Sistemul digestiv

• Sistemul digestiv asigură aportul de substanţe organice,

anorganice, vitamine şi apă necesare funcţionării
celulelor. Produşii rezultaţi în urma digestiei sunt folosiţi
fie în scop energetic pentru refacerea rezervelor
energetice de ATP, fie în scop structural intrând în
alcătuirea diferitelor componente ale celulei.
• Alimentele, principala sursă de energie a organismului,
suferă transformări fizice şi chimice, pentru trecerea în
mediul intern – sânge şi limfă – şi utilizarea de către
celule.
• La nivelul tubului digestiv hrana este mărunţită,
propulsată şi amestecată cu sucurile digestive
(transformări fizice) şi descompusă în molecule mici,
absorbabile (transformări chimice), prin procesul de
digestie.
• Produşii rezultaţi în urma digestiei - nutrimentele - trec în
sânge sau limfă prin procesul de absorbţie.
• Digestia şi absorbţia sunt funcţiile
cele mai importante ale sistemului
digestiv.
• Sistemul digestiv este format din:
– tub digestiv
– glande anexe (glandele salivare,
ficatul şi pancreasul)
TUBUL DIGESTIV
Organele tubului digestiv sunt:
• cavitatea bucală
• faringele
• esofagul
• stomacul
• intestinul subţire
• intestinul gros.
Structura peretelui tubului digestiv
• Peretele tubului digestiv are o structură
unitară de la esofag până la anus, fiind
format din patru tunici, cu unele diferenţe
structurale zonale. Cele patru tunici sunt:
• tunica mucoasă (internă),
• tunica submucoasă,
• tunica musculară
• tunica externă.
• Tunica mucoasă căptuşeşte tubul
digestiv şi îndeplineşte roluri diferite,
funcţie de segment:
– asigură protecţia împotriva agenţilor patogeni
– secretă mucus, enzime digestive şi hormoni
– asigură absorbţia nutrimentelor.
• Tunica submucoasă conţine o
bogată reţea vasculară, vase
limfatice şi un plex nervos
vegetativ.
• Tunica musculară asigură motilitatea
tubului digestiv. Este formată în general
din două straturi:
– (1) stratul intern, format din fibre circulare
care în anumite zone se concentrează formând
sfinctere (muşchi circulari)
– (2) stratul extern, format din fibre
longitudinale. Între cele două straturi se
găseşte un alt plex nervos vegetativ care
controlează motilitatea tubului digestiv.
• Tunica externă – la nivelul organelor
din cavitatea abdominală este formată
dintr-o membrană epitelio-conjuctivă
– peritoneul.
Cavitatea bucală
Cavitatea bucală
• Este primul segment al tubului digestiv.
• Comunică cu exteriorul prin orificiul bucal,
iar posterior cu faringele.
• Prezintă superior bolta palatină iar inferior,
planşeul bucal pe care este ancorată limba.
• În alveolele dentare de pe oasele maxilare
şi mandibulă sunt fixaţi dinţii.
• Dinţii sunt organe dure, cu rol de prehensie,
