RECURSUL.

Noțiunea și elementele recursului. Motivele de casare

1. Definire și caracterizare

Recursul este o cale de atac extraordinară, de reformare şi nesuspensivă de executare,

care poate fi exercitată împotriva hotărârilor date în apel, celor date, potrivit legii, fără
drept de apel, precum şi împotriva altor hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.
Recursul este o cale de atac extraordinară limitată numai la efectuarea controlului
judiciar în drept asupra judecăţii efectuată de instanţa sau organul de jurisdicţie a cărei
hotărâre se atacă. Prin intermediul recursului se realizează exclusiv un control de
legalitate a hotărârii atacate, drept pentru care această cale de atac nu poate fi considerată
un al treilea grad de jurisdicție.
În sistemul nostru de drept recursul ocupă un loc aparte. Aceasta în sensul că se
situează în categoria căilor extraordinare de atac, fără a implica în esenţa sa o reluare a
judecăţii. Este de reţinut că, în principiu, calea de atac a recursului se exercită împotriva
hotărârilor susceptibile de a fi supuse executării silite. Drept urmare, în cazul exercitării
recursului, executarea silită a hotărârii atacate nu este suspendată de drept, excepție făcând
cazurile prevăzute de art. 484 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit textului de lege menţionat,
recursul suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare la strămutarea de
hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă,
precum şi în cazurile anume prevăzute de lege.
La cererea recurentului, instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune,
motivat, suspendarea hotărârii atacate cu recurs în alte cazuri decât cele la care se referă
alin. (1) al art. 484 C. proc. civ.
Cererea se depune direct la instanţa de recurs, alăturându-se o copie certificată de pe
cererea de recurs şi dovada depunerii cauţiunii prevăzute la art. 718 C. proc. civ. În cazul
în care cererea se face înainte de a ajunge dosarul la instanţa de recurs, se va alătura şi o
copie legalizată de pe dispozitivul hotărârii atacate cu recurs.
Cererea de suspendare a executării (subsecventă recursului) se judecă în camera de
consiliu, cu citarea părţilor printr-un agent procedural al instanţei sau prin alt salariat al
acesteia ori prin modalităţile prevăzute la art. 154 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., după cum
urmează:
– de un complet anume constituit, format din 3 judecători, în condiţiile legii, în
cazul în care cererea s-a depus înainte de ajungerea dosarului la instanţa de recurs;
– de completul care judecă recursul pe fond, în cazul în care s-a fixat termen în
şedinţă publică.
Termenul de judecată, pentru care se face citarea, se stabileşte astfel încât să nu
treacă mai mult de 10 zile de la primirea cererii de suspendare. Completul se pronunţă, în
cel mult 48 de ore de la judecată, printr-o încheiere motivată, care este definitivă.
Pentru motive temeinice, instanţa de recurs poate reveni asupra suspendării
acordate.
Cât priveşte controlul judiciar propriu-zis care urmează a fi efectuat în urma
exercitării căii de atac a recursului, reţinem că este limitat numai la chestiuni de drept.

1
Aceasta pe motiv că judecarea în fapt a cauzei a parcurs deja două grade de jurisdicţie:
judecata în primă instanţă şi judecata în apel.
Recursul este o cale de atac ce implică o desfăşurare normală a procesului civil, în
sensul că se efectuează într-un termen fix, relativ scurt și, totodată, este de reţinut că nu
provoacă un control integral din partea instanţei de recurs, ci numai un control parţial,
adică numai în drept.
Având în vedere faptul că recursul constituie o cale de atac pentru nulităţi de drept,
justificarea sa apare ca fiind necesară şi indispensabilă. Aşa fiind, recursul apare ca o
garanţie menită să asigure o interpretare şi aplicare corectă a legilor. Aceasta se justifică şi
se impune atât în interesul părţilor litigante cât şi ale societăţii în general.

