Sunteți pe pagina 1din 6

VIATA SI OPERA LUI MARCUS TULLIUS CICERO

Viaţa lui Cicero este bine cunoscută, datorită numeroaselor date biografice, de
felurită provenienţă. Supranumele (cognomen) avea o semnificaţie precisă, deoarece
cicer însemna în latină "bob", chiar "legumă" în general. Marcus Tullius Cicero s-a
născut la 3 ianuarie 106 îe.n., într-o familie de cavaleri şi notabili municipali din
Arpinum, aşezare din teritoriul volscilor, cândva aprigi duşmani ai romanilor. Se
înrudea, după cât se pare, cu Marius, un alt arpinat celebru. Cicero şi-a iubit toată
viaţa "mica patrie", aflată la 120 kilometri sud-est de Roma. Dar la Arpinum
prinseseră puternice rădăcini vechi tradiţii italice şi republicane, de care Cicero nu se
va despărţi niciodată. Iar la Roma el nu se va simţi vreodată înstrăinat, căci legăturile
profunde cu Arpinum nu au exclus, ci dimpotrivă au potenţat, în sufletul lui,
structurile mentale tradiţionale ale Romei .
După ce urmase cursurile şcolare obişnuite la Arpinum, Cicero este dus la
Roma, de tatăl său, pe când avea şaptesprezece ani, iar în 88 î.e.n. ascultă expunerile
lui Philon din Larissa, exponent al Noii Academii şi elev al lui Carneade. A debutat
ca orator şi avocat în 81 î.e.n. Primele sale discursuri l-au compromis în cercurile din
jurul dictatorului Sulla. Din prudenţă şi pentru a-şi desăvârşi formaţia, Cicero
călătoreşte în Grecia continentală şi în insule, mai ales în Rodos. La Atena audiază
prelegerile filosofilor, iar în Rodos devine elevul lui Molon, care îi va bloca
tendinţele de a practica oratoria de tip asianic. Ceea ce va avea efecte salutare asupra
sănătăţii lui Cicero, destul de şubredă de altfel, întrucît îşi va limita efortul vocal şi
gesticulaţia exagerată, caracteristice asianismului. întors la Roma, probabil în 77
î.e.n., el se căsătoreşte cu Terenţia, care dispunea de o zestre bogată. Va divorţa de ea
la bătrâneţe, dar mult după ce Terenţia îi dăruise doi copii. Tullia, pe care o va iubi
foarte mult, şi Marcus. După ce, în 5l-50 î.e.n., fuaese proconsul în Cilicia, Cicero a
încercat în van să-i reconcilieze între ei pe Caesar şi pe Pompei, aflaţi acum în plin
conflict. în cele din urmă, trece de partea lui Pompei şi a optimaţilor republicani, însă,
după înfrângerea acestora, se află printre primii care se reîntorc în Italia şi obţin
iertarea de la Caesar. în 47 î.e.n., Cicero se află din nou la Roma, unde divorţează de
Terenţia, pentru a se căsători cu tânăra sa pupilă, Publilia, pe care însă o repudiază
după moartea Tulliei (45 î.e.n.). El pregăteşte - pe plan ideologic - omorârea lui
Caesar, de la 15 martie 44 î.e.n. Cicero n-a participat la complot, însă a asistat
probabil la scena asasinării lui Caesar în senat, când Brutus a agitat pumnalul
însîngerat şi a strigat numele marelui orator Cicero a devenit de altfel repede şeful
republicanilor şi a sperat într-o adevărată restaurare a republicii, care însă era
imposibilă. A încercat, fără succes pe termen lung, să-l manipuleze pe tânărul
Octavian împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl considera cel mai primejdios
duşman al republicii. însă, la 7 decembrie 43 î.e.n., asasinii trimişi de Antonius care
se înţelesese în prealabil cu Octavian, suprind pe ţărmul campanian pe Cicero. Marele
orator a zărit pe centurionul Herennius, pe care îl apărase cândva de acuzaţia de
paricid; a cerut sclavilor să oprească lectica, a scos capul dintre perdele şi şi-a privit
fix asasinul. Herennius l-a ucis pe cel ce, după cutuma romană, îi devenise tată .

