CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

1. Noțiuni introductive

Prin intermediul contestaţiei în anulare se cere anularea unui act jurisdicțional

despre care se pretinde că a fost întocmit sau îndeplinit cu încălcarea sau nerespectarea
dispoziţiilor legii.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se
cere înseşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Contestaţia în anulare a fost reglementată pentru prima dată cu ocazia modificării Codului
de procedură civilă, prin Legea nr. 18 din 12 februarie 1948, până atunci constituind o
creaţie a practicii judiciare, prin aplicarea fostului art. 735 privitor la nulitatea actelor de
procedură civilă ce încalcă legea.
Rolul contestaţiei în anulare constă în faptul că nu lasă să treacă în puterea
absolută a lucrului judecat o hotărâre rămasă definitivă, care a fost dată cu încălcarea
dispoziţiilor legii, prejudiciind astfel partea în defavoarea căreia a fost dată.
Contestaţia în anulare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură civilă
în art. 503 – 508 și este admisibilă numai în cazurile limitativ arătate de art. 503 C. proc.
civ. În acest sens, scopul contestaţiei în anulare este acela de a repara neregularităţile
evidente privind actele de procedură, în afara probatoriilor legate de probele administrate
şi a stării de fapt la care se referă litigiul, astfel că pe calea contestaţei în anulare nu pot fi
invocate greşeli de judecată sau de apreciere a probelor, ori de interpretare a dispoziţiilor
legale.
Contestaţia în anulare poate îmbrăca două forme şi anume:
a) Contestaţia în anulare obişnuită, sau comună, care poate fi exercitată împotriva
hotărârilor judecătoreşti definitive (art. 503 alin. 1 C. proc. civ.);
b) Contestaţia în anulare specială, care poate fi exercitată împotriva hotărârilor
pronunţate de către instanţele de recurs (art. 503 alin. 2 C. proc. civ.). Totodată,
contestaţia în anulare specială mai poate fi exercitată, pentru toate motivele prevăzute de
art. 503 alin. 2, și împotriva hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi
atacate cu recurs.
Contestaţia în anulare, sub ambele sale forme, a fost creată în vederea atingerii
următoarelor scopuri: anularea hotărârii atacate, repunerea părţii în drepturile sale
anterioare, rejudecarea cauzei şi obţinerea unei noi soluţii.

2. Contestaţia în anulare de drept comun (obişnuită)

2.1. Noţiunea şi motivele contestaţiei în anulare de drept comun (obişnuită)

Contestaţia în anulare obişnuită este calea extraordinară de atac prin care partea
interesată poate cere retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, pentru motivul
expres prevăzut în art. 503 alin. 1 C. proc. civ., dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe
calea apelului şi recursului. Textul de lege invocat prevede că hotărârile definitive pot fi

1
atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a
fost prezent la termenul când a avut loc judecata și, potrivit art. 504 alin. 1 C.proc.civ.,
dacă motivul precizat nu putea fi invocat pe calea apelului sau a recursului.
Așadar, acest motiv se referă la situaţia când procedura de chemare a părţii pentru
ziua când s-a judecat pricina n-a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii.
Trebuie făcută precizarea că prin acest motiv nu s-a vizat neregularitatea citării în
general, ci numai neregularitatea săvârşită pentru termenul când s-a judecat pricina,
aceasta însemnând că prin lege s-a făcut distincţia între neregulata citare (eventuală) la
termenele anterioare judecării cauzei în fond şi nelegala citare pentru ziua când pricina a
fost judecată în fond. În consecinţă, partea care a fost necorespunzător citată pentru
oricare din termenele anterioare judecării în fond a cauzei nu va putea introduce
contestaţia în anulare împotriva hotărârii pe motiv de nelegală citare. În astfel de situaţii
partea interesată are posibilitatea de a se plânge instanţei care judecă pricina pe cale de
excepţie.
Neinvocarea oricărei neregularităţi privitoare la întocmirea sau aducerea la
îndeplinire a actelor procesuale la primul termen care a urmat după constatarea
neregularităţii, se acoperă, prezumându-se că partea a renunţat la beneficiul de a o mai
invoca (art. 178 alin. 3 lit. b C. proc. civ.).
Partea care n-a semnalat la timp o neregularitate săvârşită în dauna sa, nu-şi poate
rezerva dreptul de a o mai putea invoca mai târziu, în funcţie de faptul dacă i se va da sau
nu câştig de cauză la sfârşitul judecăţii.
Dacă partea, deşi nelegal citată pentru termenul când pricina a fost judecată, s-a
prezentat totuşi în instanţă, nu se mai află în situaţia de a se plânge pe calea contestaţiei în
anulare deoarece înfăţişarea părţii în persoană sau prin mandatar acoperă orice viciu de
procedură (art. 160 alin. 2 C. proc. civ.). În același sens dispune și art. 503 alin. 1 partea
finală C.proc.civ., care surprinde ipoteza în care partea nici nu a fost legal citată și nici nu
a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata.
Referitor la nelegala citare se ridică şi problema necitării totale, nici la termenele
anterioare judecării cauzei şi nici pentru acest termen. Deşi legea nu prevede nimic în
această privinţă, trebuie să ajungem la concluzia că este vorba de o nelegală citare şi în
cazul în care partea n-a fost citată deloc în tot cursul judecăţii sau, deşi citată, la dosar nu
se află dovada înmânării citaţiei.
Reţinând nerespectarea regulilor privind procedura citării, este necesar ca
dispoziţiile art. 503 alin. 1 C. proc. civ. să fie coroborate cu cele ale art. 153 – 173 C. proc.
civ. privitoare la procedura citării. Într-adevăr, pentru a ne putea da seama că ne aflăm în
faţa unei nelegale citări pentru termenul când s-a judecat pricina, trebuie avute în vedere
cerinţele legii privitoare la procedura citării.
Dacă pentru termenul când au avut loc dezbaterile în fond partea a fost legal citată,
este lipsită de relevanţă împrejurarea că la data când s-a amânat pronunţarea, aceasta nu a
mai fost citată.

