EXERCITAREA APELULUI

1. Termenul de apel

Termenul de apel reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia se poate exercita

calea de atac a apelului. Este un termen imperativ (peremptoriu), legal şi absolut.
Nerespectarea acestuia atrage sancțiunea decăderii, iar cererea de apel depusă după
împlinirea termenului legal va fi anulată ca tardivă, în conformitate cu prevederile art. 185
alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Fiind un termen pe zile, termenul de apel se calculează după sistemul exclusiv, adică
pe zile libere, înţelegând prin aceasta că nu se ia în calcul nici ziua în care el începe să
curgă şi nici ziua în care se împlineşte [art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.]. Dacă termenul
se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, termenul se va
prelungi până la sfârşitul primei zile lucrătoare următoare [art. 181 alin. (2) C. proc. civ.].

1.1. Termenul de drept comun

În conformitate cu art. 468 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel este de 30 zile de
la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel. Dovada comunicării hotărârii
trebuie să rezulte din actul întocmit de agentul procedural (dovada sau procesul verbal).
Comunicarea hotărârii poate fi echivalentă cu alte acte de procedură, astfel că
termenul de apel începe să curgă din momentul îndeplinirii acestora. Aceste situaţii sunt
expres prevăzute de lege şi se referă la următoarele cazuri:
– când comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu încheierea de încuviinţare a
executării silite [art. 468 alin. (2) C. proc. civ.];
– când una din părţi depune cererea de apel înainte de comunicarea hotărârii [art.
468 alin. (3) C. proc. civ.].
În legătură cu momentul de la care curge termenul de apel, art. 184 alin. (2) C. proc.
civ. face referire la situaţia în care una din părţi a cerut comunicarea hotărârii către partea
adversă. Textul menţionat precizează că în această situaţie termenul de apel începe să
curgă împotriva părţii care face această cerere de la data când a formulat-o. Legea prezumă
că partea care cere să se comunice hotărârea altei părţi din proces a luat la cunoştinţă de
cuprinsul hotărârii, lucru care nu mai poate fi prezumat atunci când partea cere să i se
comunice ei însăşi hotărârea. În concluzie, cazurile în care comunicarea hotărârii este
echivalentă cu alte acte de procedură, în vederea determinării momentului în care începe
curgerea termenului de apel, sunt cazuri expres prevăzute de lege, de strictă interpretare şi
nu pot fi extinse şi la alte împrejurări.
Întrucât actele de procedură se comunică din oficiu de către instanţă, în cazul că s-ar
invoca tardivitatea unui apel, intimatul nu are posibilitatea de a dovedi că el însuşi a făcut
cunoscută apelantului hotărârea la o dată anterioară aceleia la care s-a făcut comunicarea
de către instanţă.

1
 1.2. Termene speciale

Legea consacră şi alte termene de apel – speciale, acestea constituind derogări de la

dispoziţiile cuprinse în art. 468 alin. (1) C. proc. civ. Aceste derogări au în vedere fie
durata termenului, fie momentul de la care începe să curgă termenul de apel, fie ambele
aspecte.
Sub aspectul momentului de la care termenul de apel începe să curgă există
următoarele derogări:
– în materia procedurii necontencioase, termenul de apel curge de la pronunţare
pentru cei care au fost prezenţi la ultima şedinţă de judecată şi de la comunicare pentru cei
care au lipsit [art. 534 alin. (3) C. proc. civ.];
– încheierea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul unei hotărâri a
primei instanţe este susceptibilă de apel în termen de 30 zile de la pronunţare dacă părţile
au fost citate, iar dacă s-a dat fără citarea părţilor, de la comunicare;
– pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, cu excepţia
cazurilor în care procurorul a participat la judecata în prima instanţă, ipoteză în care,
fiindu-i comunicată hotărârea, termenul va curge de la comunicare.
Din punctul de vedere al duratei termenului (și al momentului de la care curge,
pentru unele situații) sunt reglementate: următoarele derogări:
- pentru exercitarea apelului împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a
cererii de intervenția, termenul este de 5 zile și va curge de la pronunțare pentru partea
prezentă și de la comunicare pentru partea lipsă [art. 64 alin. (4) C. proc. civ.];
- în materia asigurării dovezilor, termenul este de 5 zile și va curge de la pronunțare
când încheierea de respingere s-a dat cu citarea părților și de la comunicare când s-a dat
fără citarea lor [art. 361 alin. (2) C. proc. civ.];
- în procedura ordonanței președințiale, de asemenea, termenul de apel este de 5 zile
și va curge de la pronunțare când ordonanța s-a dat cu citarea părților și de la comunicare
când s-a dat fără citarea lor, cu excepția cazurilor în care prin legi speciale se prevede altfel
[art. 1000 alin. (1) C. proc. civ.];
- în materia partajului judiciar, pentru apelul exercitat împotriva încheierii prin care
s-a dispus scoaterea bunurilor la vanzare, termenul este de 15 zile și curge de la
pronunțare [art. 991 alin. (4) C. proc. civ.].