Opera, acţiunea politică şi discursurile ciceroniene

Cicero a alcătuit o operă imensă. S-au păstrat cincizeci şi şapte de discursuri,


pe teme judiciare, politice etc. la care se adaugă o vastă culegere de scrieri consacrate
retoricii şi filosofiei, precum şi o amplă corespondenţă. S-au pierdut, pe lângă
numeroase discursuri, poemele lui Cicero, mai ales cel consacrat faptelor săvârşite în
timpul consulatului şi intitulat "Despre consulatul său", De consulatu suo, din care s-
au conservat enunţuri precum "armele să se dea în lături înaintea togii", cedant arma
togae, devenit celebru de-a lungul secolelor. De asemenea s-a pierdut o istorie a
aceluiaşi consulat, redactată în greceşte, ca şi numeroase alte lucrări. Totodată Cicero
a tradus în latineşte opere ale lui Xenofon, Arătos şi mai ales Platon. Au dispărut în
nisipul timpurilor, care se scurg inexorabil, şi alte lucrări ale lui Cicero.
Este greu de stabilit o distincţie între activitatea de avocat şi discursurile
judiciare pe de o parte şi cuvântările pur politice, rostite în senat sau în comiţii, pe de
arta. Chiar discursurile care implică dreptul privat, litigiile strict particulare,
dobândesc îndeobşte conotaţii politice. în toate discursurile, Cicero îşi apără amici, în
realitate aliaţi politici, chiar temporari. Dar, fireşte, Cicero cunoştea perfect dreptul
civil. Trebuie adăugat că Cicero şi-a revizuit, stilizat, ameliorat discursurile în
vederea publicării. Unele dintre ele au fost supuse remanierii radicale.
Primul discurs de avocat, în principiu judiciar, a fost "Pentru Quinctius", Pro
Quinctio, rostit în 81 î.e.n. în această cuvântare, Cicero apăra pe Publius Quinctius,
pe care un anumit Sextus Naevius voia să-l expulzeze de pe un domeniu moştenit de
el.
Am arătat mai sus, în subcapitolul consacrat vieţii lui Cicero, la ce date şi în
faţa căror instanţe au fost rostiteSCatilinarele, cele mai cunoscute cuvântări
ciceţoniene şi, probabil, cele mai relevante pentru acţiunea lui Cicero, în vederea
apărării republicii/lin prima Catilinară, Cicero a început printr-un debut brusc şi foart
clamoros, rămas celebru în literatura universală ca exemplu de exordiu abrupt,
exordium exabrupto. Cicero şi-a început în felul următor pledoaria: "până când, în
sfârşit, Catilina vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp nebunia asta a ta îşi va mai
bate joc de noi? Până când se va dezlănţui îndrăsneala ta neînfrînată? Nu te-au mişcat
oare nici garda de noapte a Palatinului, nici străjile oraşului, nici teama poporului,
nici adunarea grabnică a tuturor oamenilor de bine, nici acest loc foarte apărat,
destinat şedinţei senatului, nici chipurile şi privirile senatorilor? Nu înţelegi că
planurile tale sunt date pe faţă? Nu vezi tu că, după ce toată lumea a aflat-o,
conspiraţia ta e pironită în lanţuri? Care dintre noi crezi că nu ştie ce-ai făcut azi-
noapte, ce-ai făcut noaptea trecută, unde ai fost, pe cine ai convocat, ce hotărâri ai
luat? O, timpuri! O, moravuri!" (Cat, 1,l-2, trad. deAristotel Pârcălăbescu).
Acest exordiu comportă de fapt chintesenţa întregii pledoarii. Cicero dorea să-l ia pe
neaşteptate pe Catilina şi să-l constrângă să părăsească Roma, să oficializeze, oa să
spunem astfel conjuraţia. întregul discurs implică o invectivă concomitent violentă şi
solemnă, cu scopul dea-l obliga pe Catilina să se demaşte. De fapt Cicero ştia că
opinia publică şi senatorii nu se întorseseră încă împotriva lui Catilina.

