînt. Fără aforisme şi reflecţii despre viaţă. Tsukuru răsuflă
uşurat şi continuă să-şi mânînce cireşele.

Reuşi să nimerească la casa de vacanţă a familiei Haatainen


la ora unu şi jumătate. Fusese mai greu să-i dea de urmă
decît prevăzuse Olga, şi asta pentru că nu exista acolo stradă
propriu-zisă. Dacă n-ar fi fost un bătrîn amabil care să-l ajute,
n-ar fi găsit niciodată casa.
Rătăcit, cu harta de la Google în mînă, Tsukuru trase
maşina pe marginea drumului. Bătrînul îl văzu şi se apropie
pe bicicletă. Era mic de statură, purta o bască veche şi cizme
lungi de cauciuc. Din urechi i se iţeau o sumedenie de fire
albe de păr şi avea ochii atît de injectaţi, încît părea că ceva
l-a înfuriat peste măsură. Tsukuru îi arăta harta şi îi spuse
ce caută.
— E aproape. Hai că-ţi arăt eu, zise bătrînul mai întîi în
germană, apoi în engleză.
îşi sprijini bicicleta greoaie, neagră, de un copac şi, fără
să mai aştepte vreo invitaţie, se sui pe scaunul din dreapta
al maşinii. Apoi îi arătă pe unde să meargă, cu un deget gros
Şi aspru ca un buştean bătrîn. O luară de-a lungul lacului,
printre copaci, pe un drum neasfaltat, săpat de şanţurile
lăsate de maşini. între urmele de roţi creştea iarbă deasă,
înaintară pe acolo pînă cînd dădură de o bifurcaţie. De trun­
chiurile copacilor erau atîm ate în cuie cîteva plăcuţe pe care
erau scrise cu vopsea nişte nume. Pe una din cele din dreapta
citi numele „Haatainenw.
Înaintînd pe drumul din dreapta, ieşiră într-un luminiş.
Printre mesteceni se vedea lacul, pe malul căruia exista un
mic ponton de care era legată o barcă de plastic, de culoarea
muştarului. O barcă simplă, pentru pescuit. înconjurată de
copaci, se vedea o cabană micuţă de lemn, pe al cărei acoperiş
şedea un coş pătrat, de cărămizi. Alături era parcată o dubă
albă Renault cu numere de Helsinki.
— Acolo e casa familiei Haatainen, anunţă bătrînul cu o
voce solemnă.
Apoi îşi aranjă bine basca pe cap, de parcă se pregătea să
înfrunte un viscol năprasnic, şi scuipă pe pămînt. Un scuipat
tare ca o piatră.
— Să vă duc înapoi unde v-aţi lăsat bicicleta, îi spuse
Tsukuru. Acum deja ştiu drumul.
— Nu-i nevoie. Mă întorc pe jos, spuse bătrînul, parcă
supărat.
Cel puţin asta credea că spusese. Vorbise într-o limbă pe
care Tsukuru n-o înţelegea. Nu suna nici a finlandeză. Apoi,
înainte să-i lase timp să-i întindă mîna, bătrînul sări din
maşină şi pom i cu paşi mari la drum. Nu se uită în urmă. Ca
un zeu al morţii care deja arătase răposatului calea spre
lumea de apoi.
Din Golful oprit pe iarbă la marginea drumului, Tsukuru
îl conduse cu privirea pe bătrîn. Apoi coborî şi inspiră adînc.
Aerul era şi mai curat decît în Helsinki. Ai fi zis că-i proaspăt
făcut. O adiere blîndă trecea printre mesteceni şi din cînd în
cînd se auzea barca izbindu-se uşor de ponton. De pe undeva
ciripeau păsări, scurt şi pătrunzător.
Se uită la ceas. Terminaseră oare masa de prînz? Ezită
puţin, dar cum altceva nu ştia ce ar putea face, se hotărî sâ
le calce pragul. Păşind pe iarba verde, se îndreptă direct către
cabană. Cîinele care moţăia pe verandă se ridică şi se uită la
el. Era un cîine maroniu, mic şi lăţos. Lătră de cîteva ori. Nu
era legat, dar cum în glasul lui nu era nici o ameninţare,
Tsukuru continuă să se apropie.
Pesemne auzise lătratul cîinelui. Uşa se deschise şi în prag
apăru un chip de bărbat. Obrajii îi erau acoperiţi de o barbă
deasă, aurie. Avea cam patruzeci şi cinci de ani, nu era foarte
înalt, dar avea umerii laţi ca un umeraş gigant şi gîtul lung.
Pe cap avea părul la fel de des şi de blond ca pe obraz şi te
ducea cu gîndul la o perie încîlcită. Urechile i se iţeau în
lături. Purta o cămaşă cadrilată cu mînecă scurtă şi blugi de
casă. Cu mîna pe clanţă, îl privea pe Tsukuru apropiindu-se.
Strigă la cîine şi-l potoli din lătrat.
— Hello, spuse Tsukuru.
— Konnichi w a, zise bărbatul în japoneză.
— Bună ziua, repetă şi Tsukuru salutul în japoneză. Casa
familiei Haatainen?
— Da, aici este. Numele meu este Edvard Haatainen, spuse
bărbatul într-o japoneză fluentă.
Pe scările verandei, Tsukuru întinse mîna. Bărbatul făcu
la fel şi cei doi dădură noroc.
— Eu sînt Tsukuru Tazaki.
— „Tsukuru" care înseamnă a face obiecte?
— Aşa e. Acel „tsukuru".
Bărbatul zîmbi.
— Şi eu fac obiecte.
— Foarte bine, zise Tsukuru. Şi eu produc lucruri.
Cîinele se apropie şi se mîngîie cu capul de piciorul băr­
batului. Apoi făcu acelaşi lucru şi cu Tsukuru. O fi fost un fel
de ritual de bun venit. Tsukuru întinse mîna şi-l alintă pe
cap.
— Tu ce fel de lucruri produci, Tsukuru Tazaki?
— Eu fac gări, răspunse el.
— Oho! Ştii, prim a cale ferată din Finlanda a fost con­
struită între H elsinki şi Hămeenlinna. Din motivul ăsta
localnicii sînt foarte m îndriii de gara lor. La fel de m îndr
cum sînt că aici s-a născut Jean Sibelius. Ai nimerit în locul
potrivit!
— A, da? Nu ştiam. Dar tu, Edvard, ce obiecte faci?
— Eu fac ceramică, răspunse Edvard. Chestii mult mai
mici faţă de gări. Nu vrei să intri?
— Nu deranjez?
— Nici vorbă, spuse Edvard şi desfăcu larg mîinile. Ori­
cine e bine-venit aici. Chiar cineva care produce lucruri mi-e
prieten. Cu atît mai bine-venit!
în cabană nu era nimeni. Pe masă se vedea o cană de cafea
şi o carte în finlandeză, lăsată deschisă. Se părea că bărbatul
era singur şi citea în timp ce bea cafea. îi arătă un scaun lui
Tsukuru şi se aşeză şi el. Puse un semn între pagini şi închise
cartea, apoi o împinse deoparte.
— Vrei o cafea?
— Da, mulţumesc, răspunse Tsukuru.
Edvard se duse la filtru, umplu o cană cu cafea aburindă
şi i-o puse în faţă lui Tsukuru.
— Zahăr sau lapte?
— Nu, o prefer neagră, zise Tsukuru.
Cana de culoarea oului de raţă era lucrată de mînă. Mine­
rul era strimb şi avea o formă neobişnuită. Dar era uşor de
ţinut şi prietenoasă la atingere. Ca o glumă caldă pe care n-o
înţeleg decît cei din familie.
— Cana aia e făcută de fiica mea cea mare, spuse Edvard
zîmbind. Bineînţeles că la cuptor eu am ars-o.
Ochii săi blînzi şi cenuşii se potriveau bine cu barba şi
părul blonde. Lui Tsukuru îi plăcea fără reţineri bărbatul
acesta. Era genul căruia i se potrivea mai bine traiul în
pădure şi pe lac, decît cel din oraş.
— Bănuiesc că ai treabă cu Eri, de-aia ai venit aici, nu? îl
întrebă Edvard.
— Da, am venit să o văd pe Eri. E aici?
Edvard încuviinţă.
— E aici. A ieşit cu fetele la plimbarea de după masă.
Probabil merg pe lîngă lac. E un drum numai bun de făcut
cîţiva paşi. Ca întotdeauna, cîinele s-a întors ceva mai repede.
Aşa că trebuie să apară şi ele în curînd.
— Vorbeşti foarte bine japoneză, spuse Tsukuru.
— Am stat cinci ani în Japonia. în Gifu şi în Nagoya. Am
studiat ceramica japoneză acolo şi a trebuit să învăţ limba,
altfel nu puteam să fac nimic.
— Şi acolo ai cunoscut-o pe Eri?
Edvard zîmbi radios.
— Da. M-am îndrăgostit cît ai zice peşte. Ne-am căsătorit
acum opt ani, în Nagoya, apoi ne-am mutat amîndoi aici, în
Finlanda. Acum facem ceramică. După ce-am revenit, am
lucrat o vreme ca designer la compania de ceramică Arabia,
dar voiam să muncesc independent, aşa că acum doi ani m-am
făcut liber-profesionist. De două ori pe săptămînă ţin şi cursuri
la Universitatea din Helsinki.
— Vă petreceţi mereu verile aici?
— Da, de la începutul lui iulie pînă la jum ătatea lui august
stăm aici. Foarte aproape e un atelier pe care îl folosim în
comun cu nişte prieteni. Lucrez de dimineaţa devreme pînă
la amiază, dar mă întorc mereu la prînz. După-amiezile le
petrec airi, împreună cu familia. Ieşim să ne plimbăm, citim.
Uneori mergem la pescuit cu toţii.
— E un loc minunat aici.
Edvard zîmbi încîntat.
— Mulţumesc. E o zonă foarte liniştită şi-mi merge bine
munca. Ducem o viaţă simplă. Şi copiilor le place aici, că pot
să fie aproape de natură.
Pe unul din pereţii văruiţi ai încăperii se înălţa, de la
podea pînă aproape de tavan, o etajeră de lemn, pe rafturile
căreia stăteau înşiruite vase de ceramică, pesemne lucrate
de el. în rest, în odaie nu se afla mai nimic care să poată fi
numit decoraţie. Un ceas simplu era atîrnat de un perete şi,
pe o comodă veche şi zdravănă, erau un player de mici dimen­
siuni şi un vraf de CD-uri.
— Cam o treime din ce vezi în raftul ăla sînt lucruri făcute
de Eri, spuse Edvard.
în vocea lui se ghicea mîndrie.
— Cum să-ţi zic, are un talent natural, ceva cu care s-a
născut. Şi asta se simte în lucrările ei. Le dăm prin diverse
magazine din Helsinki şi, în unele locuri, chiar au mai mare
succes vasele ei decît ale mele.
Tsukuru era puţin luat prin surprindere. Pînă acum nu
auzise vreodată că Neagra ar fi fost interesată de ceramică.
— Nu ştiam că lucrează ceramică, spuse el.
— A început s-o pasioneze după vîrsta de douăzeci de ani şi,
cînd a terminat facultatea, a intrat la secţia de Meşteşuguri,
la Universitatea de Arte din Aichi. Acolo ne-am cunoscut.
— A, da? Eu nu mai ştiu nimic de ea din adolescenţă.
— Aţi fost prieteni în liceu?
— Da.
— Tsukuru Tazaki, îi repetă Edvard numele şi, mijindu-şi
ochii, scormoni printre amintiri. Păi atunci, ştiu de tine de la
Eri. Eşti unul din grupul de cinci prieteni apropiaţi din Nagoya,
nu?
— Aşa e. Formam cu toţii un grup.
— La nunta noastră, în Nagoya, au venit trei din grupul
ăsta. Roşu, Dalba şi Albastru. Parcă aşa, nu? Cei cu nume
colorate.
— într-adevăr, spuse Tsukuru. Eu, din păcate, n-am putut
să vin la nuntă.
— Dar ai venit acum să o vezi, spuse el şi îi zîmbi cald.
Perciunii îi tremurau ca flăcările prietenoase ale unui foc
de tabără.
— Ai venit în excursie în Finlanda?
— Da, răspunse Tsukuru.
Era nevoie de explicaţii prea lungi ca să-i spună adevărul.
— Am ajuns în excursie în Helsinki şi m-am gîndit că aş
vrea s-o revăd pe Eri după atîta vreme, aşa că am venit pînă
aici. îmi pare rău că nu am anunţat din timp. Sper să nu
deranjez.
— Nu, nu e nici un deranj. Eşti bine-venit aici, după o
călătorie aşa de lungă. Bine că s-a nimerit azi să fiu eu acasă.
Sigur o să se bucure şi Eri.
Ar fi bine dacă s-ar bucura, îşi spuse Tsukuru.
— Pot să mă uit la vase? îl întrebă pe Edvard, arătînd
înspre rafturile de la perete.
— Fireşte! Poţi să le şi atingi, dacă vrei. Sînt şi de-ale
mele, şi de-ale lui Eri, dar sînt destul de diferite, aşa că o să-ţi
dai singur seama care sînt ale cui, fără să-ţi mai explic eu.
Tsukuru se apropie de perete şi privi unul cîte unul vasele
înşiruite acolo. Marea majoritate erau farfurii, castroane şi
căni. Vase pe care le puteai pune pe masă şi folosi. In rest,
mai erau şi cîteva ghivece şi vaze.
După cum spusese Edvard, îşi dădea seam a din prima
care erau ale lui Eri şi care ale lui. Cele netede şi în culori
pastelate erau vasele soţului. Culorile se închideau şi se des­
chideau pe alocuri şi închipuiau umbre subtile, ca suflarea
vîntului şi curgerea apei. Nici unul dintre vase nu avea un
model, ci modelul era chiar tranziţia de la o culoare la alta.
Pînă şi Tsukuru, care era total nepriceput la ceramică, îşi
dădea uşor seama că astfel de crom atică necesită un grad
înalt de măiestrie. Lucrările lui se distingeau prin netezime
şi prin absenţa ornamentelor inutile. In esenţă, erau lucrate
în stil nord-european, dar se simţea clar şi influenţa japoneză
în simplitatea lor minimalistă. Erau surpinzător de uşoare şi
îţi stăteau plăcut în mînă. Fiecare detaliu era lucrat minuţios.
Doar un artizan de prim ă clasă putea face asemenea vase.
Talentul lui nu ar fi fost pus în valoare într-o firm ă mare, de
producţie în masă.
In comparaţie, stilul lui Eri era mult mai simplu. Din punct
de vedere artistic, nu se apropia nici pe departe ca minuţiozitate
şi rafinament de cel al soţului ei. Obiectele făcute de ea erau
mai groase, cu marginile puţin strîmbe şi nu găseai în ele
aceeaşi frumuseţe elegantă şi pătrunzătoare. Totuşi, lucrările
ei aveau o căldură straniu de liniştitoare. Micile neregularităţi
şi asprimea la atingere te faceau să te destinzi, ca atunci cînd
îţi plimbi mîinile peste o bucată de pînză aspră sau te aşezi pe
verandă şi priveşti curgerea norilor pe cer.
In contrast cu vasele soţului său, cele ale lui Eri se distin­
geau prin modele. Toate aveau modele delicate, ca nişte frunze
suflate de vînt, uneori împrăştiate, alteori adunate laolaltă.
Unele îţi lăsau impresia de însingurare, altele erau pline de
vitalitate şi culoare. Fineţea lor te ducea cu gîndul la desenele
de pe chimonourile din vechime. Tsukuru se apropie ca să
desluşească mai bine detaliile, dar nu reuşi să înţeleagă ce
reprezentau formele acelea. Erau nişte desene stranii. Dacă
le privea însă de la oarecare distanţă, deveneau din nou
frunze căzute pe pămînt, într-o pădure. Frunze călcate pe
furiş, fără nici un zgomot, de animale neştiute şi nenumite.
în vasele ei, culoarea nu era decît un pretext, spre deose­
bire de cele ale lui Edvard. Rolul culorii era să scoată modelul
la iveală, să îl aducă la viaţă. Folosea nuanţe palide şi tăcute,
dar care funcţionau eficient ca fundal.
Tsukuru se uită cu plăcere şi atinse pe rînd vasele lucrate
de Edvard şi de Eri. Simţea din ele că cei doi formau un cuplu
care îşi găsise echilibrul în viaţă. Aveau stiluri diferite, dar
fiecare accepta individualitatea celuilalt.
— Probabil că nu se cade să laud atîta munca propriei
mele soţii, spuse Edvard privindu-1 pe Tsukuru. Fiindcă e,
cum se zice în japoneză, părtinitor, nu-i aşa?
Tsukuru zîmbi dar nu spuse nimic.
— Numai că mie-mi plac lucrările ei nu fiindcă e soţia mea.
Există mulţi oameni pe lume în stare să facă ceramică mai
bună şi mai frumoasă, dar în ce face ea nu e îngustime. Se
simte în ele o inimă mare. Aş vrea să mă pot exprima mai bine.
— înţeleg exact ce vrei să spui, zise Tsukuru.
— Aşa ceva sigur vine de sus, spuse bărbatul arătînd cu
degetul spre tavan. E un dar. Şi sînt convins că o să facă
ceramică din ce în ce mai bună. Are încă mult spaţiu să crească.
Afară lătra cîinele. Un lătrat aparte, deosebit de prietenos.
Edvard întoarse capul să se uite.
— Se pare că s-au întors fetele, spuse el, apoi se ridică şi
se duse la uşă.
Cu multă atenţie, Tsukuru puse la loc pe raft vasul lui
Eri, pe care îl avea în mînă, şi rămase acolo, în picioare,
aşteptînd-o să apară în uşă.
Dînd cu ochii de Tsukuru, Neagra nu păru să înţeleagă ce
se petrece. O clipă, faţa ei rămase golită de orice expresie. îşi
ridică ochelarii de soare pe frunte şi îl privi, fără să rostească
o vorbă. Fusese cu fetele la plimbare şi la întoarcere găsise
lingă soţul ei un bărbat cu chip de japonez. O faţă pe care n-o
recunoştea.
0 ţinea de mînă pe fata cea mică, care avea cam trei ani.
Lingă ea era celălalt copil, cu doi sau trei ani mai mare.
Amîndouă erau îmbrăcate în rochiţe cu acelaşi model floral
şi purtau sandale identice din vinilin. Uşa rămăsese deschisă,
şi de afară lătra zglobiu cîinele. Edvard scoase capul pe uşă
şi îl dojeni. Cîinele se potoli îndată din lătrat şi se culcă pe
podeaua verandei. Fetele şi mama lor îl priveau pe Tsukuru
cu gurile ferecate.
Neagra nu se schimbase foarte mult faţă de acum şais­
prezece ani, cînd o văzuse ultima oară. Doar că faţa acea
rotundă de fetiţă se retrăsese şi făcuse loc unui chip sincer
şi expresiv. Ea fusese dintotdeauna o fire dîrză, dar privirea
deschisă şi fără nici un fel de umbră pe care o arbora acum
îi dădea un aer introspectiv. Ochii aceia priviseră pînă acum
cu siguranţă multe lucruri care i se întipăriseră în inimă.
Buzele îi erau strînse cu fermitate şi pe obraji avea un bronz
sănătos. Părul ca tăciunele îi cădea drept pe umeri şi, ca să
nu-i acopere fruntea, era prins cu o agrafa în faţă. Sînii parcă
ii crescuseră şi mai mult. Era îmbrăcată într-o rochie albastră
de bumbac, simplă, peste care îşi pusese un şal în culoarea
oului de raţă. în picioare avea tenişi.
Se întoarse spre soţul ei, aşteptînd o explicaţie. Edvard
Insă nu spunea nimic. Clătină doar vag din cap. Femeia se
uită din nou la Tsukuru. Apoi îşi muşcă uşor buzele.
Cea pe care Tsukuru o avea în faţa ochilor era o femeie cu
un trup plin de sănătate, care păşise pe cu totul alt drum în
viaţă decît cel pe care îl urmase el. Tsukuru simţea limpede
trecerea timpului. Avea impresia că abia acum, văzînd-o pe
ea, reuşea să înţeleagă cît atîm au cei şaisprezece ani care se
scurseseră. Pe lume sînt lucruri pe care numai prezenţa unei
femei le poate transmite.
Uitîndu-se la Tsukuru, pe chipul Negrei apăru o foarte
slabă grimasă. Un tremur al buzelor, ca o undă pe apă, şi o
uşoară strîmbătură în colţul gurii. Pe unul din obraji se ivi o
gropiţă, dar rolul ei adevărat era să fie umplută de împun­
sături glumeţe. Tsukuru îşi amintea bine expresia aceasta,
care îi apărea negreşit pe chip cînd se pregătea să trîntească
vreo ironie. De data aceasta însă nu spuse nici o răutate.
Pur şi simplu încerca să pescuiască de undeva de departe o
bănuială.
— Tsukuru? îşi puse ea bănuiala în cuvinte, pînă la urmă.
Tsukuru încuviinţă.
Primul lucru pe care femeia îl făcu fu să o tragă mai
aproape pe fata cea mică, de parcă încerca să o protejeze de
vreo ameninţare. Copilul, cu privirea fixată pe faţa lui Tsukuru,
se lipi de piciorul mamei ei. Fata cea mare stătea nemişcată,
puţin mai încolo. Edvard se duse alături de ea şi îi mîngîie
părul de un auriu intens. Cea mică era brunetă.
Fără vreun cuvînt, cei cinci rămaseră aşa o vreme. Edvard
îi mîngîia părul fetei cele mari, Neagra o ţinea pe după umăr
pe cea mică şi, de partea cealaltă a mesei, stătea Tsukuru.
Parcă pozau pentru un tablou, iar în centrul cadrului era
Neagra, pivotul central al scenei.
Ea fu cea care se mişcă prima. Mai întîi îi dădu drumul
fetei, apoi îşi scoase ochelarii de soare pe care îi avea ridicaţi
pe frunte şi îi puse pe masă. Luă cana din care bea bărbatul
ei şi înghiţi o gură de cafea rece. Se strîmbă dezgustată. Părea
că nu prea înţelegea ce băuse.
— Să-ţi pun o cafea? o întrebă Edvard în japoneză.
— Te rog, răspunse ea fără să-l privească şi se aşeză apoi
pe un scaun.
Edvard dădu drumul la filtru şi încălzi cafeaua. Fetele îşi
imitară mama şi se aşezară pe o bancă de lemn de lîngă
fereastră. Apoi îşi aţintiră privirile asupra lui Tsukuru.
— Pe bune, tu eşti, Tsukuru?
— Chiar eu, răspunse el.
Femeia îşi miji ochii şi îi privi faţa.
— Arăţi de parcă ai vedea o fantomă, spuse Tsukuru.
Intenţionase remarca aceasta drept glumă, dar nici măcar
lui nu-i sună aşa.
— Te-ai schimbat mult, spuse Neagra cu glasul uscat.
— Toţi cei care nu m-au văzut de mult spun chestia asta.
— Ai slăbit şi eşti mult m ai... adult.
— Poate fiindcă sînt adult, spuse Tsukuru.
— Aşa o fi, zise Neagra.
— Tu însă eşti aproape neschimbată.
Femeia clătină slab din cap, dar nu spuse nimic.
Edvard îi aduse cafeaua şi o puse pe masă. Era o cană
micuţă, pe care părea s-o fi făcut chiar ea. îşi puse o linguriţă
de zahăr, amestecă şi gustă cu precauţie din lichidul aburind.
— Eu mă duc în oraş cu fetele, spuse Edvard pe un ton
radios. Ne trebuie de mîncare şi o să pun şi benzină.
Neagra se răsuci spre el.
— Da? Mulţumesc!
— Vrei ceva?
Femeia clătină din cap fără să spună nimic.
Edvard îşi vîrî portofelul în buzunar, luă cheia maşinii
dintr-un cui din perete şi, întorcîndu-se către fete, le spuse
ceva în finlandeză. Copilele avură o expresie fericită şi săriră
imediat în picioare de pe bancă. Se auzise cuvîntul „îngheţată".
Probabil că le prom isese că le cumpără îngheţată dacă vin cu
el la cumpărături.
Tsukuru şi Neagra priveau de pe verandă cum cei trei se
suie în duba Renault. Edvard deschise uşa dublă de la spate
şi fluieră. Cîinele veni fericit în fugă şi sări în portbagaj.
Edvard, suit la volan, scoase capul pe geam şi le făcu
semn de bun rămas cu mina. Apoi, duba albă se făcu nevă­
zută printre copaci. Cei doi priviră o vreme în urma maşinii
dispărute.
— Tu eşti cu Golful? întrebă Neagra şi arătă spre maşina
bleumarin parcată ceva mai departe.
— Da, am venit cu el din Helsinki.
— Cum de ai ajuns în Helsinki?
— Ca să te văd.
Neagra îşi miji ochii şi îl privi intens, de parcă se străduia
să desluşească o diagramă complicată.
— Ai venit special pînă în Finlanda doar ca să mă vezi?
— Exact.
— După ce şaisprezece ani n-am comunicat defel? întrebă
ea uluită.
— Adevărul este că aşa mi-a zis prietena mea. Că ar fi
cazul să vorbim.
Pe buzele Negrei răsări din nou grimasa bine ştiută, iar
în vocea ei se ghicea o urmă de amuzament.
— Am priceput. Deci prietena ta ţi-a zis că ar fi cazul să
vorbeşti cu mine. Aşa că tu te-ai dus la aeroport, în Narita,
te-ai suit în avion şi ai venit pînă în Finlanda. Fără să mă
anunţi, fără nici o siguranţă că o să mă găseşti.
Tsukuru tăcea. Se auzea în continuare barca izbindu-se
încet de ponton. Vîntul era blînd, dar valurile nu păreau
totuşi să fie foarte mari.
— M-am gîndit că, dacă te anunţ, o să refuzi să mă vezi.
— Nu zău! răspunse Neagra uimită. Că nu sîntem prieteni!
— Pe vremuri, da, eram prieteni. Acum, însă, nu mai ştiu.
Neagra privi înspre lac, printre siluetele arborilor şi sus­
pină mut.
— Edvard o să se întoarcă din oraş în vreo două ore. Putem
să stăm de vorbă în răstimpul ăsta.
*

