APELUL.

ASPECTE DE ORDIN GENERAL

I. Noţiuni generale
1. Definiţie
Principalele modificări aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993 se
referă la reorganizarea căilor de atac, printre altele, fiind reintrodusă calea de atac a
apelului. În reglementarea actuală apelul îşi are sediul în art. 466 – 482 din Titlul II,
Capitolul II, din Codul de procedură civilă.
Apelul este mijlocul procedural prin care partea nemulţumită de hotărârea primei
instanţe, sau procurorul, solicită instanţei ierarhic superioare, în condiţiile prevăzute de
lege, reformarea hotărârii atacate pe care o consideră nelegală și/sau netemeinică. Trebuie
reținut că termenul de reformare vizează și anularea sentinței, ipoteză în care are loc, de
asemenea, un control judiciar al hotărârii apelate, diferența constând în faptul că instanța
de apel nu rejudecă pricina în fond, ci respinge cererea în urma admiterii unei excepții
procesuale peremptorii (excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității
procesuale etc.).
Apelul, așa cum este reglementat în prezent, reprezintă calea de atac care permite
realizarea unei reexaminări a cauzei, a unui control integral asupra modului în care
aceasta a fost soluţionată de către prima instanţă, rejudecarea fondului și schimbarea
hotărârii primei instanţe.
Această cale de atac are ca obiect hotărârile pronunţate în prima instanţă. Prin apel
este împiedicat faptul ca hotărârea unei instanţe să devină definitivă în termenul în care ea
poate fi atacată. Pe de altă parte, această cale de atac are menirea să determine rejudecarea
cauzei în fapt şi în drept urmând a se decide printr-o nouă hotărâre asupra modului de
soluţionare a cauzei. Având în vedere această finalitate a apelului, se poate afirma că prin
această cale de atac se realizează o garanţie legală şi eficientă a soluţionării cauzelor într-
un mod conform cu realitatea faptelor şi cu prevederile legii.

2. Caractere juridice
Apelul este o cale de atac ordinară, devolutivă, suspensivă şi restrictivă. Totodată,
parte din aceste caractere juridice pot fi prezentate și analizate ca efecte ale cererii de apel.
Din această perspectivă, vorbim de efectul devolutiv și efectul suspensiv.
Caracterul devolutiv al apelului constă în repunerea cauzei civile în situaţia de a fi
din nou judecată în fapt şi în drept urmând ca instanţa de apel să dea o nouă hotărâre
asupra fondului. Devoluțiunea este integrală, în sensul că întreaga cauză, cu tot complexul
ei de chestiuni de fapt şi de drept, este trecută spre a fi rejudecată în competenţa unei
instanţe superioare în grad. Rezultă că părţile au posibilitatea de a supune judecării în apel
litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost
ridicate în prima instanţă.
Caracterul devolutiv presupune obligația instanței de apel de a realiza o nouă
judecată în fapt și în drept, chiar și în situația în care apelul nu se motivează ori motivarea
apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi.

1
 Astfel, potrivit art. 476 alin. 2 C.proc.civ., în cazul în care apelul nu se motivează
ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau
dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima
instanţă. În această situație, efectul devolutiv este total, cu precizarea că în această ipoteză
nu este permisă invocarea de motive, mijloace de apărare sau probe noi, însă ar putea fi
invocate, în condițiile legii, excepții de ordine publică.
Practic, devoluțiunea este totală, urmând ca instanța de apel să se pronunțe asupra
tuturor problemelor de fapt și de drept deduse judecății în fața primei instanțe, într-una
din următoarele situații: când criticile apelantului nu sunt limitate la anumite soluții din
dispozitivul sentinței apelate; când se urmărește anularea hotărârii supuse controlului
judiciar; când obiectul litigiului este indivizibil.
Prin apel, așa cum spuneam anterior, este posibil să nu se solicite judecata în fond
sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii
de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la
instanţa competentă (art. 476 alin. 3 C.proc.civ.). În această ipoteză, apelul nu are caracter
devolutiv. Într-o astfel de situație, apelantul-pârât nu solicită judecata în fond sau
rejudecarea fondului, ci anularea sentinței și respingerea sau anularea cererii de chemare
în judecată ca urmare a invocării unei excepții sau trimiterea dosarului la instanța
competentă.
Caracterul devolutiv al apelului este limitat sub aspectul unor efecte determinate
de conținutul cererii formulate de apelant sau de ceea ce s-a judecat în primă instanță. În
acest sens, art. 477 C.proc.civ. dispune că instanţa de apel va proceda la rejudecarea
fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la
soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Trebuie precizat
că pentru stabilirea limitelor devoluțiunii se va ține seama și de motivele și mijloacele de
apărare formulate de intimat prin întâmpinare, precum și de eventuala formulare a unui
apel incident sau provocat.
De asemenea, potrivit art. 478 C.proc.civ., prin apel nu se poate schimba cadrul
procesual stabilit în faţa primei instanţe. În acest sens, părţile nu se vor putea folosi
înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate
la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel
poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Totodată, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii
de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. Părţile pot însă să
expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate
primei instanţe.1 Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen
şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată
compensaţia legală.