tăiere, sfâşiere şi triturare a alimentelor; au şi
rol de apărare.
• Dentiţia omului este de două feluri
(difiodontă): dentiţia de lapte formată din 20
de dinţi şi dentiţia permanentă, formată din 32
de dinţi.
• Dentiţia omului este heterodontă – sunt
diferenţiaţi morfologic în:
• incisivi (prehensie şi tăiere prin forfecare),
• canini (reţinere şi sfâşiere),
• măsele – premolari şi molari (mărunţesc hrana prin
pilire, forfecare sau strivire).
• Dentiţia omului este tecodontă – dinţi înfipţi
în alveole (similare unor teci).
 De stabilit pe
Structura dintelui baza imaginilor!
• Limba, organ musculo-membranos, este
implicată în prehensie, masticaţie,
deglutiţie şi este organ senzitiv (informaţii
tactile, termice şi dureroase) şi senzorial
gustativ.
• Mucoasa linguală prezintă papilele
linguale, dintre care papilele fungiforme,
foliate şi circumvalate conţin muguri
gustativi, iar papilele filiforme, cele mai
numeroase, au rol senzitiv (tact,
temperatură şi durere).
Faringele
Faringele
• Este un conduct musculo-fibros care se continuă
cu esofagul. Are trei porţiuni: nazofaringele,
bucofaringele şi laringofaringele.
• Ultimele două porţiuni sunt căi comune de
transport ale aerului şi alimentelor, la nivelul lor
având loc încrucişarea căii respiratorii cu calea
digestivă.
• Mucoasa faringiană prezintă amigdalele.
• Faringele, prin musculatura din peretele său,
intervine în deglutiţie.
Esofagul
Esofagul
• Esofagul este un conduct musculos de
25-30 cm care continuă faringele şi se
deschide în stomac, la nivelul orificiului
cardia.
• Celelalte organe ale tubului digestiv,
împreună cu ficatul şi pancreasul, se găsesc
în cavitatea abdomino-pelvină.
Stomacul
Stomacul
• Stomacul, porţiunea cea mai dilatată a tubului digestiv, este
localizat în partea superioară stângă a cavităţii abdominale, sub
muşchiul diafragm.
• Se întinde de la orificiul cardia până la duoden, cu care
comunică prin orificiul piloric.
• Stomacul are două porţiuni (1) porţiunea verticală formată din:
fornix şi corpul stomacului şi (2) porţiunea orizontală formată
din: antrul piloric şi canalul piloric, care se continuă cu
duodenul.
• Mucoasa gastrică este supusă unor condiţii deosebit de dure,
deoarece sucul gastric (secretat de glandele gastrice din
peretele stomacului) are un pH acid, iar enzimele digestive o pot
autodigera. Prezenţa unei mari cantităţi de mucus alcalin
asigură o protecţie optimă a acesteia.
Intestinul subţire
Intestinul subţire
• Intestinul subţire este cel mai lung segment al tubului
digestiv. Se întinde de la orificiul piloric până la valva
ileo-cecală, unde se continuă cu intestinul gros. Prezintă
două porţiuni: duodenul şi intestinul liber (mezenterial).