1.3. Întreruperea termenului de apel şi repunerea în termen

De regulă, termenul de apel curge de la prima până la ultima zi în mod continuu,

fără a fi întrerupt nici în cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu, deoarece aceştia sunt
apăraţi prin reprezentanţii lor legali.
În cazurile expres prevăzute de lege, termenul de apel poate fi totuşi întrerupt.
Aceste cazuri sunt următoarele:
– prin moartea părţii care are interes să facă apel [art. 469 alin. (1) C. proc. civ.]. În
această situaţie, termenul de apel se întrerupe pentru a se face din nou comunicarea
hotărârii către moştenitori. Aceasta se face o singură dată, la cel din urmă domiciliu al
părţii, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor,

2
urmând ca termenul de apel să înceapă să curgă din nou de la această comunicare. Pentru
moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi ori în caz de moştenire
vacantă, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau
administratorul provizoriu, după caz [art. 469 alin. (2) C. proc. civ.].
– prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea hotărârii primei instanţe,
urmând să se facă o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, dată de la care va reîncepe să
curgă termenul de apel [art. 469 alin. (4) C. proc. civ.].
La situaţiile de întrerupere a termenului de apel menţionate se adaugă şi cazul
general de întrerupere a termenelor procedurale, respectiv repunerea în termen, prevăzută
de art. 186 C. proc. civ. Dispoziţia cuprinsă în acest articol permite părţii care nu a
îndeplinit actul de procedură în termenul prevăzut de lege, fiind împiedicată de un motiv
mai presus de voinţa sa, temeinic justificat, să îl îndeplinească într-un termen de 15 zile de
la încetarea împiedicării, arătând şi motivele ce au împiedicat efectuarea în termenul legal.
În cazul căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii
de atac.
La fel ca în primele două situaţii în care legea stabileşte începerea unui nou termen
de apel, de aceeaşi durată cu cel întrerupt, şi în ipoteza reglementată de articolul 186 C.
proc. civ., legiuitorul stabileşte un termen fix, egal cu termenul de apel (cel de drept
comun de 30 de zile, sau, după caz, alt termen, dacă este vorba de termene speciale, expres
prevăzute de lege). Astfel, partea interesată are obligaţia ca în termen de 30 zile de la
încetarea împiedicării să facă atât cererea de repunere în termen cât şi cererea de apel.
Competenţa de a rezolva cererea de repunere în termen aparţine întotdeauna
instanţei de apel, chiar dacă cererea se depune la prima instanţă. În acest sens, art. 186
alin. (3) C. proc. civ., prevede că cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa
competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.
Termenul de apel fiind un termen legal şi imperativ, nerespectarea lui conduce la
respingerea apelului ca tardiv. Astfel, partea interesată decade din dreptul de a putea folosi
calea de atac a apelului. Decăderea se înfăţişează ca o sancţiune mult mai severă decât
nulitatea sau prescripţia, deoarece are ca efect stingerea efectivă a dreptului procedural
fără a mai exista nicio posibilitatea de remediere.
Excepţia de tardivitate a apelului poate fi invocată de partea interesată, de procuror
sau de către instanţă, din oficiu.