2.2. Condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare obişnuită

Contestaţia în anulare obişnuită se poate exercita numai dacă sunt îndeplinite
următoarele două condiţii:

2
 - să fie vorba de o hotărâre definitivă;
- dacă motivul pentru care se poate exercita nu a putut fi invocat pe calea apelului
sau recursului.
Prima condiţie vizează hotărârile care sunt susceptibile de a fi atacate cu
contestaţie în anulare reglementată de art. 503 alin. 1 C. proc. civ., problemă asupra căreia
vom reveni.
A doua condiţie impune ca hotărârile definitive să poată fi atacate cu contestaţie în
anulare obişnuită numai dacă motivul pentru care se cere anularea hotărârii nu a putut fi
invocat pe calea apelului sau a recursului.
Având în vedere că motivul pentru care se poate introduce contestaţia în anulare
este, în acelaşi timp, şi motiv de recurs, este evident că atâta timp cât partea interesată va
avea deschisă calea de atac a recursului, nu va putea exercita calea extraordinară de atac a
contestaţiei în anulare.
Totuşi, conform art. 504 alin. 2 C. proc. civ., contestaţia în anulare poate fi
exercitată dacă motivul a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins
pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără
vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond.
Prima ipoteză are o aplicare practică redusă deoarece instanţa de recurs poate să
facă o nouă apreciere asupra situaţiei de fapt pe baza probelor existente sau a înscrisurilor
noi, cu care ocazie vor putea fi examinate şi eventualele probleme legate de nelegala citare
a părţii pentru ziua când s-a dezbătut cauza în fond.
A doua ipoteză vizează acele situaţii în care recursul a fost anulat fără a i se cerceta
fondul. Aceasta se poate întâmpla, de pildă, când recursul a fost anulat ca netimbrat sau
neregulat introdus.
În aceste condiţii, datorită faptului că motivul privitor la nelegala citare nu a putut
fi rezolvat în fond pe calea recursului, partea interesată îşi păstrează dreptul de a-l invoca
ulterior pe calea contestaţiei în anulare.

2.3. Obiectul contestaţiei în anulare obişnuită

Obiectul contestaţiei în anulare obişnuită îl formează hotărârile definitive, după
cum prevede art. 503 alin. 1 C. proc. civ. Art. 634 alin. 1 C. proc. civ. dispune că sunt
hotărâri definitive: hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului; hotărârile
date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs; hotărârile date în primă
instanţă, care nu au fost atacate cu apel; hotărârile date în apel, fără drept de recurs,
precum şi cele neatacate cu recurs; hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a
soluţionat fondul pricinii; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu
recurs.
Aşadar, în principiu, pot forma obiect al contestaţiei în anulare obişnuite:
- hotărârile instanţelor de recurs (deciziile de casare, cele prin care se constată
perimarea recursului, precum şi cele prin care se respinge sau se anulează recursul în
temeiul unei excepţii procesuale, fără a mai fi cercetat în fond etc.);
- hotărârile instanţelor de apel (decizii ale instanţelor de apel care nu ar fi
susceptibile, potrivit legii, de recurs, hotărâri date în apel, atacate cu recurs, care însă a