A. Duodenul constituie prima porţiune a intestinului subţire

şi are o lungime de aproximativ 25 cm. În duoden se
varsă atât bila secretată de ficat, cât şi sucul pancreatic
secretat de pancreasul exocrin.
B. Intestinul liber (mezenterial) este format din jejun şi ileon.
Din cauza lungimii sale (5-6 m la om), intestinul subţire
formează anse intestinale, cu dispoziţie orizontală în jejun
şi verticală în ileon.

• Particularităţi structurale ale intestinului subţire. Intestinul subţire

este adaptat perfect funcţiei sale principale, aceea de absorbţie a
nutrimentelor. Astfel, lungimea sa oferă o mare suprafaţă de
absorbţie, la care se adaugă trei particularităţi structurale ale
mucoasei şi submucoasei:
• plicile circulare (valvule conivente),
• vilozităţile intestinale – expansiuni digitiforme ale mucoasei; în axul
vilozităţii se găsesc o arteriolă, o reţea de capilare, o venulă şi un
capilar limfatic numit chilifer central.
• microvilii de la polul apical al celulelor intestinale.
Intestinul gros
Intestinul gros
• Intestinul gros este ultima porţiune a tubului
digestiv şi are o lungime de 1,7 m. Se întinde
de la valva ileo-cecală până la orificiul anal.
• Intestinul gros are trei segmente: cecumul,
colonul şi rectul.
• Cecumul are formă de fund de sac şi prezintă
un diverticul numit apendice vermiform.
Inflamaţia apendicelui se numeşte apendicită.
• Colonul se găseşte în continuarea cecumului
şi se întinde până la rect. Prezintă patru
porţiuni: colonul ascendent, transvers,
descendent şi colonul sigmoid.
• Rectul este ultima porţiune a intestinului gros
şi se termină cu orificiul anal (mărginit de
două sfinctere – intern şi extern).
GLANDELE ANEXE ALE
TUBULUI DIGESTIVE
• Glandele anexe ale tubului digestiv
sunt: glandele salivare, ficatul şi
pancreasul exocrin.
• Ele îşi varsă produşii prin canale de
excreţie la nivelul diferitelor segmente
ale tubului digestiv.
Glandele salivare
Glandele salivare
• Glandele salivare sunt glande exocrine,
care îşi varsă produsul de secreţie - saliva
- în cavitatea bucală.
• Glandele salivare mari sunt 3 perechi:
glande parotide, submandibulare şi
sublinguale – situate în proximitatea
cavităţii bucale.
Ficatul
Ficatul
• Este cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv,
cântărind 1,5 kg. Este localizat în etajul superior al
abdomenului, în partea dreaptă, sub muşchiul
diafragm.
Morfologie
• Ficatul prezintă două feţe: superioară (diafragmatică)
şi inferioară (viscerală),
• - faţa diafragmatică este împărţită în doi lobi hepatici,
drept şi stâng.
• - faţa viscerală este împărţită în patru lobi: lobul drept,
stâng, pătrat (anterior) şi caudat (posterior); la nivelul
acestei feţe se găseşte hilul hepatic, locul prin care
intră şi ies vasele de sânge şi nervii.
• Lobii sunt împărţiţi în segmente, iar acestea în lobuli.
• Tot la nivelul feţei inferioare este situată vezica biliară.
Structura ficatului
• Ficatul este învelit la exterior de o capsulă
fibroasă, care trimite în interior prelungiri
care delimitează lobulii hepatici – unităţile
structurale şi funcţionale ale ficatului.
Vascularizaţia ficatului este dublă, nutritivă şi
funcţională.
A) Vascularizaţia nutritivă este asigurată de
artera hepatică, care aduce sânge cu O2.
B) Vascularizaţia funcţională este asigurată
de vena portă care aduce la ficat sânge
încărcat cu nutrimente, absorbite la nivelul
intestinului subţire.

La nivelul lobulilor cele două tipuri de sânge se

amestecă.
Căile biliare
• Căile biliare formează un sistem de canale
prin care bila, secretată la nivelul
ficatului, ajunge în duoden sau, în
perioadele dintre mese (interdigestive), în
vezica biliară (colecist).
• La nivelul vezicii biliare are loc
concentrarea bilei (prin absorbţia apei) şi
îmbogăţirea ei cu mucus.
• Bila este evacuată din colecist în timpul
digestiei
Pancreasul
Pancreasul
• Este situat în cavitatea abominală, în partea
stângă, sub stomac.
• Este alcătuit din: cap (situat în curbura
duodenului), col, corp şi coadă.
• Pancreasul este o glandă mixtă, cu dublă
funcţie, exocrină şi endocrină.
• Partea exocrină a pancreasului este formată din
acini pancreatici care secretă sucul pancreatic
care ajunge în duoden prin două canale:
– canalul pancreatic principal
– canalul pancreatic accesor
FIZIOLOGIA SISTEMULUI
DIGESTIV
 RECOMANDARE
• PENTRU REŢINERE FACILĂ, APELAŢI
LA SCHEMELE CARE REZUMĂ
PROCESELE DIGESTIVE PREZENTATE
DETALIAT ÎN SLIDE-URI.