1
Prin Decizia nr. 28/2015, ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit: În
interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, explicitarea
pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului
judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, dar presupune corecta lămurire a
limitelor judecății în prima instanță.

2
 Caracterul suspensiv constă în aceea că, în situaţia în care calea de atac a apelului a
fost exercitată legal, hotărârea atacată nu poate deveni definitivă şi nu poate fi pusă în
executare atâta timp cât apelul se află în curs de desfăşurare.
Caracterul suspensiv al apelului este general şi absolut deoarece apelul împiedică,
prin declanşarea sa, ca hotărârea atacată să devină definitivă şi executorie.
Practic, hotărârea primei instanțe nu poate fi pusă în executare silit pe perioada
termenului de apel și nici în timpul cât durează judecarea apelului, așa cum rezultă din
prevederile art. 468 alin. (5) C. proc. civ.
Prin excepţie, se pot pune în executare unele hotărâri de fond nedefinitive dacă se
bucură de executare provizorie, de drept sau judecătorească. În ipoteza în care s-a solicitat
primei instanțe să încuviințeze executarea provizorie, dar cererea a fost respinsă, aceasta
poate fi reiterată în apel (înainte de a se trece la judecarea în fond a apelului) și instanța de
control judiciar va putea să acorde executarea provizorie. Precizăm că cererea de
încuviințare a executării provizorii nu poate fi formulată direct în apel, dacă nu s-a
solicitat primei instanțe această facilitate, deoarece este considerată a avea caracterul unei
cereri noi, care, potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (3) C.proc. civ., nu poate fi primită în
calea de atac.
Caracterul restrictiv al apelului se explică prin aceea că instanţa de apel este
limitată la interesele părţii care a exercitat calea de atac a apelului. Aceasta, în ceea ce
priveşte soluţia pe care urmează să o pronunţe, căci, având în vedere faptul că
devoluţiunea este integrală, instanţa de apel este în situaţia legală de a reexamina în fapt şi
drept cauza civilă în întregul ei. Acest caracter constituie aplicarea principiului înscris în
art. 481 C. proc. civ., potrivit căruia apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o
situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte
expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege. De exemplu, ipoteza
reglementată de art. 432 teza a II-a C. proc. civ., potrivit căruia, ca efect al admiterii
excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din
hotărârea atacată.

II. Formele apelului

Partea care este nemulțumită de hotărârea pronunţată în primă instanţă o poate

ataca cu apel, pe cale principală sau incindentală, dacă legea nu prevede în mod expres
altfel. Așa cum este reglementat în prezent în Codul de procedură civilă, apelul poate
îmbrăca mai multe forme: apelul principal, apelul incident și apelul provocat. Există și
opinia potrivit căreia se consideră că apelul poate îmbrăca două forme: apelul principal și
apelul incidental, acesta din urmă fiind, la rândul său, de două feluri, apel incident
(propriu-zis) și apelul provocat.
Apelul principal este apelul exercitat, în termenul prevăzut de lege, de oricare
dintre părțile judecății în primă instanță, care nu a obținut o hotărâre favorabilă și în
legătură cu care solicită să se efectueze control judiciar de către instanța superioară celei
care a dat hotărârea atacată. Apelul principal se caracterizează prin următoarele:
- poate avea ca subiecte pe oricare dintre părțile care s-au judecat în primă intstanță, cu
condiția ca hotărârea să nu le fie favorabilă;