Intrarâ în casă şi se aşezară de o parte şi de alta a mesei.


Femeia îşi scoase agrafa şi părul îi căzu pe frunte. Arăta şi
mai mult ca Neagra de odinioară.
— Am o singură rugăminte, spuse ea. Să nu-mi mai spui
Neagra. Dacă vrei să-mi spui cumva, te rog să-mi zici Eri. Şi
nici lui Yuzuki să nu-i spui Dalba. Nu mai vreau să ni se zică
aşa.
— S-a terminat vremea în care lumea vă striga aşa, nu?
Femeia încuviinţă.
— Dar e OK ca eu să rămîn tot Tsukuru?
— Tu dintotdeauna ai fost Tsukuru, rîse ea încet. Da,
normal că e OK. Tsukuru cel care produce lucruri. Tsukuru
Tazaki cel fără de culoare.
— în mai, am fost în Nagoya şi m-am văzut cu Albastru
şi cu Roşu, spuse Tsukuru. Lor pot să le zic aşa în continuare?
— Da. Doar mie şi lui Yuzu vreau să ne zici pe nume.
— M-am întîlnit pe rînd cu ei şi am discutat, chiar dacă
nu îndelungat.
— Sînt sănătoşi amîndoi?
— Aşa păreau, spuse Tsukuru. M unca le merge bine, din
cîte am văzut.
— în dragul nostru oraş, Albastru vinde Lexus-uri şi Roşu
educă angajaţi.
— întocmai.
— Şi tu? Te descurci bine?
— Mă descurc, spuse Tsukuru. Lucrez la o companie de
căi ferate din Tokyo şi construiesc gări.
— Auzisem eu ceva. Cum că Tsukuru clădeşte gări cu
hărnicie, zise Eri. Şi ai şi o prietenă isteaţă.
— Acum, da.
— Asta înseamnă că eşti încă necăsătorit?
-D a .
— Tu întotdeauna ai trăit în ritmul tău.
Tsukuru tă cu .
— Şi despre ce-ai vorbit cu cei doi, cînd v-aţi văzut în
Nagoya? întrebă Eri.
— Despre ce s-a întîmplat între noi acum şaisprezece ani
şi în tot răstimpul ăsta.
— Ia zi, nu cumva tot prietena ta te-a îndemnat să te vezi
şi cu ei?
Tsukuru încuviinţă.
— Mi-a zis că am multe lucruri de rezolvat. Să urc pe firul
trecutului... altfel n-o să mă eliberez de ele.
— A simţit că ai o problemă.
— Da.
— Şi crede că asta ar putea să strice relaţia dintre voi.
— Probabil, zise Tsukuru.
Eri prinse cana cu ambele mîini, încercînd să-i simtă căl­
dura. Apoi bău o gură de cafea.
— Ea cîţi ani are?
— E cu doi ani mai mare ca mine.
Eri dădu din cap.
— Aşa deci. Clar că ţie-ţi merge mai bine cu o femeie mai
în vîrstă ca tine.
— Probabil că da, zise Tsukuru.
Urmară cîteva momente de tăcere.
— Toţi purtăm după noi diverse lucruri, rupse Eri tăcerea.
Şi fiecare dintre ele e legat de altele. Dacă vrei să pui ordine
într-unul, vezi că trage după el altele şi nu e chiar aşa de
simplu să scapi de el. Asta e valabil şi pentru mine, şi pentru
tine.
— Bineînţeles că nu te eliberezi aşa uşor. Dar tocmai de-aia
nu cred că e bine să laşi problemele aşa, echivoce, zise Tsukuru.
Poţi să acoperi amintirile cu un capac, dar nu poţi să ascunzi
istoria. Asta a spus-o prietena mea.
Eri se ridică, se duse la fereastră şi o deschise. Reveni la
masă. Perdelele fluturau şi de afară se auzea sunetul nere­
gulat al bărcii lovindu-se de ponton. Femeia îşi dădu la o parte
părul de pe frunte şi îşi odihni mîinile pe masă. Apoi îşi fixă
privirea pe ele.
— E posibil ca înăuntru să fie şi un capac atît de strîns
încît nu se mai poate deschide.
— Nu putem să-l desfacem cu forţa. Nu vreau să fac asta
cu orice preţ. Dar măcar să văd şi eu cu ochii mei ce fel de
capac e.
Eri îşi privea în continuare mîinile aşezate pe masă. Erau
mai mari şi mai cărnoase decît şi le amintea Tsukuru. Avea
degetele lungi, cu unghiile tăiate scurt. îşi închipui cum dege­
tele acelea învîrt roata de olărit.
— Ai zis adineauri că m-am schim bat, zise Tsukuru.
într-adevăr, şi mie mi se pare. După ce am fost exclus din
grup acum şaisprezece ani, am avut o perioadă, cam vreo cinci
luni, în care m-am gîndit mereu la moarte. Reflectam intens
numai la asta. în rest aproape nimic altceva nu-mi ocupa
mintea. Nu vreau să fiu melodramatic, dar cred că am ajuns
atunci pînă la un punct critic. Am păşit pînă la marginea
prăpastiei, am aruncat o privire înăuntru şi nu mi-am mai
putut dezlipi ochii de acolo. Dar am reuşit pînă la urmă să
mă întorc la lumea normală. Nu mi s-ar fi părut deloc ciudat
atunci să fi murit de-adevăratelea. Acum, cînd mă gîndesc,
cred că o cam luasem puţin razna. Nu mă pricep la numele
astea de boli, o fi fost o nevroză sau o depresie. Dar, în orice
caz, capul meu nu funcţiona cum trebuie. Asta e clar. Şi cu
toate astea, nu eram deloc confuz. Aveam mintea cît se poate
de limpede. Era o linişte perfectă înăuntrul ei. îm i amintesc
că era o stare foarte ciudată.
Tsukuru continuă, privind la mîinile ei tăcute.
— După acele cinci luni, mi s-au schimbat înfăţişarea şi
corpul. Atît de mult, încît nu mai puteam să port vechile
haine. Cînd mă uitam în oglindă, mi se părea că am fost băgat
într-un recipient care nu eram eu. Normal, în viaţă sînt perioade
din astea, cînd e de aşteptat să ţi se schimbe mult înfăţişarea.
Poate că a coincis cu asta. Poate că perioada în care era cît
pe ce să-mi pierd m inţile s-a suprapus cu perioada cînd mi
s-a schimbat aspectul fizic. Dar nu e nici un dubiu că asta a
fost declanşată de faptul că m-aţi dat afară din grup. Întîm-
plarea aia m-a rem odelat mult.
Eri asculta, fără sâ zică o vorbă.
— Cum să-ţi explic, a fost ca şi cînd cineva m-ar fi aruncat
brusc în apă de pe puntea unui vapor, în crucea nopţii.
Rostind cuvintele acestea, Tsukuru îşi aminti că aceasta
fusese expresia pe care o folosise Roşu deunăzi. îşi trase
suflarea şi continuă.
— Sau am fost aruncat de cineva, sau am căzut singur, nu
ştiu. Dar, în orice caz, vaporul merge mai departe, iar eu sînt
în apa rece şi întunecată şi mă uit cum se îndepărtează
luminile de pe punte. La bord nu ştiu nici echipajul, nici
pasagerii că eu am căzut în apă. N-am nimic în jur de care
să mă agăţ. încă mai simt teroarea de atunci. Spaima că, pe
nepusă masă, propria mea existenţă e negată şi, fără vreo
vină, sînt aruncat noaptea singur în apă. Probabil din cauza
asta am ajuns să nu mă apropii cu adevărat de nimeni. Las
întotdeauna un spaţiu bine delimitat între mine şi ceilalţi.
îşi desfăcu palmele pe masă şi indică o distanţă cam de
treizeci de centimetri.
— Sigur, se poate ca asta să fie o trăsătură a firii mele, pe
care o am din născare. Să pun instinctiv între mine şi ceilalţi
un spaţiu tampon - poate că tendinţa asta a existat de la bun
început în mine. Dar în liceu, cînd eram prieten cu voi, nu
mi-a trecut prin cap să las o astfel de distanţă între noi. Cel
puţin eu nu-mi amintesc. E adevărat, s-a întîmplat atît de
demult.
Eri îşi puse palmele pe faţă şi se frecă încet, ca şi cînd se
clătea.
— Şi vrei să ştii ce s-a întîmplat acum şaisprezece ani.
Adevărul, în întregime.
— Da, vreau să ştiu, zise Tsukuru. Dar mai întîi vreau să
clarific un lucru, şi anume că eu Dalbei, adică lui Yuzu, nu
i-am făcut absolut nimic.
— Sigur că ştiu asta, spuse Eri şi îşi luă palmele de pe
faţă. Normal că n-ai violat-o, e limpede ca lumina zilei!
— Dar la început tu ai crezut-o. Aşa cum au făcut-o Albas­
tru şi Roşu.
Eri clătină din cap.
— Nu, n-am crezut aşa ceva nici măcar o secundă. Nu ştiu
ce gîndeau Albastru şi Roşu, dar eu n-am crezut. Păi, cum?
Nu poţi tu să faci aşa ceva!
— Atunci, de ce...
— De ce nu m-am ridicat să te apăr? De ce am acceptat
explicaţiile lui Yuzu şi te-am alungat din gaşcă?
Tsukuru încuviinţă.
— Pentru că trebuia să o protejez pe Yuzu, zise Eri. Iar
pentru asta am fost nevoită te dau deoparte cumva. Era
imposibil să am grijă şi de Yuzu, şi în acelaşi timp să te apăr
şi pe tine. N-am avut ce face, trebuia să-l accept pe unul sută
la sută, iar pe celălalt să-l dau deoparte cu totul.
— Vrei să spui că Yuzu avea probleme cu capul chiar atît
de grave?
— Da, chiar atît de grave. Ca să ţi-o spun pe şleau, ajun­
sese cu spatele la zid. Trebuia să aibă cineva grijă de biata
de ea, şi numai eu eram aia care putea s-o facă.
— Ar fi trebuit să-mi explici şi mie lucrurile astea.
Femeia clătină încet din cap de cîteva ori.
— Sincer, în perioada aia n-aveam cum să-ţi explic nimic.
Ce-aş fi putut să-ţi zic? Ştii, Tsukuru, îmi pare rău, dar deocam­
dată hai să zicem că ai violat-o pe Yuzu. Fiindcă altfel Yuzu
o ia razna şi trebuie să o potolesc cumva. Descîlcim noi poves­
tea dup-aia, rabdă şi tu aşa, o vreme, cam doi ani. îm i pare
rău, dar singura variantă era să te descurci singur, atît de
extremă ajunsese situaţia. Şi, în plus, Yuzu chiar a fost vio­
lată, asta nu era minciună.
Tsukuru se uită şocat la Eri.
— De cine?
Eri clătină din nou din cap.
— Nu ştiu. Dar e neîndoielnic că a fost silită, probabil cu
violenţă, să întreţină relaţii sexuale fără voia ei. A rămas
însărcinată. Şi ea susţinea că tu ai fost cel care a violat-o
Insista cu tărie că Tsukuru Tazaki era cel care o făcuse
Azugrăvit atît de realist întîmplarea, încît te apuca depresia
Aşa că noi nu am avut cum să nu acceptăm spusele ei. Chiai
dacă în străfundul inimii ştiam foarte bine că tu nu puteai
face asta.
— Era însărcinată?
— Da. Asta e neîndoielnic. Am fost cu ea la clinică. Bineîn­
ţeles, nu la clinica lui taică-su, ci undeva departe.
Tsukuru suspină.
— Şi dup-aia?
— S-au întîmplat tot felul de lucruri, cert e că la sfîrşitul
verii a pierdut sarcina. Aşa s-a încheiat. Dar nu a fost ceva
închipuit. A fost într-adevăr gravidă şi a pierdut într-adevăr
sarcina. Asta îţi garantez.
— A pierdut-o, asta înseamnă că...
— Da, voia să ţină copilul şi să îl crească. Nu a avut nici
cea mai mică intenţie să avorteze. Indiferent de situaţie, ea
nu putea să curme o viaţă. Doar ştii şi tu că dintotdeauna s-a
opus chiuretajelor pe care le facea taică-su la clinică. Ne
certam des pe tema asta.
— Mai ştie cineva că a rămas gravidă şi că a pierdut
sarcina?
— Eu şi sora ei mai mare. Fiindcă ştie să-şi ţină gura şi
ne-a ajutat şi cu cheltuielile. în rest, n-a mai aflat nimeni.
Nici părinţii ei, nici Roşu şi Albastru. A fost un secret bine
păstrat între noi trei. Acum l-ai aflat şi tu, dar nu mai contează.
— Dar Yuzu insista că eu eram vinovatul.
— Cu tărie, spuse Eri.
Tsukuru privi o vreme la cana de cafea pe care Eri o ţinea
în mînă.
— Dar de ce s-a ajuns la povestea asta? De ce a trebuit să
fiu eu vinovatul? Nu pot să-mi explic absolut deloc!
— Nu ştiu nici eu, spuse Eri. Mă pot gîndi la mai multe
motive, dar nici unul nu mă mulţumeşte pe deplin. Nu găsesc
nici o explicaţie. Dar una din cauze, poate, e faptul că eu te
plăceam. Posibil ca ăsta să fi fost unul din elementele care
au declanşat situaţia asta.
Tsukuru o privea uimit pe Eri.
— Tu mă plăceai?
— Nu ştiai?
— Nu, habar nu aveam!
Eri îşi strîmbă puţin buzele.
— Ei bine, îţi destăinui acum. îmi plăceai. Eram atrasă
de tine. Mai clar, eram îndrăgostită. Normal că nu am zis
nimic şi că mi-am ascuns sentimentele. Cred că nici Albastru
şi Roşu n-au observat nimic. Yuzu însă ştia. Fetele între ele
nu-şi tăinuiesc nimic.
— Eu n-am observat absolut nimic, spuse Tsukuru.
— Fiindcă eşti prostănac! spuse Eri apăsîndu-şi o tîmplă
cu degetul arătător. Petreceam atîta vreme împreună, iar eu
îţi tot transmiteam semne. Dacă ai fi avut măcar un pic de
creier în căpăţîna aia, ai fi înţeles imediat.
Tsukuru se gîndi la ce semne ar fi putut Eri să-i dea, dar
nu-şi aminti nimic în sensul acesta.
— După ore îmi explicai la mate, spuse Eri. Eram foarte
fericită atunci.
— Păi tu nu înţelegeai deloc principiile de bază ale analizei
matematice, zise Tsukuru.
Apoi îşi aminti dintr-o dată cum Eri se înroşea uneori în
obraji.
— Ai dreptate, spuse. îm i merge mintea mai încet decît
altora!
Eri zîmbi.
— Vezi, despre asta era vorba. în schimb, pe tine te atră­
gea Yuzu.
Tsukuru dădu să spună ceva, dar Eri îl opri.
— Nu-i nevoie să-ţi cauţi scuze. Nu erai singurul. Toată
lumea era atrasă de ea. E şi firesc, era aranjată şi drăguţă.
Ca Albă ca Zăpada din desenele Disney. Eu nu sînt aşa. Cît
stăteam împreună cu Yuzu, eu jucam rolul celor şapte pitici
din pădure. Mă rog, asta e. Cu ea am fost prietenă bună încă
din şcoala generală. Nu puteam decît să mă adaptez la poziţia
asta.
— Adică Yuzu era geloasă pe m ine? Fiindcă tu erai îndră­
gostită de mine?
Eri scutură din cap.
— Doar în măsura în care ăsta o fi fost unul din motivele
latente. Nu mă pricep la analiză psihologică. în orice caz însă,
Yuzu a crezut pînă la capăt că i s-a întîmplat cu adevărat
chestia aia. Că la tine acasă, în Tokyo, ai dezvirginat-o cu
de-a sila. Pentru ea asta a fost versiunea finală a realităţii.
Şi nu a avut dubii pînă la sfîrşit. De unde i s-a năzărit fabu­
laţia asta, de ce a alterat în felul ăsta adevărul, nu înţeleg
nici acum. Probabil că nu înţelege nimeni. Dar ştii, există un
fel de vise care sînt mai puternice şi mai reale decît realitatea
însăşi. Ea a avut un astfel de vis. Probabil că despre aşa ceva
e vorba. Deşi pentru tine a căzut destul de prost.
— Adică era atrasă sexual de mine?
— Nu, răspunse Eri simplu. Yuzu nu simţea nici un fel de
atracţie pentru sexul opus.
Tsukuru se încruntă.
— Era gay?
Eri scutură din cap iarăşi.
— Nu, nu asta era. N-avea defel asemenea înclinaţii. Nu
am nici un dubiu. Nu, Yuzu avusese dintotdeauna o aversiune
puternică faţă de sex. S-ar putea spune chiar că o îngrozea.
Nu ştiu de unde i se trăgea chestia asta. Noi vorbeam în
general deschis despre orice, dar nu discutam aproape deloc
de lucruri legate de sex. Eu, una, eram deschisă, numai că
Yuzu schimba de îndată subiectul dacă venea cumva vorba.
— Dar ce s-a întîmplat cu ea după ce a pierdut sarcina?
— Întîi şi-a întrerupt studiile. în starea aia nu putea să
iasă în lume. A anunţat că are o problemă de sănătate. S-a
închis în casă şi nu mai ieşea aproape deloc. în scurtă vreme,
a devenit anorexică. Voma aproape tot ce mînca, iar ce nu
voma dădea afară făcîndu-şi clisme. Cred că, dacă o ţinea aşa,
în puţin timp şi-ar fi pierdut viaţa. Am dus-o însă la consiliere
psihologică şi a izbutit cumva să iasă din starea aia. A durat
cam jumătate de an. La un moment dat ajunsese atît de rău
încît avea doar patruzeci de kilograme. Arăta ca o stafie. Dar
s-a luptat şi a revenit pe linia de plutire. Mergeam la ea în
fiecare zi, o încurajam şi făceam tot ce puteam pentru ea.
După un an a reuşit chiar să se întoarcă la şcoală.
— De ce era anorexică?
— E foarte simplu. Ca să-şi oprească ciclul menstrual, zise
Eri. Fiindcă asta se întîmplă dacă ajungi să cîntăreşti extrem
de puţin şi ea asta căuta. Nu mai voia să rămînă a doua oară
însărcinată şi voia să înceteze să mai fie femeie. Cred că dacă
ar fi putut, şi-ar fi scos uterul cu totul.
— E o poveste foarte gravă, spuse Tsukuru.
— Da, e foarte gravă. Aşa că a trebuit să te alung. Mi-a
părut rău şi mi-am dat şi eu foarte bine seama că te tratam
cu multă cruzime. Iar pentru mine cel mai groaznic era că
ştiam că n-o să te mai văd. Nu te mint. Parcă mă rupeam în