• DE ASEMENEA, TREBUIE SĂ VĂ
FAMILIARIZAŢI CU NOŢIUNILE
PREZENTATE LA ÎNCEPUT (UNELE
SUNT MARCATE PRIN COLORARE).
• Sistemul digestiv asigură aportul continuu de
apă, electroliţi şi substanţe organice nutritive
necesare organismului.
• În vederea realizării acestor funcţii, sunt
necesare:

1. deplasarea alimentelor prin tractul alimentar;

2. secreţia sucurilor digestive şi digestia
alimentelor;
3. absorbţia produşilor de digestie, a apei şi a
electroliţilor;
4. controlul acestor funcţii prin intermediul
sistemelor nervos şi endocrin.
• Majoritatea substanţelor întâlnite în
alimente are o structură chimică
complexă, diferită de cea a constituenţilor
organismului şi nu pot fi utilizate ca atare
din natură.
• Ele suferă, în prealabil, transformări fizice
şi chimice.
• Totalitatea acestor transformări/procese
reprezintă digestia.
• Prin digestie, principiile alimentare sunt
descompuse în molecule simple, fără
specificitate biologică, iar acestea pot fi
absorbite la nivelul mucoasei intestinale.
• În tubul digestiv există enzime specifice pentru
fiecare tip de substanţă organică.

• Proteinele suferă acţiunea enzimelor proteolitice

(proteaze), care le desfac până la aminoacizi.

• Glucidele cu moleculă mare (polizaharidele) sunt

scindate de către enzimele amilolitice (glicolitice)
până la stadiul de glucide simple – monozaharide.

• Lipidele sunt hidrolizate de către enzimele lipolitice

(lipaze) - până la stadiul de acizi graşi, glicerol şi
colesterol.
DIGESTIA BUCALĂ
DIGESTIA BUCALĂ
• Cuprinde totalitatea transformărilor fizice şi
chimice ale alimentelor la nivelul cavităţii
bucale.
• Transformările fizice:
– Masticaţie şi deglutiţie – procese mecanice
– Impregnare cu salivă a alimentelor
– Lubrifierea alimentelor
– Solubilizarea/dizolvarea unor substanţe din
alimente (săruri, zahăr etc.)
• Transformările chimice:
– Digestia chimică a amidonului preparat termic –
realizată de amilaza salivară
Masticaţia este un act reflex involuntar, ce se poate
desfăşura şi sub control voluntar.
• Organele masticaţiei sunt
– organe pasive: maxilarele, mandibula şi dinţii
– organe active: muşchii limbii şi ai obrajilor.
• Prin masticaţie, alimentele introduse în cavitatea bucală
sunt tăiate şi transformate în fragmente mai mici.

Rolurile masticaţiei:
1. Fragmentarea alimentelor, ceea ce determină:
– facilitarea deglutiţiei;
– creşterea suprafeţei de contact dintre alimente şi enzimele
digestive => creşte eficienţa enzimelor.
2. Amestecarea alimentelor cu saliva, ce are ca rezultate:
– lubrifierea (cu mucus) şi înmuierea (cu apă) bolului alimentar
– iniţierea procesului de digestie a amidonului sub acţiunea
amilazei salivare;
3. Asigurarea contactului cu receptorii gustativi şi iniţierea
secreţiei gastrice.
Saliva este secretată de trei perechi de glande salivare:
• parotide – secreţie apoasă/seroasă,
• sublinguale şi submandibulare – secreţie vâscoasă/mucoasă.

Compoziţia salivei
Zilnic se secretă 800 - 1500 ml salivă – lichid incolor, cu pH = 6-7, care conţine
1. Apă
2. Electroliţi (K+, HCO3–, Na+, Cl–, fosfaţi)
3. O singură enzimă digestivă amilolitică – amilaza salivară (ptialina)
4. Mucina = glicoproteină ce lubrifiază alimentele.
5. Substanţe bactericide (enzima lizozim = muramidază)
6. Imunoglobulina A – protecţie antibacteriană
7. Produşi de catabolism (uree, acid uric).

Funcţiile salivei:
1. Protecţia mucoasei bucale prin răcirea alimentelor fierbinţi, îndepărtarea unor
bacterii.
2. Înmuierea şi lubrifierea alimentelor facilitează masticaţia, formarea bolului
alimentar şi deglutiţia.
3. Umectarea mucoasei bucale favorizează vorbirea.
4. Stimularea receptorilor gustativi de către substanţele dizolvate.
5. Digestia chimică a amidonului – prin amilaza salivară.