3
fost respins deoarece era nevoie de verificări în fapt, sau recursul a fost anulat sau respins
în temeiul unei excepţii procesuale sau a fost perimat);
- hotărârile date în primă instanţă (sentinţe nesusceptibile de apel, atacate cu
recurs, dar care a fost respins pentru că era nevoie de verificări de fapt, sau recursul a fost
anulat sau respins în temeiul unei excepţii procesuale sau perimat);
- hotărârile pronunţate în cererile de revizuire, în contestaţiile în anulare şi în
contestaţiile la executare, dacă sunt definitive.
Trebuie însă menţionat faptul că hotărârile pronunţate în apel sau cele pronunţate
de prima instanţă şi nesusceptibile de apel, nerecurate, precum şi hotărârile date în primă
instanţă neapelate, nu pot forma obiectivul contestaţiei în anulare obişnuită, deoarece
legea cere ca partea respectivă să nu fi avut posibilitatea invocării motivului de contestaţie
în apel sau în recurs. De asemenea, împotriva hotărârilor pronunţate în apel sau în prima
instanţă şi nesusceptibile de apel, atacate de recurs, dar care a fost respins pentru că era
nevoie de verificări de fapt incompatibile cu structura recursului, ori care a fost anulat sau
respins fără a fi cercetat în fond, se poate exercita contestaţia în anulare numai dacă
motivul de contestaţie a fost invocat prin cererea de recurs.
Deşi art. 504 alin. 2 C. proc. civ. prevede faptul că o contestaţie în anulare poate fi
primită în cazul în care motivele au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a
respins pentru că erau necesare verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă
recursul a fost respins, fără culpa părții, fără ca el să fi fost cercetat în fond (aceasta în
temeiul unei excepţii procesuale), articolul nu poate fi extins şi la calea apelului, adică
hotărârile primei instanţe atacate cu apel, dar care s-a perimat sau a fost anulat ori respins,
nu pot forma obiect al contestaţiei în anulare.
Se poate spune că nu pot fi atacate cu contestaţie în anulare obişnuită acele hotărâri
sau încheieri pentru care legea prevede că nu sunt supuse niciunei căi de atac. De
exemplu: încheierile de admitere a cererii de asigurare a probelor (art. 361 alin. 1
C.proc.civ.); încheierile prin care se constată administrarea unei probe asigurate (art. 362
alin. 2 C.proc.civ.).
De asemenea, nu sunt susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare obișnuită
toate acele hotărâri pentru care legea prevede că pot fi date şi fără citarea părţilor, ca de
exemplu: ordonanţa preşedinţială (art. 999 alin. 2 C.proc.civ.), încheierile date asupra
îndreptării hotărârilor (art. 442 alin. 2 C.proc.civ.) etc.

2.4. Subiectele contestaţiei în anulare de drept comun (obişnuită)

Oricare dintre părţile procesului poate exercita contestaţia în anulare obişnuită. În
nici un caz părţile nu vor putea exercita concomitent această cale de atac, deoarece
neregularităţile pentru care se cere anularea hotărârii privesc numai pe una din părţi.
În mod obişnuit, contestaţia în anulare generală este exercitată de către pârâtul din
acţiunea principală. Declararea contestaţiei în anulare de către terţii care au formulat o
cerere de intervenţie nelegal introdusă, neavând calitate de părţi, este inadmisibilă (pe
motivul necitării lor). De asemenea, contestatorii nu au legitimitate procesuală să
formuleze contestaţie în anulare pentru neîndeplinirea legală a citării altor părţi din
proces.

4
 Procurorul poate, de asemenea să promoveze contestaţia în anulare obişnuită,
acesta, potrivit art. 92 alin. 4 C. proc. civ., putând să exercite orice cale de atac în cauzele
în care se urmărește apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres
prevăzute de lege. Procurorul este în drept să exercite contestaţie în anulare atât în cazul
în care el a figurat ca parte în proces şi nu a fost citat, cât şi în situaţia în care cu ocazia
verificărilor pe care le face asupra activităţii judiciare constată că s-au încălcat dispoziţiile
legii cu privire la citarea uneia dintre părţi.