Corespondenţa lui Cicero

Multitudinea preocupărilor şi demersurilor, numărul mare de opere teoretice


întocmite, nu l-au împiedicat pe Cicero să poarte o foarte bogată corespondenţă, din
care, de fapt, ni s-a conservat doar o parte. 774 dintre cele 864 de epistule, cât
cuprinde această corespondenţă, au fost scrise de Cicero însuşi. Această
corespondenţă ne îngăduie un contact aproape cotidian cu marele scriitor, cu viaţa
lui politică şi privată, cu preocupările lui cele mai mărunte, cu toate mişcările şi
gândurile lui. Corpus-ul epistolar a fost împărţit în treizeci şi şapte de cărţi, după 178
cum urmează: şaisprezece cărţi de scrisori "Către Atticus", Ad Atticum, (datate între
68 şi 43 î.e.n.), şaisprezece cărţi de scrisori "Către prieteni", Ad familiares, (între 62
şi 43 î.e.n.), trei cărţi de scrisori "Către Quintus fratele" (lui Cicero), Ad Quintum
fratrem, (între 60 şi 54 î.e.n.) şi, în sfârşit, două cărţi de scrisori "Către Marcus
Brutus", Ad Marcum Brutum. Autenticitatea ultimului grup de scrisori a fost
contestată de unii savanţi, dar noi opinăm în favoarea recunoaşterii ei. Epistulele cele
mai importante sunt, cu siguranţă, cele adresate lui Atticus. Anumiţi cercetători
consideră că ele au fost publicate chiar de Atticus, dar alţii cred că editarea lor s-a
realizat ulterior, în vremea lui August. Celelalte grupuri de scrisori par să fi fost
publicate de către Tiro, libert şi de fapt prieten al lui Cicero, menţionat de noi în alte
capitole.
Ce cuprinde această corespondenţă? în conţinutul scrisorilor se amestecă gramatica şi
meditaţia filosofică, dizertaţia asupra problemelor politice, discursul pasionat sau
pasional şi lamentaţia deznădăjduită, conversaţia amicală, la nivelul impresiilor şi
mărturiilor cotidiene. De fapt, din corpul scrisorilor emerge viaţa privată a lui Cicero
şi a corespondenţilor sau prietenilor lui, incidente strict intime, precum colicele lui
Tiro, indigestiile marelui orator şi om politic, care suporta cu dificultate consumul de
legume. Anumite scrisori au totuşi o structură oratorică, întrucât constituie epistule
oficiale, destinate difuzării publice, încât ele împlinesc rolul jucat de articolele
publicate în ziarele contemporane nouă. în definitiv, cum s-a arătat, corespondenţa
ciceroniană apare ca mai bogată, mai complexă decât ansamblul scrisorilor doamnei
de Sevigne. Rene Pichon a comparat corpul corspondenţei ciceroniene, ca
autobiografie profundă, cu Eseurile lui Montaigne şi Confesiunile lui Rousseau .
Emerge portretul unui suflet bogat în multiple nuanţe. Vivacitatea neliniştită, umorul,
mâhnirea, suferinţele, luciditatea, angoasele şi ezitările pot fi succesiv decelate în
textul scrisorilor. Ele ajung astfel să constuie un discurs literar viu şi centrat pe
cotidian. De multe ori, Cicero apare nehotărât, precum un Hamlet ante litteram, care
înţelege că nu are totdeauna capacitatea de a domina realităţile şi de aceea se repliază
spre cultură. Deşi şovăie în faţa diverselor mişcări tactice, pe care le-ar fi putut
asuma, Cicero manifestă fermitate în privinţa convingerilor fundamentale. Marele
scriitor se învederează ca organic ataşat republicii şi instituţiilor ei, conservator şi
liberal în acelaşi timp, împătimit de libertate, de onestitate, pasionat de angajare
politică, menită să aibă impact asupra evenimentelor vremii. Cicero era, cu adevărat,
un om al secolului său. în corespondenţă, el este, fără îndoială, cel mai interesant
personaj: vanitos, mobil, anxios, sensibil, profund onest şi uman, inteligent, spiritual,
necruţător de ironic la nevoie.

