ACCENTUL ÎN LIMBA SPANIOLĂ

Trebuie menţionat faptul că în spaniolă accentul are o importanţă fenomenală,

mai mult decât în orice altă limbă. Fără accent limba spaniolă ar fi ca şi
inexistentă, nu poate exista, e imposibil şi inadmisibil, atât în ce priveşte vorbirea,
cât şi scrierea. E adevărat că există şi în alte limbi, inclusiv italiană, unde sunt 2
accente, ascuţit / şi grav \ pe cele 5 vocale a, e, i, o, u, iar în franceză sunt 3,
inclusiv circumflex ^, dar în franceză, îndeosebi, ca şi în alte limbi, de cele mai
multe ori accentul n-are nicio legatură cu modul de pronunţie şi nu indică un
asemenea mod. Nu există nicio altă limbă în care accentul, atât vorbit, cât şi scris,
să aibă o importanţă atât de mare, să constituie însăşi esenţa limbii în sine, tocmai
de aceea e cea mai frumoasă limbă posibilă, în primul rând datorită accentului
[spre deosebire de română, unde nu se scrie accent, deşi sunt multe cuvinte care se
scriu la fel – lucru care se întâmplă şi în spaniolă – , dar, dacă accentul (doar
pronunţat în română) e diferit, pe alta silabă, cuvântul înseamnă altceva]. În
spaniolă ar fi de neconceput dacă n-ar exista accentul atât scris, cât şi vorbit. Pt. un
vorbitor nativ de limbă română e puţin dificil până se dumireşte ce înseamnă un
anumit cuvânt, dacă accentul trebuie pronunţat pe o anumită silabă şi are un sens
sau pe altă silabă şi are altul. Păi, ce să zică oare un nevorbitor nativ de română,
numai că româna nu e limbă de circulaţie şi, aşa cum se cunoaşte, s-a definitivat
ca limbă în ultimele decenii ale sec. 20, nefiind aceeaşi limbă ca spaniola, absolut
identică, de peste 500 ani. Pt. că, să nu vorbim de o sută şi ceva de ani, nicidecum
de 500, de la codul civil din 1864, dacă citeşti în el nici nu inţelegi ce anume vrea
să spună şi ce fel de limbaj e, dar mai înainte de 1950 e imposibil să citeşti şi să
înţelegi ceva în română, iar definitivarea limbii din ultimele decenii ale sec. trecut
s-a făcut prin dispariţia masivă a unor arhaisme, majoritatea de origina slavă şi
care se folosesc încă foarte mult în scrierile bisericeşti, dispariţia apostrofului şi a
anumitor cuvinte, care sunt scrise în cărţile religioase şi biblice şi înlocuirea
apostrofului cu liniuţa de unire/despărţire (preluată din l. franceză) şi introducerea
masivă a neologismelor de origine franceză, majoritatea preluate aproape identic.,
cu menţiunea că, până în a 2-a jumătate a sec. 19, alfabetul latin a fost interzis, iar
slujbele în biserică se ţineau în slavonă. Ceea ce e şi mai grav e faptul că în ultimii
15-20 ani limba română a suferit o puternică anglofonizare, lucru extrem de grav
şi periculos, mult mai grav decât slavizarea de sute de ani, majoritatea absolută a
acestor cuvinte trebuind imperios eliminate din limba română şi interzise (inclusiv
week-end, de ex., pt. că nimeni nu zice week-ul ăsta sau week-ul viitor, ci
săptămâna asta sau viitoare, dar toată lumea zice week-end, absolut absurd, deşi în
franceză se spune le fin de la semaine, iar în spaniola el fin de semana şi nu-mi
aduc aminte până în 1990 să se fi folosit acest cuvânt pe scară largă în l. română).
Revenind la limba spaniolă şi la accentul care defineşte însăşi esenţa acestei
limbi, spre deosebire de română, în spaniolă e de neconceput nefolosirea
 2