3. Contestaţia în anulare specială

3.1. Noţiunea şi motivele contestaţiei în anulare specială

Această formă a contestaţiei în anulare se poate exercita împotriva deciziilor date
de instanţele de recurs pentru motivele expres prevăzute de art. 503 alin. 2 C. proc. civ.
Totodată, potrivit art. 503 alin. 3 C. proc. civ., contestația în anulare specială se poate
exercita și împotriva hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu
recurs.
Contestaţia în anulare specială nu o exclude pe cea obişnuită, împotriva deciziilor
instanţelor de recurs putându-se exercita atât contestaţia în anulare obişnuită, cât şi cea
specială.
Așa cum am precizat anterior, motivele pentru care se poate exercita contestaţia în
anulare specială sunt reglementate de art. 503 alin. 2 C. proc. civ., care prevede că
hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:
- hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu
încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia
corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;
- dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
- instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze
vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
- instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.
Primul motiv are în vedere o primă ipoteză, în care hotărârea din recurs a fost dată
de instanță cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Conform art. 129 alin. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică (absolută):
a) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa
instanţelor judecătoreşti;
b) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei
instanţe de alt grad;
c) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa
unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
Prevederile art. 503 alin. 2 pct. 1 C. proc. civ. se aplică la toate cele trei cazuri de
necompetenţă absolută amintite mai sus: generală, materială şi teritorială în cazurile
expres prevăzute de lege.
Exercitarea contestaţiei în anulare pe motiv de necompetenţă este condiţionată de
invocarea acestei neregularităţi, pe cale de excepţie, în faţa instanţei a cărei hotărâre se

5
atacă iar aceasta a omis să se pronunțe asupra ei. În ipoteza în care excepţia a fost ridicată
şi respinsă, considerăm că partea nu mai are deschisă calea contestaţiei în anulare,
deoarece nu se poate concepe ca aceeaşi instanţă să revină asupra propriei hotărâri cu
privire la o problemă asupra căreia s-a mai pronunţat.
În cadrul aceluiași motiv este avută în vedere o a doua ipoteză, care vizează
încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței. Textul are aplicabilitate în diverse
situații în care s-au încălcat normele legale cu privire la: numărul de judecători care
trebuie să alcătuiască completul; componența completului de divergență; modul de
constituire a completului de judecată competent să soluționeze în primă instanță conflicte
de muncă și asigurări sociale; participarea obligatorie a procurorului la anumite cauze
civile; cazurile de incompatibilitate.
Al doilea motiv are în vedere situaţia în care dezlegarea dată recursului este
rezultatul unei erori materiale.
Art. 503 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ. vizează noţiunea de eroare materială cu un
conţinut diferit de cea prevăzută de art. 442 C. proc. civ. După cum am văzut, noţiunea de
greşeală materială, prevăzută de art. 442 C. proc. civ., se referă la erorile strecurate în
cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti, care nu afectează cu nimic soluţia pronunţată în
cauză.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară de retractare, creată de lege
doar pentru remedierea unor erori materiale, iar nu şi pentru reformarea unor greşeli de
fond, neputând fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, respectiv de
apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau
procedural.
Potrivit art. 503 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ., prin eroare materială trebuie înţeleasă
orice greșeală materială evidentă săvârşită de instanţa de recurs prin confundarea unor
date esenţiale din dosarul cauzei. Constituie eroare materială în sensul celor de mai sus:
anularea unui recurs ca netimbrat deşi la dosar există chitanţa de plată a taxei de timbru; 1
respingerea recursului ca tardiv introdus, deşi la dosar se găseau acte din care să reiasă că
acesta a fost depus în termen; s-a considerat recursul ca nemotivat, deşi motivele au fost
depuse în termen; instanţa de recurs s-a pronunţat asupra legalităţii unei alte hotărâri
decât cea atacată cu recurs.
Este evident că noţiunea de eroare materială, în sensul art. 503 alin. 2 pct. 2 C.
proc. civ., se referă numai la omisiuni esenţiale involuntare în raport cu situaţia existentă
la dosar la data pronunţării hotărârii atacate şi nu la greşeli de apreciere sau de
interpretare. Dispoziţia art. 503 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ. cu privire la noţiunea de eroare
materială are câmp limitat de acţiune şi de aceea ea trebuie interpretată întotdeauna în
mod restrictiv.
Motivul al treilea are în vedere situaţia în care, instanţa respingând recursul sau
admiţându-l în parte a omis, din greşeală, să cerceteze vreunul din motivele de casare
invocate de recurent în termen.