Filosofia

In tot cursul existenţei sale, Cicero a fost preocupat de filosofie. Şi-a propus de
fapt realizarea unei sinteze între şcolile socratice, stoicism, aristotelism şi mai ales
platonism, sub egida Noii Academii. în diverse opere, inclusiv în discursuri, Cicero a
afirmat categoric opţiunea sa în favoarea Noii Academii.
Arpinatul s-a refugiat în redactarea unor opere pur filosofice mai ales în ultimii ani ai
vieţii, adică după bătălia de la Pharsaius. El n-a fost un copist stângaci, un
conştiincios plagiator, un eclectic mediocru şi, după opinia noastră, nici măcar un
electic pur şi simplu. Adevărat filosof, original în felul său, Cicero a creat proza
filosofică romană, după cum Lucreţiu - pe care, reamintim, arpinatul îl editase
-făurise poezia filosofică latină. Cicero a meditat profund şi relativ original asupra
condiţiei umane, a creat nu numai limbajul filosofiei romane, aparatul ei conceptual,
ci şi "sistemul" ei propriu de gândire. îndeobşte cercetătorii au confundat opţiunea
ciceroniană pentru Noua Academie probabilistă şi antidogmatică cu eclectismul.
Cicero se considera un discipol al lui Platon, cum subliniază el însuşi în De
republica, dar mai ales al corifeilor Noii Academii, Arcesilas şi Carneade, care nu
puneau accentul pe teoria ideilor, ci pe alte elemente: adevărul există, însă în lumea
sensibilă lumina lui orbeşte pe oamenii care nu suportă decât semiobscuritatea
aparenţelor. Filosofia nu se poate apropia de adevăr decât treptat, slujindu-se de
verosimilitate şi de plauzabilitate, de probabilitate. Ea caută "ceea ce este plauzibil
din viaţă", probabile ex uita. Nici un sistem filosofic nu se înderează ca absolut
adevărat, dar dialogul dintre sectele filosofice este posibil, ca să ajungem ia
probabilităţi.
Dintre lucrările sale cu caracter filosofic, merită menționate: De republica
(Despre stat) - dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare și a
calităților conducătorului ideal; De legibus (Despre legi) - tot un dialog politic pe
tema legislației și a tipului ideal de constituție; De natura deorum (Despre natura
zeilor) - scriere pe tema existenței și esenței divinității; De divinatione (Despre
divinație) - abordând tema divinației ca har și artă a prezicerii viitorului; și în sfârșit
De fato (Despre destin) - o expunere asupra problemei destinului.
Concluzii generale

Cicero a fost desigur interpretul admirabil, foarte sensibil, al exigenţelor, al


problematicii culturii romane, al unui orizont de aşteptare, care devenise complex şi
pretenţios. El considera că cele patru virtuţi cardinale aparţin moralei comune tuturor
oamenilor, că practicarea lor asigură pacea şi justiţia în univers 45. Totodată Cicero a
militat pentru urbanitas şi euritmie. Tihna literară", otium litteratum, echivalează, în
concepţia ciceroniană, cu activitatea concretă, cu negotium. Cicero elogiază filosofia
întoarsă spre practica socială, întrucît o consideră utilă oratorului. Dar reprobă,
pragmatismul exagerat şi admiră cultura mai pură a grecilor. Dacă n-ar fi existat
Cicero, lumea romană, arată Pierre Grimal, nu ar fi acceptat atât de masiv intruziunea
gândirii Estului în universul său mental. Cicero a lărgit considerabil deschiderea
romanilor spre elenism, deschidere începută de Scipions şi de Panaeîius, în unele
privinţe tradiţionalist, el a ştiut totuşi să se manifeste ca un novator în gândire.
Ezitant în viaţa cotidiană, câteodată chiar timorat, deşi orgolios, a luptat cu fermitate
şi consecvenţă pentru libertăţile tradiţionale şi a murit pentru eSe. Cicero a intuit criza
sistemului politic republican, dar a sperat activ, până ia ultima suflare, într-un "nou
stat republican", într-o noua respublica, inspirată de modelul ameliorat al structurilor
scipionice.
Valoarea deosebită a discursului literar ciceronian se pierde dacă se citesc doar scurte
fragmente din textele lui şi nu opere întregi. întruclt ansamblul însuşi al fiecărei opere
este conceput ca o structură perfect rotundă, euntmică. La Cicero, întregul nu
echivalează cu ansamblul părţilor: trebuie citit şi înţeles de la un capăt la altul. Marile
semnificaţii se degajează numai din structurile totalizante, integralizante şi
integralizate, ale întregului discurs literar.

BIBLIOGRAFIE

1. EUGEN CIZEK -”ISTORIA LITERATURII LATINE” (vol I) 1994;


2. H.Mihăescu, Analogie și anomalie: Cezar și Cicero, Iași,s.n., 1940;
3. N.I.Barbu, Aspecte din viața romană în scrisorile lui Cicero.