accentului scris, mai ales când aceleaşi cuvinte, scrise la fel, dar unele cu accent,
altele fără, înseamnă altceva (iar în română doar se pronunţă diferit accentul, pt. că
nu se scrie). De menţionat e că orice vorbitor de orice limbă de pe pământ care
citeşte în spaniolă, chiar fără să ştie această limbă (dacă cunoaşte alfabetul latin),
ştie să pronunţe foarte corect accentul la orice cuvânt, aşa cum nu se întâmplă în
nicio altă limbă, mai ales în cele în care nu se scrie (în engleză, română ş.a., iar în
franceză, aşa cum am arătat, accentul scris, care e de 3 feluri, n-are nicio legatură
cu modul de pronunţie). Pt. că în nicio altă limbă accentul şi pronunţia acestuia nu
au o aşa de mare importanţă şi logică ca în spaniolă; aşa cum am arătat, există doar
un singur accent, ascuţit, pe cele 5 vocale şi există o regulă foarte simplă. Dacă
cuvântul se termină în consoană diferită de n, s, accentul se pronunţă pe ultima
silabă, iar dacă se termină în vocală sau cons. n, s, pe penultima, fără a fi scris.
Numai că, atunci când nu e regula generală – şi e extrem de multe ori – , accentul
se scrie, adică atunci când nu e pe penultima silabă, deşi se termină în vocală sau
n, s etc. şi se pronunţă ca atare : corazón, México, dar nu la mexicano, mexicana,
unde se pron. pe a, penultima silabă.
Am spus că există extrem de numeroase aceste situaţii şi tocmai de aceea se
foloseşte accentul scris foarte mult în spaniolă, mult mai mult decât în alte limbi,
respectiv it. sau fr. Dar, deşi există aceste situaţii foarte numeroase, scrierea
accentului are reguli extrem de logice şi clare faţă de orice altă limbă. Vocalele i
sau u şi a, e sau o, când urmează una după alta, sunt totdeauna în aceeaşi silabă, iar
i şi u, respectiv a, e şi o sunt totdeauna în silabe separate : uimos, uís, paseo, tarea.
Când accentul se pronunţă pe i sau u se scrie, iar când se pronunţă pe a, e sau o nu
se scrie : frío, río, oído, oímos, oír, oís, alegría, día, manía, María, teoría, term. ía,
ías, íamos, íais, ían la imperfect indic. şi condiţional, ría, rías, rían, freír, reír, ríe,
ríes, ríen, sofreír, sonreír, actúas, actúan, actúe, actúes, actúen, actúo, Dios, oigo,
oiga, oigas, oigan, aire, diente, tienes, tiene, tienen, aula, actual, actuar, continuar,
puedo, puede, puesto, chiar dacă, în unele situaţii, accentul se scrie pe i sau u şi din
cauză că nu se pronunţă pe penultima sau ultima silabă, fiind excepţie de la regulă.
Dacă, conf. regulii generale, accentul s-ar fi pron. pe altă silabă decât cea în care
se află i sau u şi a, e sau o, atunci se scrie pe a, e, o : adiós, después, la term. áis,
éis la II pl. ind. şi subj. presente, actué, actuó (I, III sg p. sim.). În cazul cuvintelor
armario, magia, dormitorio ş.a. accentul se pronunţă conform regulii generale pe
penultima silabă, deci nu pe i sau pe a sau o cu care se află împreună, deci nu se
scrie.
Cuvintele monosilabice se scriu fără accent, cu excepţia cazurilor când acelaşi
cuvânt înseamnă mai multe lucruri, adică are mai multe sensuri şi, cu accent scris
are un sens, iar fără, altul, fără a influenţa, evident, pronunţia. De ex., tú=tu-
pronume; tu=al tău, a ta-adj. pos. (tu casa=casa ta); él=el-pronume; el-art. hot.
masc.; sí=da-adverb; si=dacă-conj.; más=mai, mai mult-adverb; mas=dar, însă, ci-
conj. (sinonim cu pero); sé=ştiu-verbul saber=a şti la I sg ind. prez. sau ser=a fi la
II sg imperativ; dé-verbul dar la I, III sg subj.; de-prepozitie; sé=ştiu-verbul saber
la I sg ind. prez. şi ser la II sg imperativ; se-pron. refl.; mí=mie, mine-pronume;
 3