3
- se exercită numai în termenul de apel prevăzut de lege;
- poate fi exercitat împotriva oricăreia dintre părțile de la judecata în primă instanță;
- se exercită îndependent de atitudinea adoptată de celelalte părți, care pot sau nu să
recurgă la aceeași cale de atac;
- se depune, sub sancțiunea nulității, la instanța a cărei hotărâre se atacă (art. 471 alin. 1
C.proc.civ.).
Apelul incident este formulat de intimat împotriva părții potrivnice care a exercitat
apel pe cale principală, solicitând schimbarea soluției stabilite în urma judecății în primă
instanță. Comparativ cu apelul principal, apelul incident are ca subiect pe intimat, se
exercită după împlinirea termenului de apel prevăzut de lege și se depune odată cu
întâmpinarea la apelul principal, se formulează în contradictoriu cu apelantul principal, se
poate formula numai ca răspuns, ca o contraofensivă la acțiunea apelantului principal și
depinde de soarta cererii de apel principal. Pentru argumentarea caracterului accesoriu al
apelului incident, invocăm art. 472 alin. 2 C.proc.civ., potrivit căruia dacă apelantul
principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru
alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident rămâne fără efect.
Prin intermediul apelului incident, intimatul urmărește schimbarea hotărârii
primei instanțe, sens în care trebuie să formuleze cererea în formă scrisă, al cărei conținut
trebuie să fie cel prevăzut de lege pentru apelul principal.
Apelul provocat se exercită în caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci
când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, ipoteze în care intimatul este
în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui
intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul
principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale
juridice în proces. Ca trăsături caracteristice, apelul provocat are ca subiect pe intimat, se
exercită după împlinirea termenului de apel prevăzut de lege, se formulează în
contradictoriu cu alt intimat sau cu alte persoane care au figurat în primă instanţă şi care
nu sunt părți în apelul principal și depinde de soarta cererii de apel principal.
Atât apelul incident cât și apelul provocat, potrivit art. 474 C.proc.civ., se depun de
către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art.
4711 alin. 4 C.proc.civ.
Apelul provocat se comunică şi intimatului din acest apel, prevăzut la art. 473,
acesta fiind dator să depună întâmpinare în termenul prevăzut la art. 471 1 alin. 4
C.proc.civ., care se aplică în mod corespunzător. Cel care a exercitat apelul provocat va
lua cunoştinţă de întâmpinare de la dosarul cauzei.

III. Subiectele apelului

Elementele apelului se identifică cu cele ale judecăţii în primă instanţă, deoarece

prin apel cauza civilă este supusă unei noi judecăţi în fapt şi drept. Aceasta înseamnă că în
cazul judecării căii de atac a apelului vor fi identificate aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi
aceeaşi cauză. În acest sens dispune şi art. 478 alin. 3 C. proc. civ.: „În apel nu se poate
schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se
pot formula pretenţii noi.”

