8.7.9.

Infecţii nosocomiale
Infecțiile nosocomiale (I.N.) sunt îmbolnăviri de natură infecţioasă manifestate clinic,
contractate în spital şi care se manifestă în timpul spitalizării sau după externare.

Etimologic: gr. nosos = boală, nosocomia = spital; deci, boli dobândite în spital/unități medicale.
Definitia – conform Ord. 994 din 10 aug. 2004:

Infecţia nosocomială = infectia contractata in spital sau in alte unitati sanitare cu paturi si se
refera la orice boala datorata microorganismelor, boala ce poate fi recunoscuta clinic sau
microbiologic, care afecteaza fie bolnavul datorita internarii lui in spital sau ingrijirilor primite, fie
pacientul spitalizat sau in tratament ambulatoriu, fie personalul sanitar datorita activitatii sale,
indiferent daca simptomele bolii apar sau nu, în timp ce persoana respectiva se afla in spital.

Etiologia infecţiilor nosocomiale:

- bacterii (cu frecvenţa cea mai mare), virusuri, microfungi, paraziţi.
Diagnosticul infecţiei nosocomiale se bazeazâ pe date clinice, de laborator şi alte teste:
 dovada clinică derivă din observarea bolnavului sau din analiza informaţiilor din foaia de
observaţie a pacientului şi alte evidenţe din salon şi din unitate;
 dovada de laborator constă în rezultatele culturilor şi observaţiilor microscopice, ale testelor
serologice calitative (de detectare a antigenelor sau anticorpilor);
 alte teste de diagnostic: ex. radiologice, ecografice, tomografie computerizată, rezonanţă
magnetică, imagini cu radioizotopi, ex. endoscopice, biopsii şi puncţii.
Pentru ca o infecţie să fie dovedită nosocomială trebuie să nu existe dovada că infecţia era
prezentă sau în incubaţie în momentul internării în spital.
Trebuie considerate ca nosocomiale şi infecţiile dobândite în spital, dar diagnosticate după
ieşirea din spital (infecţia nou-născutului, rezultată prin trecerea prin tractul genital şi diagnosticată
după externare).
Fiecare caz de I.N. trebuie dovedit că se datoreaza spitalizării sau îngrijirilor medico-sanitare
ambulatorii în unităţi sanitare. Nu se consideră I.N. :
 infecţiile asociate cu o complicaţie sau o extindere a unei infecţii prezente la internare, dacă nu
s-a schimbat agentul patogen sau dacă semnele nu arată o nouă infecţie;
 infecţiile transplacentare la nou-născut (ex.: infecţiile cu herpes simplex sau citomegalovirus,
rubeola, sifilis, toxoplasmoza), boli ce devin evidente la scurt timp de la naştere.
I.N. au o incidenţă mai mare de 10% printre pacienţii spitalizaţi, mai ales în serviciile
chirurgicale. Anumite operaţii, cum ar fi amputările şi chirurgia intestinală sunt însoţite de o rată a
infecţiilor de 30%. Pacienţii unui spital alcătuiesc o populaţie, o comunitate cu densitate mare,
compusă din indivizi neobişnuit de sensibili. O varietate de tulpini de bacterii/microorganisme
patogene abundă în acest mediu şi altele noi sunt introduse de pacienţii noi si apartinatorii lor.
În plus, utilizarea pe scară largă a agenţilor antimicrobieni (antibiotice, dezinfectante,
antiseptice) contribuie la creşterea numărului de tulpini rezistente, iar personalul medical devine
purtător al acestor tulpini. Mulţi pacienţi au deja probleme legate capacitatea de apărare
(imunodeficienţe, tranzitorii sau permanente), cum ar fi: o breşă în bariera reprezentată de integritatea
tegumentelor – plăgi chirurgicale, radioterapie în bolile maligne, terapia imunosupresoare sau prezenţa
de dispozitive protetice folosite în scop terapeutic sau explorator: catetere venoase, urinare. Când
aceşti factori sunt reuniţi, se creează condiţii pentru apariţia de infecţii nosocomiale.
Agenţii infecţioşi care determină infecţii nosocomiale sunt în general oportunişti, care în
general nu determină îmbolnăvirea indivizilor cu capacitate de aparare normala, dar sunt agenţi foarte
periculoşi pentru indivizii imunocompromişi. Cei mai comuni agenţi etiologici ai I.N. sunt :
 bacili Gram negativi, dintre enterobacteriile condiţionat-patogene: E.coli, Klebsiella
pneumoniae, Proteus sp., Enterobacter aerogenes, E. cloacae, Serratia marcescens,;
 coci Gram pozitivi: Staphylococcus (aureus, epidermidis), Streptococcus sp.;
 alți bacili Gram negativi: Pseudomonas aeruginosa – specie care reprezintă o problemă
serioasă în secţiile de arşi; este o specie de bacili non-fermentativi, cu creştere rapidă și
exigențe nutritive reduse (supraviețuiește în apa distilată), pigmentogenă (pigment
fluorescent); Acinetobacter baumannii – specie ce face parte din același grup, cu proprietăți
 biochimice asemănătoare, ambele prezentând niveluri înalte de antibiorezistență; determină
infecții mai ales la pacienții imunocompromiși (Gheorghe și col., 2015)
 levuri: Candida albicans (infecţii ale mucoaselor), C. krusei (infecţii asociate frecvent
cateterelor şi dispozitivelor protetice).