2. Cererea de apel

Potrivit art. 470 C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă:

– numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,
pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, codul unic de
înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul
comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar. Dacă
apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i
se facă toate comunicările privind procesul;
– indicarea hotărârii atacate;
– motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;

3
 – probele invocate în susţinerea apelului;
– semnătura.
O primă cerinţă este aceea ca apelantul să indice numele, domiciliul sau reşedinţa
ambelor părţi, apelant şi intimat, mai ales în situaţia în care la judecata în prima instanţă
au fost mai multe părţi. Indicarea domiciliului este necesară pentru a putea fi comunicate
actele de procedură. Neindicarea domiciliului sau reşedinţei intimatului nu duce la
nulitatea cererii, deoarece acest element de identificare se găseşte la dosar.
În ceea ce priveşte cerinţa de a se indica hotărârea care se atacă, aceasta vizează
însuşi obiectul cererii de apel. Hotărârea primei instanţe supusă căii de atac a apelului
trebuie individualizată prin menţionarea instanţei ce a pronunţat-o, numărul sentinţei,
data pronunţării acesteia, numărul dosarului ce a format obiectul judecăţii. Lipsa acestui
element esenţial este sancţionată cu nulitatea cererii de apel [art. 470 alin. (3) C. proc.
civ.]. În cazul în care nu se arată numărul sentinţei sau data pronunţării acesteia, dacă
există în cerere suficiente elemente care să permită identificarea cu certitudine a hotărârii,
apelul nu va fi anulat.
Motivarea în fapt şi în drept a cererii de apel constituie unul dintre elementele
importante ale acesteia, a cărui lipsă atrage sancţiunea decăderii, contribuind la stabilirea
cadrului legal al procesului în această etapă a sa. În acest sens, apelantul trebuie să relateze
succint pretenţiile sale în legătură cu soluţia care îl nemulţumeşte, indicând totodată
temeiul juridic pe care îşi întemeiază pretenţiile respective. Potrivit art. 470 alin. (5) C.
proc. civ., în cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment
decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi
durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.
În privinţa mijloacelor de dovadă, trebuie indicate, de asemenea, sub sancţiunea
decăderii, cu precizarea că în apel pot fi folosite şi reiterate atât probele din prima instanţă
(care sunt câştigate cauzei), cât şi alte mijloace de dovadă. Când dovezile propuse sunt
martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, art. 470 alin. (4) C. proc. civ. face
trimitere la dispoziţiile art. 194 lit. e) C. proc. civ.
Semnătura cererii de apel este una din cerinţele prevăzute sub sancţiunea decăderii,
permiţându-se însă ca apelantul să semneze cererea de apel în aceleaşi condiţii ca şi
cererea de chemare în judecată, prevăzute de art. 196 alin. (2) C. proc. civ.
În cazul în care intimatul invocă neîndeplinirea cerinţei privind semnătura, aceasta
se poate complini până la prima zi de înfăţişare următoare sau chiar în şedinţa în care a
fost invocată această neregularitate procedurală, presupunând că apelantul este prezent în
instanţă.
Pe lângă condiţiile pe care trebuie să le întrunească cererea de apel, se cer a fi
îndeplinite şi o serie de condiţii extrinseci acesteia, cum ar fi: introducerea cererii în
termenul de exercitare a apelului, respectarea condiţiilor privind depunerea cererii de
apel, îndeplinirea cerinţelor privind taxele de timbru etc. În acest sens, art. 470 alin. (2) C.
proc. civ. dispune că la cererea de apel se va ataşa dovada achitării taxelor de timbru. Lipsa
dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la
care partea a fost legal citată în apel.

