EFICIENŢA EDUCAŢIEI PĂRINŢILOR

ÎN BENEFICIUL COPIILOR

A lucra în învăţământ este o mare responsabilitate. Putini sunt cei din afara sistemului care
înţeleg câte eforturi fac cadrele didactice, nu doar în clasă, dar şi în afara orelor de program.
A apărut de câţiva ani o schimbare în comportamentul copiilor şi acest fenomen pare să fie în
dezvoltare. De câte ori nu am auzit sau nu ne-am întrebat: Unde sunt copiii cuminţi şi respectuoşi de
altă dată? Unde este abilitatea acestora de a crea din minte şi cu propriile mânuţe tot felul de jucării?
Acum copiii „au personalitate” sunt experţi în mânuirea calculatorului, ştiu toate programele de
desene animate (din care unele nu ar fi recomandate nici măcar adulţilor), dar dintre aceştia câţi vor
ştii când vor merge la şcoală, să se lege la şireturi, câţi mai au răbdare să stea pe scaune ca să ducă la
capăt o activitate care cere abilităţi manuale.
Evoluţia rapidă a vieţii sociale de astăzi, modificarea statutului familiei, atribuţiile crescute
ale femeii fac ca rolul sistemului de învăţământ să fie pregnant nu numai în ceea ce priveşte educaţia
copiilor ci şi a părinţilor. În acest sens, şcoala, pe lângă rolul instructiv-educativ, are şi menirea de a
asigura părinţilor asistenţă de specialitate informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi
venind în sprijinul celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu
succes a educării copiilor.
Pentru copil, familia concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile si
coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod
direct, nemijlocit, de copil, în mediul familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra
personalităţii în formare a acestuia. În general, cei doi părinţi deşi implicaţi egal în procesul de
educaţie, deţin roluri diferite. Mama asigură căldură afectivă, iar tatăl reprezintă autoritatea. Mama
are o “Funcţie interioară”, pe când tatăl o “funcţie exterioară” prima referindu-se la atmosfera
intrafamilială şi la asigurarea securităţii afective, iar cea de-a doua, la comunicarea socio – familială
şi respectarea normelor. Ambii asigură sentimentul de confort şi securitate. Ambii sunt răspunzători
de situaţia copilului în cadrul familiei, de optimizarea vieţii de familie, îmbinând sau încercând să
îmbine cele două aspecte: atitudinea afectuoasă a mamei cu autoritatea sau exigenţa raţională a
tatălui. În sens contrar, o viaţă de familie în care există mari diferenţe de opinii în ceea priveşte
creşterea şi educarea copilului, în care nu există unitate de cerinţe şi consecvenţă în atitudini, o viaţa
de familie frământată de tensiuni, lipsită de afecţiune, cu conflicte ce pot genera acte de opoziţie sau
chiar de violenţă, va duce inevitabil la reacţii de inadaptare, frustrări, la stări de dezechilibru afectiv
ale copilului.
În familie se constituie sentimentul de apartenenţă socială (la şcoală doar e pus la încercare),
pentru că familia este în primul rând o instituţie socială fundamentală, este un grup social în care
membrii sunt legaţi prin anumite relaţii biologice, dar şi psiho - morale economice şi juridice,
răspunzând unul pentru altul în faţa societăţii. Viaţa copilului în familie sintetizează într-o manieră
particulară aspecte sociale. Caracteristicile vieţii în cadrul familiei sunt date atât de structura
relaţiilor ce se constituie la nivelul său, cât mai ales, de valorile pe care se întemeiază aceste relaţii şi
pe care le promovează.
În societatea actuală însă, în familie se doresc relaţii la baza cărora stau respectul, egalitatea,
toleranţa şi un climat familial cu valenţe educative superioare. Ultimii ani au adus chiar o nouă
percepţie în privinţa influenţei pe care o are familia asupra formării personalităţii, care este chiar mai
mare decât s-a considerat. Familiile sunt sisteme sociale dinamice care au legi şi reguli care
determină o anumită filosofie de viaţă: valoarea acordată vieţii individului în raport cu bunurile
materiale, modul de a-i privi pe ceilalţi (ca prieteni sau ca şi competitori), căile acceptate de afirmare
în societate şi de procurare a celor necesare traiului. Viaţa în familie, valorile care sunt respectate şi
deci experienţele pe care copilul le realizează în colectivul familial depind de felul în care părinţii îşi
exercită rolul de educator. Pentru copii, părintele reprezintă sursa securităţii şi încurajării în faţa
oricărei situaţii noi, neobişnuite. Apropiindu-se de sufletul copiilor, pătrunzând în felul propriu de a
simţi şi gândi al lor, părinţii devin confidentul şi sfătuitorul propriului copil.
Relaţia educativă părinte – copil este direct influenţată de pretenţiile manifestate faţă de copii:
acestea nu trebuie să îi plaseze pe copii într-un rol cu prea multe constrângeri şi foarte puţine situaţii
de a se desfăşura liber, activ, opţional, cu iniţiative proprii.
„Exigenţa raţională” înţeleasă în emiterea unor reguli de către adult, reprezintă o condiţie
necesară, fără a fi însă suficientă, în realizarea la un nivel optim a comunicării umane în cadrul
familiei, căci deşi părinţii manifestă acea exigenţă totuşi măsurile lor educative nu-şi vor atinge pe
deplin scopurile dacă nu se vor desfăşura într-un climat afectiv de înţelegere şi încredere reciprocă.
Nevoia de a fi stimat, preţuit, respectat de semeni ca şi nevoia de “autoafirmare” reprezintă trebuinţe
fundamentale ale copilului care îi asigură echilibrul psihic si moral, aceea siguranţă şi linişte
interioară de care fiecare avem nevoie.
Copilul este deosebit de sensibil la aprecierile făcute în legătură cu posibilităţile sale
intelectuale la situaţiile în care nu ar putea fi preţuit şi stimat, lăudat şi apreciat. Aprecierile părinţilor
se răsfrâng în conştiinţa şi conduita copilului, motiv pentru care părinţii trebuie să se ferească de a
face aprecieri sumare şi rigide sau de a da calificative categorice.
Este suficientă o singură carenţă a familiei pentru ca întregul plan al vieţii psiho-afective a
copilului să aibă de suferit şi să determine apariţia unor forme ale raporturilor dintre membrii ei.
Importante efecte negative provoacă şi permisivitatea sau toleranţa excesivă. Ele generează o
relativă destructurare a relaţiilor de familie, fiind însoţită de o slăbire considerabilă a potenţialului
educativ al mediului familial. Ca şi autoritatea excesivă, permisivitatea se concretizează în
incapacitatea părinţilor de a se raporta adecvat la copii.
Părinţii trebuie să ştie că laudele nu sunt niciodată prea multe, dacă e vorba de stimularea
eului emergent al copilului. Lauda generează simţul valorii şi al demnităţii şi e datoria lor de părinţi
să încurajeze apariţia acestui sentiment. Uneori chiar e bine să perceapă nuanţele subtile ale
personalităţii unice a copiilor lor şi să-i laude pentru calităţile pe care vor să le formeze. Prin
intermediul laudelor, aprecierilor, se insuflă noi valori prin care se contracarează valorile orientate
spre consum care îi asaltează în permanenţă pe copii în ziua de azi.
Deci acţiunea educativă a familiei făcută cu responsabilitate, seriozitate, exigentă şi afecţiune
este cea mai bună cale de urmat în formarea personalităţii copilului, în procesul de însuşire a unui
comportament pozitiv.
Iniţierea părinţilor în educarea şi instruirea copiilor se poate concretiza în discuţii libere cu
părinţii, consultaţii, participarea acestora la unele activităţi din şcoală.
Scopul educaţiei şi informaţiei preventive are în vedere realizarea unei bune relaţii între
părinţi şi copil, prevenirea unor greşeli de educaţie şi a consecinţelor manifestate în comportamentul
copilului, însuşirea de către părinţi a abilităţilor de bază prin care pot influenţa comportamentul
copilului, evidenţierea unor procedee eficiente de educaţie constând în atenţie pozitivă din partea
părinţilor, mai multe aprecieri pozitive, recompense, restricţionarea pedepselor fizice.
Una din abordările moderne privind instituţia şcolară este cea a şcolii deschise, prietenoase,
în care copilul se simte bine, este atras de activităţile şcolare, îi sunt valorificate înclinaţiile şi
talentele. Modelele educaţionale actuale pun în centru copilul şi trebuinţele sale, nevoile lui de
dezvoltare, şi în acest scop participă numeroşi factori, între care cei mai importanţi sunt
şcoala/grădiniţa şi familia. Dar şi mai importantă este colaborarea între familie şi instituţia
educaţională.
În majoritatea situaţiilor familia şi şcoala colaborează foarte strâns pentru a asigura prin
eforturi comune o educaţie de bună calitate. Sunt numeroase însă şi cazurile în care familia
acţionează uneori contrar direcţiilor conturate de grădiniţă, uneori din lipsă de informare, alteori din
nepricepere ori din dezinteres. De aceea se impune o comunicare continuă şi de calitate între
învăţător şi părinţi privind progresele sau dificultăţile întâmpinate de copii, aspectele asupra cărora
este necesar să se insiste prin exerciţii ori prin exemple pozitive şi încurajări. Comunicarea şi
deschiderea din ambele părţi pentru a sprijini dezvoltarea şi buna educaţie a copilului, aduc beneficii
pe termen lung în dezvoltarea personalităţii acestuia.

BIBLIOGRAFIE:

1) BAKKER INA; JANSSEN HANS, Educaţi aşa!, Netherland Institute for Care & Welfare,
Fundaţia Copiii Noştri, Bucureşti, 2001.
2) DRĂGOI CĂLIN, Oprimizarea procesului instructiv – educativ, E.D.P., Bucureşti, 1981,
3) EZECHIL L.; PĂIŞI LĂZĂRESCU M., Laborator preşcolar, Editura & Integral,
Bucureşti, 2002.