două. Ţi-am zis, eram îndrăgostită.
Eri făcu o pauză şi îşi privi mîinile aşezate pe masă, părînd
că încerca să-şi pună ordine în sentimente.
— Dar a trebuit să o ajut pe Yuzu să se vindece. In momen­
tul ăla era prioritatea mea maximă. N-aveam ce face, pe tine
trebuia să te las să înoţi singur în apa aia rece şi întunecată,
în plus, mă gîndeam că tu puteai să o faci. Că aveai puterea
să te descurci.
0 vreme tăcură amîndoi. Foşnetul frunzelor se auzea de
afară ca sunetul unor valuri. Tsukuru fii cel care rupse liniştea.
— Bun, deci şi-a revenit din anorexie şi a absolvit facul­
tatea. Pe urmă?
— în continuare mergea la consiliere o dată pe săptămînă,
dar măcar începuse să ducă o viaţă apropiată de normal. Cei
puţin nu mai arăta ca o stafie. Dar deja nu mai era cea care
fusese cîndva.
Eri îşi trase suflarea şi îşi cîntări cuvintele. Apoi vorbi din
nou.
— Se schimbase. Din sufletul ei pieriseră multe lucruri şi,
odată cu asta, îşi pierdea rapid interesul faţă de lumea din
jur. Nici măcar muzica n-o mai interesa. Mi-era groaznic să
ovăd în starea aia. Singurul lucru care îi plăcea în continuare
la fel de mult era să predea muzică celor mici. Era singura
pasiune care nu se stinsese în ea. Chiar şi cînd starea ei
mentală ajunsese în cea mai proastă condiţie, cînd era atît
de slăbită încît aproape că nu se putea ţine pe picioare, se
ducea o dată pe săptămînă la şcoala aia şi preda pian copiilor
interesaţi. Continua de una singură munca de voluntariat.
Cred că interesul ăsta a fost cel care a ajutat-o să îşi revină
din starea deplorabilă în care era. Fără el, chiar s-ar fi ales
praful de Yuzu.
Eri se răsuci şi aruncă o privire pe fereastră. Se uită la
cerul care se întindea deasupra pilcului de copaci, apoi se
întoarse din nou spre Tsukuru. Cerul era încă acoperit de nori
subţiri.
— Dar în perioada aia Yuzu nu mai era atît de apropiată
de mine ca odinioară, spuse Eri. îm i spunea că mi-e recu­
noscătoare şi chiar era. Dar, în aceeaşi măsură, nici nu-i mai
păsa de mine. Ţi-am zis, îşi pierduse interesul pentru aproape
orice, iar eu eram inclusă în acest „aproape orice". Mi-a fost
greu să admit lucrul ăsta. Fusesem atîta amar de vreme
prietene fără egal, iar pentru mine ea era foarte importantă.
Dar ăsta era adevărul, pentru ea, eu nu mai eram o fiinţă
indispensabilă.
Eri se opri şi privi fix în gol.
— Yuzu nu mai era Albă ca zăpada. Sau obosise să mai
fie. Şi eu cam obosisem să fiu cei şapte pitici.
Aproape fără să ştie ce face, Eri luă cana de cafea, apoi o
puse la loc pe masă.
— Oricum, în vrem ea aia gaşca noastră - cei patru care
mai rămăsesem - nu mai funcţiona la fel de bine ca înainte.
Terminaserăm cu şcoala şi toţi le aveam pe ale noastre.
Evident, nu mai eram liceeni. Şi nici nu cred că mai trebuie
să-ţi spun, dar excluderea ta din grup ne duruse pe toţi, şi
nu în mică măsură.
Tsukuru nu spunea nimic, ci o asculta atent pe Eri.
— Tu dispăruseşi, dar erai mereu printre noi, spuse femeia.
Urmă din nou o scurtă tăcere.
— Eri, vreau să-mi spui mai multe despre tine. Să-mi
povesteşti ce te-a adus aici.
Eri îşi închise ochii pe jum ătate şi îşi înclină capul uşor
într-o parte.
— Sinceră să fiu, de la sfîrşitul adolescenţei pînă pe la
douăzeci şi ceva de ani, viaţa mea a gravitat în jurul lui Yuzu.
Cînd m-am uitat în jurul meu, nu mai ştiam unde am ajuns,
îmi dorisem să-mi găsesc un serviciu care să aibă de-a face
cu scrisul. încă de mult îmi plăcea să scriu şi îmi doream să
public romane sau poezie. Ştiai asta, nu?
Tsukuru încuviinţă. Eri purta întotdeauna cu ea un caiet
gros în care, cînd îi venea cheful, nota cîte ceva.
— Odată intrată la facultate, însă, n-am mai avut răgaz
de aşa ceva. îm i lua tot timpul să îmi văd de cursuri şi în
acelaşi timp să am şi grijă de Yuzu. Mi-am făcut vreo doi
prieteni, dar n-a mers bine cu nici unul dintre ei. Presată de
grija pentru Yuzu, nu prea aveam nici măcar cînd să ies la
întîlniri. Orice-aş fi încercat să fac nu-mi ieşea ca lumea.
M-am oprit, m-am uitat în jurul meu şi mi-am dat seama că
nu mai ştiam unde eram şi ce făceam. Nu-mi vedeam nici un
ţel în viaţă. Normal că Yuzu era într-o situaţie dificilă, dar
nici mie nu mi-a fost uşor.
Eri privi o scenă îndepărtată cu ochii pe jum ătate închişi.
— Pe atunci un prieten de la şcoală m-a invitat la un curs
de olărit şi m-am dus, mai m ult în glum ă. Dar am desco­
perit acolo un lucru pe care îl căutam de multă vreme. Cînd
învîrteam de roata aia mă simţeam cu adevărat eu. îmi con­
centram gîndurile să creez o formă şi uitam de orice altceva.
Din ziua aia am devenit fascinată de ceramică şi olărit. Cît
am fost încă studentă, a rămas doar un hobby, dar voiam cu
orice preţ să păşesc serios pe drumul ăla, aşa că după ce am
absolvit facultatea, un an de zile am studiat, în timp ce mun­
ceam cu jumătate de normă. Apoi am intrat la Arte, la secţia
de Meşteşuguri. La revedere romane, bun găsit ceramică.
Acolo l-am cunoscut pe Edvard, care venise la studii. Şi,
din una în alta, am ajuns să ne căsătorim şi am venit aici.
E ciudat. Dacă nu m-ar fi invitat prietenul ăla la cursul de
olărit, aş fi dus o cu totul altă viaţă.
•— Se pare că ai talent, spuse Tsukuru şi arătă cu mîna
spre rafturile cu vase. Nu mă pricep la ceramică, dar văzîndu-le
şi atingîndu-le, mi-au transmis nişte sentimente puternice.
Eri zîmbi.
— Nu ştiu cît talent oi avea. Cert însă este că se vînd
destul de bine lucrările mele. Nu ies foarte mulţi bani din ele,
dar e minunat că alţii au nevoie de obiecte făcute de mîna
mea.
— Ştiu cum e, spuse Tsukuru. Şi eu produc lucruri. Chiar
dacă foarte diferite de ale tale.
— Da, gările şi farfuriile sînt destul de diferite.
— Dar şi unele, şi altele sînt importante pentru noi.
— Bineînţeles, zise Eri şi rămase apoi cîteva momente pe
gînduri.
Zîmbetul de pe buzele ei se subţie puţin.
— Mie-mi place aici, spuse apoi. Probabil că aici o să-mi
rămînă oasele.
— Nu te mai întorci în Japonia?
— Am deja cetăţenie finlandeză şi în ultima vreme am
ajuns să vorbesc destul de bine limba. Iernile sînt lungi, dar
le petrec citind mult. Poate că într-o bună zi o să mi se facă
poftă să scriu. Copiii sînt şi ei obişnuiţi cu locul şi au prieteni.
Iar Edvard e un om foarte bun. Cu familia lui ne înţelegem
bine şi s-au aranjat lucrurile şi cu munca.
— E nevoie de tine aici.
Eri îşi ridică privirile şi se uită fix la Tsukuru.
— M-am hotărît să îmi las oasele pe-aici cînd am auzit
vestea că Yuzu a fost omorîtă. M-a sunat Albastru şi mi-a
spus. Eu eram însărcinată cu fata cea mare şi din cauza asta
n-am putut să merg la funeralii. Povestea aia a fost oribilă.
Mi se părea că o să-mi plesnească pieptul în două cînd mă
gîndeam că Yuzu a fost omorîtă cu atrocitate şi că o să fie arsă
şi se va transforma în cenuşă, că n-o s-o mai văd niciodată.
Atunci m-am hotărît aşa: dacă o să nasc o fată, o să-i pun
numele Yuzu. Şi nu mă voi mai întoarce niciodată în Japonia.
— O cheamă Yuzu?
— Yuzu Kurono Haatainen, spuse Eri. Cel puţin în numele
ei continuă să trăiască o parte din prietena noastră.
— Dar Yuzu de ce se dusese singură în Yokohama?
— S-a mutat acolo la scurt timp după ce am venit eu în
Finlanda. Motivele nu le ştiu nici eu. Ne scriam regulat, dar
nu mi-a povestit nimic despre situaţia ei. Mi-a scris doar că
se mută în Yokohama şi că are de-a face cu serviciul. De
muncă îşi putea găsi şi în Nagoya. Dar să trăiască singură,
într-un oraş necunoscut, era pentru ea echivalent cu un act
sinucigaş!
Fusese strangulată cu un şnur în apartamentul ei din
Yokohama. Tsukuru citise detaliile în ziare şi reviste mai
vechi. Căutase chiar şi pe internet.
Nu fusese tîlhărie. Portofelul era lăsat într-un loc cît se
poate de vizibil, şi cu bani în el. Nu fusese nici agresată în
vreun alt fel. încăperea era în ordine şi nu se descoperiseră
semne că s-ar fi împotrivit. Vecinii de etaj nu auziseră nici
un zgomot suspect. în scrumieră găsiseră cîteva mucuri de
ţigări mentolate, dar erau ţigările ei (Tsukuru se încruntase.
Yuzu fuma?). Ora presupusă a crimei era undeva între zece
seara şi miezul nopţii. în noaptea aceea plouase de seara pînă
în zori. O ploaie rece pentru luna mai. Cadavrul ei fusese
găsit abia trei zile mai tîrziu, pe seară. Zăcuse acolo, pe
duşumeaua de plastic din bucătărie.
Motivul crimei rămăsese pînă la urmă neelucidat. Cineva
pătrunsese în apartament noaptea, o strangulase şi plecase,
în linişte deplină. Fără să fure sau să facă nimic altceva. Uşa
seîncuia automat şi avea şi lanţ de siguranţă. Era neclar dacă
ucigaşul avusese cheie potrivită sau dacă Yuzu îi descuiase.
Locuia singură în apartamentul acela. Colegii de la muncă şi
vecinii spuneau că nu era o fiinţă foarte sociabilă. Uneori o
vizitau sora şi mama din Nagoya, dar în rest nu venea nimeni
la ea. Lăsa impresia unei femei liniştite şi tăcute, îmbrăcată
simplu. Munca şi-o făcea cu pasiune şi elevii o stimau, dar,
odată ce pleca de acolo, nu se vedea cu nimeni.
Era un mister de ce fusese omorîtă. Fără să aibă nici o
bănuială despre cine putea fi criminalul, ancheta poliţiei se
împotmolise. Articolele din ziare se răriseră şi în curînd dispă­
ruseră cu totul. Un caz trist şi dureros. Ca o ploaie rece care
nu încetează pînă în zori.
— O urmărea o piază rea! spuse Eri cu o voce calmă,
parcă-i destăinuia un secret. O piază care nu se despărţea de
ea, îi sufla rece în ceafă şi încetul cu încetul a încolţit-o strîns.
Eu altă explicaţie nu pot să găsesc. Şi cu tine, şi cu anorexia,
şi cu Yokohama. Nu voiam să spun lucrul ăsta, pentru că
odată spus capătă realitate. De-aia l-am ţinut ascuns în mine
pînă acum. Intenţionam să-l iau cu mine în mormînt, dăruite
că acum îndrăznesc să vorbesc. Pentru că noi doi poate n-o
să ne mai vedem vreodată, iar tu trebuie să ştii clar cum stau
lucrurile. Era o piază rea. Sau ceva asemănător cu o piază
rea. Iar Yuzu nu reuşea să scape de ea.
Eri suspină adînc şi îşi privi mîinile aşezate pe masă. îi
tremurau vizibil. Tsukuru se feri să se uite la ele şi se întoarse,
privind afară, printre perdelele care fluturau. în odaie se
lăsase o tăcere sufocantă, însingurată şi grea ca un gheţar
străvechi care sapă lacuri adînci.
— Tu mai ţii minte Anii de pelerinaj, a lui Liszt? Era o
melodie pe care o cînta Yuzu adesea, spuse Tsukuru după o
vreme, ca să rupă tăcerea.
— Le mal du pays. Sigur că-mi amintesc, spuse Eri. Şi
acum o mai ascult. Vrei s-o pun?
Tsukuru încuviinţă.
Eri se ridică şi se duse la CD-playerul de pe comodă. Luă
un disc din morman şi îl aşeză pe tăviţa aparatului. Din boxe
se auzi Le mal du pa ys. Tema simplă, liniştită, care se putea
cînta şi cu o singură mînă. Se întoarse pe scaun şi cei doi
ascultară în tăcere melodia.
Ascultată pe marginea unui lac din Finlanda, căpăta altă
eleganţă decît într-un apartament din Tokyo. Dar oriunde ai
fi ascultat-o şi orice deosebiri există între sunetul unui CD şi
al unui vinii vechi, muzica în sine nu se schimba şi era la fel
de frumoasă. Tsukuru şi-o aminti pe Yuzu în sufragerie la ea
acasă, interpretînd cîntecul acela la pian. Aplecată asupra
clapelor, cu ochii închişi şi gura întredeschisă, căutînd cuvinte
fără sunet. în momentele acelea se desprindea de sine şi era
transportată în altă parte.
Cîntecul se termină şi, după o scurtă pauză, începu Les
cloches de Geneve. Eri dădu volumul mai încet din teleco­
mandă.
— E puţin diferită de interpretarea pe care o ascult eu de
obicei.
— Ce interpretare asculţi?
—*A lui Lazar Berman.
Eri clătină din cap.
— N-am auzit-o niciodată.
— Cred că aia e ceva mai elegantă. Asta e foarte frumoasă,
dar are un ton care o face să pară mai degrabă o sonată de
Beethowen, decît Liszt.
Eri zîmbi.
— E Alfred Brendel, nu cred că se poate spune că e foarte
elegantă. Dar mie-mi place, fiindcă e varianta pe care o ascult
de mult şi m-am obişnuit cu ea.
— Yuzu o cînta foarte frumos, cu pasiune.
— Aşa e. Melodii din astea, mai scurte, îi ieşeau foarte
bine. Dar dacă trebuia să interpreteze ceva de dimensiuni
mai mari, din păcate rămînea fără energie pe drum. Ei, fie­
care cu talentul său. Viaţa ei încă îşi mai păstrează suflul
proaspăt în astfel de cîntece sclipitoare.
Cînd Yuzu preda pian copiilor la şcoală, Tsukuru şi Albas­
tru jucau fotbal în curte cu un grup mic de băieţi. Se împăr-
ţeau în două echipe şi încercau să nimerească poarta făcută
de obicei din cîte două cutii de carton. în timp ce-şi pasau
mingea, Tsukuru auzea fără să bage de seamă notele pianului
care veneau de pe fereastră.
Trecutul se transformă într-o ţepuşă ascuţită care-1 împunse
în inimă. îl cuprinse o durere argintie, mută, care-i prefăcu
şira spinării într-o coloană de gheaţă. Durerea îşi păstra
neschimbată intensitatea. Tsukuru îşi ţinu respiraţia şi închise
ochii strîns, încercînd să-i facă faţă. Alfred Brendel îşi con­
tinua interpretarea corectă. Trecuse deja de la Primul an:
Elveţia la a doua parte.
Abia acum reuşi, în sfîrşit, să accepte tot ce se întîmplase.
Cu partea cea mai lăuntrică a sufletului, Tsukuru Tazaki
înţelese. Inimile oamenilor nu se leagă doar prin armonie. Se
leagă şi mai adînc prin răni. Se unesc prin durerile şi fra­
gilitatea fiecăreia dintre ele. Nu există linişte fără ţipete de
durere, eliberare fără sînge vărsat, acceptare fără pierderi
acute. Asta stă la rădăcina adevăratei armonii.
— Tsukuru, ştii, în diverse chipuri ea trăieşte încă, spuse
Eri de pe partea cealaltă a mesei, cu vocea uscată. Eu aşa
simt. In toate ecourile din jurul nostru, în razele soarelui, în
forme şi în toate lucrurile...
Apoi, Eri îşi îngropă faţa în palme. Nu mai putea spune
nimic. Tsukuru nu-şi dădea seama dacă au podidit-o lacrimile
sau nu, dar dacă plîngea într-adevăr, o făcea fără să scoată
un sunet.
în timp ce Albastru şi Tsukuru jucau fotbal, Roşu şi Eri îi
ţineau ocupaţi cu ce se nimerea pe cei cîţiva copii care încer­
cau să saboteze lecţia de pian a lui Yuzu. Le citeau, jucau
jocuri, ieşeau în curte şi cîntau împreună. De multe ori însă
încercările lor nu dădeau rezultate. Copiii nu se săturau să-i
întrerupă ora de pian. Era pentru ei mai interesant decît orice
altceva. Era foarte amuzant să stai deoparte şi să vezi lupta
disperată a celor doi.
Aproape fără să-şi dea seama ce face, Tsukuru se ridică,
ocoli masa şi, tăcut, îşi lăsă mîna să se odihnească pe umărul
lui Eri. Ea încă îşi ţinea chipul îngropat în palme. Cînd o
atinse simţi că tremura încet, aproape imperceptibil.
— Auzi, Tsukuru, îi răzbătu lui Eri vocea printre degete.
Am o rugăminte la tine.
— Sigur, spuse Tsukuru.
— Vrei să mă ţii în braţe?
Tsukuru o ridică de pe scaunul pe care şedea şi o îmbră-
ţişă. Sînii ei bogaţi se lipiră de pieptul lui ca o mărturie. îi