mi=al meu, a mea-adj. posesiv; té=ceai-subst.; te=ţie, îţi, ţi, pe tine, te-pronume
direct, ind., refl.; sau alte cuvinte : cómo=cum-adverb de mod sau inter.;
como=mănânc-verb la I sg ind. prez., adverb de comparatie; la ind. prez. pers. I
sg.; sólo=numai, doar; solo=singur; hacía=făceam, făcea-verbul hacer la I, III sg
imperfect; hacia=faţă de, către, spre-conj.; está=este, e-verbul ser la I, III sg ind.
prez., esta=aceasta, asta-adj. demonstrativ; interogativele :
¿Adónde?=încotro, unde;
¿Dónde?=unde;
¿De dónde?=de unde;
¿Cómo?=cum;
¿Cuál (-es)?=care (în spaniolă e şi formă de plural);
¿Cuándo?=când
¿Cuánto (a)?=cât, câtă
¿Cuántos (as)?=câţi, câte
¿Qué?=ce;
¿De qué?=din ce, despre ce;
¿Quién (-es)?=cine şi cine la pl.;
¿A quién (-es)?=pe cine, cui;
¿Con quién (-es)?=cu cine, inclusiv la pl.;
¿De quién (-es)?=al, a cui; ai, ale cui;
¿Por qué?=de ce;
¿Para qué?=pt. ce;
Porque ca răspuns : fiindcă, deoarece, pt. că, se scrie într-un cuvânt si fără accent.
În cazul pronumelor şi adjectivelor relative, însă, nu se scrie accentul :
que=care, pe care, ex.: La señorita que conocí ... =Domnişoara pe care am
cunoscut-o ... El hombre que es pobre ... =Bărbatul care este sărac ...; quien=cine,
care, se foloseşte pt. referirea la persoane; a quien=pe cine, pe care. Ex.: La
señorita a quien conocí anoche=Domnişoara pe care am cunoscut-o aseară,
putându-se folosi în acelaşi timp şi que, dar fără prepoziţia a, La señorita que
conocí anoche. Quien tiene más suerte recibe el premio gordo=Cine are mai mult
noroc va câştiga marele premiu. Când pronumele relativ urmează după o
prepoziţie şi se referă la o persoană se foloseşte quien, putându-se folosi que doar
dacă se referă la lucruri. Ex.: Los chicos con quienes fuimos a la playa=Băieţii cu
care am fost la plajă (con=cu); El cuento en que pienso es extenso=Povestea la
care mă gândesc e lungă (en=la, deşi în mod obişnuit înseamnă în); Ella es la
señorita en quien estoy pensando=Ea e domnişoara la care mă gândesc (timpul
progresiv, despre care nu vorbesc acum); Esa señora, de quien te hablé ayer, acaba
de pasar=Aceasta d-nă, de care ţi-am vorbit ieri, tocmai a trecut; el que, la que, los
que, las que - şi lo que; Ex.: Mi tía, la que es profesora … =Mătuşa mea, (cea)
care e profesoară; Las mesas, las que son de plástico … =Mesele, (cele) care sunt
de plastic; Mi tío, el que es taxista … =Unchiul meu, (cel) care e taximetrist; Mis
pantalones, los que son viejos … =Pantalonii mei, (cei) care sunt vechi; el cual; la
cual; los cuales; las cuales, putându-se folosi identic, fără a fi vreo greşeală
 4