4
 Potrivit art. 471 alin. (1) C. proc. civ., cererea de apel şi, când este cazul, motivele
de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, (sub sancţiunea nulităţii 1).
Președintele instanței sau persoana desemnată de acesta va înainta instanței de apel
dosarul, împreună cu apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru
toate părțile. Dacă s-au formulat atât apel, cât și cereri potrivit art. 442-444, dosarul nu va
fi trimis instanței de apel decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date
asupra acestor din urmă cereri.
Introducerea şi primirea cererii de apel produce următoarele efecte:
– sesizează instanţa de apel cu judecarea apelului. Dacă la prima instanţă, în mod
excepţional, instanţa se poate sesiza şi din oficiu (cum ar fi, în materia divorţului, cu
privire la încredinţarea copiilor minori şi a pensiei de întreţinere pentru aceştia), în cazul
apelului este întotdeauna nevoie de o cerere care să îndreptăţească instanţa de apel să
exercite controlul judiciar.
– prelungeşte efectul suspensiv şi după expirarea termenului în care poate fi exercitat
apelul, iar în cazul hotărârilor cu executare provizorie, oferă instanţei de apel posibilitatea
de a dispune suspendarea executării. Efectul suspensiv al apelului rezultă din interpretarea
unor dispoziţii legale din alte materii, în special din materia executării silite. De asemenea,
efectul suspensiv de executare silită al apelului mai rezultă şi din art. 448 – 449 C. proc.
civ. care arată în ce cazuri hotărârile date de prima instanţă se bucură de executare
provizorie, fie de drept, fie judecătorească. Astfel, dacă hotărârea primei instanţe a fost
dată cu executare vremelnică, apelul nu mai prezintă efect suspensiv. Dar, dacă s-a cerut
primei instanţe să încuviinţeze executarea provizorie, însă cererea a fost respinsă, ea poate
fi reiterată în apel, astfel că înainte de judecarea în fond a apelului, instanţa de apel poate
să dispună executarea vremelnică. Dacă primei instanţe nu i-a fost solicitată o asemenea
cerere, ea nu mai poate fi făcută în apel deoarece are caracterul unei cereri noi, care,
potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu mai poate fi primită în apel.
– Introducerea cererii de apel permite stabilirea cadrului procesual al apelului cu
privire la părţi şi cu privire la pretenţiile ce vor fi judecate în fond.
– Ca urmare a cererii de apel, prima instanţă nu va mai avea posibilitatea de a
îndrepta eventualele erori materiale strecurate în cuprinsul hotărârii apelate sau de a
interpreta dispozitivul acesteia, deoarece apelul este o cale devolutivă de atac, iar
hotărârea primei instanţe va fi înlocuită cu hotărârea instanţei de apel.
În ceea ce priveşte determinarea competenţei în materia apelului, dispoziţiile
cuprinse Codul de procedură civilă instituie că această cale de atac este de competenţa
instanţei ierarhic superioare celei care a dat hotărârea atacă, adică tribunalelor şi curţilor
de apel, după caz. Se impune să reținem că, în materie civilă, Înalta Curte de Casație și
Justiție nu are competența de a judeca în apel.
În procedura necontencioasă, articolul 537 alin. (3) C. proc. civ. precizează că apelul
împotriva încheierii date de preşedintele judecătoriei se judecă la tribunal, iar apelul
împotriva încheierii date de preşedintele tribunalului sau curţii al curţii de apel se judecă
de un complet al instanţei respective.
1
Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 303/2009, dispoziţiile art. 288 alin. (2) teza finală din Codul
de procedură civilă de la 1865 [corespondente art. 471 alin. (1) C. proc. civ. actual], sub sancţiunea nulităţii,
din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.