2. Elementele recursului

2.1. Obiectul şi felurile recursului

Obiectul recursului este constituit din hotărârile susceptibil de a fi supuse

controlului judiciar în ceea ce priveşte legalitatea lor prin intermediul acestei căi de atac.
În acest sens, trebuie să avem în vedere şi să reţinem care sunt hotărârile ce pot fi atacate
şi, respectiv, pe cele care nu sunt susceptibile de a fi atacate prin intermediul recursului.
În art. 483 alin. (1) C. proc. civ. se prevede că hotărârile date în apel, cele date,
potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de
lege sunt supuse recursului.
Având în vedere definiţia recursului putem preciza că, dintre hotărârile judecătoreşti
care pot forma obiectul recursului, trebuie menţionate în primul rând hotărârile
pronunţate în apel, indiferent de soluţia la care s-a oprit instanţa de apel (fie că a admis, fie
că a respins apelul) şi indiferent dacă prin hotărârea supusă controlului judiciar s-a
rezolvat sau nu fondul cauzei ori doar un incident procedural. În ipoteza în care apelul a
fost anulat ca netimbrat ori a fost respins ca tardiv sau ca nemotivat, recursul poate fi
exercitat numai în legătură cu viciile procedurale la care am făcut referire şi nu cu privire
la fondul hotărârii atacate.
Trebuie adăugat că hotărârile pronunţate în contestaţie în anulare şi revizuire pot
face obiectul recursului în măsura în care hotărârile supuse controlului judiciar pe aceste
căi sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, aşa cum rezultă din prevederile art. 508 alin.
(4) şi art. 513 alin. (5) C. proc. civ. Pot face obiectul recursului şi hotărârile pronunţate
asupra contestaţiei la titlu în ipoteza reglementată de art. 718 alin. (2) C. proc. civ.
În al doilea rând, în anumite cazuri, legea suprimă dreptul de apel, stabilind ca
hotărârile ce urmează a fi pronunţate să fie susceptibile numai de recurs. De exemplu:
hotărârea prin care se ia act de renunţarea la pretenţii (art. 410 C. proc. civ.); hotărârea
dată în baza recunoaşterii pretenţiilor [art. 437 alin. (1) C. proc. civ.]; hotărârea de
perimare (art. 421 alin. 2 C. proc. civ.); hotărârea de expedient (art. 440 C. proc. civ.).
În al treilea rând, pot fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate fie de instanţe fie de
organe cu activitate jurisdicţională din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, în
cazurile expres prevăzute de lege. De exemplu, hotărârile secţiilor C.S.M în materie
disciplinară (art. 51 din Legea nr. 317/2004), care pot fi atacate cu recurs, competența

2
soluționării acestuia revenind completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și
Justiție.
După cum cunoaștem deja, conform prevederilor art. 459 alin. (2) teza I C. proc. civ.,
recursul nu poate fi exercitat trecându-se peste calea de atac a apelului. Totuși, potrivit
derogării consfințite de teza a II-a a aceluiași text de lege pe care l-am invocat, este permis
ca o hotărâre susceptibilă de apel și de recurs să poată fi atacată, înăuntrul termenului de
apel, direct cu recurs, la instanța care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva
hotărârii date în apel, în următoarele condiții: dacă părțile consimt expres, prin înscris
autentic sau prin declarație verbală, dată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă și
consemnată într-un proces-verbal, semnat de președinte și de grefier, conform art. 404
alin. (1) C.proc. civ.; înțelegerea părților să intervină ulterior nașterii dreptului de apel;
convenția părților și declararea recursului să aibă loc înăuntrul termenului de apel
prevăzut de lege; recursul să fie exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greșită a
normelor de drept material.
Nu pot face obiectul recursului, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în
primul rând, hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii în cererile prevăzute la
art. 94 pct. 1 lit. a)-j) C. proc. civ. Totodată, nu pot fi atacate cu recurs hotărârile
pronunţate în cererile privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de
muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia
protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr.
77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor
asumate prin credite.
De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în
cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.
De exemplu, hotărârea de partaj în situaţiile reglementate de art. 995 alin. (3) C. proc. civ.;
hotărârea dată în soluţionarea unei cereri de ordonanţă preşedinţială [art. 1000 alin. (1) și
(4) C. proc. civ.]; hotărârea pronunţată în rezolvarea cererilor posesorii [art. 1004 alin. (3)
C. proc. civ.]; oferta de plată [art. 1010 alin. (2) C. proc. civ.]; cererile de valoare redusă
[art. 1033 alin. (1) C. proc. civ.]; hotărârile pronunţate în soluţionarea cererilor de
evacuare [art. 1042 alin. (5) C. proc. civ.]; opoziția la cererea de uzucapiune [art. 1052 alin.
(8) C. proc. civ.]; hotărârile pronunțate de instanța de executare, dacă prin lege nu se
dispune altfel [art. 651 alin. (4) C. proc. civ.]; în cazul contestației la executare, cu excepția
hotărârilor pronunțate în temeiul art. 712 alin. (4) C.proc.civ., al art. 715. alin. (4) C. proc.
civ. și în contestația la titlu [art. 718 alin. (1) și (2) C. proc. civ.]; hotărârea pronunţată
asupra validării popririi executorie (art. 791 C. proc. civ.).
La acestea putem adăuga şi exemple reglementate de alte acte normative: hotărârile
date în materie de adopţie [art. 74 alin. (5) din Legea nr. 273/2004]; hotărârile pronunţate
în materia brevetelor de invenţie [art. 49 alin. (2) şi art. 57 alin. (2) din Legea nr. 64/1991];
hotărârile date în baza Legii nr. 62/2011 a dialogului social [art. 16 alin. (1)] etc.
Trebuie să menţionăm şi hotărârile care nu sunt supuse niciunei căi de atac, aşa
numitele hotărâri infailibile. De exemplu: hotărârea prin care instanţa se declară
necompetentă [art. 132 alin. (3) C. proc. civ.]; hotărârile prin care se rezolvă conflictele de
competenţă [art. 135 alin. (4) C. proc. civ.] etc.