4
 Elementele apelului trebuie să fie determinate şi adaptate noii etape a controlului
judiciar care îi urmează judecăţii în primă instanţă. Astfel, părţile sau subiectele apelului
sunt aceleaşi – reclamantul şi pârâtul – între care cauza s-a judecat în prima instanţă.
Partea litigantă care nu a obţinut câştig de cauză în fond şi este interesată în promovarea
căii de atac a apelului va deveni apelantă, iar cealaltă parte, împotriva căreia se
promovează apelul, va deveni partea intimată.
Se impune a sublinia că pentru a se putea exercita calea de atac a apelului nu este
suficientă calitatea de parte la judecata care s-a finalizat cu pronunțarea hotărârii supuse
controlului judiciar, ci apelantul trebuie să justifice și interesul de a declara și susține
apelul împotriva hotărârii primei instanțe. Ca argument de text, invocăm art. 458 C. proc.
civ., care dispune: „Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care
justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe
sau persoane”.
Trebuie precizat că partea nemulţumită după judecarea în primă instanţă va putea
să promoveze calea de atac a apelului numai dacă în termenul legal nu a renunţat în mod
expres la exercitarea sa. Totodată, partea care a executat parțial hotărârea de primă
instanță, deși aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a
face apel principal cu privire la dispozițiile executate. (art. 467 C. proc. civ.).
O primă situaţie este aceea când una din părţi devine apelant, ca urmare a
nemulţumirii sale faţă de hotărârea primei instanţe, iar cealaltă parte devine intimat,
acesteia fiindu-i favorabilă hotărârea primei instanţe.
A doua situaţie este aceea când părţile dobândesc o calitate dublă de apelant şi
intimat. Este cazul în care pretenţiile reclamantului au fost admise numai în parte sau în
care cererea reconvenţională a pârâtului a fost respinsă ori admisă numai în parte. În
asemenea cazuri, ambele părţi au posibilitatea exercitării, pe cale principală, a căii de atac
a apelului, iar în cadrul judecării acesteia, ele dobândesc o dublă calitate de apelant
(principal) şi de intimat.
Există şi unele situaţii speciale în legătură cu calitatea de apelant. Astfel, este
posibil ca alte persoane (inclusiv terții introduși în proces) sau organe care nu au participat
la judecata în primă instanţă să declare apel şi anume:
- creditorii chirografari, potrivit art. 1560 alin. 1 și 2 C.civ., pot exercita dreptul de apel al
debitorului lor, cu excepţia cazului în care litigiul se poartă asupra unei cereri strict
personale;
- moştenitorii legali ai părţilor litigante decedate, potrivit art. 469 C. proc. civ.;
- orice persoană interesată, în materie necontencioasă (art. 534 alin. 4 C.proc.civ.);
- procurorul poate să declare apel împotriva oricăror hotărâri judecătoreşti pronunțate în
cauze în care se urmărește apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres
prevăzute de lege, chiar dacă nu el a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a
participat la judecată, în condiţiile legii (art. 92 alin. 4 C.proc.civ.) ;
- dobânditorul cu titlu particular al unui drept care formează obiectul litigiului, în ipoteza
în care dobândirea a intervenit după pronunțarea hotărârii apelabile și înainte de
împlinirea termenului de apel.

5
 În ceea ce priveşte atragerea terţilor în proces direct în faţa instanţei de apel,
articolul 478 alin. 3 C. proc. civ. interzice cererile noi în apel. Totuşi, există două excepţii.
Prima vizează cererea de intervenţie voluntară accesorie care, conform art. 63 alin.
2 C. proc. civ. poate fi făcută în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac,
deci, cu atât mai mult, poate fi făcută înaintea instanţei de apel. Această situaţie este
permisă deoarece intervenţia accesorie are natura juridică a unei simple apărări.
O a doua excepţie este prevăzută în art. 62 alin. 3 C. proc. civ. potrivit căruia, cu
acordul expres al părţilor, intervenţia voluntară principală se poate face şi în instanţa de
apel.
Din cele de mai sus rezultă că intervenienţii voluntari (principali şi accesorii) sunt
în drept să participe la judecată în calea de atac a apelului, prin introducerea lor în proces
realizându-se o întregire a cadrului procesual al părților în apel.
Referitor la calitatea de subiecte (active) ale apelului a intervenienților voluntari
(introduși în proces în etapa judecății în primă instanță), precizăm că intervenientul
voluntar principal, bucurându-se de independență procesuală, poate să atace cu apel
hotărârea primei instanțe, indiferent de atitudinea adoptată de părțile inițiale ale
procesului; în schimb, intervenientul voluntar accesoriu va putea ataca sentința
pronunțată numai în măsura în care partea pe lângă care a intervenit a exercitat ea însăși
calea de atac a apelului.
În ipoteza în care în primă instanță s-a formulat și admis o cerere de chemare în
judecată a altei persoane (care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul) sau o
cerere de arătare a titularului dreptului real, terțele persoane respective introduse în
proces, dobândind calitatea de părți, vor putea avea poziția procesuală atât de apelant cât și
de intimat.
În privința chematului în garanție, în principiu, acesta va putea declara apel
împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță în două situații. Prima este aceea în care
cererea de chemare în garanție a fost formulată de pârât și prin sentință s-a admis atât
cererea de chemare în judecată cât și cererea de chemare în garanție, în această ipoteză
chematul în garanție putând declara apel atât impotriva pârâtului, cât și împotriva
reclamantului, susținând netemeinicia cererii de chemare în judecată și, pe cale de
consecință, lipsa de obiect a cererii de chemare în garanție. A doua situație este aceea în
care cererea de chemare în garanție a fost formulată de reclamant și prin sentință s-a
respins cererea de chemare în judecată, dar s-a admis cererea de chemare în garanție,
ipoteză în care chematul în garanție poate face apel împotriva reclamantului sau a
pârâtului.