 Cele mai frecvente specii implicate in etiologia I.N. sunt cele din grupul
ESKAPE(Enterococcus faecium, Staphylococcus aureus, Klebsiella pneumoniae,
Acinetobacter baumannii, Pseudomonas aeruginosa, Enterobacter sp.), care prezinta si
niveluri inalte de antibiorezistenta.

Pentru prevenirea/ supravegherea I.N. în spital există:

 un medic epidemiolog care are responsabilitatea de a identifica, a localiza situaţiile şi
împrejurările care ar putea determina o creştere a incidenţei I.N.;
 o comisie de control al infecţiilor, din care fac parte: medici, personal medical mediu şi
auxiliar, ca şi personal de laborator, care monitorizează echipamentele, procedurile medicale,
cu scopul de a întrerupe ciclul procesului infecțios (izvor de infecţie, căi de eliminare,
transmitere şi pătrundere în organismul unei gazde).
Toate autorităţile sunt de acord că cel mai important prim pas este spălatul frecvent al
mâinilor, ca şi alte măsuri de igienă privind cazarea, microclimatul, alimentaţia, aprovizionarea
cu apă, îndepărtarea reziduurilor/materiale contaminate, curăţenia, sterilizarea, dezinfecţia.
Alte măsuri:
 alegerea procedurilor de investigare şi tratament cu risc minim de infecţie, tehnici aseptice,
măsuri de antisepsie, la care se adaugă utilizarea judicioasă a antibioticelor;
 aplicarea măsurilor de izolare a surselor de infecţie, ca şi izolarea de protecţie a receptivilor;
 supravegherea clinică a bolnavilor pentru depistarea infecţiilor intraspitaliceşti şi a altor
infecţii, a stării de sănătate a personalului, a aplicării măsurilor de combatere, a informării
epidemiologice, înregistrarea, analiza şi raportarea cazurilor;
 asigurarea pregătirii corespunzătoare a întregului personal din spital (cursuri de perfectionare).
Scop final: evitarea izbucnirilor epidemice, reducerea ratei morbidităţii şi mortalităţii, mai
ales la copii (nou-născuţi, prematuri, distrofici, riscul fiind foarte mare în pediatrie în general).
Clasificarea I.N.
1) Boli transmisibile apărute în spital, determinate de obicei de agenţi strict patogeni;
 nu prezintă diferenţe epidemiologice importante faţă de bolile transmisibile apărute în alte
colectivităţi, în afara faptului că la unele grupuri de bolnavi gravitatea îmbolnăvirilor poate fi
mai mare decât la persoanele sănătoase.
 ex. infecţii acute ale căilor respiratorii, favorizate în mediile aglomerate şi care impun măsuri
riguroase, chiar carantina spitalului; boli diareice acute, favorizate de deficienţe în condiţiile
de alimentaţie, cazare, aprovizionarea cu apă etc.
2) Îmbolnăviri produse mai ales de agenţi condiţionat-patogeni, asociate cu o serie de
factori de risc, specifici persoanelor spitalizate, cum ar fi:
a. rezistenţa scăzută la infecţii, datorată vârstei (cei mai expuşi fiind nou-născuţii, dar şi
bătrânii), unor stări fiziologice (lăuzie), afecţiunii care a determinat internarea, altor afecţiuni
pe care le prezintă bolnavul (diabet, alte boli de nutriţie, imunodeficienţe, hemopatii), ca şi
unor stări imunodepresive asociate cu tratamentele chirurgicale;
b. tratamente prelungite cu antibiotice de spectru larg, care determină starea de disbioză, ca şi
selecţia de tulpini multirezistente la antibiotice = ,,agenti infecțiosi endemici,, de spital;
c. expunerea la proceduri medico-chirurgicale invazive (puncţii, cateterizare, perfuzii, transfuzii,
respiraţie artificială, alimentaţie parenterală, intervenţii chirurgicale, dializă) care asigură
supravieţuirea în momente de mare handicap biologic, dar creează riscuri majore de infecţii.
Rolul personalului din spital, în funcţie de pregătire, experienţă şi disciplină, poate avea o
contribuţie importantă în prevenirea infecţiilor nosocomiale sau dimpotrivă, prin deficienţe în
comportamentul profesional poate constitui un factor de risc suplimentar în apariţia infecţiilor
sporadice sau chiar a unor izbucniri epidemice. Prevenirea I.N. se face şi printr-un control
microbiologic riguros, standardizat: al personalului şi al asistaţilor, al sterilizării şi sterilităţii
materialelor utilizate, al condiţiilor igienico-sanitare ale mediului (aer, suprafeţe, inventar moale).