simţea pe spinare mîinile calde şi cărnoase. Obrazul ei moale
şi ud de lacrimi îi atingea gîtul.
— Nu cred că o să mai calc prin Japonia, murmură Eri.
Respiraţia ei caldă şi umedă îi ajunse la ureche.
— Orice aş vedea acolo mi-ar aminti cu siguranţă de Yuzu.
Iar noi...
Fără să spună o vorbă, Tsukuru o strînse cu putere în
braţe.
Pe fereastra larg deschisă i-ar fi putut vedea oricine cum
stăteau îmbrăţişaţi. Putea să treacă cineva pe acolo, sau să
se întoarcă Edvard în orice moment. Dar nu conta. Să creadă
cine ce vrea. Tsukuru şi Eri trebuiau să se îmbrăţişeze acolo,
după placul inimii. Să-şi apropie trupurile, ca să alunge umbra
lungă a piezei cele rele. Probabil că ăsta era motivul pentru
care Tsukuru venise aici.
Timp îndelungat - cît să fi fost? - cei doi rămaseră lipiţi
unul de celălalt. Perdeaua albă de la fereastră flutura nere­
gulat, suflată de vîntul care rătăcea pe suprafaţa lacului. Pe
obrajii ei încă se prelingeau lacrimi, iar Alfred Brendel con­
tinua să interpreteze Al doilea an: Italia. Sonetul 47 al lui
Petrarca, apoi Sonetul 104. Tsukuru ştia cîntecele acestea
pînă în cel mai mic amănunt, ar fi putut chiar să le fredoneze,
îşi dădu pentru prima dată seama cît de mult timp devotase
pînă acum muzicii aceleia.
Nu mai rosteau nici o vorbă. Cuvintele îşi pierduseră pute­
rea acolo. Ca nişte dansatori care au încetat să se mişte,
rămăseseră într-o îmbrăţişare tăcută, încredinţîndu-şi tru­
purile curgerii timpului. Un timp în care se amestecau tre­
cutul şi prezentul şi, probabil, şi o umbră de viitor. Se lipiseră
strîns unul de altul, fără să lase între corpurile lor nici un
dram de spaţiu gol. Respiraţia ei caldă îi ajungea lui Tsukuru
pe gît la intervale regulate. îşi închise ochii şi, lăsîndu-se în
voia muzicii, ascultă bătaia inimii lui Eri. Se suprapunea cu
zgomotele pe care le făcea barca izbindu-se de vechiul ponton.
Aşezaţi din nou fiecare de-o parte a mesei, cei doi îşi
spuseră tot ce aveau pe suflet. Nu avură nevoie să stea de
vorbă îndelung, dar îşi împărtăşiră lucrurile pe care le ţineau
adînc în suflet. Dădură deoparte capacele care le acopereau
inima şi deschiseră porţile amintirilor. îşi vorbiră cît puteau
de sincer şi se ascultară atent unul pe celălalt.
— în cele din urmă eu am abandonat-o pe Yuzu, spuse Eri.
Cumva am reuşit să fug de ea. M-am îndepărtat cît am putut
de chestia aia urîtă care-i stătea în spinare, orice o fi fost ea.
De-aia m-am dedicat cu pasiune olăritului, m-am căsătorit
cu Edvard şi am venit în Finlanda. Bineînţeles că lucrurile
astea le-am făcut de la sine, nu-ţi imagina că am avut vreo
intenţie ulterioară. Dar aş minţi dacă aş spune că nu eram
conştientă că astfel scap şi de povara de a o îngriji Yuzu. Ea
mi-era cea mai dragă pe lume, şi multă vreme am văzut-o ca
pe o parte din mine. Voiam să mă ocup de ea, dar pe de altă
parte obosisem şi eu. Eram epuizată să o tot îngrijesc. Oricîte
eforturi făceam, nu reuşeam să o împiedic să se îndepărteze
de lumea reală, şi pentru mine asta era cumplit. Dacă rămî-
neam în Nagoya, era posibil la un moment dat să o iau şi eu
razna. Dar astea sînt doar scuze, nu?
— Spui ce simţi cu adevărat, nu sînt scuze.
Eri îşi muşcă buzele.
— Dar asta nu schimbă faptul că am abandonat-o. Şi că
ea s-a mutat singură în Yokohama, unde a fost ucisă cu atîta
cruzime. Yuzu avea un gît delicat şi frumos, mai ţii minte?
Ca al unei păsări frumoase, un gît pe care îl puteai rupe
oricînd, fără prea mare efort. Dacă aş fi rămas în Japonia nu
s-ar fi întîmplat aşa o grozăvie. în primul rînd că n-aş fi
lăsat-o să se mute singură într-un oraş necunoscut.
— Aşa o fi. Dar chiar dacă nu se întîmpla asta, s-ar fi
întîmplat altceva, în altă parte. Nu erai paznicul ei. Nu puteai
să o îngrijeşti douăzeci şi patru de ore pe zi. Ai viaţa ta, nu
poţi să le faci pe toate.
Eri clătină din cap.
— Aşa mi-am zis şi eu. De nenumărate ori. Numai că nu
mi-a fost de nici un ajutor. Cert e că voiam să mă îndepărtez
de ea ca să mă pot proteja pe mine. Nu contează că Yuzu s-a
făcut bine sau nu, problema e că inima mea nu mai era alături
de ea. Ca să nu mai spun că în toată tărăşenia asta te pier­
dusem şi pe tine. Dădusem prioritate problemelor pe care le
avea Yuzu şi trebuise să te abandonez pe tine, care n-aveai
nici o vină. Din cauza stării ei te-am rănit adînc, deşi îmi erai
atît de drag...
Tsukuru tă ce a .
— Dar ştii, nu e numai asta, spuse Eri.
— Nu e numai asta?
— Nu. Ca să fiu sinceră, nu numai din cauza ei te-am dat
la o parte. Ăsta nu a fost decît motivul de suprafaţă. Pînă la
urmă, am făcut-o din laşitate. Fiindcă nu aveam încredere în
mine ca femeie. Oricît de tare mi-ar fi plăcut de tine, ştiam
că tu n-o să fii cu mine. Mă gîndeam că tu eşti atras de Yuzu
şi de-aia am tăiat fără milă legăturile noastre cu tine. Adică
am fâcut-o şi ca să-mi retez sentimentele pe care le aveam
pentru tine. Dacă aş fi avut puţin curaj şi încredere în mine,
dacă n-aş fi fost cuprinsă de mîndrie vană, nu cred că te-aş
fi dat deoparte în felul ăla, indiferent de situaţie. Dar nici eu
nu gîndeam normal în vremea aia. Am făcut ceva foarte rău
şi îmi cer scuze din suflet.
Urmă o tăcere scurtă.
— Trebuia să-mi cer iertare de multă vreme, spuse Eri.
Ştiu bine lucrul ăsta, dar nu am fost în stare să o fac. Mi-a
fost ruşine cu mine însămi.
— Nu-ţi face probleme în privinţa mea, spuse Tsukuru.
Am trecut peste perioada cea mai periculoasă. Am reuşit să
înot singur în marea întunecată. Ne-am străduit să ne trăim
fiecare viaţa. Şi dacă te uiţi într-un context mai larg, chiar
dacă am fi luat alte hotărîri atunci, chiar dacă am fi făcut
alte alegeri, pînă la urmă cred că am fi ajuns în acelaşi loc
unde sîntem acum, poate cu mici ocolişuri. Mie aşa mi se pare.
Eri îşi muşcă buzele şi rămase pe gînduri cîteva momente.
— îmi spui sincer un lucru?
— Orice.
— Să zicem că mi-aş fi făcut curaj şi ţi-aş fi spus că te plac.
Ai fi vrut să fim împreună?
— Dacă mă luai aşa, pe nepregătite, şi-mi spuneai direct,
nu te-aş fi crezut, spuse Tsukuru.
— De ce?
— Nici nu-mi închipuiam că m-ar putea plăcea cineva, sau
că ar vrea să fie cu mine.
— Erai afectuos, liniştit şi nonşalant. încă de pe atunci
aveai felul tău de a-ţi duce viaţa. Şi erai şi chipeş.
Tsukuru clătină din cap.
— Am o faţă banală. Nu mi-a plăcut niciodată cum arăt.
Eri zîmbi.
— Aşa o fi. Poate că ai o faţă banală şi eram eu nebună.
Dar, cel puţin pentru o fată prostuţă de şaisprezece ani, erai
suficient de chipeş. Cît de mult mi-ar fi plăcut să fiu cu cineva
ca tine!
— Dar eu n-aveam nici un fel de personalitate.
— Atîta vreme cît e în viaţă, oricine are o personalitate.
Doar că sînt oameni la care o vezi imediat şi sînt oameni la
care se observă mai greu. Bun, dar nu mi-ai răspuns la între­
bare. Ai fi vrut să fii cu mine?
— Bineînţeles, zise Tsukuru. îmi plăcea foarte mult de
tine. Eram foarte atras de tine, într-un sens diferit de ce
simţeam pentru Yuzu. Dacă mi-ai fi destăinuit atunci, bineîn­
ţeles că aş fi vrut să fiu cu tine. Şi sigur ne-am fi simţit bine
împreună.
Bănuia că ar fi devenit un cuplu foarte apropiat şi ar fi
avut o relaţie sexuală intensă. Ei doi aveau multe în comun.
La prima vedere, firile lor erau destul de diferite (Tsukuru
era tăcut şi rezervat, Eri era sociabilă şi mult mai vorbăreaţă)
dar amîndoi îşi doreau să creeze lucruri cu propriile mîini,
lucruri care să aibă însemnătate. Dar apropierea lor n-ar fi
ţinut mult. Aşa credea. Odată cu trecerea timpului, ar fi
apărut nepotriviri între dorinţele lor. Amîndoi erau încă ado­
lescenţi, fiecare ar fi crescut în direcţia spre care năzuia şi
drumurile lor ar fi ajuns în cele din urmă la o răspîntie. Acolo
s-ar fi despărţit. Probabil fără certuri, fără să-şi provoace
durere unul celuilalt, în linişte şi cu naturaleţe. Iar în cele
din urmă, Tsukuru ar fi continuat să construiască gări în
Toky5, iar Eri s-ar fi căsătorit cu Edvard şi ar fi ajuns tot în
Finlanda.
Nu ar fi fost deloc ciudat dacă s-ar fi întîmplat aşa. Ba
chiar era foarte probabil. Nu înseamnă însă că experienţa
aceasta ar fi avut vreun impact negativ asupra vieţilor lor.
Chiar dacă n-ar mai fi format un cuplu, ar fi rămas în con­
tinuare buni prieteni. Numai că în realitate lucrurile nu s-au
petrecut aşa, ci cu totul altfel. Iar realitatea aceasta avea o
însemnătate foarte mare.
— Chiar dacă mă minţi, mă bucur să-mi spui asta, zise
Eri.
— Nu te mint, zise Tsukuru. Nu e cazul să fac afirmaţii
de complezenţă. Sînt convins că am fi petrecut momente
minunate împreună. Păcat că n-a fost aşa. Ţi-o spun din
suflet.
Eri zîmbi fără nici o urmă de ironie.
Tsukuru îşi aminti că uneori avea vise erotice în care
apăreau Yuzu şi Eri. Erau mereu împreună. Numai că în vis
ejacula mereu în Yuzu, niciodată în Eri. Poate că asta avea
vreun înţeles. Dar nu-i putea destăinui aşa ceva lui Eri. Oricît
de sinceri erau unul cu celălalt, existau lucruri care nu puteau
fi spuse.
Yuzu insista că o violase (şi, ca urmare, rămăsese însăr­
cinată cu el). Dacă se gîndea la visele acelea ale lui, nu putea
susţine că acuzaţiile lui Yuzu erau simple născociri şi că nu
avea idee despre ce vorbeşte. Chiar dacă era un act care nu
depăşea graniţa visului, i se părea că poartă şi el o parte din
vină. Nu era vorba numai de viol, ci şi de moartea ei. în
noaptea aceea ploioasă de mai, ceva dinăuntrul lui, ceva ce
el nici nu ştia că există, se dusese pînă în Yokohama şi o
strînsese pe Yuzu de gîtul ei frumos şi subţire, ca de pasăre.
Parcă vedea scena. Bate la uşa ei. „Deschide-mi, am să-ţi
spun ceva important." Poartă o pelerină neagră, udă şi răspîn-
deşte în noapte mirosul ploii grele. „Tsukuru?" întreabă ea.
„Trebuie neapărat să vorbim, e foarte important. De-aia am
venit pînă aici. N-avem prea mult timp, deschide-mi uşa."
Vorbeşte întruna de după uşa ferecată. „Scuză-mă că am venit
deodată, fără să te anunţ din timp. Dar dacă-ţi spuneam că
vin, probabil că refuzai să ne vedem." Yuzu ezită la început,
dar apoi descuie uşa. Scoate lanţul de siguranţă. în mîna
dreaptă vîrîtă în buzunar, el strînge şnurul.
Tsukuru se încruntă fără să vrea. De ce oare trebuia să-şi
imagineze asemenea lucruri bune de nimic? De ce trebuia să
fie el ucigaşul?
Desigur, nu exista nici un motiv să facă aşa ceva. Tsukuru
nu se gîndise niciodată în viaţă să omoare pe cineva. Dar, în
chip absolut simbolic, poate că încercase să o omoare pe Yuzu.
Nici el însuşi nu ştia dacă în adîncurile sale nu se ascunde
un întuneric adînc. Ştia însă că în străfundurile lui Yuzu
sălăşluia cu siguranţă o beznă groasă, care comunica cumva,
prin subterane adînci, cu întunericul din el însuşi. Şi poate
că ea fusese cea care îi ceruse să o stranguleze. Poate că el
auzise prin tenebre cererea ei.
— Te gîndeşti la Yuzu, nu? întrebă Eri.
— Pînă acum am considerat mereu că eu sînt victima. Că
am trăit un lucru aspru şi neîntemeiat. Că din cauza asta am
purtat o rană adîncă, care mi-a schimbat cursul firesc al
vieţii. Sincer să fiu, au fost momente în care v-am detestat
pe toţi patru. Mă întrebam de ce numai eu a trebuit să sufăr
atît de rău. Dar probabil că n-a fost chiar aşa. Eu n-am fost
doar victimă, ci în acelaşi timp i-am rănit şi eu pe cei din jur,
fără ca măcar să-mi dau seama. Apoi am răsucit lama şi m-am
rănit şi pe mine.
Eri nu spunea nimic, dar îl privea în ochi pe Tsukuru.
— Şi poate că eu am omorît-o pe Yuzu, spuse el cu since­
ritate. In noaptea aia, poate că eu am fost cel care a bătut la
uşa ei.
— Intr-un anume sens, spuse Eri.
Tsukuru încuviinţă.
— Intr-un anume sens, şi eu am omorît-o pe Yuzu, adăugă
Eri şi-şi feri privirile. în noaptea aceea poate că eu am fost
cea care i-a bătut la uşă.
Tsukuru îi privi chipul bronzat. îi plăcuse dintotdeauna
nasul acela puţin cîm , care căuta în sus.
— Toţi cărăm după noi gînduri din astea, zise Eri.
Vîntul se opri pentru cîteva clipe, şi perdelele albe de la
fereastră rămaseră nemişcate. Nu se mai auzea nici zgomotul
bărcii. Ajungea pînă la ei doar ciripitul păsărelelor. Era o
melodie stranie, pe care nu o mai auzise pînă atunci.
Eri ascultă o vreme cîntecul păsărilor. Luă agrafa şi îşi
prinse din nou părul de pe frunte. Apoi îşi apăsă fruntea cu
vîrful degetelor.
— Tu ce părere ai de munca pe care-o face Roşu? întrebă
ea.
Parcă scăpată de o povară, curgerea timpului deveni puţin
mai uşoară.
— Nu ştiu, răspunse Tsukuru. Lumea în care trăieşte el
şi cea în care sînt eu se află la o distanţă destul de mare una
de alta. Nu pot stabili cu uşurinţă dacă-i bine sau rău ce face
el.
— Mie nu prea-mi place munca lui. Asta e clar. Dar tocmai
din cauza asta nu pot să-l abandonez. Doar a fost unul din
cei mai buni prieteni ai mei! Şi acum e încă unul din prietenii
buni. Chiar dacă nu ne-am mai văzut de şapte, opt ani.
îşi trecu din nou mîna prin păr.
— Roşu donează în fiecare an o sumă frumuşică organi­
zaţiei ăleia catolice, pentru susţinerea şcolii. îi sînt extraor­
dinar de recunoscători, pentru că financiar se descurcă la
limită. Dar nu ştie nimeni despre asta. Roşu a insistat cu
tărie să rămînă anonim. In afară de cei implicaţi, doar eu mai
ştiu de asta, am aflat dintr-o întîmplare. Ştii, nu e deloc un
om rău. Să înţelegi asta. Numai că se preface că e rău. Nu
ştiu de ce, probabil că aşa trebuie să facă.
Tsukuru încuviinţă.
— Şi cu Albastru e la fel, spuse Eri. Are în continuare un
suflet curat. Ştiu bine lucrul ăsta. Dar e greu să te descurci
în lumea reală. Şi amîndoi au mai mult succes decît majo­
ritatea oamenilor. Se străduiesc cum pot. Ştii, Tsukuru, nu a
fost în zadar faptul că noi am fost ce-am fost, că am format
un grup unit. Eu asta cred. Chiar dacă a ţinut doar cîţiva ani.
Eri îşi acoperi din nou faţa cu palmele. Rămaseră o vreme
în tăcere. Apoi femeia îşi ridică privirile şi vorbi din nou.
— Aşa am supravieţuit pînă acum. Şi tu, şi eu. Iar cei care
supravieţuiesc au îndatoriri de îndeplinit. Să rămînă în viaţă
şi să se descurce cumva. Chiar dacă nu pot face multe lucruri
decît imperfect.
— Cam tot ce pot să fac eu e să construiesc gări în con­
tinuare, la altceva nu mă pricep.
— E suficient. Fă mai departe gări. Sînt sigură că tu
construieşti nişte gări bune, sigure şi pe care oamenii le
folosesc cu plăcere.
— Cel puţin asta încerc, pe cît pot, zise Tsukuru. Ştii ce
fac? N-ar trebui, dar cînd mă ocup de construcţia unei gări
îmi scriu acolo numele. îl scrijelesc cu un cui în betonul încă
moale. Tsukuru Tazaki. într-un loc ferit privirilor.
Eri zîmbi.
— Cînd tu n-o să mai fii, o să rămînă gările tale minunate.
La fel cum îmi pun şi eu iniţialele pe spatele farfuriilor pe
care le fac.