folosirea acestora sau cele cu el, la, los, las que, dar trebuie ţinut cont de gen şi nr.;
de asemenea, în cazul persoanelor se poate folosi pron. relativ quien : mi tía, quien
es profesora … Când pronumele relativ se referă la o idee abstractă se foloseşte lo
que. Ex.: Lo que quieres no existe=Ceea ce vrei nu există. Adjectivele relative :
cuyo, cuya, cuyos, cuyas. Ex.: La niña, cuyo hermano es deportista … =Fata, al
cărei frate e sportiv … (în română acordul se face invers decât în spaniolă); El
hombre, cuya madre vi en el parque … =Bărbatul, a cărui mamă am văzut-o în
parc; El coche, cuyos faros no funcionan … =Maşina, ale cărei faruri nu
funcţionează; Pedro, cuyas hermanas son guapas … =Pedro, ale cărui surori sunt
frumoase …
Aşa cum am menţionat, în cazul pronumelui mí (mine, mie) se scrie accentul :
A mí me gusta=Mie îmi place; pronumele mí precedat de prep. con formează
conmigo, con+ti (tine, ţie)=contigo; con+si (sine, sieşi, lui, ei)=consigo, adică cu
mine, cu tine, cu sine, de data aceasta conmigo fără accent pe i, care nu exista nici
la ti, si, nici la contigo, consigo, dar nu se scrie în cazul când mi e adj. posesiv, ex.
mi casa=casa mea [adj. posesive fiind mi, tu, su, respectiv mis, tus, sus=al meu, a
mea, al tău, a ta, al său, a sa, al/a/ai/ale lui/ei/lor, ai mei, ale mele, ai tăi, ale tale,
nuestro(a, os, as)=al nostru, a noastră, ai noştri, ale noastre; vuestro(a, os, as)=al
vostru, a voastră, ai voştri, ale voastre, ai săi, ale sale]; la casa de él=casa lui, él
toma la pluma consigo sau con él=el ia stiloul cu sine (cu el). Pronumele mí, ti, si
sunt totdeauna precedate de o prepoziţie, precedate de prepoziţia a reprezintă
formele corespunzătoare cazului dativ din română, iar în cazul adj. posesive
prepoziţia de corespunde cazului genitiv din română. Când sunt precedate de prep.
entre, incluso, según, excepto, menos, salvo se foloseşte pronumele personal yo,
tu, él, ella … şi nu pron. mí, ti, si; de asemenea, când urmează după que, como, y :
como tú=ca (şi) tine, mejor que tú=mai bun ca (decât) tine, tú y yo=tu şi eu sau tu
şi cu mine, noi doi, entre tú y yo=între tine şi mine, siempre juntos tú y yo=vom fi
mereu împreună.
Conform tuturor celor menţionate mai sus este absolut logică scrierea
accentului la verbe la II pl. indic. presente la term. áis, éis, ís, respectiv la subj.
presente la éis, áis – care există numai în SPA – (la verbele ser, ir, dar, ver, care au
o sg silabă, nu se scrie la II pl. ind. : sois, vais, dais, veis, nici la II pl. subj. la dar-
deis), ca şi la I pl. la imperf. indic. la term. ábamos la verbele în -ar şi pe i la toate
pers. la cele în -er, -ir : ía, ías, ía, íamos, íais, ían (term. care sunt la toate verbele la
condiţional), la I pl. la toate verbele la subj. pretérito imper. I, II, futuro pe a sau e
la term. áramos, ásemos, áremos, iéramos, iésemos, iéremos, pe é, ó la verbele în
-ar şi pe í, ió la cele în -er, -ir la perf. simplu ind. la I, III sg, cu excepţia celor care
n-au accent la nicio persoană, respectiv cele care au accent pe i la I, II sg şi pl. la
acest timp şi la participiu (cele în aer, eer, oer, oír, eír), iar la viitor pe a sau e la
term. de la toate pers., cu excepţia I pl. : é, ás, á, éis, án. Scrierea accentului la
term. ió la perf. sim. la III sg se încadrează în regula menţionată mai sus, cuvântul
are mai multe silabe, iar dacă nu s-ar scrie accentul pe o ar fi trebuit pron. pe
penultima silabă; în cazul verbelor dar, ver (dio, vio) nu se scrie, întrucât e o sg
 5

silabă; la verbul ser la I sg accentul se pron. pe u (pen. silabă) şi nu pe i, deci nu se