1
Este întemeiată contestaţia în anulare în cazul în care recursul a fost anulat ca netimbrat, deşi
recurentul achitase taxa judiciară de timbru şi depusese dovada la registratura instanţei, însă această dovadă
nu s-a aflat la dosar în ziua judecării pricinii, din motive neimputabile recurentului.

6
 Pentru omiterea cercetării vreunui motiv de casare se poate face contestaţie în
anulare numai în cazul în care recursul a fost respins sau s-a făcut casare parţială. În
ipoteza în care s-a făcut o casare totală şi s-a omis a se cerceta vreunul din motivele de
casare, nu se va putea introduce contestaţie în anulare deoarece, cu ocazia judecării
recursului, se vor putea pune în discuție toate motivele invocate.
Pentru a se justifica introducerea unei contestaţii în anulare pe motiv de omitere a
cercetării vreunui motiv de casare se impune ca motivul omis să fi fost depus în termen.
Depunerea peste termen a motivelor de recurs nu obligă instanţa de casare a lua în
cercetare şi a le admite sau respinge, motivat, aşa cum se întâmplă cu cele depuse în
termen. Se impune, de asemenea, a fi făcută precizarea că omisiunea cercetării vreunui
motiv de casare trebuie să se refere la motivele invocate de recurent. În consecinţă, nu se
va putea face o contestaţie în anulare întemeiată pe faptul omiterii vreunui motiv de
casare de a fi cercetat, din oficiu, de către instanţa de recurs, în virtutea rolului său activ.
Al patrulea motiv pentru care poate fi exercitată contestația în anulare specială este
o completare a motivului anterior, omisiunea instanței de a se pronunța având ca obiect,
de data aceasta, unul din recursurile declarate în cauză.
Și în acest caz, pentru a se justifica introducerea unei contestaţii în anulare pe
motiv de omitere a cercetării vreunui motiv de casare se impune ca motivul omis să fi fost
depus în termen.
Se impune să precizăm că este lipsit de relevanță, sub aspectul care ne interesează,
faptul că recursul uneia dintre părți a fost cercetat, a fost pus în discuția contradictorie a
părților. Condiția pentru ca să poată fi reținut acest motiv pentru exercitarea contestației
în anulare este ca instanța să nu se fi pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate
în cauza respectivă.

3.2. Obiectul contestaţiei în anulare specială

Contestaţia în anulare specială, reglementată de art. 503 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ.,
poate fi exercitată împotriva hotărârilor instanţelor de recurs.
Aşadar, obiectul contestaţiei în anulare specială este mult mai restrâns, cuprinzând,
după cum prevede art. 503 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ., hotărârile pronunţate de instanţele
de recurs, numai în ceea ce priveşte soluţionarea recursului, nu şi deciziile date în fond
după casare. La acestea se adaugă, așa cum am văzut deja, hotărârile instanţelor de apel
care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.
Noţiunea de hotărâre trebuie luată într-un sens larg, adică, uneori se includ în ea şi
unele încheieri judecătoreşti. Nu este vorba de încheierile premergătoare, care fac parte
din hotărârea însăşi şi pot fi atacate numai o dată cu fondul, ci de încheierile pronunţate
de instanţă după darea hotărârii, sau independent de o hotărâre de fond. De exemplu,
încheierile de rectificare a erorilor materiale strecurate în hotărâre ale instanțelor de
recurs sau ale instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs (art. 442
C.proc.civ.).
Se consideră că în sfera hotărârilor care pot fi atacate cu contestaţie în anulare
specială trebuie să fie incluse şi ordonanţele preşedinţiale, deşi art. 1000 alin. 5 C. proc.
civ. vorbeşte expres numai de calea de atac a contestaţiei la executare. Însă, instanţa care a
dat ordonanţa preşedinţială poate fi necompetentă absolut sau, în apelul la ordonanţă

7
preşedinţială, instanţa de apel poate săvârşi o eroare materială, toate acestea fiind
argumente pentru acceptarea contestaţiei în anulare speciale în materia ordonanţelor
preşedinţiale.
S-a pus problema dacă hotărârile pronunțate în materia divorţului pot fi atacate pe
calea contestaţiei în anulare. Având în vedere dispozițiile art. 928 alin. 3 C.proc.civ.
considerăm că, în principiu, acestea pot fi atacate cu contestație în anulare, textul de lege
invocat reglementând expres o excepție, respectiv aceea în care unul dintre soţi s-a
recăsătorit, numai în această ipoteză hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria
nefiind supusă contestaţiei în anulare şi revizuirii în ce priveşte divorţul.