Tsukuru îşi ridică privirile şi se uită la Eri.


— Pot să-ţi povestesc despre prietena mea?
— Normal, răspunse Eri şi zîmbi şarmant. Chiar vreau să
ştiu mai multe despre prietena ta cea isteaţă.
Tsukuru îi istorisi despre Sara. De cînd o întîlnise prima
oară, se simţise neobişnuit de atras de ea, iar la a treia întîl-
nire se culcaseră împreună. Ea voise să ştie întreaga poveste
despre gaşca de prieteni din Nagoya. Apoi, cînd o văzuse
ultima dată, nu reuşise să ducă lucrurile pînă la capăt. Nu
putuse să intre în ea. Tsukuru îşi luă inima în dinţi şi îi
destăinui chiar şi acest detaliu lui Eri. îi spuse cum Sara îl
sfătuise insistent să se ducă la Nagoya şi să vină în Finlanda.
Spusese că dacă n-o făcea nu-şi va rezolva problemele care-1
apăsau. O iubea pe Sara. Se gîndea poate chiar la căsătorie.
Era prima oară cînd avea sentimente atît de intense pentru
cineva. Se pare însă că ea avea un iubit mai în vîrstă. îi
văzuse împreună pe stradă şi arăta foarte fericită. Poate că
ea nu nutrea sentimente la fel de calde pentru Tsukuru.
Eri îl ascultă cu atenţie, fără să-l întrerupă. Deschise gura
abia cînd Tsukuru îşi încheie povestirea.
— Trebuie să fie a ta. Orice s-ar întîmpla. Eu aşa cred.
Dacă te desparţi de ea, s-ar putea ca de acum înainte să nu
mai ai pe nimeni.
— Dar eu nu am încredere în mine.
— De ce?
— Fiindcă îmi lipseşte personalitatea şi, din cauza asta
nici nu am o culoare vie. Nu am nimic de oferit. Asta e o
problemă care mă apasă de nu ştiu cînd. Am ajuns să mă simt
ca un vas gol, ca un receptacul fără conţinut. Nu prea cred
că sînt suficient de bun pentru ea. Cu cît trece timpul, cu cît
o să ajungă să mă cunoască mai bine, Sara o să fie tot mai
dezamăgită şi va sfîrşi prin a se îndepărta de mine.
— Tsukuru, ar trebui să ai mai m ult curaj şi mai multă
încredere în tine. Gîndeşte-te că mie îmi plăcea de tine.
Aexistat o perioadă în care eram dispusă să fiu a ta. Eram
gata să-ţi ofer orice m i-ai fi cerut. Cel puţin o fată în venele
căreia curgea sînge fierbinte era în stare să facă asta. Eşti
un om cu valoare, nu eşti gol.
— Mă bucur să-mi spui asta, zise Tsukuru. Sincer. Dar nu
Ştiu cum sînt acum. Am făcut treizeci şi şase de ani, dar dacă
încep să mă gîndesc serios la mine, mă apucă depresia la fel
ca pe vremuri, ba chiar mai rău decît atunci. Nu reuşesc să
mă hotărăsc ce să fac. Mai ales că e prima dată în viaţă cînd
am sentimente atît de puternice pentru cineva.
— Şi ce-are dacă eşti un vas gol? spuse Eri. Chiar dacă ar
fi aşa, eşti un vas grozav şi îmbietor. Nimeni nu se poate
vedea obiectiv, nu crezi? Dacă-i pe-aşa, tu poţi să fii un recepta­
cul minunat, un vas plăcut şi atrăgător pe care oricine să vrea
să-l umple.
Tsukuru se gîndi la vorbele ei. înţelegea ce voia să spună,
chiar dacă nu era sigur că se aplica în cazul lui.
— După ce te întorci în T5ky5, spuse Eri, să-i povesteşti
totul cît de repede. E un lucru pe care trebuie să-l faci. întot­
deauna obţii cele mai bune rezultate dacă-ţi deschizi sufletul.
Dar să nu te-apuci să-i spui că ai văzut-o cu bărbatul ăla.
Asta să ţii pentru tine. Femeile nu vor uneori să fie văzute,
în afară de asta însă, să-i spui cinstit ce simţi, fără să-i
ascunzi ceva.
— Mi-e frică. Dacă spun sau fac ceva greşit, o să sfîrşesc
prin a pierde totul, o să se aleagă praful.
Eri clătină din cap încet.
— E ca atunci cînd construieşti o gară. Să zicem că are un
scop şi un înţeles important, asta înseamnă că dacă se stre­
coară vreo mică eroare o să se aleagă praful? Nicidecum.
Chiar dacă nu e perfectă, tu mai întîi trebuie să o construieşti.
Nu-i aşa? Fără gară, trenurile n-au unde opri şi nu-ţi poţi
întîmpina pasagerii de seamă. Şi dacă ceva nu merge cum
trebuie, faci ajustările necesare. Mai întîi clădeşte gara.
O gară specială pentru ea. Dă-i formă şi culoare. Apoi scri-
jeleşte-ţi numele cu un cui în fundaţie şi suflă viaţă peste ea.
Ai destulă tărie să faci lucrul ăsta. Doar ai reuşit să înoţi
singur în marea rece şi întunecată!

Eri îl invită să rămînă la cină.


— în locurile astea se găsesc nişte păstrăvi mari de lac,
foarte proaspeţi. Noi îi facem fripţi, cu ierburi aromate şi iese
o mîncare simplă, dar gustoasă. Dacă vrei, stai cu noi la masă.
— Mulţumesc. Dar ar fi bine s-o iau din loc. Vreau să mâ
întorc în Helsinki cît mai e lumină.
Eri rîse.
— Lumină? Sîntem în Finlanda şi e vară. E lumină pînă
la miezul nopţii.
— Chiar şi aşa, spuse Tsukuru.
Eri îl înţelese.
— Iţi mulţumesc că ai bătut atîta drum doar ca să mă vezi.
Mă bucur că am putut să stăm de vorbă. Pe cuvînt. Mi-am
luat de pe piept lucruri care stăteau înţepenite acolo de multă
vreme. Bineînţeles că asta nu rezolvă tot, dar pe mine cel
puţin mă ajută destul.
—- Şi pe mine la fel, spuse Tsukuru. M-ai ajutat mult. Mă
bucur că i-am cunoscut pe soţul şi pe fetele tale. Am văzut ce
fel de viaţă ai tu aici. M ăcar pentru asta şi tot merita să vin
în Finlanda.
Ieşiră din cabană şi merseră pînă unde era parcat Golful,
înaintau încet, cercetînd înţelesul fiecărui pas. La sfîrşit se
mai îmbrăţişară o dată. De data aceasta, Eri nu mai plîngea.
TBukuru o simţea cum zîmbea calm, lipită de gîtul lui. în
pieptul ei bogat fremăta viaţa, iar degetele ei atingîndu-1 pe
spate căpătaseră o realitate intensă.
Tsukuru îşi aminti brusc de cadourile pe care le adusese
din Japonia pentru Eri şi copii. Le scoase din geanta de voiaj
pe care o lăsase în maşină şi i le înmînă. Pentru ea, o agrafă
din lemn de tsuge şi pentru copii, o carte ilustrată.
— Mulţumesc, Tsukuru, spuse ea. Eşti neschimbat. întot­
deauna curtenitor.
— Nu-s cine ştie ce cadouri, spuse el.
îşi aminti cum în seara în care le cumpărase o văzuse pe
Sara pe Omotesando îm preună cu bărbatul acela. Dacă nu
s-ar fi gîndit să cum pere cadouri, n-ar fi fost martor la scena
aceea. Ce ciudat.
— La revedere, Tsukuru Tazaki. Să fii atent, îi spuse Eri
la despărţire. Să ai grijă să nu te prindă piticii cei răi.
— Piticii cei răi?
Eri îşi miji ochii, iar pe buze îi apăru ca odinioară grimasa
care anunţa o şotie.
— Aşa spunem noi aici. Să ai grijă să nu te prindă piticii
cei răi. Păi, în pădurile astea trăiesc din vechime fel de fel de
creaturi.
— Am înţeles, zîmbi Tsukuru. O să am grijă să nu mă
prindă.
— Dacă ai ocazia, să le transmiţi lui Albastru şi lui Roşu
că mi-e bine aici, adăugă Eri.
— Le transmit.
— Poate că n-ar fi rău să te mai întîlneşti cu ei din cînd
în cînd. Poate să vă vedeţi toţi trei împreună. Sigur vă prinde
bine, şi ţie, şi lor.
— Aşa-i. Cred că ai dreptate, spuse Tsukuru.
— Şi chiar şi mie, adăugă Eri. Chiar dacă eu n-am cum să
vin.
Tsukuru încuviinţă.
— Cînd mă liniştesc cu toate, o să fac în aşa fel încît să-i
văd. O fac şi pentru tine.
— Totuşi e ciudat.
— Ce anume?
— Că vremurile alea minunate s-au dus şi nu se mai întorc
a doua oară. Atîtea posibilităţi frumoase înghiţite şi dispărute
în curgerea timpului.
Tsukuru încuviinţă. Voia să spună ceva, dar nu-i venea
nimic în minte
— în locurile astea iarna e extraordinar de lungă, spuse
Eri aruncînd o privire peste lac.
Părea că vorbeşte cu sine însăşi, dar că se afla la o mare
depărtare.
— Nopţile sînt lungi şi ai crede că n-o să se mai termine
vreodată. Totul îngheaţă bocnă. Uneori ai impresia că pri­
măvara n-o să mai vină în veci. Aşa că ajungi să te gîndeşti
la tot felul de lucruri întunecate, chiar dacă eviţi să faci asta.
Nici de data aceasta Tsukuru nu se putu gîndi la un răs­
puns potrivit. Tăcu şi se uită pe suprafaţa lacului, unde pri­
vea şi Eri. Abia în avionul spre Japonia, după ce-şi pusese
centura de siguranţă, îşi dădu seama ce ar fi trebuit să-i
spună. De ce oare cuvintele potrivite ne vin întotdeauna prea
tîrziu?
Răsuci cheia în contact. Motorul cu patru cilindri se trezi
din somn şi începu să toarcă liniştit şi monoton.
— La revedere, spuse Eri. Să fii sănătos. Şi să n-o pierzi
pe Sara. Ai nevoie de ea, eu aşa cred.
— O să încerc.
— Tsukuru, ţine minte o chestie. Ţie nu-ţi lipseşte culoa­
rea. E vorba doar de nume. Sigur că pe vremuri te luam peste
picior din cauza asta, dar nu erau decît glume fără nici un
sens. Eşti Tsukuru cel minunat şi plin de culoare. Şi să con­
tinui să construieşti gări grozave. Eşti un cetăţean de treizeci
şi şase de ani, cu drept de vot şi taxele plătite, şi ai venit
singur cu avionul pînă în Finlanda ca să mă vezi. Nu-ţi lip­
seşte nimic. Să ai curaj şi încredere în tine. Asta e tot ce-ţi
trebuie. Nu m erită să pierzi oameni care sînt importanţi
pentru tine din cauza fricii sau a mîndriei prosteşti.
Băgă maşina în viteză şi apăsă acceleraţia. Pe geamul
deschis îi făcu semn de bun rămas. Eri ridică şi ea o mînă şi
o flutură pînă cînd nu-1 mai văzu pe Tsukuru.
în curînd, silueta lui Eri dispăru printre copaci. în oglindă
nu se mai zărea decît verdele intens al verii finlandeze. Vîntul
părea că a început să bată din nou, şi pe întinderea lacului
apăruseră mici valuri albe. Cîţiva lungani tineri vîsleau într-un
caiac care înainta agale fără să scoată un sunet, precum o
insectă uriaşă de apă.
Probabil că altă dată nu mai ajunge pe-aici. Şi probabil
nici cu Eri nu se va mai întîlni vreodată. Amîndoi aveau
locurile lor şi îşi urmau fiecare drumul propriu. Aşa cum
spusese Albastru, nu mai există cale de întoarcere. Ca o apă
mută, îl învălui o tristeţe transparentă şi fără formă. Era
tristeţea lui, dar în acelaşi timp se afla într-un loc îndepărtat
şi de neatins. Respira greu şi îl durea pieptul de parcă cineva-i
săpa o gaură în el.
Cînd ieşi din nou în drumul asfaltat trase pe dreapta, opri
motorul şi, aplecat peste volan, închise ochii. Ca să se liniş­
tească, respiră adînc şi încet. Deveni conştient că undeva în
corpul lui exista un obiect rece şi tare - ca un miez de pămînt
îngheţat şi aspru care nu se topeşte cu anii. Din cauza lui îl
durea pieptul şi se sufoca. Nu observase pînă acum bulgărele
acela din el.
Dar era bine că îl durea şi că respira cu greutate. Erau
lucruri pe care trebuia să le simtă cu claritate. De acum
înainte avea datoria să topească miezul acela rece, încetul cu
încetul. O să-i ia timp, dar trebuia să-o facă. Iar ca să dez­
gheţe bulgărele tare de pămînt mai avea nevoie de căldura
cuiva. Nu-i ajungea doar cea a propriului său corp.
Mai întîi să se întoarcă la Tokyo. Ăsta era primul pas.
Răsuci cheia în contat şi pom i din nou motorul maşinii.
Pe drumul pînă la Helsinki, Tsukuru se rugă să nu fie
prins în pădure de piticii cei răi. Deocamdată, să se roage era
singurul lucru pe care-1 putea face.
în cele două zile rămase, Tsukuru cutreieră fără ţintă prin
Helsinki. Uneori ploua mărunt, dar nu atît de tare încît să îl
deranjeze. Se plimba cufundat în gînduri. Avea multe lucruri
la care trebuia să reflecteze serios. înainte de a se întoarce
în Tokyo, voia să-şi pună ordine în sentimente, pe cît reuşea.
Cînd se sătura de atîta mers, sau de atîta gîndit, intra în
vreun local unde bea o cafea şi mînca un sandviş. Nu-1 deranja
cînd se rătăcea. Nu era un oraş chiar atît de mare şi peste
tot erau linii de tramvai. într-un anume sens ajunsese chiar
să se simtă bine cînd se pierdea. în după-amiaza ultimei zile
se duse la gara centrală din Helsinki, se aşeză pe o bancă şi
privi trenurile care soseau şi plecau.
De la gară îi telefonă Olgăi şi îi mulţumi pentru ajutor.
Dăduse de casa familiei Haatainen, iar Eri fusese surprinsă
să-l vadă. îi mai spuse că Hâmeenlinna era un oraş tare
frumos. Asta e grozav, răspunse Olga. Părea să se bucure cu
adevărat. Dacă vrei, te-aş invita la cină, în semn de mulţu­
mire, îi propuse Tsukuru. Mulţumesc de invitaţie, dar azi e
ziua mamei mele şi iau masa cu părinţii, îi răspunse Olga.
Să-i transmiţi cele bune Sarei din partea mea. Sigur, îi transmit.
Mulţumesc pentru tot, adăugă Tsukuru.
Pe înserate se duse la un restaurant pescăresc din apro­
pierea portului, pe care i-1 recomandase Olga. După masă,
bău jumătate de pahar de Chablis rece în timp ce se gîndea
la familia Haatainen. La ora asta sigur sînt tuspatru aşezaţi
în jurul mesei. Oare mai suflă vîntul peste lac? Oare la ce se
gîndeşte Eri în momentele astea? încă simţea în interiorul
urechii atingerea respiraţiei ei calde.

La T5kyo se întoarse sîmbătă dimineaţă. îşi desfăcu baga­


jele şi se spălă, apoi îşi petrecu ziua fără să facă nimic. Se
gîndise s-o sune pe Sara de cum ajunsese acasă. Ba chiar
luase telefonul şi formase numărul. Se răzgîndise însă şi
pusese receptorul la loc în furcă. Mai avea nevoie de puţin
timp ca să-şi pună în ordine tot ce avea în suflet. Fusese o
călătorie scurtă, dar se petrecuseră tot felul de lucruri. I se
părea de-a dreptul ireal că acum era în mijlocul Tokyo-ului.
Parcă mai acum cîteva momente se aflase la marginea lacului
de lîngă Hămeenlinna, atent la sunetele transparente ale
vîntului. Orice ar fi avut de gînd să-i spună Sarei, trebuia
întîi să-şi aleagă bine cuvintele.
îşi spălă hainele, se uită peste ziarele care se adunaseră
în absenţa lui şi, înainte de lăsarea serii, ieşi să-şi cumpere
cîte ceva de-ale gurii, deşi nu avea poftă de mîncare. Probabil
că, din cauza diferenţei de fus orar, înainte să se întunece
bine i se făcu un somn teribil şi pe la opt şi jumătate se întinse
în pat şi aţipi. Se trezi înainte de miezul nopţii. încercă să
citească din cartea pe care o începuse în avion, dar mintea
nu-i funcţiona prea bine, aşa că pînă la urmă se apucă să facă
curat în casă. înainte de sosirea zorilor se băgă la loc în pat
şi adormi. Se mai deşteptă duminică, înainte de amiază. Se
anunţa o zi fierbinte. P om i aerul condiţionat, îşi prepară o
cafea şi mîncă o felie de pîine prăjită cu caşcaval.
După ce-şi făcu duş, telefonă la Sara acasă, dar îi intră
mesageria vocală. Lăsaţi un mesaj după semnalul sonor. Tbukuru
ezită puţin, dar pînă la urmă puse receptorul în furcă fără să
zică nimic. Ceasul de pe perete arăta ora unu după-amiază.
Se gîndi să o sune pe mobil, dar renunţă.
Poate că la ora asta mînca împreună cu iubitul ei. Era încă
prea devreme să fie amîndoi în pat şi să facă sex. Tsukuru îşi
aminti chiDul bărbatului între două vîrste care se plimba cu
Sara de mînă, pe Omotesandd. Oricît ar fî încercat să alunge
imaginea aceea, nu voia să-i iasă din minte. Se lungi pe
canapea şi, în vreme ce aceste gînduri îi roiau prin cap, simţi
cum nişte ace ascuţite îl împung în spinare. Nişte ace atît de
mici, încît nici nu se vedeau. Durerea nu era intensă şi nici
nu sîngera. Probabil. Dar durerea e totuşi durere.
Se sui pe bicicletă şi se duse la bazin, unde parcurse dis­
tanţa lui obişnuită. în întreg corpul simţea încă o amorţeală
neobişnuită şi de cîteva ori i se păru chiar că aţipise în timp
ce înota. Bineînţeles că nu avea cum să înoate dormind şi că
fusese doar o impresie. Dar intrase într-o stare în care se
mişca aproape autom at şi asta îl ajuta să nu se gîndească la
Sara şi la bărbatul acela. Era un lucru pentru care se simţea
foarte recunoscător.
După ce se întoarse de la bazin, trase un pui de somn cam
dejumătate de oră. Un somn gros, fără vise, de parcă cunoştinţa
ii fusese retezată cu totul. Cînd se trezi, îşi călcă nişte cămăşi
şi batiste, apoi pregăti cina. îşi fripse nişte somon cu ierburi
aromate, stoarse zeamă de lămîie pe el şi îl mîncă împreună
cu o salată de cartofi. Prepară şi o supă miso cu tofu şi ceapă.
Bău jumătate de cutie de bere rece în timp ce se uita la ştirile
de la televizor. Apoi se tolăni pe canapea să citească.