• Ca urmare a transformărilor din cavitatea bucală, alimentele sunt

fragmentate, omogenizate, îmbibate cu mucus şi formează bolul alimentar.
Digestia chimică
• Realizată de către singura enzimă
digestivă din salivă: amilaza salivară
• Amilaza salivară începe digestia
amidonului: acţionează numai pe
amidonul preparat termic (copt, fiert) şi
catalizează hidroliza acestuia până la
stadiul de dextrine şi maltoză.
Amilază salivară
Amidon dextrine + maltoză
Deglutiţia
• Deglutiţia reprezintă totalitatea activităţilor motorii care
asigură transportul bolului alimentar din cavitatea bucală
prin faringe şi esofag în stomac.
• Este un act reflex ce se desfăşoară în trei timpi:
– Timpul bucal (voluntar).
– Timpul faringian (semivoluntar).
– Timpul esofagian (involuntar)
• Procesul presupune colectarea voluntară a hranei pe faţa
dorsală a limbii, ridicarea acesteia şi împingerea bolului
alimentar posterior spre bucofaringe.
• Simultan se mai petrec:
– Ridicarea vălului palatin şi închiderea nazofaringelui pentru a
împiedica pătrunderea alimentelor în fosele nazale.
– Coborârea epiglotei şi închiderea glotei laringelui pentru a
împiedica pătrunderea alimentelor pe căile respiratorii superioare.
• Bolul alimentar trece prin bucofaringe şi laringofaringe şi
ajunge în esofag prin care este condus până la stomac.
DIGESTIA GASTRICĂ
DIGESTIA GASTRICĂ
• Este rezultatul activităţilor motorii şi
secretorii ale stomacului, la nivelul
căruia alimentele/bolurile alimentare
sunt transformate într-o pastă lăptoasă
omogenă – chim gastric.
Activitatea motorie a stomacului (motilitatea
gastrică) realizează trei funcţii de bază:
1. Stocarea temporară a alimentelor;
2. Amestecul alimentelor cu secreţiile gastrice;
3. Evacuarea fracţionată a conţinutului gastric în
duoden, prin deschiderea intermitentă a
sfincterului piloric.
Activitatea secretorie a stomacului – sucul gastric
Sucul gastric este secretat de glande gastrice, situate în
mucoasa gastrică şi continuă procesele digestive începute în
cavitatea bucală.
Proprietăţi
• Aspect: lichid incolor, limpede sau uşor opalescent
• pH foarte acid, de 1,5-2,5, datorită conţinutului în HCl
• Volum mediu zilnic = 1,2-1,5 l
Compoziţie
• Sucul gastric este format din:
– Apă (99%)
– Substanţe uscate (1% ): anorganice (HCl şi ioni minerali) şi
organice (enzime, mucus).
HCl are mai multe roluri în desfăşurarea digestiei:
1. activează pepsinogenul
2. asigura un pH optim pentru acţiunea pepsinei
3. denaturează proteinele alimentare, făcându-le mai
digerabile;
4. rol antiseptic – împiedică proliferarea intragastrică a unor
bacterii patogene.
Sucul gastric
Enzimele digestive
• Pepsina. Este o enzimă proteolitică secretată sub forma inactivă
de pepsinogen. Activarea acestuia se face în interiorul stomacului
de catre HCl sau prin autocataliză de pepsina formată anterior.
Acţionează optim la pH<3,5 (între 1,8 si 3,5). Pepsina scindează
doar 20-30% din proteinele alimentare în albumoze şi peptone,
restul trecând nedigerate în intestinul subtire.
• Labfermentul. Prezent doar la copilul mic, în perioada de alăptare;
favorizează coagularea laptelui prin transformarea, în prezenţa
calciului, a cazeinogenului solubil din lapte în paracazeinat de
calciu, insolubil.
• Lipaza gastrică. Este o enzimă lipolitică secretată în formă activă.
Are activitate slabă, hidrolizând numai lipidele emulsionate, pe
care le scindează în acizi graşi şi glicerol.
• Gelatinaza. Hidrolizează gelatina.