5
 3. Judecarea apelului

3.1. Pregătirea judecății apelului

Această fază premergătoare are drept scop fixarea termenului de judecată şi

asigurarea contradictorialităţii şi a dreptului de apărare în respectiva etapă a procesului.
Astfel, potrivit cu prevederile art. 475 C. proc. civ., preşedintele instanţei de apel sau
persoana desemnată de acesta, de îndată ce primeşte dosarul de la prima instanţă, este
obligat să ia o serie de măsuri în acest scop. În acest sens, se va lua, prin rezoluţie, măsuri
în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată.
Pentru pregătirea judecății apelului, președintele instanței de apel sau persoana
desemnată de acesta, îndată ce primește dosarul, va lua măsuri în vederea repartizării
aleatorii la un complet de judecată.
În cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege,
completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și îi va comunica,
în scris, apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea. Completarea sau
modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării.
După primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel,
completul va dispune comunicarea cererii de apel, precum și a motivelor de apel
intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate și care nu au fost
înfățișate la prima instanță, punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar
întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării. Obligativitatea depunerii
întâmpinării rezultă clar din textul de lege comentat. Astfel, în art. 471 1 alin 3 C. proc. civ.
se stipulează expres că preşedintele completului învestit va dispune să se comunice
intimatului o copie de pe cererea de apel și eventualele înscrisuri care o însoțesc,
punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare, în termenul legal,
menționat mai sus.
Întâmpinarea depusă se comunică apelantului de îndată, punându-i-se în vedere
posibilitatea de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile
de la data comunicării. Intimatul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare din dosarul
cauzei.
În termen de 3 zile de la data depunerii întâmpinării, judecătorul fixează prin
rezoluție primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției,
dispunând citarea părților.
În cazul în care intimatul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (3),
la data expirării termenului respectiv, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen de
judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților.
Apelurile principale, incidente și provocate făcute împotriva aceleiași hotărâri vor
fi repartizate la același complet de judecată. Când apelurile au fost repartizate la complete
diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la
completul cel dintâi învestit.
Apelul incident și apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea
la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 4711 alin. 4 C.proc.civ.

6
 Apelul provocat se comunică și intimatului din acest apel, prevăzut la art. 473,
acesta fiind dator să depună întâmpinare în termenul prevăzut la art. 471 1 alin. (4), care se
aplică în mod corespunzător. Cel care a exercitat apelul provocat va lua cunoștință de
întâmpinare de la dosarul cauzei.
Preşedintele completului de judecată stabileşte primul termen de judecată, care va fi
de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei preşedintelui instanţei de apel, dispunând
citarea părţilor. Dispoziţiile art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. se aplică în mod
corespunzător.
Apelurile principale, incidente şi provocate făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi
repartizate la acelaşi complet de judecată. Când apelurile au fost repartizate la complete
diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la
completul cel dintâi învestit.

3.2. Desfășurarea judecății în apel

În instanţa de apel, judecata are loc după regulile prevăzute de lege pentru judecata
în primă instanţă, la care se adaugă dispoziţiile speciale din materia apelului (art. 482 C.
proc. civ.).
La termenul fixat se începe cu strigarea pricinilor în ordinea stabilită prin lista afişată
cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei. Se verifică dacă procedura de citare a fost
îndeplinită pentru toate părţile. În situaţia îndeplinirii acesteia, se continuă cu judecarea
cauzei; în caz contrar, se amână judecata şi se dispune refacerea procedurii de citare.
Judecata în faţa instanţei de apel se supune şi unor dispoziţii speciale. Astfel, fiind o
cale de atac devolutivă, calea de atac a apelului oferă părţilor posibilitatea de a supune
judecăţii litigiul dintre ele în ansamblul lui, cu toate problemele de fapt şi de drept care au
fost ridicate în prima instanţă.
Cu toate acestea, caracterul total al devoluţiunii este limitat de două reguli,
prevăzute de art. 477 şi art. 478 C. proc. civ., pe care le-am supus atenţiei când am analizat
caracterul devolutiv la apelului. Una dintre ele se referă la faptul că efectul devolutiv al
apelului vizează numai acele aspecte de fapt şi de drept care sunt criticate expres sau
implicit de apelant sau de către intimat în întâmpinare.
A doua regulă se referă la faptul că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor,
cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Aceste
reguli, exprimate succint în adagiile: „tantum devolutum quantum apellatum” şi, respectiv,
„tantum devolutum quantum iudicatum” , au menirea, pe de o parte, de a determina
instanţa de apel să surprindă voinţa apelantului pentru a stabili cât mai corect limitele
efectului devolutiv, iar pe de altă parte, de a stopa abuzul în exercitarea drepturilor
procesuale sub forma şicanei şi a relei credinţe.
Obiectul apelului îl constituie hotărârea primei instanţe pe care apelantul o poate
critica prin cererea de apel în întregime sau numai cu privire la unele aspecte. De
exemplu, reclamantul care a introdus o cerere de chemare în judecată împotriva mai
multor pârâţi poate ca prin apelul declarat împotriva hotărârii ce i-a respins cererea
respectivă, să reafirme pretenţiile sale numai faţă de unii dintre pârâţii de la prima
instanţă. Dacă au fost formulate mai multe capete de cerere, hotărârea de respingere a