Sara îi telefonă puţin înainte de ora nouă.


— Cum eşti cu fusul orar? îl întrebă ea.
— Dorm destul de aiurea, dar nu mă simt rău, spuse
Tsukuru.
— Poţi să vorbeşti acum ? Nu ţi-e somn?
— De somn, mi-e somn, dar vreau să mai trag de mine
vreo oră şi dup-aia să mă culc. Mîine trebuie să mă duc la
serviciu şi nu pot să adorm pe-acolo la prînz.
— E un plan bun, zise Sara. Auzi, tu m-ai sunat ieri pe la
unu la prînz? Am uitat să-mi verific robotul telefonic, abia
adineauri mi-am amintit.
— Da, eu eram.
— Ieşisem puţin să-mi fac nişte cumpărături.
— Îhî, făcu Tsukuru.
— Dar nu mi-ai lăsat nici un mesaj.
— Nu-mi place să las mesaje pe robot. Mereu mă crispez
şi nu reuşesc să spun nimic.
— Aşa o fi, dar măcar numele puteai să ţi-1 spui.
— Ai dreptate, numele aş fi putut să-l las.
Sara făcu o pauză.
— Ştii, am fost destul de îngrijorată dacă au mers bine
lucrurile în excursie. Trebuia să-mi fi lăsat şi mie un mesaj
cît de scurt, să ştiu că eşti bine.
— Scuză-mă. Ar fi trebuit, îşi ceru Tsukuru iertare. Tu
ce-ai făcut azi?
— Am spălat haine, am gătit şi am făcut curat în baie şi
în bucătărie. Am nevoie şi eu uneori de zile libere din astea
foarte banale, spuse ea şi tăcu cîteva momente. Dar ia zi, ai
rezolvat în Finlanda ce aveai de rezolvat?
— M-am întîlnit cu Neagra, spuse Tsukuru. Am stat pe
îndelete de vorbă. Iar Olga mi-a fost de mare ajutor.
— Mă bucur. E o fată de treabă, nu?
— Foarte.
îi povesti apoi cum fusese lîngă un lac frumos, aflat cam
la o oră şi jum ătate de mers cu maşina din Helsinki, unde se
întîlnise cu Neagra. îşi petrecea vara acolo, în casa de vacanţă,
împreună cu cele două fetiţe, soţul şi cîinele. în apropiere se
afla un mic atelier în care făceau ceramică, ea şi bărbatul ei.
— Părea fericită. Cred că-i prieşte traiul în Finlanda, spuse
Tsukuru.
Dacă faci abstracţie de nopţile lungi de iarnă, mai adăugă
în gînd.
— A meritat să baţi drumul pînă în Finlanda s-o vezi? îl
întrebă Sara.
— Da, a meritat. Erau subiecte pe care nu le puteam
discuta decît faţă în faţă. Mulţumită drumului ăstuia, s-au
clarificat o sumă de lucruri. Nu pot să spun că am înţeles
acum totul, dar pentru mine a însemnat mult. Adică, pentru
inima mea.
— Foarte bine. Mă bucur să aud asta.
Urmă o scurtă tăcere. O tăcere cu implicaţii, de parcă
încerca să vadă din ce direcţie bate vîntul.
— Auzi, mi se pare că vocea ta e puţin diferită azi, spuse
ea în cele din urmă. Mi se năzare mie?
— Nu ştiu. Poate sună altfel din cauză că sînt obosit. N-am
mai stat în viaţa mea atîtea ore în avion.
— Dar n-ai întîmpinat nici o problemă, nu?
— Absolut nici una. Am o sumedenie de lucruri de vorbit
cu tine, dar dacă deschid acum discuţia o să ne lungim foarte
mult. Mi-ar plăcea să ne întîlnim în curînd şi să ţi le spun pe
rînd, fără grabă.
— Sigur. Hai să ne vedem atunci. în orice caz, mă bucur
mult că nu te-ai dus degeaba în Finlanda.
— Mulţumesc pentru tot ajutorul.
— Cu plăcere.
Urmă din nou o perioadă de tăcere. Tsukuru ascultă cu aten­
ţie. Nu desluşise încă implicaţiile care se ascundeau acolo.
— Aş vrea să te întreb un singur lucru, se hotărî Tsukuru
să vorbească. Poate că ar trebui să tac, dar mi se pare că e
mai bine să-ţi spun sincer ce simt.
— Sigur că da, spuse Sara. Bineînţeles să e mai bine să
fii sincer. întreabă-m ă orice.
— Nu ştiu cum să-ţi spun mai bine, dar am impresia că
în afară de mine tu te mai vezi şi cu altcineva. Lucrul ăsta
nu-mi dă pace de la un timp.
Sara tăcu puţin.
— Ai im presia? zise apoi. Adică, pur şi simplu aşa ţi se
pare ţie?
— Da. Aşa sim t eu, nu ştiu de ce, zise Tsukuru. Dar, cum
ţi-am spus şi înainte, eu nu sînt genul de om la care intuiţia
să funcţioneze. M intea mea e făcută să construiască lucruri
concrete. A şa cum mi-o spune şi numele. Am o structură
foarte simplă. Nu înţeleg mişcările complicate din sufletele
oamenilor. Şi, de fapt, nici mişcările din propria mea inimă
se pare că nu le pricep prea bine. în chestii de genul ăsta
greşesc adesea. Aşa că încerc să nu mă gîndesc la tot felul de
lucruri complicate. Dar povestea asta nu-mi dă pace de o
vreme şi m-am gîndit că ar fi mai bine să te întreb direct şi
cinstit pe tine. Decît să învîrt eu în zadar toată chestia asta
în minte, fără să ajung la un rezultat.
— Am înţeles, spuse Sara.
— Deci, îţi mai place de cineva?
Ea tăcea.
— Ce vreau să înţelegi, spuse Tsukuru, este că eu nu pot
să am vreo obiecţie dacă aşa stau lucrurile. Nu ai nici un fel
de obligaţie faţă de mine şi eu nu am dreptul să-ţi cer nimic.
Doar că aş vrea să ştiu. Să ştiu dacă ce simt e greşit sau nu.
Sara oftă.
— Aş vrea, în măsura în care se poate, să nu mai foloseşti
cuvinte din astea, ca „obligaţie* şi „drept*. Parcă discutăm de
amendamentele constituţiei.
— Am înţeles, spuse Tsukuru. Poate că n-am găsit cea mai
fericită formulare. Dar, cum ţi-am spus mai devreme, eu sînt
un tip foarte simplu. Nu sînt în stare să mă descurc ca lumea
atîta vreme cît sînt împovărat de sentimentele astea.
Sara tăcu o vreme. Şi-o şi imagina cu buzele strînse, în
dreptul receptorului.
— Nu eşti un om simplu, spuse ea cu o voce liniştită. Doar
aşa ţi se pare ţie.
— Dacă zici tu, aşa o fi. Nu ştiu prea bine nici eu. Dar, în
orice caz, sigur e că mi se potriveşte o viaţă simplă. Mai ales
cînd vine vorba de relaţiile umane, am fost rănit de cîteva ori
pînă acum şi aş vrea să evit să mai trec prin asta de acum
înainte.
— înţeleg, spuse Sara. Fiindcă tu te-ai deschis, vrei să mă
deschid şi eu. Dar înainte de asta, poţi să-mi dai puţin timp?
— Cît?
— Păi, cam trei zile. Azi e duminică, putem să discutăm
pe miercuri. O să-ţi pot răspunde la întrebări. Eşti liber
miercuri seara?
— Sînt liber, spuse Tsukuru.
N-avea nevoie să-şi verifice agenda. După apusul soarelui
n-avea nici un program.
— Hai să mîncăm împreună atunci. Şi să stăm deschis de
vorbă. E bine aşa?
— E bine, spuse Tsukuru.
Apoi închiseră telefoanele.

în noaptea aceea, Tsukuru avu un vis lung şi neobişnuit.


Era aşezat în faţa unui pian şi cînta o sonată. Instrumentul
uriaş şi nou nouţ avea clapele albe incredibil de albe, iar cele
negre, incredibil de negre. Pe stativ era deschisă o partitură
în format mare. Alături stătea o femeie într-o rochie neagră,
strimtă şi fără pic de eleganţă, care întorcea cu repeziciune
paginile partiturii, cu nişte degete lungi şi foarte albe. Ritmul
ei era foarte precis. Femeia avea părul negru ca tăciunele şi
lung pînă la şolduri. în locul acela totul era alb-negru. Nu
zărea nicăieri nici o altă culoare.
Nu ştia dacă sonata e scrisă de el. în orice caz, era foarte
lungă. Partitura era groasă cît o carte de telefoane iar pagi­
nile ei erau literalmente înnegrite de notele îndesate în ele.
Era o piesă dificilă, cu structură complexă şi care necesita o
tehnică bună. Totuşi, Tsukuru o vedea acum pentru prima
oară, dar dintr-o singură privire înţelesese imediat lumea
exprimată acolo şi o reda prin sunete. Ca şi cînd ar fi citit o
complicată schiţă tridimensională. în vis avea acest talent
deosebit. Iar degetele lui experte alergau ca un uragan pe
clape, dintr-un capăt la celălalt. Era o experienţă superbă şi
ameţitoare să descifreze mai precis şi mai iute decît oricine
marea aceea de criptograme îmbîrligate şi în acelaşi timp să-i
dea forma corectă.
în timp ce cînta absorbit, corpul îi era străbătut de un fior
de inspiraţie ca un fulger într-o după-amiază de vară. Muzica
era impunătoare şi cerea iscusinţă, dar în acelaşi timp avea
o minunată natură reflexivă. Reda palpabil, delicat şi cît se
poate de fidel ce înseamnă a trăi. Era un aspect important al
realităţii care nu putea fi exprimat decît prin muzică. Se
simţea mîndru că poate interpreta aşa ceva cu propriile sale
mîini. Tremura de bucurie.
Din păcate însă, publicul aflat în faţa lui nu părea să
gîndească la fel. Se suceau în scaune şi păreau plictisiţi sau
iritaţi. Tsukuru îi auzea cum foşnesc şi tuşesc. Ce chestie,
lumea nu înţelege deloc valoarea muzicii ăsteia, se gîndea.
Concertul se ţinea în ceea ce părea a fi sala mare a unui
palat. Podeaua era din marmură lucioasă şi tavanul, înalt,
în mijlocul lui exista o deschizătură frumoasă, care lăsa lumina
să pătrundă de afară. Spectatorii şedeau pe scaune elegante.
Să tot fi fost cam cincizeci de oameni. îngrijiţi şi bine îmbră­
caţi. Probabil cultivaţi. Dar, din păcate, le lipsea priceperea
de a înţelege esenţa minunată a acelei muzici.
Pe măsură ce trecea timpul, zgomotele care răzbăteau din
public se intensificau şi deveneau stridente. Pînă la urmă,
spectatorii nu s-au mai abţinut deloc şi gălăgia a crescut atît
de mult încît acoperea sunetul muzicii. Nu-i mai ajungea
aproape deloc la urechi ce cînta. Auzea doar mormăielile
nemulţumite, tuşea şi gălăgia, exagerate pînă la dimensiuni
groteşti. Continua însă să citească cu uşurinţă partitura, iar
mîinile sale alergau ca apucatele pe claviatură.
Brusc îşi dădu seama că femeia care-i întorcea paginile
partiturii avea şase degete la mînă. Cel de-al şaselea era cam
cît degetul cel mic. Tsukuru îşi înghiţi un nod, iar pieptul îi
zvîcni. Voia să-şi ridice privirile să se uite la femeie. Oare ce
fel de om era? O cunoştea? Dar pînă la capătul mişcării nu-şi
putea dezlipi ochii nici măcar o clipă de pe partitură. Chiar
dacă deja nu-i mai asculta nimeni muzica.

în momentul acela se trezi. Ceasul electronic de la capătul


patului arăta, cu cifre verzi, ora două şi treizeci şi cinci de
minute. Era acoperit de sudoare şi inima îi bătea cu un sunet
uscat. Se ridică din pat, îşi scoase pijamaua şi se şterse cu
un DrosoD. Se schimbă într-un tricou şi în boxeri, apoi se aşeză
pe canapeaua din sufragerie. în întuneric, se gîndi la Sara.
Regretă tot ce îi spusese cu puţin timp în urmă la telefon. Nu
era cazul să fi deschis acea discuţie.
Ar fi vrut să o sune imediat şi să retragă tot. Dar nu putea
să sune pe nimeni la ora trei dimineaţa şi oricum ea nu mai
avea cum să uite cuvintele pe care le auzise deja. Probabil că
o să o piardă pe Sara, se gîndi.
Apoi îşi aminti de Eri. Eri Kurono Haatainen. Mama celor
două fetiţe. Se gîndi la lacul albastru care se întindea dincolo
de pădurea de mesteceni, la barca de pescuit care se lovea
uşor de ponton. Vasele cu modele frumoase, ciripitul păsărilor
şi lătratul cîinelui. Alfred Brundel interpretînd corect Anii
de pelerinaj. Atingerea sînilor bogaţi ai lui Eri, presaţi pe
corpul lui. Respiraţia caldă, obrazul ud de lacrimi. Şansele
pierdute, timpul care nu se mai întoarce.
Stătuseră la masă în tăcere, de parcă nu îndrăzneau nici
să-şi caute cuvintele. La urechi le ajunsese ciripitul păsă­
relelor de dincolo de fereastră. Era un cîntec unic şi neobiş­
nuit, care se repetase de cîteva ori.
— Aşa îi învaţă părinţii pe pui să ciripească, spusese Eri
şi zîmbise.
— N-am ştiut pînă acum că păsările trebuie să înveţe să
cînte.
Viaţa e ca o partitură complicată, îşi spuse Tsukuru. E plină
de şaisprezecimi şi treizecidoimi, de multe simboluri stranii şi
de însemnări al căror sens e neclar. E practic imposibil să le
desluşeşti corect şi chiar dacă ai reuşi s-o faci, iar apoi să le
transformi în sunete, asta nu înseamnă numaidecît că lumea
le-ar înţelege sensul şi le-ar aprecia. Nu înseamnă că i-ar face
fericiţi. De ce s-ar complica cineva atît de mult?
Nu trebuie s-o pierzi pe Sara. Ai nevoie de ea. Orice s-ar
întîmpla, să nu o laşi să plece. Eu aşa cred, îi spusese Eri.
Nu-ţi lipseşte nimic. Ai încredere în tine şi curaj, e tot ce-ţi
trebuie.
Şi să aibă g n jă să nu fie prins de piticii cei răi.
Se gîndi la Sara, se gîndi la corpul ei în braţele goale ale
cuiva. Nu, nu ale cuiva . îl văzuse cu ochii lui pe omul acela.
Iar Sara arăta foarte fericită. Zîmbea larg, dezvelindu-şi dinţii
frumoşi. în întuneric, închise pleoapele şi-şi apăsă tîmplele
cu virfurile degetelor. Nu putea să continue să trăiască cu
senzaţia acea. Chiar dacă mai avea doar trei zile de aşteptat.