scrie (fui). De asemenea, este logic de ce nu se scrie accentul pe i la II sg, I, II pl.
la perf. sim. şi la participiu la vb în uir şi de ce se scrie la oír la I, II pl. ind. prez. :
oímos, oís. O sg excepţie în cazul verbelor (cunoscută de mine) este verbul peer,
care, deşi e în eer, nu are accent pe i la II sg, I, II pl. la p. sim. şi nici la participiu,
fiind la fel ca cele în uir şi pt. care nu există o explicaţie logică dintre cele
menţionate. La pers. I pl. la ind. prez. şi perf. sim. este aceeaşi formă la vb regulate
în -ar şi în -ir : hablamos, vivimos. Accentul are o importanţă foarte mare, întrucât,
dacă zic él habló (a vorbit sau el vorbi)-p. sim., III sg., dar dacă zic yo hablo (fără
accent, se pron. pe a, fără să se scrie)=vorbesc, ind. prez., I sg.; la fel hablaré=voi
vorbi, hablaremos=vom vorbi-viitor, I sg, resp. I pl., hablare, habláremos-I, III sg,
resp. I pl. subj. futuro; sau que hable=să vorbesc, vorbeasă-I, III sg subj. prez. şi
hablé (yo)=am vorbit-I sg p. sim. Se poate spune, aşadar, că accentul defineşte
anumite timpuri ale verbului.
Un ultim aspect privind accentul în spaniolă şi am vorbit despre el la pronume,
atunci când e legat de verb şi revin cu completarea că, acelaşi lucru se întâmplă în
cazul verbelor reflexive, respectiv la modul imperativ şi la gerunziu. Verbele
reflexive se conj. la fel ca cele normale, acordar(se)=a ţine minte, de fapt a-şi
aduce aminte; me acuerdo, te acuerdas, se acuerda, nos acordamos, os acordáis, se
acuerdan. În spaniolă, la imperativ, ca şi în it. şi port., sunt 5 persoane : II, III sg, I,
II, III pl., în fr. II sg+pl. şi I pl., iar în rom. numai II sg şi pl., în spaniolă pers. II sg
imper.=III sg ind. pres., cu excepţia a 9 verbe, iar la III sg, I, III pl. imper. sunt
formele de la subj. pres., existând formă specifică doar pt. pers. a II-a pl. imper. pt.
toate verbele. Aşadar, la imperativ va fi acuérdate, acuérdese, acordémonos,
acordaos, acuérdense. La fel şi la gerunziu, acordándose. Dacă ar fi fost nereflexiv
ar fi fost acuerda (tú), acuerde (usted), acordemos (nosotros), acordad (vosotros),
acuerden (ustedes), iar la gerunziu acordando. Aşa cum am arătat la pronume, în
spaniolă se fol. accentul, în română se fol. liniuţa de unire/desp. : adu-ţi aminte,
aduceţi-vă aminte sau să vă aduceţi la conj., să-ţi aduci, să-mi aduc, să ne aducem,
să-şi aducă (atât el, ea cât şi ei, ele), aducându-şi la gerunziu. La II pl. imperativ
(numai în SPA) accentul se scrie (pe i) numai la verbele refl. în -ir la infin., cu
excepţia lui irse=idos. Explicaţia e logică de ce se scrie accentul la verb în această
situaţie, în primul rând, pt. a păstra pronunţia verbului normal (acuerda, acuerde,
accent pron. pe e, pen. silabă, nescris, dar dacă adăugăm reflexivul, pen. silabă ar
fi fost accentul pe a, acuerdate, de aceea trebuie să scriem accentul pe e, antepen.
silabă). Regula pt. II, III sg, I, III pl. imperativ şi gerunziu, atât în cazul pron.
reflexiv, cât şi în cazul pron. direct/indirect, este aceea că, dacă este un sg
pronume, accentul se scrie pe antepenultima silabă, dacă verbul+pronume au cel
puţin 3 silabe, adică verbul are cel puţin 2 silabe, iar dacă sunt 2 pronume,
accentul se scrie pe a 4-a silabă de la sfârşit, dacă sunt cel puţin 4 silabe, adică
verbul are mai mult de o silabă; dacă are o singură silabă (adică verbul+pron. au 3
silabe) nu se scrie accent; în cazul ataşării pronumelui direct/indirect la sf. verbului
la infin. se scrie accentul pe antepenultima silabă, dacă sunt 2 pronume şi nu se
 6

scrie, dacă e un singur pronume, aceeaşi regulă fiind şi la II pl. imperativ în cazul
pron. direct/indirect.
În fine, la verbul estar=a fi, la indic. prezent, se scrie accentul pe a la pers. II,
III sg., II, III pl. (II pl. există numai în SPA, aşa cum am mai spus) : estás, está,
estáis, están, cu menţiunea că în spaniolă sunt 2 verbe a fi, ser şi estar, care se fol.
în contexte diferite; esta fără accent scris, deci se pron. pe e, este adj.
demonstrativ=aceasta, asta. Când e pronume demonstrativ se scrie accentul pe e,
deci fără a se schimba pronunţia, deşi e regula generală pt. care nu trebuie scris,
pronunţia pe penultima silabă, dar se scrie pt. a-l deosebi de adj., cazul scrierii
accentului în cazul pron. demon., spre a le deosebi de adj., e valabil şi pt. celelalte
pron. dem. : éste, éstos, éstas, ése, ésos, ésa, ésas, aquél, aquéilla, aquéillos,
aquéillas, iar cele neutre esto, eso, aqueillo nu au accent şi nici gen sau nr. şi se
folosesc pt. referirea la o idee abstractă.

IONEL CRIVEANU