7
tuturor capetelor din cererea de chemare în judecată poate fi apelată şi numai împotriva
unora din ele, reclamantul considerând că unele din ele nu ar fi întemeiate şi pot fi
abandonate.
În condiţiile în care prima instanţă a admis unele capete de cerere şi le-a respins pe
celelalte, reclamantul are interes să le apeleze numai pe cele respinse, iar pârâtul numai pe
cele admise, aşa încât devoluţiunea va opera numai în privinţa unora dintre pretenţiile
deduse judecăţii primei instanţe.
În cazul în care apelantul nu precizează aspectele criticate în legătură cu hotărârea
primei instanţe, neputându-se stabili astfel limitele efectului devolutiv, urmează ca
devoluţiunea să opereze pentru toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii.
Articolul 478 alin. (3) C. proc. civ. interzice schimbarea obiectului cererii de
chemare în judecată precum şi introducerea de cereri noi în apel. Referirea la cererea de
chemare în judecată nu vizează numai actul de procedură prin care s-a declanşat acţiunea,
ci este extinsă la toate actele de procedură care au natura juridică a unei cereri de chemare
în judecată: cererea reconvenţională, cererea de intervenţie voluntară principală, cererea
de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul, cererea de chemare în garanţie şi cererea de arătare a titularului dreptului
real. Cu privire la oricare dintre acestea este necesar să se păstreze tripla identitate de
părţi, de obiect şi de cauză.
Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate
cereri noi. Trebuie făcută distincţie între două categorii de motive, mijloace de apărare şi
dovezi la care partea poate apela în mod alternativ: acelea invocate la prima instanţă şi
acelea arătate în cererea de apel şi întâmpinare, deci, care nu au fost invocate la prima
instanţă.
În legătură cu excepţiile procesuale trebuie precizat că numai excepţiile absolute (de
procedură sau de fond) pot fi ridicate direct în apel, în timp ce excepţiile relative pot fi
invocate de către partea interesată, sub sancţiunea decăderii, în termenul prevăzut de lege
înaintea primei instanţe. Dacă excepţia este respinsă sau instanţa a omis să se pronunţe
asupra ei, o va putea reitera în apel.
Legiuitorul nu a prevăzut expres nicio derogare de la dispoziţiile cuprinse în art. 478
C. proc. civ. Tragem concluzia că aceste dispoziţii sunt de ordine publică, iar părţile nu pot
conveni – invocând principiul disponibilităţii – ca în apel să se primească şi să se judece
cereri noi în contra prescripţiilor legale.
În privinţa probelor, art. 479 alin. (2) C. proc. civ. dispune că instanţa de apel va
putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă,
precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea
cauzei. Rezultă că instanţa de apel poate să soluţioneze apelul în baza probelor
administrate de prima instanţă, ori să refacă o parte din aceste mijloace de probă sau să
completeze probatoriul cauzei prin administrarea de noi probe. Fiind o problemă de fapt,
legiuitorul lasă la libera apreciere a instanţei de apel modul concret în care aceasta va
proceda.
Cuprinsul textului art. 479 alin. (2) C. proc. civ. trebuie coroborat cu cel al art. 478
alin. (2) C. proc. civ., din care rezultă condiţia ca probele noi ce se vor administra în apel
să fie propuse de părţi prin motivarea apelului sau prin întâmpinare. Pentru nerespectarea