3
 În ceea ce priveşte încheierile premergătoare pronunţate de instanţa a cărei hotărâre
poate fi atacată cu recurs, acestea sunt, în principiu, atacabile cu recurs odată cu fondul,
cum este încheierea prin care se constată că perimarea nu a intervenit, într-o cauză care va
fi finalizată printr-o hotărâre supusă recursului [art. 421 alin. (1) C. proc. civ.].
Există şi încheieri care pot fi atacate separat cu recurs. De exemplu, încheierea prin
care s-a dispus suspendarea procesului [art. 414 alin. (1) C. proc. civ.].
În fine, există încheieri care nu sunt supuse niciunei căi de atac, deci, nici recursului:
încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea, cea prin care s-a încuviinţat
recuzarea, precum şi încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul prevăzut la art. 48
alin. (3) C. proc. civ. [art. 53 alin. (2) C. proc. civ.]; încheierea dată asupra strămutării
procesului [art. 144 alin. (2) C. proc. civ.]; încheierea de numire a arbitrului de către
instanţa judecătorească [art. 561 alin. (2) C. proc. civ.]; încheierea prin care instanţa
admite cererea de încuviinţare a executării silite [art. 665 alin. (6) C. proc. civ.] etc.
Se impune a face precizarea că și această cale legală de atac (precum apelul) poate fi
exercitată și exclusiv considerentelor hotărârii, în condițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.
Referitor la formele pe care le poate îmbrăca această cale de atac, trebuie menționat
că recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, la fel ca în cazurile prevăzute
pentru apel la art. 472 şi art. 473 C. proc. civ., care se aplică în mod corespunzător.
Dispozițiile art. 488 C. proc. civ. rămân aplicabile, iar prevederile art. 474 C. proc. civ., de
asemenea, se aplică în mod corespunzător.

2.2. Subiectele recursului

Hotărârile judecătoreşti îşi produc efectele numai între părţile care au luat parte la
judecata pricinii. Aşadar, în faza judecăţii în recurs cadrul procesului cu privire la părţi,
odată fixat nu poate fi mărit, dar nici micşorat. Niciuneia din părţi nu i se poate răpi
dreptul de a recura hotărârea pronunţată în defavoarea sa, după cum niciunei persoane din
afara procesului nu i se poate permite să se judece direct în faţa instanţei de recurs, fără a
se judeca mai întâi în faţa instanţelor de fond.
Dreptul de a exercita calea de atac a recursului îl au numai părţile de la judecata în
fond, care poartă denumirea de recurent şi intimat.
Poate avea calitatea de recurent oricare dintre părţile de la judecata în fond,
indiferent de poziţia procesuală pe care au avut-o. O poziţie aparte o ocupă intervenientul
accesoriu, al cărui recurs va fi considerat neavenit dacă partea în favoarea căreia a
intervenit nu a declarat şi ea recurs.
În cazul în care reclamantul, căruia i s-a admis cererea, nu a declarat apel împotriva
sentinţei, nu poate să exercite recurs împotriva deciziei prin care s-a respins apelul
declarat de cealaltă parte.
Atunci când, în urma rejudecării fondului în apel, au fost admise atât cererea
principală, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul de la prima instanţă,
recursul chematului în garanţie, dacă nu priveşte exclusiv raportul de garanţie, va repune
în discuţie şi cererea principală, astfel încât efectele admiterii lui se vor extinde şi faţă de
cel ce a formulat cererea de chemare în garanţie, chiar dacă acesta nu a declarat recurs.
Dacă însă, instanţa de apel a respins cererea principală şi pe cale de consecinţă, cererea de