6
 IV Obiectul apelului

Calea de atac a apelului (principal) se exercită împotriva hotărârilor judecătoreşti

pronunţate în primă instanţă, dacă legea nu prevede în mod expres altfel (art. 466 alin. 1
C.proc.civ.). Pretenţia părţilor dedusă judecăţii nu mai constituie obiectul judecăţii, deşi ea
interesează totuşi la judecata în instanţa de apel.
În principiu, toate hotărârile pronunţate în prima instanţă sunt susceptibile de a fi
atacate în faţa instanţei de apel, care reprezintă cel de al doilea grad de jurisdicţie, atât cele
pronunțate de judecătorie cât și cele date de tribunale.
Analizând dispozițiile art. 466 alin. 1 C.proc.civ. și ale altor texte din Codul de
procedură civilă apreciem că pot fi apelate următoarele hotărâri:
- hotărârile date în primă instanţă de judecătorii sau de tribunale, cu excepția celor
exceptate expres de lege;
- hotărârile date în urma judecării căii de atac extraordinare a revizuirii, în ipoteza
în care controlul judiciar este îndreptat împotriva unei hotărâri de primă instanță. În acest
sens, menţionăm dispoziţia cuprinsă în art. 513 alin. 5 C. proc. civ. prin care se precizează
că hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru
hotărârea revizuită;
- hotărârile pronunțate cu privire la contestaţia la executare (art. 718 alin. 1 C.
proc. civ.);
- hotărârile prin care se soluționează cererile de completare a hotărârilor
pronunțate în primă instanță (art. 446 C.proc.civ.).
Pentru identificarea hotărârilor care nu pot fi atacate cu apel, facem și observaţia,
de principiu, că nu pot fi atacate cu apel acele hotărâri care nu sunt date în primă instanţă.
Precizăm că unele hotărâri, deşi pronunţate în prima instanţă, nu pot fi atacate cu apel,
legiuitorul suprimând dreptul de apel, prevăzând fie că hotărârea este definitivă, fie că
hotărârea se dă fără drept de apel, fie că este supusă recursului.
Având în vedere aceste sublinieri, pot fi menţionate următoarele hotărâri care nu pot
fi atacate cu apel:
– hotărârile date în primă instanţă de curţile de apel;
– deciziile date în soluţionarea apelului;
– hotărârile pronunţate de judecătorii în exercitarea controlului judecătoresc, în baza
art. 94 pct. 2 C. proc. civ.;
– hotărârile date în contestaţie în anulare, această cale de atac extraordinară având ca
obiect doar hotărâri definitive [art. 508 alin. (4) C. proc. civ.];
– hotărârile pronunţate în revizuire, atunci când hotărârile atacate pe această cale nu
sunt susceptibile de apel [art. 513 alin. (5) C. proc. civ.];
– hotărârile prin care instanţa ia act de un act de dispoziţie care a intervenit între
părţi în cursul procesului, pentru care legea acordă direct calea de atac a recursului:
hotărârile prin care se ia act de renunţarea reclamantului la judecată [art. 406 alin. (6) C.
proc. civ.] sau la dreptul subiectiv dedus judecăţii (art. 410 C. proc. civ.); hotărârile care
consfinţesc învoiala părţilor (art. 440 C. proc. civ.); hotărârile date în baza recunoaşterii
pretenţiilor [art. 437 alin. (1) C. proc. civ.];