8
acestor reguli şi termene este prevăzută sancţiunea decăderii din dreptul de a mai putea
administra proba respectivă, afară de cazurile în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 254
alin. (2) C. proc. civ.
În apel, între cele două momente marcate de învestirea instanţei prin cererea de apel
şi dezînvestirea acesteia prin pronunţarea hotărârii, pot să apară unele împrejurări dorite
de părţi sau independente de voinţa lor, care să abată desfăşurarea judecăţii de la cursul
său normal. Aceste împrejurări corespund acelor acte de dispoziţie comune şi judecăţii în
primă instanţă: renunţarea la judecată, renunţarea la dreptul subiectiv, tranzacţia şi
achiesarea, cu deosebirea că în faza judecăţii în apel acestea prezintă o serie de
particularităţi.
Astfel, cu privire la renunţarea la judecată, art. 406 alin. (1) C. proc. civ. precizează
că în faţa primei instanţe se poate renunţa la judecată oricând, fie verbal în şedinţă, fie
prin cerere scrisă, lucru care poate avea loc şi în faţa instanţei de apel. Deosebirea este
aceea că instanţa de apel va lua act de renunţarea reclamantului apelant, numai dacă
pârâtul intimat va fi de acord, aşa cum rezultă din prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ.
Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii poate avea loc direct în faţa instanţei
de apel şi fără învoirea celeilalte părţi, aşa cum prevede art. 408 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit art. 438 alin. (1) C. proc. civ., părţile se pot prezenta oricând în cursul
judecăţii pentru a cere pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească tranzacţia lor.
Această posibilitatea există şi dacă procesul se află în apel, cu condiţia ca cererea părţilor să
fie înfăţişată în scris, ea alcătuind dispozitivul hotărârii. Pe baza învoielii prezentate,
instanţa va putea admite apelul şi va modifica hotărârea primei instanţe în sensul că va lua
act de tranzacţie. În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea cerinţelor legale cu
privire la capacitatea de a tranzacţiona, la consimţământ, sau constată eludarea unor
prevederi legale, ea va respinge cererea şi va continua judecata.
Achiesarea este acel act de dispoziţie prin care partea împotriva căreia s-a pronunţat
de către prima instanţă o hotărâre nefavorabilă o acceptă – tacit sau expres – renunţând la
dreptul de apel sau retrăgând apelul deja declarat. Fiind un act unilateral de voinţă,
achiesarea îşi produce efectele fără să fie necesar acordul părţii potrivnice şi nu mai poate
fi revocată, ci, eventual, anulată pentru vicii de consimţământ.
Pentru toate actele la care ne-am referit anterior, fiind acte de dispoziţie, este
necesar ca partea să aibă capacitatea juridică de a dispune.

4. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel

Hotărârea pronunţată de către instanţa de apel poartă denumirea de decizie. Prin ea

se păstrează sau se schimbă în tot sau în parte hotărârea atacată, potrivit art. 480 alin. (1) şi
(2) C. proc. civ. Din textul menţionat rezultă că soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa
de apel sunt, în principal, de două feluri: de confirmare a hotărârii; de reformare a
hotărârii atacate prin apel.
a) Respingerea apelului. Dacă apelul a fost respins, a fost anulat sau s-a constatat
perimarea lui, se înţelege de la sine faptul că sentinţa apelată a fost confirmată şi efectele ei
menţinute. Dacă la controlul efectuat asupra hotărârii atacate prin prisma motivelor de
fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea de apel se ajunge la concluzia că hotărârea