Tsukuru ridică receptorul şi formă numărul Sarei. Ceasul


arăta puţin înainte de ora patru. Telefonul sună de două­
sprezece ori, apoi Sara răspunse.
— Iartă-mă că te sun la ora asta, începu Tsukuru. Dar
trebuia neapărat să vorbesc cu tine.
— „La ora astaa? Cît e ceasul de fapt?
— Aproape patru.
— I-auzi. Nici n-am ştiut că ora asta există cu adevărat,
zise Sara, iar în vocea ei ghiceai că încă nu se trezise cu totul.
Deci, cine-a m urit?
— N-a murit nimeni, spuse Tăukuru. încă n-a murit nimeni.
Dar voiam neapărat să-ţi spun ceva noaptea asta.
— Ce anume?
— Te plac cu adevărat şi te doresc din suflet.
De partea cealaltă a receptorului se auzi un zgomot de
parcă ar fi căutat ceva. Apoi femeia tuşi uşor şi scăpă un fel
de oftat.
— Poţi să vorbeşti acum? întrebă Tsukuru.
— Bineînţeles. Doar e patru dimineaţa, nu? Putem vorbi
despre ce-ţi pofteşte inima. Nu ne aude nimeni. Toată lumea
e adîncită în somnul de dinaintea zorilor.
— Te plac din suflet şi te doresc, repetă Tsukuru.
— Asta voiai să-m i transm iţi, de m-ai sunat la patru
dim ineaţa?
— Da.
— Ai băut?
— Nu, sînt perfect treaz.
— Aha, făcu Sara. Credeam că inginerii sînt logici şi cal­
culaţi, dar văd că tu te înfierbînţi destul de tare.
— Fiindcă e acelaşi lucru cu făcutul gărilor.
— în ce fel?
— E foarte simplu. Dacă nu există gara, trenul nu opreşte
acolo. Ce trebuie să fac eu în primul rînd e să îmi imaginez
gara, să-i dau concret formă şi culoare. Asta vine mai întîi de
toate. Dacă există vreun defect, se poate repara după aia. Iar
eu sînt obişnuit cu genul ăsta de muncă.
— Fiindcă eşti un inginer iscusit.
— Aşa mi-ar plăcea să fiu.
— Deci tu stai noaptea pînă aproape de răsărit şi faci o
gară special pentru mine?
— Da, spuse Tsukuru. Fiindcă te plac mult şi te doresc.
— Şi eu te plac. De cîte ori mă văd cu tine, mă simt şi mai
apropiată de tine, spuse Sara.
Apoi, ca şi cînd ar fi lăsat un rînd liber între paragrafe,
tăcu puţin.
— Dar acum e patru şi nici măcar păsările nu s-au trezit.
Nu pot să spun că mintea mea funcţionează cum trebuie. Aşa
că poţi să mai aştepţi încă trei zile?
— Da. Dar să ştii că mai mult de trei zile nu pot, spuse
Tsukuru. Cred că asta e limita. De-aia te-am sunat la ora asta.
— Doar trei zile, Tsukuru. Onorez termenul de construcţie.
Ne vedem miercuri seara.
— Scuză-mă că te-am trezit.
— Nu-i nimic. Cu ocazia asta am aflat că şi la ora patru
dimineaţa timpul continuă să existe. S-a luminat afară?
— încă nu. Dar nu mai e mult. încep şi păsările să cînte.
— Păsările care se trezesc devreme prind viermii.
— Teoretic.
— Dar probabil că nu putem verifica.
— Noapte bună, spuse el.
— Tsukuru, zise Sara.
— Da?
— Noapte bună. Stai liniştit şi dormi în pace.
Apoi închise.
Gara Shinjuku este imensă. Zilnic, trec pe acolo trei milioane
şi jumătate de oameni. în cartea recordurilor este înregistrată
ca fiind gara cu cei mai mulţi pasageri din lume. Se inter­
sectează acolo cîteva linii diferite; printre cele mai importante
se numără Chuo, Sobu, Yamanote, Saikyo, Shonan-Shinjuku
Line şi Narita Express. Şinele lor se întrepătrund înspăi-
mîntător de complicat. Sînt cu totul şaisprezece sectoare de
unde se ia trenul. în plus, există şi două căi ferate particulare,
Odakyu şi Kei5, apoi încă trei linii de metrou alăturate îşi
înfig acolo şinele ca un cablu într-o priză. Este un adevărat
labirint. în orele de vîrf, acest labirint se transformă într-o
mare de oameni. O mare cu valuri înspumate, care geme şi
se agită. Toţi se îmbulzesc spre şi dinspre ieşiri. Curenţii cară
oamenii de la un tren la altul, se intersectează şi creează
vîrtejuri periculoase. Nici cel mai mare profet nu ar putea
desface în două marea aceea agitată şi vuitoare.
E greu de crezut că un asemenea număr covîrşitor de
oameni pot fi dirijaţi fără accidente şi cu precizie, cinci zile
pe săptămînă, dimineaţa şi seara, de către impiegaţii care în
nici un caz nu sînt suficienţi. Mai ales orele de vîrf de dimi­
neaţă sînt problematice. Toţi se grăbesc spre destinaţiile lor.
Trebuie să semneze condica pînă la o anumită oră şi n-au nici
un motiv să fie bine dispuşi. încă nu li s-a risipit somnul de
dimineaţă. îşi torturează trupurile şi nervii în trenurile aglo­
merate în care nu e loc să arunci un ac. Numai cei foarte
norocoşi au parte de un scaun liber să se aşeze. Tsukuru era
întotdeauna impresionat că lumea nu devine violentă şi că
nu se ajunge la dezastre care să se lase cu vărsare de sînge.
Dacă vreo organizaţie teroristă fanatică ar lua ca ţintă a unui
atac trenurile şi gările extrem de aglomerate, nu încape îndoială
că situaţia ar fi fatală. Pierderile ar fi înspăimîntătoare. Atît
pentru poliţie şi pentru cei care lucrează la căile ferate, cît şi
pentru pasageri, este un coşmar care depăşeşte orice imagi­
naţie. Şi cu toate acestea, nu există deocamdată nici o metodă
de a împiedica un asemenea dezastru. Iar acest coşmar a
devenit realitate în Tokyo, în primăvara lui 1995.
Impiegaţii strigă prin difuzoare şi fac anunţuri, iar fluie­
rele trenurilor care pleacă răsună aproape fără încetare. La
intrare, tum ichetele citesc tăcute cantităţi imense de infor­
maţii, de pe bilete şi abonamente. Trenurile lungi care pleacă
şi sosesc la secundă descarcă pasagerii în mod sistematic, ca
nişte catîri răbdători şi bine dresaţi, apoi îi încarcă pe alţii,
îşi închid uşile şi se îndreaptă spre gara următoare. Dacă
urcînd sau coborînd scările se întîmplă să te calce cineva de
la spate şi să te descalţe, e imposibil să-ţi mai recuperezi
pantoful. E înghiţit imediat de nisipurile mişcătoare ale orelor
de vîrf. N-ai decît să stai toată ziua cu un singur pantof în
picioare.
La începutul anilor nouăzeci, pe cînd economia japoneză
era încă în balonul de săpun, într-un ziar influent american
a apărut o fotografie de dimensiuni mari cu oamenii care
coborau treptele gării Shinjuku (sau poate era gara Tokyo,
dar e acelaşi lucru). Erau călători care mergeau la serviciu
şi, de parcă se vorbiseră între ei, priveau toţi în jos, lipsiţi de
viaţă ca nişte sardele în conservă, cu chipurile întunecate.
Textul spunea: „Japonia poate e fericită. Dar mulţi japonezi,
cu capetele plecate, nu par fericiţi". Fotografia a ajuns celebră.
Tsukuru nu ştia dacă japonezii sînt într-adevăr nefericiţi.
Dar motivul real pentru care în dimineţile aglomerate toţi
navetiştii de pe scările gării Shinjuku stăteau cu privirile
coborîte nu era nefericirea, ci faptul că erau atenţi pe unde
păşeau. într-o gară imensă, la ora de vîrf e foarte important
să nu calci pe lîngă trepte sau să nu-ţi pierzi pantofii. în
fotografia aceea nu se menţiona deloc acest aspect. în plus,
dacă îmbraci nişte oameni în paltoane închise la culoare şi îi
pui să se uite în jos în timp ce merg, nu prea au cum să arate
fericiţi. Desigur, există şi varianta în care defineşti ca nefericită
o societate în care dimineaţă de dimineaţă trebuie să fii atent
să nu-ţi pierzi pantofii în drum spre serviciu.
Tsukuru încercase să socotească cam cît timp petrece un
om obişnuit pe drum în fiecare zi. Doar dus, în medie face
cam o oră, o oră şi jumătate. Cam aşa ceva, probabil. Cam
atît îi ia ca să ajungă din suburbii unui salariat obişnuit,
căsătorit, cu unul sau doi copii, care lucrează undeva în oraş.
Aşadar, din douăzeci şi patru de ore pe zi, două sau trei ore
se irosesc doar cu transportul. în trenul burduşit, pasagerii
citesc ziarul sau o carte, dacă reuşesc. Ascultă la iPod o
simfonie de Brahms ori lecţii de spaniolă. Unii închid ochii şi
se adîncesc în meditaţii metafizice. Dar în cel mai general
sens, cu greu poţi să numeşti acele două, trei ore pe zi plăcute
sau folositoare. Oare cît timp din viaţă îi este răpit unui om
pentru această deplasare (probabil) inutilă? în ce grad îl
consumă şi îl epuizează?
Dar asta nu era o problemă la care Tsukuru avea datoria
să se gîndească, ca angajat al unei companii de căi ferate,
care se ocupa în principal de planuri pentru gări. Fiecare are
viaţa lui, fără legătură cu cea a lui Tsukuru. Fiecare poate să
judece după bunul său plac în ce grad societatea în care trăim
e nefericită sau dacă e nefericită. Treaba lui Tsukuru era să
se gîndească cum fluxul acela înspăimîntător de oameni poate
fi dirijat adecvat şi în siguranţă. Nu i se cereau reflecţii. I se
cerea eficienţă bazată pe verificări atente. Nu era vreun gân­
ditor sau sociolog. Era un simplu inginer fără importanţă.

Lui Tsukuru Tazaki îi plăcea să se uite la gara JR Shinjuku.


Se ducea acolo, îşi cumpăra bilet de la un automat şi urca
în general la peroanele nouă şi zece. Acolo soseau expresurile
de pe linia Chuo. Erau trenurile de lungă distanţă, către
Matsumoto sau către Kdfu. în comparaţie cu peroanele unde
majoritatea pasagerilor se duceau la serviciu, aici erau cu mult
mai puţini călători şi nici trenurile nu plecau cu frecvenţă la
fel de mare. Aşezat pe o bancă, putea să scruteze gara în voie.
Aşa cum alţii se duc la concerte, la filme sau în cluburi să
danseze, ori să se uite la meciuri sau să privească vitrinele,
Tsukuru mergea în gări. Cînd avea timp liber şi nu ştia ce să
facă, sau cînd se simţea încordat sau avea vreo problemă de
descîlcit, paşii îl purtau în chip firesc înspre vreo gară. Se
aşeza pe o bancă pe peron, bea o cafea cumpărată de la un
chioşc şi pur şi simplu stătea acolo, verificînd orele de sosire
şi plecare a trenurilor (avea întotdeauna în geantă un orar).
Putea petrece astfel cîteva ore. Pe vremea cînd era student,
îşi nota într-un carnet lucrurile care-i atrăgeau atenţia, cum
ar fi forma clădirii, fluxul pasagerilor sau mişcările impie­
gaţilor, dar acum nu mai făcea lucrul acesta.
Un tren expres încetineşte şi ajunge în gară. Uşile se
deschid, iar pasagerii coboară unul după altul. La vederea
unei asemenea imagini, Tsukuru se simţea calm şi mulţumit.
Cînd trenurile veneau şi plecau fără impedimente, conform
orarului, simţea mîndrie, chiar dacă nu era într-o gară a
căilor ferate unde lucra el. O mîndrie liniştită, fără fasoane.
Echipa de curăţenie se suie în grabă în vagoanele abia
oprite, adună gunoaiele şi aranjează scaunele. însoţitorii de
tren, în uniforme şi cu şepci pe cap, îşi predau obligaţiile cu
promptitudine şi se fac pregătirile pentru următorul tren. Se
modifică afişajul de pe vagoane, unde e trecut numărul tre­
nului şi destinaţia. Totul durează cîteva secunde şi decurge
fără întîrzieri sau timpi morţi. Asta e lumea de care aparţine
Tsukuru.
Şi în Helsinki făcuse acelaşi lucru, în gara centrală. Făcuse
rost de un orar simplu, se aşezase pe o bancă şi, în timp ce
bea o cafea fierbinte dintr-un pahar de hîrtie, privise plecările
şi sosirile trenurilor de cursă lungă. Căutase pe hartă desti­
naţiile şi locurile de unde veneau. Privise pasagerii care se
dădeau jos şi pe cei care înaintau cu paşi repezi spre peronul
lor. Urmărise mişcările impiegaţilor şi însoţitorilor de tren,
îmbrăcaţi în uniformele lor. în felul acesta se liniştise, aşa
cum se întîmpla întotdeauna. Timpul cursese lin şi uniform.
Cu singura diferenţă că nu se auzeau anunţuri în gară, era
la fel ca în Shinjuku. Probabil că oriunde în lume s-ar fi dus,
operaţiile dintr-o gară sînt esenţial aceleaşi. Profesionalism,
pricepere şi precizie. Erau lucruri cu care se identifica. Găsea
acolo senzaţia liniştitoare că se află în locul corect.

Marţi, cînd îşi termină treaba la serviciu, orologiul arăta


ora opt. Era singurul care mai rămăsese la birou. Nu avea
treburi atît de urgente de rezolvat încît să fie nevoit să stea
peste program, dar a doua zi, miercuri seară, avea întîlnire
cu Sara şi voia ca pînă atunci să facă ordine în ce avea de
lucru.
Puse punct muncii, opri computerul şi încuie într-un sertar
CD-urile şi hîrtiile importante, apoi stinse lumina în încă­
pere. Ieşi din clădire pe uşa din spate şi îl salută pe portarul
pe care îl cunoştea din vedere.
— Aţi lucrat pînă tîrziu azi, îi spuse acesta.
Se întrebă dacă să se ducă să mănînce ceva, dar nu-i era
deloc foame. Nu voia însă să se întoarcă acasă direct. Aşa că
se îndreptă spre gara Shinjuku. Ca de obicei, îşi cumpără de
la un magazin o cafea. Era o seară înăbuşitoare şi fierbinte
de vară, iar sudoarea îi şiroia pe spinare, dar prefera totuşi
o cafea fierbinte, aburindă, decît o băutură rece. Era o ches­
tiune de obişnuinţă.
Pe linia nouă, ca de obicei, se făceau ultimele pregătiri
pentru plecarea expresului de Matsumoto. însoţitorii de tren
treceau din vagon în vagon, asigurîndu-se că nimic nu e în
neregulă. Cercetau cu priviri experimentate, rapid şi cu pro­
fesionalism. Trenul era un E257 obişnuit. Nu avea acea fru­
museţe a trenurilor Shinkansen, care-ţi fura privirile, dar lui
îi plăcea forma aceea simplă şi fără ornamente. Pînă la Shiojiri,
trenul înainta pe linia Chuo, apoi pînă la Matsumoto pe linia
Shinonoi. Aiunerea acolo cu cinci minute înainte de miezul
nopţii. Pînă la Hachioji, mergea prin oraşe şi trebuia să facă
mai puţin zgomot, iar apoi trecea prin munţi pe unde erau
multe curbe şi nu putea accelera foarte tare. Pentru distanţa
parcursă, drumul ţinea destul de mult.
Mai dura puţin pînă cînd erau gata pregătirile de plecare,
iar pasagerii îşi cumpărau grăbiţi de la chioşcuri pacheţele
cu mîncare, snack-uri, cutii de bere şi reviste. Erau şi cîţiva,
cu căştile albe de la iPod-uri înfipte în urechi, care-şi asigu­
raseră deja o mică lume în care să se mişte doar ei. Unii îşi
plimbau degetele pe ecranele sm artphone-urilor sau vorbeau
cu cineva, ţipînd în telefon ca să acopere gălăgia anunţurilor
din gară. Era şi un cuplu de tineri care păreau să meargă în
excursie. Şedeau pe o bancă şi îşi vorbeau fericiţi. Doi gemeni
de vreo cinci, şase ani, cu feţe adormite, trecură prin faţa lui
Tsukuru în grabă, traşi de m îinile părinţilor. Fiecare ţinea în
mînă cîte un jo c electronic. Doi străini purtau în spinare nişte
rucsacuri care păreau tare grele. O tînără cu un profil frumos
căra după ea o cutie de violoncel. Tsukuru era aproape invi­
dios pe oamenii aceştia care se urcau în trenul de noapte şi
se duceau undeva, într-un loc îndepărtat. El, deocamdată, nu
avea în ce direcţie să se îndrepte.
Tsukuru Tazaki nu avea încotro să se îndrepte.
Dacă stătea să se gîn d ească, nu fu sese n iciod ată în
Matsumoto, în Kofu, sau în Shiojiri. De fapt, nici măcar la
Hachioji nu ajunsese. Cu toate că stătuse pe acel peron şi
privise nenumărate trenuri care mergeau în direcţia Matsumoto,
nu îi venise în minte niciodată că s-ar putea urca în vreunul
din ele. Nici măcar nu-i trecuse prin cap. De ce oare?
încercă să-şi im agineze cum ar fi să se suie chiar acum în
trenul de Matsumoto. Nu era deloc imposibil. Ba chiar nu era
deloc o idee rea. Doar se dusese pînă în Finlanda fără prea
multe ezitări. Dacă voia să meargă în M atsumoto, putea
foarte bine s-o facă. Oare ce fel de oraş era? Cum îşi duceau
viaţa cei de-acolo? Clătină însă din cap şi îşi alungă aceste
gînduri. Ar fi fost im posibil să se întoarcă în Tokyo pînă a
doua zi dimineaţă, cînd începea serviciul. Ştia asta şi fără să
se uite la mersul trenurilor. Iar mîine seară avea întîlnire cu
Sara. Urma o zi importantă pentru el. Nu putea pleca acum
în Matsumoto.
Bău restul de cafea călîie şi aruncă la gunoi paharul de
carton.
Tsukuru Tazaki nu avea încotro să se îndrepte. Ăsta era
unul din leitm otivele vieţii sale. Nu avea spre ce să se
îndrepte şi nu avea nici unde să se întoarcă. Aşa fusese pe
vremuri şi era la fel şi acum. Singurul loc pentru el era chiar
locul în care se afla în prezent.
Nu, nu-i chiar aşa, îşi spuse.
Avusese de fapt o singură dată în viaţă un loc precis spre
care să se îndrepte. în liceu, cînd îşi dorea să intre la facultate
în Tokyo şi să se specializeze în construcţia de gări. Acela era
locul care îl aştepta pe el. Iar în acest scop învăţase pe brînci.
Profesorul său îl înştiinţase cu răceală că şansele erau cam
optzeci la sută să nu intre, cu notele pe care le avea. Dar
Tsukuru muncise mult şi trecuse hopul acesta. Se devota
într-atît studiului pentru prima dată în viaţă. Nu era genul
care să intre în competiţie cu alţii pentru rezultate, dar dacă-i
dădeai un ţel concret care îl mulţumea, depunea eforturi şi
îşi dădea la iveală capacităţile. Era şi pentru el o descoperire
nouă.
R ezultatu l fusese că Tsukuru plecase din Nagoya să
locuiască singur în Tokyo. Cînd era acolo, tînjea să se întoarcă
cît mai repede acasă şi să se întîlnească din nou cu prietenii
pe care nu-i mai văzuse de mult. Acela era locul lui de întoar­
cere. Un an de zile trăise venind şi plecînd din aceste două
locuri diferite. Numai că, la un moment dat, ciclul fusese
brusc întrerupt.
După asta, Tsukuru nu mai avusese nici unde să se îndrepte,
nici unde să se întoarcă. Casa lui era încă în Nagoya, unde
locuiau m am a şi sora cea mai mare, iar camera lui îl aştepta
neschim bată. Cealaltă soră se mutase tot în oraş. O dată sau
de două ori pe an, din obligaţie, se ducea acasă, unde era
întîm pinat călduros, dar nu prea avea ce să discute cu familia
şi nici nu le ducea neapărat dorul. Aşteptau să-l vadă pe
vechiul Tsukuru, o form ă pe care el o lăsase în urmă, ca pe
un obiect nefolositor. Ca să readucă acel personaj la viaţă, se
vedea nevoit să interpreteze cu falsitate un rol. Străzile ora­
şului i se păreau şi ele indiferente şi plicticoase. Nu vedea
acolo nimic din ce căuta el, sau din ce-i era drag.
Pe de altă parte, Tokyo nu era decît un loc care-i fusese
desemnat. Acolo fusese cîndva la facultate, iar acum era oraşul
unde îşi avea serviciul. Ca pregătire profesională, acolo era
locul de care aparţinea. în rest însă, nu însemna nimic pentru
el. îşi ducea traiul în Tokyo, metodic şi liniştit. Ca un exilat
alungat din propria ţară, care încearcă să nu facă valuri în
jurul său, să nu işte necazuri şi să nu fie lăsat fără permisul
de şedere. Cu alte cuvinte, trăia acolo ca un refugiat din
propria sa viaţă. Iar metropola aceea era locul ideal pentru
cei care doreau să vieţuiască în anonimat.
Nu exista nimeni pe care să-l poată numi prieten apropiat.
Avusese cîteva iubite, dar se despărţise de ele după o vreme.
Fuseseră relaţii liniştite, iar despărţirile, paşnice. Nu existase
nimeni care să-i fi pătruns pînă în străfundul inimii. Nici el
nu căutase o astfel de relaţie şi probabil că nici ele nu îl doriseră
atît de puternic. Jumate-jumate.
Cursul vieţii mele pare să se fi încheiat în fapt la douăzeci
de ani, îşi spuse Tsukuru, aşezat pe bancă în gara Shinjuku.
Zilele care urm aseră nu aveau nici o consistenţă. Lunile şi
anii trecuseră pe lîngă el ca un vînt liniştit. Fără să lase vreo
durere sau vreo patimă, dar şi fără să aducă trăiri intense
sau bucurii. Şi, încetul cu încetul, ajunsese între două vîrste.
Nu, mai avea încă puţin pînă acolo, dar nici tînăr nu mai
putea spune că e.
Dacă se gîndea bine, într-un anume sens şi Eri era o
exilată a vieţii. Şi ea fusese rănită, lăsase în urmă fel de fel
de lucruri şi îşi părăsise oraşul natal. Ea însă căutase şi
găsise lumea nouă pe care i-o oferea Finlanda. Iar acum avea
un soţ şi copii. Avea o muncă în care îşi punea tot sufletul.
0 casă de vară pe malul lacului şi un cîine sănătos. învăţase
şi finlandeză. îşi construise, puţin cîte puţin, microcosmosul
ei. în cazul lui Tsukuru, lucrurile nu stăteau la fel.
Aruncă o privire la ceasul automat TAG Heuer pe care îl
avea la mînă. Era opt şi cincizeci de minute. Călătorii înce­
puseră deja să urce în tren. Unul cîte unul, cu valizele după
ei, se suiau şi se aşezau pe locurile lor. îi putea vedea pe geam
cum îşi pun lucrurile în compartimentele pentru bagaje, cum
îşi trag sufletul în răcoarea aerului condiţionat şi cum beau
ceva rece.
Ceasul era unul din puţinele lucruri concrete pe care le
moştenise de la tatăl său. Era un obiect frumos de anticariat,
făcut la începutul anilor şaizeci. Dacă nu-1 purtai trei zile,
arcurile se slăbeau şi limbile se opreau. Dar ceea ce ar putea
fi numit un inconvenient, lui Tsukuru chiar îi plăcea. Era un
mecanism minunat şi pur, chiar un obiect de artizanat. Nu
exista în el nici urmă de cuarţ sau microchipuri. Totul func­
ţiona cu loialitate pe bază de rotiţe dinţate şi arcuri delicate.
Şi, de aproape jum ătate de secol, continua să meargă cu o
precizie uluitoare.
De cînd venise pe lume, Tsukuru nu-şi cumpărase niciodată
un ceas. întotdeauna primise de la cineva cîte unul ieftin, pe
care îl purtase fără cine ştie ce entuziasm. îi era suficient să
afle ora exactă. Asta era părerea lui despre ceasuri. Se mulţu­
mea cu cel mai simplu model de Casio digital. Astfel că, după
m oartea tatălui său, cînd primise drept amintire acest ceas
scump, nu simţise nici o emoţie profundă. Avea doar obligaţia
de a-1 purta în fiecare zi, ca să se întoarcă arcurile. Odată ce
îl pusese însă la încheietura mîinii, ceasul începuse să-i devină
drag. îl încîntau greutatea lui plăcută, atingerea lui şi sune­
tul m ecanic pe care-1 făcea. începuse să verifice ora mai des
decît înainte. Şi de fiecare dată îi trecea prin amintire umbra
slabă a tatălui său.
Adevărul este că nu ţinea minte multe despre tatăl său şi
nici nu-i era prea dor de el. Nici cînd fusese mic, şi nici mai
apoi, cînd crescuse, nu-şi amintea să fi fost cu el pe undeva
sau să aibă discuţii apropiate. Era un om taciturn (cel puţin
acasă nu prea deschidea gura) şi, oricum, era foarte ocupat
cu munca. De multe ori nici nu se întorcea acasă. Gîndindu-se
acum, îşi dădea seama că probabil că avea vreo amantă pe
undeva.
Pentru Tsukuru era mai degrabă un fel de rudă impor­
tantă care-i vizita adesea, decît un tată cu care împărţea
acelaşi sînge. In esenţă, el fusese crescut de mamă şi de cele
două surori mai mari. Nu ştia aproape deloc ce fel de viaţă
ducea tatăl său, ce gîndea şi ce valori avea, sau ce făcea
concret în fiecare zi. Abia dacă auzise că se născuse în Gifu,
îşi pierduse părinţii cînd era încă mic şi fusese luat de un
unchi din partea tatălui, care era preot buddhist. Terminase
liceul şi pornise de la zero o afacere cu care avusese un succes
răsunător şi acumulase averea pe care o aveau. Nu-i plăcea
să vorbească despre vechile suferinţe, lucru neobişnuit pentru
cineva care a trecut prin multe greutăţi. Poate că nu prea
voia să îşi amintească. Cert este că avea un talent în afaceri
ieşit din comun. Ştia să ia cu iuţeală ce-i trebuia, iar lucrurile
care nu-i erau de folos, să le dea deoparte. Sora ce mai mare
a lui Tsukuru moştenise o parte din acest talent la afaceri.
Cealaltă soră m oştenise din firea sociabilă şi plăcută a
mamei. Tsukuru nu se alesese nici cu una, nici cu alta.
Tatăl său fuma peste cincizeci de ţigări pe zi şi murise de
cancer pulmonar. Cînd Tsukuru îl vizitase la Spitalul Uni­
versitar din Nagoya, nu mai putea să vorbească deloc. Păruse
atunci că voia să-i transmită ceva, dar nu mai fusese în stare
să o facă. O lună mai tîrziu îşi dăduse suflarea. Lui Tsukuru
îi lăsase apartamentul din Jiyugaoka, un cont frumuşel în
bancă şi ceasul autom at TAG Heuer.
Ba nu, îi mai lăsase ceva. Numele său, Tsukuru Tazaki.
Cînd îl anunţase că vrea să se ducă la Tokyo să studieze
la politehnică, probabil că tatăl său fusese destul de deza­
măgit că unicul său fiu nu avea nici un interes să preia
compania de im obiliare pe care el o clădise. Pe de altă parte
însă, sprijinise cu entuziasm dorinţa lui Tsukuru de a deveni
inginer. îi spusese că, dacă asta vrea să facă, să se ducă în
Tokyo la facultate, şi el îi va da banii de care are nevoie. Că
e foarte bine să-ţi însuşeşti tehnologii şi să construieşti lucruri.
Să înveţe serios şi să facă gări după placul inimii. Nu-i alesese
în van numele „Tsukuru*. Părea să se bucure. Fusese întîia
oară - şi probabil şi ultima - cînd îl făcuse pe tatăl său să se
bucure, sau să o arate.