3.3. Condițiile de admisibilitate a contestației în anulare specială

Contestaţia în anulare specială se poate exercita numai dacă sunt îndeplinite
următoarele trei condiţii:
- hotărârile să fie pronunţate de instanţele de recurs, numai în ce priveşte soluţionarea
recursului, nu şi deciziile date în fond după casare. La acestea se adaugă, așa cum am văzut
deja, hotărârile instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs;
- contestația să se întemeieze pe unul din motivele expres prevăzute de art. 503 alin. 2
C.proc.civ.;
- motivele pentru care poate fi invocată contestația în anulare specială trebuie să fie
invocate deodată și numai o dată, nefiind posibilă exercitarea repetată a contestației în
anulare, chiar dacă la prima exercitare nu au fost invocate toate motivele.

4. Procedura de judecată a contestaţiei în anulare

Contestaţia în anulare, în ambele sale forme, se soluţionează după aceeaşi

procedură, prevăzută în art. 505 – 508 C. proc. civ. Dispoziţiile cuprinse în textele
menţionate vor fi completate, bineînţeles, cu dispoziţiile de drept comun privitoare la
judecarea în fond a oricărei pricini civile.
Pentru cuprinsul cererii prin care se exercită contestaţia în anulare, se vor aplica
dispoziţiile de drept comun privitoare la orice cerere ce se adresează instanţelor
judecătoreşti. Cererea pentru exercitarea contestaţiei în anulare va trebui să cuprindă:
hotărârea care se atacă şi instanţa care a pronunţat-o; motivul sau motivele pentru care se
cere anularea; dovezile sau referirea la faptele ori situaţiile din care reiese existenţa
motivului invocat.
Contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării
hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă.
Contestaţia se motivează, de asemenea, în termenul de 15 zile zile de la data comunicării
hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă, sub
sancţiunea nulităţii acesteia.
Din cuprinsul textului citat rezultă că s-a adoptat un dublu termen: a) un termen
subiectiv de 15 zile, calculat pe zile libere, de la data comunicării hotărârii; b) un termen
obiectiv de un an, calculat de la data când hotărârea a rămas definitivă.
Fiind vorba de o cale de atac de retractare, cererea pentru exercitarea contestaţiei
în anulare se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă. În cazul în care se invocă

8
motive care atrag competenţe diferite, nu operează prorogarea competenţei (art. 505 alin.
2 C. proc. civ.)
În conformitate cu prevederile art. 507 C.proc.civ., instanţa poate suspenda
executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Dispoziţiile
art. 484 C.proc.civ. se aplică în mod corespunzător.
Contestaţia în anulare se soluţionează, în general, după dispoziţiile dreptului
comun. Datorită caracterului său urgent, contestaţia în anulare se soluţionează de urgenţă
şi cu precădere, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu
hotărârea atacată (art. 508 alin. 1 C. proc. civ.).
Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea
primului termen de judecată. Contestatorul va lua cunoştinţă de conţinutul acesteia de la
dosarul cauzei.
În urma analizării cererii, instanţa va putea dispune admiterea sau respingerea ei.
În ipoteza admiterii cererii, aceasta produce, după caz, următoarele efecte: dacă motivul de
contestaţie este întemeiat, instanţa va pronunţa o singură hotărâre prin care va anula
hotărârea atacată şi va soluţiona cauza. Dacă soluţionarea cauzei la acelaşi termen nu este
posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de anulare a hotărârii atacate şi va fixa termen în
vederea soluţionării cauzei printr-o nouă hotărâre. În acest ultim caz, hotărârea de anulare
nu poate fi atacată separat.
Instanţa va dispune respingerea contestaţiei dacă se constată că motivele invocate
pentru exercitarea acestei căi de atac sunt neîntemeiate.
Respingerea unei cereri de contestaţie în anulare împiedică partea să facă o nouă
contestaţie deoarece, potrivit art. 504 alin. 3 C. proc. civ., o hotărâre împotriva căreia s-a
exercitat contestaţia în anulare nu mai poate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă
contestaţie în anulare, chiar dacă se invocă alte motive.
Prin art. 508 alin. 4 C. proc. civ. a fost stabilit principiul potrivit căruia hotărârea
dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.

Prof. univ. dr. Gheorghe Durac