9
primei instanţe este legală şi temeinică, atunci instanţa de apel va dispune respingerea
apelului şi păstrarea sentinţei.
Soluţia respingerii apelului este posibilă chiar dacă hotărârea atacată apare, în raport
cu probele administrate pe care s-a sprijinit prima instanţă, ca nelegală sau netemeinică;
aceasta, cu condiţia ca, reapreciind probele şi pe baza probelor administrate de instanţa de
apel, în condiţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., soluţia apelată să fie apreciată ca legală şi
temeinică.
b) Admiterea apelului. În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după
caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată. Această soluţie pe care o poate da
instanţa de apel constă în aceea că admite apelul şi, în consecinţă, reformează hotărârea
atacată. Reformarea constă în aceea că instanţa de apel, admiţând apelul, schimbă total sau
numai în parte hotărârea primei instanţe. Drept urmare ea va pronunţa o nouă hotărâre
care o va înlocui pe cea atacată cu apel.
Prin admiterea apelului nu se poate crea părţii, al cărei apel a fost admis, o situaţie
mai rea decât aceea creată prin hotărârea primei instanţe, care nu a fost atacată cu apel de
către partea adversă. În acest sens există dispoziţii în articolul 481 C. proc. civ.:
„Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din
hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile
anume prevăzute de lege”.
Instanţa de apel poate schimba total sau numai în parte hotărârea primei instanţe.
Schimbarea hotărârii este totală atunci când se referă la toate chestiunile de fapt şi de
drept care au format obiectul primei judecăţi şi se face cu privire la toate părţile care au
participat la judecata în primă instanţă.
Schimbarea parţială a hotărârii are loc atunci când se schimbă numai o parte din
hotărârea atacată, iar cealaltă parte este menţinută. Cu alte cuvinte, schimbarea parţială
poate viza numai anumite chestiuni de fapt şi de drept ale cauzei sau numai în favoarea
unora dintre părţile litigante.
O primă situaţie de schimbare a hotărârii atacate este aceea când, deşi faptele au fost
bine stabilite, s-a făcut o aplicare greşită a legii. Astfel, instanţa de apel constată cu prilejul
verificării probelor administrate în prima instanţă şi, eventual, pe baza noilor dovezi că
starea de fapt a fost corect stabilită, dar s-a făcut o greşită încadrare juridică, aplicându-se
un text de lege străin cauzei. În consecinţă, instanţa de apel va dispune schimbarea
hotărârii, înlăturând încadrarea juridică necorespunzătoare făcută de prima instanţă şi
înlocuind-o cu o încadrare corectă, realizată prin aplicarea corespunzătoare a legii.
O altă situaţie în care se aplică soluţia schimbării hotărârii primei instanţe este aceea
când hotărârea atacată cuprinde o soluţionare în contradicţie cu faptele stabilite. Instanţa
de apel poate ajunge la această concluzie verificând probele administrate şi reapreciindu-le
în raport cu eventualele noi dovezi atunci când probele administrate în prima instanţă nu
au fost suficiente şi din conţinutul lor nu s-a desprins care sunt adevăratele raporturi între
părţile litigante. În consecinţă, instanţa de apel va schimba hotărârea apelată, fie total fie
în parte, pronunţând o hotărâre proprie prin care să remedieze deficienţele constatate.
Există şi cazuri în care instanţa de apel nu poate pronunţa o soluţie care să privească
fondul cauzei judecate, ci o soluţie care implică rezolvarea anumitor neregularităţi
procedurale.

10
 Astfel, potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod
greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a
făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi
va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea
atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad
cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres
luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare
poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept
de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii
pentru judecătorii fondului.
Dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar
necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite
cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională
competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă (art. 480 alin. (4) C. proc.
civ.).
În cazul în care instanţa de apel constată că ea are competenţa să judece în primă
instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond, pronunţând o hotărâre
susceptibilă, după caz, de apel sau recurs(art. 480 alin. (5) C. proc. civ.). Când se constată
că există un alt motiv de nulitate decât cel din ipoteza anterioară, iar prima instanţă a
judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa
primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o
hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.
În baza unor principii generale sau a unor texte de lege, altele decât cele menţionate
anterior, instanţa de apel poate adopta şi alte soluţii, cum ar fi:
– anularea apelului ca netimbrat sau neregulat depus, potrivit art. 471 alin. (1) C.
proc. civ.;
– respingerea apelului introdus de o persoană fără calitate procesuală, neparticipantă
la judecata în prima instanţă [art. 478 alin. (3) C. proc. civ.];
– respingerea apelului ca inadmisibil deoarece hotărârea pe care o atacă nu poate fi
apelată;
– constatarea perimării apelului, conform art. 416 C. proc. civ.
Hotărârile date de către instanţa de apel pot fi supuse, în primul rând, căii de atac a
recursului, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., indiferent de soluţia la care s-a oprit
instanţa de apel.
Împotriva hotărârilor date de instanţa de apel mai poate fi exercitată revizuirea,
potrivit art. 509 C. proc. civ. De asemenea, ele pot face obiectul unei cereri de îndreptare,
lămurire sau completare.

Prof. univ. dr. Gheorghe Durac

11