Sunteți pe pagina 1din 8

Proprietatea

5.
PROPRIETATEA

1. Conţinutul proprietăţii

În esenţă proprietatea exprimă unitatea dintre obiectul şi


subiecţii ei. Doar în aparenţă proprietatea reprezintă o relaţie între om
şi bunuri, în realitate ea este un raport social.
♦ Proprietatea este o relaţie între oameni, un contact social
cu privire la bunurile materiale şi spirituale existente în societate sau
obţinute prin activitate umană şi drepturile asupra lor.
• Obiectul proprietăţii îl formează bunurile. Ele se prezintă în
forma unor entităţi identificabile şi măsurabile economic.
În unele orânduiri sociale obiectul proprietăţii s-a
concretizat şi în fiinţa umană, de exemplu sclavii şi
ţăranii iobagi.
În economia contemporană de piaţă, interes deosebit prezintă
bunurile economice, care intră în circuitul marfar, sau măcar sunt
măsurabile în expresie bănească. Prin caracateristicile lor aceste
bunuri pot face obiectul distinctiv al proprietăţii.
• Subiecţii proprietăţii sunt oamenii în calitate de agenţi
economici. Ei pot să apară în calitate de persoane fizice (indivizi,
familii), sau persoane juridice (socio-grupuri, organizaţii).
Reluând spre detaliere subiecţii proprietăţii, aceştia sunt:
1. Indivizii, care pot fi:
- producători direcţi exercitând de toate atributele proprietăţii;
- neproducători sau producători indirecţi care, dintre atribute-
le proprietăţii nu le exercită pe toate, adică utilizează bunurile prin
intermediul salariaţilor şi împart uzufructul.
2. Sociogrupurile - mulţimi de indivizi reuniţi pe baza
existenţei a cel puţin unei trăsături comune, de unde rezultă interese
economice similare.

47
Proprietatea

3. Organizaţiile
- naţionale - uniuni de întreprinderi sau cooperative grupate pe
criteriul administrativ, sau de ramură;
- internaţionale - din mai multe ţări.
4. Printre subiecţii de proprietate se înscrie statul care, prin
administraţia publică, deţine, utilizează şi gestionează o anumită masă
de bunuri existente în societate.

2. Structura proprietăţii şi a relaţiilor de proprietate

Din analizele anterioare am dedus că relaţiile de proprietate


sunt legături economice care se statornicesc între membrii societăţii în
legătură cu însuşirea, aproprierea bunurilor. Această apropriere este un
proces care cuprinde următoarele aspecte:
a) Apartenenţa obiectului proprietăţii şi relaţiile de
apartenenţă. Apare la prima vedere ca o relaţie între proprietar şi
obiect, dar în realitate este o relaţie între proprietar şi non-proprietari,
care îl recunosc ca atare. Obiectul este numai purtător al acestor
relaţii.
b) Posesiunea şi relaţiile de posesiune - înseamnă o însuşire
parţială, o administrare şi gestionare care nu e totuna cu a avea în
proprietate, cu a fi proprietar (de exemplu: un proprietar funciar care
dă în arendă o suprafaţă de teren iar întreprinzătorul agricol intră în
posesiunea lui. Terenul aparţine ca proprietate unei persoane iar ca
funcţiune aparţine alteia, de unde rezultă distincţia între apartenenţă şi
posesiune.) Acest atribut s-a extins odată cu revoluţia managerială
c) Utilizarea obiectului şi relaţiile implicate de acest fapt,
înseamnă folosirea acestuia:
- de către proprietar care este şi producătorul direct, sau
- de către posesor (cel care temporar este în posesiunea
respectivă).
Folosirea obiectului proprietăţii este simultan un proces
tehnic, economic, organizatoric şi realizează unirea factorului uman cu
cel material.
d) Dispoziţia şi relaţiile de dispoziţie - vizează a decide
transformarea, înstrăinarea, consumul sau chiar distrugerea obiectului
proprietăţii. A dispune de bunuri înseamnă a comanda şi a controla ce
se întâmplă cu ele.
48
Proprietatea

e) Uzufructul se referă la rezultatele folosirii bunurilor. Dacă


proprietarul nu este şi producător direct, uzufructul se împarte.
Exercitarea tuturor atributelor proprietăţii este un monopol al
proprietarului. Înstrăinarea lor se poate face în totalitate sau parţial: în
totalitate, prin acte de vânzare-cumpărare, donaţie, moştenire; se poate
realiza şi transferarea separată a unor atribute (de posesiune şi
utilizare) prin închiriere, arendare, concesionare, locaţii de gestiune.
Din delegarea atribuţiilor de administrare a proprietăţii se nasc
raporturile manageriale.