Mucusul gastric
Este alcătuit din glicoproteine secretate de celulele mucoase ale
glandelor. Este vâscos şi alcalin/bazic şi are rol în protecţia
mucoasei gastrice, atât mecanic, cât şi chimic (faţă de acţiunea
autodigestivă a HCl şi a pepsinei).
 Pepsinogen

HCl

Pepsină
Proteine Albumoze + peptone

Lipide emulsionate Lipază gastrică Acizi graşi + glicerol

(din lapte, ou) + monogliceride

Cazeinogen Labferment Paracazeinat de calciu

(lapte lichid) Calciu (lapte coagulat)
DIGESTIA INTESTINALĂ
Digestia intestinală este rezultatul două
tipuri de activităţii:
• Activitatea motorie a intestinului
subţire
• Activitatea secretorie a ficatului,
pancreasului exocrin şi glandelor
intestinale
Activitatea
motorie a
intestinului
Mişcările de la nivelul
intestinului subţire
sunt:
contracţii propulsive
(contracţii peristaltice)
– (a)
contracţii de
amestec (contracţiile
segmentare) – (b).
Activitatea secretorie a ficatului,
pancreasului exocrin şi glandelor
intestinale
În intestinul subţire, conţinutul
intestinal este mixt cuprinzând
– mucus
– suc pancreatic
– bilă.
Secreţia pancreatică – sucul pancreatic
Pancresul este o glandă mixtă, care conţine celule
endocrine şi celule exocrine.
Celulele exocrine, organizate în acini, produc sucul
digestiv pancreatic (1-1,5 l/zi), care se varsă în
duoden prin două canele – principal şi accesor.
Sucul pancreatic este un lichid cu pH=8 (7-9,3), uşor
bazic.
Compoziţie: substanţe anorganice şi organice
1. Apă – 98,5%
2. Electroliţi: Na+,K+, Cl–, mult HCO3– (ion bicarbonat, bazic; neutralizează
aciditatea chimului gastric şi asigură un pH optim pentru activitatea
enzimelor pancreatice)
3. Enzime: amilaze, lipaze şi proteaze (şi nucleaze) care catalizează digestia
glucidelor, lipidelor, proteinelor şi a acizilor nucleici.
a. amilaza pancreatică este secretată în formă activă; hidrolizează
glicogenul, amidonul şi alte glucide, cu excepţia celulozei, până la stadiul
de dizaharide;
a. lipaze (lipaza pancreatică, colesterol-lipaza, fosfolipaza A2), secretate în
formă activă; lipaza pancreatică hidrolizează trigliceridele până la acizi
graşi, glicerol şi monogliceride; colesterol-lipaza şi fosfolipaza A2
hidrolizează fosfolipidele şi lipidele derivate de la colesterol.
a. proteaze (tripsina şi chemotripsina, elastaza, carboxipeptidazele,
aminopeptidazele, colagenaza) se secretă în formă inactivă de proenzime,
(fiind astfel protejată glanda împotriva autodigestiei): tripsinogen şi
chemotripsinogen, proelastază, procarboxipeptidaze; tripsinogenul este
activat în duoden de către o enteropeptidază – enterokinaza (secretată de
mucoasa duodenală); chimotripsinogenul şi procarboxipeptidazele sunt
activate de tripsină; proelastaza este activată de enterokinază şi de
tripsină.
Amidon preparat Amilaza pancreatică Dizaharide
termic, glicogen, alte
(maltoză)
polizaharide, dextrine