4
chemare în garanţie a pârâtului de la prima instanţă a fost respinsă ca lipsită de interes, iar
recursul reclamantului de la prima instanţă se admite, cu ocazia rejudecării fondului după
casare, instanţa trebuie să pună în discuţie şi cererea de chemare în garanţie.
Cererea de recurs poate fi introdusă şi de unele persoane care nu au participat la
judecata în fond.
De exemplu, dobânditorul cu titlu particular al unui drept sau bun ce formează
obiectul litigiului poate uza de calea recursului, dacă transmiterea a avut loc după
pronunţarea hotărârii; creditorii chirografari pot declara recurs dacă debitorul lor nu a
exercitat calea de atac, cu excepţia hotărârii pronunţate în pricini cu caracter strict
personal; în materie necontencioasă, calea de atac poate fi exercitată de orice persoană
interesată, chiar dacă nu a participat la dezlegarea pricinii; succesorii universali sau cu titlu
universal, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii, pot şi ei introduce
recurs.
Potrivit art. 92 alin. (4) C. proc. civ. procurorul poate, în cauzele în care se urmăreşte
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, să exercite
căi de atac, deci inclusiv recursul. Având în vedere dispoziţia menţionată, procurorul
poate introduce recurs chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a
participat la judecată, în condiţiile legii.

2.3. Motivele de casare

Pentru a putea fi exercitată această cale de atac, este necesar ca recurentul să-şi
sprijine cererea pe cel puţin unul din motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.
Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de
nelegalitate, motive care nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea
apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost
respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor:

a. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale

Motivul acesta vizează situaţiile în care instanţa a fost alcătuită cu încălcarea
dispoziţiilor legale privind compunerea şi constituirea acesteia. Instanţa este greşit
alcătuită, atunci când numărul de judecători este necorespunzător, fie că au participat mai
mulţi sau mai puţini judecători decât prevedea legea. Modul în care a fost alcătuită
instanţa se poate stabili prin verificarea primei părţi a hotărârii, care cuprinde şi numele
judecătorilor ce au participat la soluţionarea pricinii, precum şi semnăturile acestora aflate
la sfârşitul hotărârii.
Instanţa este greşit alcătuită şi atunci când la judecată a participat un judecător
incompatibil sau unul recuzat.
Hotărârea este lovită de nulitate şi în situaţia în care s-a pronunţat fără concluziile
procurorului, deşi, pentru pricina respectivă, legea prevedea obligativitatea participării
procurorului.

5
 b. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la
dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit
aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea
legii
Motivul constituie manifestarea principiului continuităţii, aşa cum este el
reglementat în sistemul nostru de drept. Legea cere numai ca hotărârea să fie pronunţată
de către judecătorii în faţa cărora au avut loc dezbaterile pe fond.
Acest caz de nulitate este aplicabil atât dispozitivului întocmit cu ocazia pronunţării
minutei, cât şi hotărârii redactate ulterior, deoarece nu este permis ca un complet să
pronunţe hotărârea, iar altul să o redacteze şi să o semneze.
Verificarea acestui mod de casare se face astfel: dacă pronunţarea hotărârii a avut loc
la termenul la care s-a dezbătut pricina pe fond, se confruntă preambulul hotărârii cu
semnăturile judecătorilor de pe minută şi de pe hotărârea redactată ulterior; când
pronunţarea a fost amânată se confruntă încheierea de şedinţă cu minuta şi hotărârea
redactată ulterior, cu menţiunea că lipsa încheierii de dezbateri, atrage nulitatea hotărârii.

c. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei

instanţe, invocată în condiţiile legii
Textul are în vedere nu numai competenţa jurisdicţională ci şi competenţa generală.
Competenţa generală, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă au caracter
absolut, de ordine publică. Însă nu toate cele trei forme de competenţă absolută se supun
aceluiaşi regim juridic în privinţa condiţiilor de invocare a excepţiilor în caz de încălcare a
normelor care le reglementează.
Astfel, necompetenţa generală poate fi invocată de orice parte interesată sau de
instanţă din oficiu, în orice fază a procesului, chiar în recurs. Necompetenţa materială şi
teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Aceasta din
urmă poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condiţiile prevăzute de
art. 130 alin. (2) C. proc. civ. și a fost respinsă sau instața a omis să se pronunțe asupra sa.

d. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti

Motivul de casare se referă la situaţia în care, prin hotărârea recurată, instanţa a
depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau
executive.
Acest motiv de casare, care este de ordine publică, nu trebuie interpretat extensiv. El
nu poate fi invocat dacă instanţa a cărei hotărâre este atacată, fără a impieta asupra
atribuţiilor autorităţii legislative sau executive, şi-a atribuit o serie de prerogative
procedurale pe care legea nu i le recunoaşte sau a încălcat principiile generale ori alte
norme juridice.

e. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror

nerespectare atrage sancţiunea nulităţii
Casarea hotărârii pentru acest motiv se poate obţine în mod diferit, după cum s-a
încălcat o normă procedurală cu caracter imperativ, când sancţiunea este nulitatea

6
absolută, ori o normă procedurală cu caracter dispozitiv, când sancţiunea este nulitatea
relativă.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată în orice stadiu al
procesului, pe când nulităţile relative nu vor putea fi invocate direct prin intermediul
recursului. În mod excepţional şi unele nulităţi relative pot fi invocate direct prin cererea
de recurs; e vorba de acele situaţii în care partea interesată nu a avut posibilitatea să le
invoce înaintea instanţei a cărei hotărâre o atacă sau în cazurile în care, deşi au fost
invocate în faţa instanţei de fond, aceasta le-a respins ori a omis să se pronunţe asupra lor.

f. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde

motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei
Instanţa de judecată are obligaţia de a arăta motivele de fapt şi de drept care au
formulat convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile
părţilor. Dacă nu se respectă aceste condiţii, hotărârea poate fi casată.
Viciile motivării unei hotărâri se împart în două mari categorii: lipsa motivării şi
motivarea insuficientă.
Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să se refere la probele
administrate şi să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de către părţi.
Când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială, ori
cuprinde considerente străine de pricina respectivă constituie motiv de casare a hotărârii.

g. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat

Acest motiv de casare este de ordine publică şi apare ca noutate comparativ cu
vechea reglementare. Fiind motiv de casare de ordine publică (la fel ca şi excepţia
autorităţii lucrului judecat) poate fi invocat de oricare dintre părţi, de procuror sau de
instanţă din oficiu, chiar pentru prima dată în fața instanței de reccurs. Reamintim că, în
conformitate cu prevederile art. 432 teza a II-a C. proc. civ., ca efect al admiterii excepției
autorității de lucru judecat, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea
decât aceea din hotărârea supusă controlului judiciar.

h. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material
Prin acest motiv de casare este avută în vedere încălcarea oricărui gen de norme de
drept material, atât cele cu caracter imperativ cât şi cele cu caracter dispozitiv.
Sunt vizate diverse ipoteze. De pildă, când se aplică o normă juridică străină situaţiei
de fapt; aplicarea unei norme generale în locul unei norme cu caracter special;
interpretarea greşită a unui text de lege etc.
Pentru a face posibilă admiterea recursului în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.
civ., încălcarea sau aplicarea greşită a normei de drept material trebuie să se reflecte în
dispozitivul hotărârii atacate.
Subliniem că acest motiv de casare este singurul care permite exercitarea recursului
omisso medio, în condițiile impuse de art. 459 alin. (2) C. proc. civ.

Prof. univ dr. Gheorghe Durac