Conform orarului, la ora nouă fix expresul de Matsumoto


plecă de la peron. Aşezat pe bancă, Tsukuru privi luminile
îndepărtîndu-se de-a lungul şinelor, căpătînd viteză şi dispă-
rînd în întunericul nopţii de vară. Cînd nu se mai văzu nici
ultimul vagon, un sentiment de gol se răspîndi în jur. Parcă
şi luminile oraşului scăzură cu un nivel în intensitate. Era ca
o scenă peste care se lasă cortina, la sfîrşitul piesei. Tsukuru
se ridică de pe bancă şi coborî agale treptele.
Ieşi din gară şi intră într-un mic restaurant din apropiere,
se aşeză la tejghea şi ceru o porţie de ruladă de cam e şi salată
de cartofi. Nu mîncă însă decît jum ătate din ele, nu fiindcă
ar fi fost rele la gust - era un local renumit pentru rulada pe
care o făceau - ci fiindcă nu avea poftă de mîncare. Bău, ca
de obicei, o jum ătate de bere.
Apoi se sui într-un tren şi se întoarse acasă. Făcu un duş
şi îşi săpuni grijuliu corpul, să se cureţe de sudoare. Puse pe
el halatul verde-m ăsliniu (îl primise cadou cînd împlinise
treizeci de ani, de la o fostă prietenă) şi se aşeză pe un scaun,
pe balcon. In bătaia vîntului, ascultă murmurul surd al ora­
şului. Era aproape ora unsprezece, dar nu-i era somn.
îşi aminti despre zilele din facultate cînd se gîndea mereu
numai la moarte. Trecuseră deja şaisprezece ani de atunci.
Pe vremea aceea îşi imagina că dacă priveşte stăruitor în
adîncul lui, inima îi va înceta să bată de la sine. Că dacă se
concentra intens unui singur punct, îi va produce o rană
letală, aşa cum o lentilă care adună razele soarelui dă foc
unei foi de hîrtie. Spera din suflet să se întîmple aşa. Dar în
pofida intenţiilor lui, trecuseră cîteva luni şi el era încă în
viaţă. Inima nu e un lucru care stă uşor în loc.
*

Din depărtare se auzea un sunet care devenea din ce în ce


mai puternic. Era zgomotul unui elicopter care se apropia.
Tsukuru ridică privirile spre cer, uitîndu-se după el. I se părea
că sosise un mesager care avea de comunicat ceva important.
Nu reuşi să-l zărească, iar zgomotul de elice se îndepărtă
înspre apus şi în curînd se stinse cu totul. în urmă nu rămase
decît sunetul moale, amorf, al nopţii urbane.
îi veni în minte posibilitatea că Dalba căuta să destrame
grupul celor cinci. Aşezat pe scaun în balcon, examină atent
şi pe îndelete această idee.
în liceu, cei cinci fuseseră nedespărţiţi şi în armonie perfectă.
Se înţelegeau şi se acceptau unii pe alţii, aşa cum erau.
Fiecare era foarte fericit să fie o parte din grup, dar această
beatitudine nu putea dura la nesfîrşit. Cîndva tot eşti izgonit
din paradis. Creşteau cu viteze diferite şi se îndreptau în
direcţii diferite. Odată cu trecerea timpului, dezbinarea dintre
ei era inevitabilă. începuseră deja să se vadă mici fisuri. Iar
acestea, în curînd, urmau să crească pînă cînd ajungeau de
neoprit.
Mintea Dalbei nu reuşise probabil să facă faţă acestui
spectru apăsător. Faptul că în orice moment legăturile lor
sufleteşti se puteau desface, că ar fi im plicată în destrămarea
grupului, o făcuse să se simtă să se va pierde definitiv pe ea
însăşi, ca un naufragiat care este tras la fundul apei de vii­
toarea pe care o creează vaporul cînd se scufundă.
într-o anume măsură, Tsukuru îi putea înţelege aceste
sentimente. Acum le putea înţelege. Bănuia că tensiunea
născută din oprim area oricărei porniri sexuale căpătase o
însemnătate nu tocmai neglijabilă. Probabil că şi visele lui
erotice vii de mai tîrziu fuseseră aduse de ceva ce se afla în
prelungirea acelei tensiuni şi acelaşi lucru poate că stîrnea
şi în ceilalţi patru prieteni ceva - ce anume nu avea de unde
să ştie.
Dalba voise să se elibereze din situaţia aceea. Probabil că
nu mai putea rezista unor relaţii apropiate care cereau să-şi
controleze în permanenţă sentimentele. Din toţi cinci, ea era
fără nici o îndoială cea mai sensibilă şi fusese prima care
auzise cum încep să scîrţîie relaţiile lor. Ea singură însă nu
putea ieşi din cerc. Nu avea destulă putere. De aceea îl făcuse
pe Tsukuru ţap ispăşitor. In momentul în care el părăsise
primul cercul, devenise cea mai slabă verigă a grupului. Cu
alte cuvinte, el era cel care merita pedepsit. Apoi, cînd Dalba
fusese violată de cineva (va rămîne pe veci un mister cine şi
în ce condiţii o violase şi o lăsase însărcinată), în şocul suferit
şi în confuzia isterică, rupsese cu toată puterea acea verigă
slabă, ca atunci cînd tragi semnalul de alarmă în tren.
Văzute din perspectiva asta, lucrurile se legau. Yuzu acţio­
nase sub impulsul instinctelor şi, urcîndu-se pe spinarea lui
Tsukuru, reuşise să treacă dincolo de zidul în faţa căruia
rămăsese blocată. Intuise că el se va descurca dacă era pus
în asemenea situaţie. Aşa cum Eri ajunsese la aceeaşi con­
cluzie, dar pe baza unui raţionament rece.
Tsukuru e mereu calm şi-şi păstrează ritmul lui nonşalant
Se ridică de pe scaunul din balcon şi intră în cameră. Luă
din raft sticla de Cutty Sark şi îşi turnă un pahar, apoi ieşi
din nou pe balcon. Se aşeză şi îşi apăsă tîmpla cu degetele de
la mîna dreaptă.
Nu, nu sînt calm şi nu-mi păstrez ritmul nonşalant. Nu e
decît o chestiune de echilibru. Nu fac decît să balansez
greutatea pe care o port, să o distribui cu îndemînare. Poate
că altora li se pare că sînt relaxat. Dar nu e deloc o muncă
lejeră. E mai com plicat decît pare. Şi doar fiindcă reuşesc să
găsesc punctul de echilibru, asta nu înseamnă că povara
devine mai uşoară m ăcar un pic.
Reuşea totuşi să o ierte pe Dalba - pe Yuzu. Rănită fiind,
încercase cu disperare să se apere cumva. Fusese slabă, nu
reuşise să se acopere cu o carapace suficient de tare ca să se
protejeze. Pusă în faţa primejdiei, făcuse tot posibilul să-şi
găsească un loc cît de cît sigur şi nu avusese răgazul să-şi
aleagă calea. Cine putea s-o blam eze? Pînă la urmă însă,
oricît de departe ar fi fugit, nu reuşise să scape. Umbra
întunecată si brutală o urmărea cu încăpăţînare. Eri o numise
piază rea. într-o noapte de mai în care ploua tăcut şi rece, îi
bătuse la uşă şi îi strînsese un şnur în jurul gîtului ei frumos
şi subţire. Probabil într-un timp şi un loc deja hotărîte.

Tsukuru se întoarse în cameră, ridică receptorul şi, fără


să se gîndească la ce face, formă numărul Sarei din lista de
apelare rapidă. După ce telefonul sună de trei ori, îşi veni în
fire, se răzgîndi şi puse la loc receptorul în furcă. Era deja o
oră tîrzie. în plus, mîine se va întîlni cu ea. Vor putea discuta
faţă în faţă. Mai bine ca înainte să nu poarte la telefon o
conversaţie înjumătăţită. Ştia bine asta, şi totuşi voia să audă
vocea Sarei cît mai curînd. Era o dorinţă care izvorîse dinăun­
trul lui, un impuls pe care nu-1 putea controla.
Puse pe platanul pick-up-ului Anii de pelerinaj, în inter­
pretarea lui Berman şi lăsă acul să coboare pe disc. Se calmă
şi se concentră asupra muzicii. îi veni în minte imaginea
lacului de la Hâmeenlinna. La fereastră, perdelele albe de
dantelă foşneau în bătaia vîntului, iar mica barcă clătinată
de valuri se izbea de ponton. în pădure, păsările îşi învăţau
răbdătoare puii să ciripească. Părul lui Eri mirosea a citrice,
de la şampon. Avea sînii moi şi în ei simţeai consistenţa densă
a vieţii, ca într-o recoltă bogată. Bătrînul năbădăios îi arătase
drumul şi scuipase cu putere în iarbă. Cîinele dăduse fericit
din coadă şi sărise în spatele Renault-ului. Zăbovind printre
amintirile acestea, îi reveni durerea din piept.
Tsukuru înclină paharul de Cutty Sark şi degustă aroma
whisky-ului. în stom ac simţi un slab val de căldură. Din vara
anului doi de facultate pînă în iarnă, în zilele în care se gîndea
întruna la moarte, bea seară de seară un păhărel de whisky.
Altfel nu putea adormi.
Deodată sună telefonul. Se ridică de pe canapea, înălţă
acul pick-up-ului şi se îndreptă spre el. Era fără îndoială
Sara. La ora asta nu avea cine altcineva să sune. Ştia că el
o căutase mai devrem e şi îi telefona ea acum. Soneria ţîrîi de
douăsprezece ori, răstim p în care Tsukuru ezită dacă să
răspundă sau nu. Cu buzele strînse şi ochii mijiţi, privea fix
aparatul. Ca cineva care face un pas în spate şi examinează
în detaliu o formulă complicată scrisă pe tablă, iscodind după
un indiciu. Dar Tsukuru nu reuşi să găsească indiciul pe care
îl căuta. Soneria se opri şi se aşternu liniştea. O linişte adîncă,
încărcată de înţeles.
Ca să acopere tăcerea aceea, Tsukuru coborî din nou acul
pick-up-ului şi ascultă în continuare discul, aşezat pe cana­
pea. De data aceasta făcu un efort să nu se gîndească la nimic
concret. închise ochii, îşi goli mintea şi se concentră asupra
muzicii. In scurtă vreme, în faţa ochilor începură să i se
perinde tot felul de imagini, invitate de melodie. Erau înşi­
ruiri de forme fără sens sau caracter concret. Se iveau dintr-un
ungher întunecat al conştiinţei, îi traversau cîmpul vizual şi
apoi dispăreau în alt cotlon. Ca nişte microorganisme cu
forme misterioase care străbat cîmpul vizual rotund al unui
microscop.
Peste un sfert de oră telefonul ţîrîi din nou. Tsukuru nu
răspunse nici de data aceasta. Nu mai opri nici pick-up-ul, ci
doar privi fix receptorul negru, fără să se ridice de pe canapea.
Nu mai numără de cîte ori suna. Cînd soneria se opri, nu mai
rămase decît muzica.
Sara, se gîndi. Vreau să-ţi aud vocea. Mai mult decît orice.
Dar acum nu putem vorbi.

Tsukuru se întinse pe canapea şi se gîndi că poate mîine


Sara o să-l aleagă pe celălalt în locul lui. Era un lucru care
putea foarte bine să se întîmple, iar pentru ea poate că asta
era decizia corectă.
Nu avea cum să ştie ce fel de om era bărbatul acela, ce fel
de legătură era între ei şi de cîtă vreme erau împreună. Şi, de
fapt, nici nu voia să ştie. Cert este că ce avea el de oferit Sarei
în momentul acela era foarte puţin, atît cantitativ cît şi ca
varietate. Iar dacă te uitai la conţinut, nu erau decît lucruri
fără însemnătate. Cine şi-ar dori cu adevărat aşa ceva?
Sara susţine că mă place, îşi zise. Probabil că aşa e. Dar
există multe lucruri pe care nu le poţi întreţine doar cu senti­
mente frumoase. Viaţa e lungă şi, uneori, dură. Sînt momente
în care e nevoie de o victimă. Cineva trebuie să îndeplinească
rolul acesta. Iar corpurile noastre sînt clădite fragil, uşor de
rănit şi sîngerează cînd le tai.
în orice caz, dacă Sara nu mă alege pe mine mîine, probabil
că o să mor cu adevărat, se gîndea. Nu e mare diferenţă între
a muri în realitate sau a muri metaforic. Dar probabil că de
data asta chiar o să-mi dau duhul. Tsukuru Tazaki cel incolor
îşi va pierde cu desăvîrşire orice urmă de culoare şi se va retrage
tăcut de pe lumea asta. Totul se va transforma în nimic şi nu
va rămîne în urmă decît o mînă de pămînt tare şi îngheţat.
Nu-i mare lucru, îşi spuse. De nenumărate ori era să se
întîmple asta, iar dacă se petrece cu adevărat, nu-i nimic
neobişnuit. Nu e decît un fenomen fizic. Arcurile ceasului se
slăbesc din ce în ce mai mult, pînă cînd inerţia lor ajunge
aproape la zero şi în cele din urmă rotiţele dinţate se opresc
din mişcare. Limbile încremenesc şi se aşterne liniştea. Asta-i
tot.

înainte de miezul nopţii, se vîrî în pat şi stinse lumina de


pe noptieră. I-ar fi plăcut să o viseze pe Sara. Putea să fie şi
un vis erotic, dar nu neapărat. Dar să nu fie ceva trist. Nu
s-ar fi plîns dacă ar fi putut să-i mîngîie corpul. Pînă la urmă
nu era decît un vis.
O dorea pe Sara. I se părea minunat să dorească din suflet
pe cineva. Era un sentim ent real şi puternic, pe care îl trăia
după foarte multă vreme. Sau poate pentru prima dată. Desi­
gur, nu erau numai senzaţii minunate, în acelaşi timp îl durea
pieptul şi se sufoca. îi era frică şi ezita în întuneric. Dar chiar
şi aceste emoţii neplăcute deveniseră o parte importantă a
dragostei. Nu voia să le piardă. Odată rămas fără ele, nu s-ar
mai fi întîlnit a doua oară cu acea căldură. Decît să rămînă
ftră ea, prefera să se piardă pe sine.
Trebuie să fie a ta. Orice s-ar întîmpla. Dacă te desparţi
de ea, s-ar putea ca de acum înainte să nu mai ai pe nimeni.
Acestea fuseseră cuvintele lui Eri. Avea dreptate. Orice-ar fi
fost, trebuia ca Sara să fie cu el. Atîta lucru ştia şi el. Dar nu
era numai decizia lui. Era o chestiune care implica două
suflete. Există lucruri care trebuie date şi lucruri care trebuie
primite. în orice caz, totul se va clarifica mîine. Dacă Sara îl
va alege pe el, dacă îl va accepta, intenţiona să o ceară în
căsătorie curînd. Şi să ofere tot ce avea de oferit. înainte să
se rătăcească în pădurea adîncă şi să fie prins de piticii cei
răi. Nu totul se şterge odată cu trecerea timpului. Asta trebuia
să-i fi spus lui Eri la despărţire, pe malul lacului - dar atunci
nu-i veniseră în cap aceste cuvinte. Pe atunci am putut să
credem şi am crezut cu tărie în ceva. Iar gîndurile astea nu
dispar în neant.
îşi linişti cugetul, închise ochii şi adormi. Ultimele licăriri
de conştiinţă deveniră din ce în ce mai slabe, ca luminile unui
tren expres care se îndepărtează şi ia viteză, pînă cînd dispă­
rură înghiţite în noapte. Nu rămase decît sunetul vîntului
care trecea printre mesteceni.
au apărut:

La sud de graniţă, la vest de soare


Cronica păsării-arc
Pădurea norvegiană
Iubita mea, Sputnik
în căutarea oii fantastice
La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor
Elefantul a dispărut
După cutremur
Kafka pe malul mării
Dans dans dans
în noapte
Salcia oarbă, fata adormită
Underground
Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă
1Q84 (3 voi.)
Redactor: Bogdan Stânescu
Coperta: RaduRâileanu
Tehnoredactor: Gabriela Gheţâu
Bun de tipar: noiembrie 2013. Apărut: 2013
Editura Polirom, B-dul Carol I nr. 4 • P.O. BOX 266
700506, laşi, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11;
(0232) 21.74.40 (difuzare); E-mail: officedpolirom.ro
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4,0 4 0 0 3 1 ,0.P. 53 • C.P. 15-728
Tel.: (021) 313.89.78; E-mail: office.bucurestidpolirom.ro

IMPRIMtaiA
ARTA
GRAFICA
Contravaloarea timbrului literar se depune în contul
Uniunii Scriitorilor din România
Nr. R044RNCB5101000001710001 BCR UNIREA