Lipaza pancreatică Acizi graşi,

Trigliceride neutre monogliceride,
(emulsionate de sărurile biliare) glicerol

Lipide derivate Colesterol-lipaza

Colesterol şi
de la colesterol acizi graşi

Fosfolipaza A2 Acizi graşi,

Fosfolipide
monogliceride
 Procarboxipeptidaze Carboxipeptidaze

Chemotripsinogen

Tripsinogen Tripsină

Enterokinază Chemotripsină

Proelastază Elastază
 Tripsină, chemotripsină,
elastază, colagenază Polipeptide şi
Proteine
oligopeptide

Proteine şi Carboxipeptidaze,
aminopeptidaze Polipeptide,
polipeptide oligopeptide şi
(albumoze, aminoacizi liberi
peptone)

Ribonucleaza
ARN Oligoribonucleotide

Deoxiribonucleaza
ADN Oligodeoxiribonucleotide
Secreţia biliară – bila
• Bila este secretată continuu de către celulele hepatice/ficat
(bila hepatică).
• Bila hepatică este depozitată în perioadele interdigestive
(între mese) în vezica biliară/colecist, unde se
concentrează, transformându-se în bilă colecistică.
• Bila este eliberată intermitent în duoden, în perioadele
digestive, împreună cu sucul pancreatic.
Principalele componente ale bilei
1) Sărurile biliare sunt constituite din acizi biliari conjugaţi cu
aminoacizi şi cationi.
– sărurile biliare emulsionează grăsimile, transformându-le în particule
fine, favorizând hidroliza enzimatică şi absorbţia grăsimilor;
– sărurile biliare formează agregate moleculare cu acizii graşi,
monogliceride, colesterol şi lecitina, denumite micele cu rol în
solubilizarea substanţelor hidrofobe şi absorbţia acestora;
2) Pigmenţii biliari sunt bilirubina, biliverdina (produşi de
degradare a hemoglobinei) etc. – dau culoarea galbenă
caracteristică bilei hepatice.
BILA NU CONŢINE ENZIME!!
Caracteristicile celor două tipuri de bilă: hepatică şi colecistică/veziculară

Caracteristici Bila hepatică Bila colecistică/veziculară

Culoare galben aurie brun verzuie (ca urmare a

concentrării pigmenţilor
bilari)
pH 7,8 - 8,6 7 - 7,4

Cantitate secretată continuu de stocată în vezica biliară

hepatocite ≈ 300-1200 ml/zi ≈ 20 - 60 ml (50 ml)
(în medie 700 ml/zi)

Compoziţie apă (97%), săruri bilă concentrată ⇒

anorganice, acizi şi săruri - apa ↓ (89%)
biliare, pigmenţi biliari, - solviţii ↑ de 3-4 ori
colesterol, lecitină, conţine mucină/mucus
fosfolipide etc.
Rolurile bilei
• Principalele roluri ale bilei sunt legate de digestia
şi absorbţia lipidelor.
• Sărurile biliare:
– Activează lipaza pancreatică
– Emulsionează trigliceridele (transformarea în picături fine
care pot fi mai uşor hidrolizate enzimatic)
– Participă la formarea micelelor care permit absorbţia
compuşilor hidrofobi (acizi graşi, colesterol,
monogliceride, vitamine liposolubile etc.)
– Asigură absorbţia lipidelor şi a vitaminelor liposolubile
(A, D, E, K, F).
• Bila, fiind uşor bazică, neutralizează chimul gastric
acid trecut în duoden, asigurând un pH favorabil
acţiunii enzimelor pancreatice.
Secreţia intestinului subţire – sucul intestinal
Sucul intestinal este este un lichid produs în cantitate de
1800 ml pe zi, are un pH uşor alcalin (7,5-8) şi care
conţine:
1. Apă şi electroliţi (mult HCO3–) secretaţi de celulele
epiteliale intestinale.
2. Mucus (secretat de glandele din epiteliul intestinal) – rol
de protecţie a mucoasei intestinale împotriva acidităţii
chimului gastric.
3. Enzime asociate cu microvilii celulelor epiteliale
intestinale, care nu sunt secretate în lumenul intestinal:
– oligopeptidaze,
– dizaharidaze (maltaza, izomaltaza, zaharaza şi lactaza)
– lipaza intestinală;
Enzimele îşi exercită rolurile în timpul procesului de
absorbţie intestinală.
 Oligopeptidaze
Oligopeptide Aminoacizi