3. Pluralismul formelor de proprietate

După manifestarea atributelor proprietăţii, aceasta îmbracă


următoarele tipuri:
1. Proprietatea privată deţine locul central în sistemul
proprietăţii din ţările cu economie de piaţă. Această formă prezintă
mai multe modalităţi de însuşire, posesiune şi de utilizare a bunurilor,
după cum urmează:

Proprietatea individuală
a) mica proprietate individuală, în cadrul căreia cel ce
stăpâneşte factorii de producţie este şi producător direct (ca exemple
oferim: proprietatea individuală a meşteşugarului, a ţăranului, a pres-
tatorului de servicii);
b) proprietatea privată individuală mare şi mijlocie, când
proprietarul nu este şi producător direct, folosind salariaţi
nonproprietari;

Proprietatea privat-asociativă, forma principală actuală de


proprietate privată, îmbracă la rândul ei următoarele forme:
a) societăţi pe acţiuni, în care proprietarii fie sunt ei înşişi
participanţi direcţi la procesul de producţie, fie că utilizează salariaţi
nonproprietari.
b) proprietate cooperatistă – cooperative de producţie, de
consum, de credit;

49
Proprietatea

2. Proprietatea publică (de stat) este prezentă în toate ţările


lumii în proporţii diferite; ea se caracterizează prin aceea că bunurile
în general şi cu deosebire cele investiţionale, se află în proprietatea
organizaţiilor statale, ca subiect de proprietate. Ea este cadrul pentru
asigurarea existenţei şi dezvoltării unor sectoare de largă utilitate
publică: electricitate, distribuţia gazului metan, transport aerian şi
feroviar, apă şi canalizare, amenajări funciare, industrii antipoluante
etc. Gestionarea obiectului acestei proprietăţi revine în sarcina
administraţiei publice locale sau centrale.
Proprietatea publică se formează şi funcţionează la mai multe
niveluri:
- al statului central (federativ, unional sau unitar);
- al statelor ce fac parte din federaţie sau uniune;
- al administraţiilor publice locale.

3. Proprietatea mixtă ivită prin asocierea proprietăţii private


cu cea publică. Combinarea formelor fundamentale de proprietate se
poate face atât în cadru naţional cât şi internaţional.
Capitalurile unor astfel de unităţi provin din participarea unor
persoane fizice şi ale unor persoane juridice (cooperative, societăţi de
persoane, societăţi de capitaluri), inclusiv ale unor organizaţii publice.
Dacă au loc participări din mai multe ţări, se formează proprietatea
mixtă multinaţională.
Între aceste forme de proprietate se stabilesc relaţii complexe,
de coexistenţă, deşi o formă de proprietate este predominantă la un
moment dat; sau de competiţie, ca factor important al progresului eco-
nomic. Competiţia se manifestă prin participarea la procesul
concurenţial general şi prin modificarea ponderii şi rolului acestor
forme de proprietate în ansamblul economiei unei ţări. În diverse ţări
şi perioade, locul şi rolul formelor de proprietate se schimbă în funcţie
de capacitatea fiecăruia de a-şi demonstra viabilitatea prin creşterea
eficienţei în utilizarea obiectului proprietăţii. În prezent, în ţara
noastră are loc sporirea rolului proprietăţii private.
Forme concrete de proprietate:
• proprietatea asupra mijloacelor de producţie (bunuri-capital);
• proprietatea asupra bunurilor de consum;
• proprietatea asupra banilor;

50
Proprietatea

• proprietatea asupra hârtiilor de valoare;


• proprietatea asupra brevetelor de invenţie, inovaţie,
drepturilor de autor;
• proprietatea asupra forţei de muncă.

Proprietatea privată reprezintă fundamentul libertăţii de


acţiune a agenţilor economici.

4. Proprietatea şi puterea economică

Proprietatea în general, dar cu deosebire asupra mijloacelor de


producţie are legături directe cu puterea economică.
Precizăm câteva sensuri mai frecvente ale termenului „putere”
în domeniul economic: a decide, a controla, a produce, a finanţa, a
schimba. Alături de acestea, literatura economică utilizează
următoarele expresii în mod curent:
1. putere de cumpărare a consumatorului sau putere de
cumpărare a unităţii monetare;
2. putere concurenţială;
3. putere asupra capitalului;
4. putere economică a unei firme, a unei naţiuni sau a unui
stat;
5. putere informaţională.
Toate aceste sensuri ale termenului „putere economică” sunt
influenţate de proprietate. În special marea proprietate dă forţă de re-
zistenţă faţă de concurenţă şi faţă de expansiunea economică. Aceasta
presupune posibilităţi de influenţare a preţurilor; sau în raport cu
firmele mici, de constrângere, de impunere; proprietatea constituie şi o
premisă a acţiunii de supunere, de dominare a forţei de muncă pe care
o comandă şi o controlează, posibilitatea de a manipula informaţia şi
chiar de a influenţă asupra puterii politice.
Puterea economică este, deci, o funcţie de active patrimoniale,
de lichidităţi şi de informaţie. În prezent informaţia are rol deosebit şi
mai precis, capacitatea de procurare a ei. Informaţia îi asigură
proprietăţii o zonă de influenţă. Analizând complex fenomenul puterii
în toate compartimentele societăţilor „celui de-Al Treilea Val”
(societăţi postindustriale), Alvin Toffler atenţionează asupra unei
mutaţii profunde în acest domeniu. Pornind de la miturile străvechi ale
51
Proprietatea