7
 – hotărârile definitive, pe care legiuitorul nu le supune controlului judiciar, aşa cum
sunt, de exemplu, hotărârile prin care se rezolvă conflictele de competenţă [art. 135 alin.
(4) C. proc. civ.];
– alte hotărâri pentru care legea acordă direct calea de atac a recursului. De exemplu:
hotărârile prin care se constată perimarea [art. 421 alin. (2) C. proc. civ.]; hotărârile
pronunţate într-o cerere de revizuire pentru contrarietate de hotărâri [art. 513 alin. (6) C.
proc. civ.].
În privinţa încheierilor premergătoare, atât cele preparatorii cât şi cele
interlocutorii, de regulă, nu pot fi atacate cu apel decât odată cu fondul, evident, în
cauzele în care hotărârea de fond este susceptibilă de apel [art. 466 alin. (4) C. proc. civ.].
Întrucât încheierile premergătoare fac corp comun cu hotărârea finală se subînţelege că
apelul exercitat împotriva hotărârii se consideră făcut şi împotriva încheierilor
premergătoare, ceea ce înseamnă că în cererea de apel nu este necesar să se facă menţiune
specială despre o anumită încheiere. În consecinţă, prin apelul îndreptat împotriva unei
sentinţe, partea se poate plânge chiar numai cu privire la o încheiere premergătoare,
justificând însă un interes.
Dintre încheierile care pot fi atacate numai odată cu fondul exemplificăm: încheierea
de admitere în principiu a cererii de intervenţie voluntară [art. 64 alin. (3) C. proc. civ.];
încheierea prin care s-a respins recuzarea [art. 53 alin. (1) teza întâi C. proc. civ.];
încheierea de respingere a excepţiei de necompetenţă [art. 132 alin. (2) C. proc. civ.] etc.
Sunt reglementate şi excepţii de la această regulă, existând o serie de încheieri care
pot fi atacate cu apel, separat, fie pentru că au un regim propriu, fie că nu au caracter
premergător. În acest sens menţionăm, cu titlu de exemplu: încheierea de respingere ca
inadmisibilă a cererii de intervenţie voluntară [art. 64 alin. (4) C. proc. civ.]; încheierea de
respingere a cererii de asigurare a probelor pe cale principală (art. 361 C. proc. civ.);
încheierile de îndreptare, lămurire sau înlăturare a dispoziţiilor contradictorii din
hotărârile date în primă instanţă, susceptibile de apel (art. 446 C. proc. civ.); încheierea de
încuviinţare a unei cereri în cadrul procedurii necontencioase [art. 534 alin. (2) C. proc.
civ.]; încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite [art. 666
alin. (7) C. proc. civ.]; încheierea de suspendare a executării [art. 719 alin. (6) C. proc.
civ.]; încheierile prin care se soluţionează cererile de măsuri asigurătorii [sechestrul
asigurător – art. 954 alin. (3) C. proc. civ., poprirea asigurătorie – art. 971 C. proc. civ.,
sechestrul judiciar – art. 975 alin. (4) C. proc. civ], încheierile (sau hotărârile, după caz)
date în procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii art.
1052 alin. (8) C. proc. civ.
Există o serie de încheieri care nu sunt supuse controlului judiciar, deci, nu sunt nici
apelabile. Astfel de încheieri sunt: încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins
abţinerea, cea prin care s-a încuviinţat recuzarea, precum şi încheierea prin care s-a
respins recuzarea în cazul prevăzut la art. 48 alin. (3) C. proc. civ. [art. 53 alin. (2) C. proc.
civ.] ; încheierea de numire a arbitrului de către instanţa judecătorească [art. 561 alin. (2)
C. proc. civ.]; încheierea prin care instanţa admite cererea de încuviinţare a executării
silite [art. 666 alin. (6) C. proc. civ.] etc.
În practica judecătorească se pune problema de a şti ce parte a hotărârii poate fi
atacată pe calea apelului. Cu alte cuvinte, constituie obiect al apelului numai dispozitivul

8
hotărârii sau controlul judiciar se poate exercita şi asupra considerentelor hotărârii? Aşa
cum prevede art. 461 C. proc. civ., calea de atac (a apelului în cazul nostru) se îndreaptă
împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. Cu toate acestea, în cazul în care calea
de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme
de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind
constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele
considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în
dispozitivul hotărârii atacate.

Prof. univ. dr. Gheorghe Durac