Lipaza intestinală Acizi graşi,

Trigliceride monogliceride,
glicerol
Maltaza
Maltoză Glucoză

Izomaltaza
Izomaltoză Glucoză

Zaharaza
Zaharoză Glucoză +
fructoză

Lactaza Glucoză +
Lactoză
galactoză
Absorbţia intestinală
• La nivel gastric are loc absorbţia
unor substanţe, de exemplu
substanţe foarte solubile în lipide,
etanol, apă, CO2.
Glucidele
Cele trei glucide majore ale dietei sunt
zaharoza şi lactoza (dizaharide) şi
polizaharidul amidon. Celuloza nu poate fi
digerată, deoarece în tractul gastrointestinal
uman nu există enzime care să o digere.
• Pentru a fi absorbite din intestin, glucidele
trebuie digerate până la stadiul de
monozaharide.
• Produşii finali ai digestiei glucidelor sunt
fructoza, glucoza şi galactoza care sunt
absorbite în enterocite şi de aici trec în
sânge.
Proteinele
Pentru a fi absorbite, proteinele trebuie
transformate în polipeptide mici şi
aminoacizi – digestie chimică realizată
de enzimele proteolitice din sucurile
digestive.
Aminoacizii, dipeptidele şi tripeptidele
sunt transportate din lumenul
intestinal în enterocite, aici
dipeptidele şi tripeptidele sunt
scindate până la aminoacizi;
aminoacizii trec în sânge.
Lipidele
Înainte de a fi digerate, lipidele trebuie emulsionate
(transformate în picături cu diametru sub un micron)
de către sărurile biliare şi lecitină.
Pentru a putea fi absorbite, ele trebuie să devină
solubile în apă. Pentru solubilizarea lipidelor sunt
necesare sărurile biliare.
Produşii digestiei lipidice (acizi graşi, monogliceride,
colesterol) trebuie să formeze miceIe cu sărurile
biliare pentru a putea fi absorbiţi. Micelele sunt
agregate sferice mici, care conţin 20 - 30 molecule
de săruri biliare şi lipide.
Micelele se mişcă de-a lungul suprafeţei microvililor,
permiţând lipidelor din compoziţia lor să treacă în
enterocite. Din enterocite trec în sângele care
ajunge la ficat sau trec în limfă.
• Tot din intestinul subţire se absorb în
sânge apa, electroliţii (Na+, K+, Ca2+,
Fe2+, Cl–) şi vitaminele.
• Vitaminele liposolubile (A, D, K, E, F) intră
în alcătuirea micelelor şi se absorb
împreună cu celelalte lipide.
DIGESTIA LA NIVELUL
INTESTINULUI GROS
Rolurile principale ale colonului sunt:
• absorbţia apei şi a electroliţilor
• transformarea resturilor nedigerate şi
neabsorbite, trecute din intestinul subţire în
colon, în materii fecale sub acţiunea microbiotei
bacteriene, prin fermentaţie şi putrefacţie.
• depozitarea materiilor fecale până la eliminarea
lor prin actul defecaţiei

• Defecaţia reprezintă procesul de eliminare a

materiilor fecale din intestinul gros la exterior,
prin anus. Este un proces reflex aflat sub
control involuntar, dar şi cu o componentă
voluntară semnificativă.
 INTERESANT....
Există trei surse de gaz intestinal:
• înghiţit,
• format sub acţiunea bacteriilor în ileon şi
colon
• difuzat din torentul sangvin.
La nivelul colonului se produc zilnic 7-10 l de
gaze, mai ales prin degradarea produşilor de
digestie ce au ajuns la acest nivel.
Componentele principale sunt: CO2, CH4, H2,
N2.
Volumul eliminat este de 600 ml/zi.
ŞI CÂTEVA SINTEZE....