diferitelor popoare, care menţionează ca surse fundamentale ale


puterii: spada, giuvaerul şi oglinda sau în altă variantă: muşchii, banii
şi mintea, respectiv violenţa, avuţia şi cunoaşterea, lucrarea „Puterea
în mişcare” urmăreşte mutarea succesivă a accentului în decursul
istoriei spre formele puterii de înaltă calitate1: „Astăzi, la fel cum
Revoluţia industrială a transmutat violenţa în lege, transmutăm şi noi
banii - averea în general - în ceva nou. Şi întocmai cum era coşului de
fum a asistat la asumarea de către bani a unui rol central în cucerirea
sau păstrarea puterii, la fel şi noi astăzi, în pragul secolului XXI, ne
confruntăm cu o nouă cotitură în istoria puterii. Ne aflăm la hotarul
unui nou powershift.”
În societatea contemporană s-a manifestat pregnant fenomenul
de transfer al puterii de decizie şi de control dinspre proprietar spre
tehno-structură sau la reprezentanţii din conducerea operativă
(proprietarul nu mai este cel ce dirijează activitatea firmei, el având
manageri specializaţi în acest sens).
În prezent, în marea majoritate a cazurilor se pare că
proprietarul este un încasator pasiv de venituri, dar de fapt managerul
nu-şi dezvăluie puterea ci şi-o maschează cu abilitate. Prin întreţinerea
acestei păreri, managerii nu-şi dezvăluie vizibil autoritatea pe care o
au de fapt, în virtutea „unui ritual universal respectat” care impune
„supunerea faţă de sursa nominală de autoritate”, conform
observaţiilor lui John Kenneth Galbraith. Acest transfer al puterii de
decizie şi control din mâinile proprietarului în cele ale tehno-structurii
reprezintă într-un sens înmulţirea subiecţilor relaţiilor de proprietate.
Deci relaţiile de posesiune şi utilizare se personifică atât în proprietari,
cât şi în manageri. Managerul reprezintă cheia valorificării eficiente
a proprietăţii. Dar prin această deplasare a puterii de decizie şi
control, puterea nu se diminuează, dimpotrivă ea se exercită mai uşor
şi se intensifică deoarece conjugă mai armonios proprietatea cu ceilalţi
factori ai puterii economice.

1
A. Toffler - pag. 50
52
Proprietatea

Întrebări şi teme propuse spre autoevaluare:

• Cum argumentaţi că proprietatea este un contact social?


• Care sunt atributele proprietăţii şi relaţiilor de proprietate?
• Precizaţi formele de proprietate.
• De ce s-a făcut asocierea dintre proprietatea privată şi economia de
piaţă?

Teste grilă:

1. Proprietatea este:
a) o relaţie între bunurile economice;
b) o relaţie socială, la fel ca şi relaţia de căsătorie;
c) o relaţie socială de un tip specific;
d) temelia producţiei de mărfuri (schimb), în sensul că
economia de schimb apare o dată cu proprietatea;
e) fundamentul economiei de piaţă.

2. Pluralismul formelor de proprietate este:


a) o trăsătură pentru orice economie modernă;
b) o anomalie economică;
c) o situaţie specifică ţărilor aflate în tranziţie spre economia
de piaţă;
d) o caracteristică a ţărilor mari;
e) o caracteristică a ţărilor mici şi mijlocii.

3. În condiţiile economiei de piaţă, viabilitatea formelor de


proprietate se verifică prin:
a) preţuri de vânzare;
b) volumul factorilor de producţie consumaţi;
c) nivelul productivităţii muncii;
d) eficienţă şi rentabilitate, dovedite de piaţă;
e) numărul de salariaţi care lucrează.

53
Proprietatea

4. Când închiriaţi un bun al cărui proprietar sunteţi este afectat:


a) dreptul de apropiere
b) dreptul de dispoziţie;
c) dreptul de folosire;
d) dreptul de uzufruct;
e) nici unul.

A (a+b); B (c+d); C (b+d); D (c+e); E (b+c).

Soluţiile exerciţiilor propuse: 1.c, 2.a, 3.d, 4.B.

54

S-ar putea să vă placă și