Sunteți pe pagina 1din 19

Cazurile în care se poate dispune arestarea prevăzute de art. 148 lit.

e
şi h din C. proc. pen. Ordine de drept. Ordine publică. Ordine
constituţională. Pericolul social al faptei. Pericol social al infracţiunii.
Pericol concret pentru ordinea publică. În cursul urmăririi penale şi
instanţa poate dispune obligarea de a nu părăsi ţara.

Conf. univ. dr. Dabu Valerică,


Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice
„David Ogylvi”

Vom aborda unele probleme ce ni le-am propus în titlu începând cu


prezentarea deciziei nr. 614/R/15.10 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, dată în
dosarul nr. 3635/2004, la care prin notele de la subsolul paginilor în spiritul
adevărului şi a unei înţelegeri corecte a speţei am făcut unele scurte observaţii şi
trimiteri considerate necesare.
I. < Prin încheierea de şedinţă din 15 octombrie 2004, pronunţată de
Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a Penală, în dosarul nr.5697/2004 s-a dispus
respingerea propunerii de arestare preventivă a inculpatului C.M.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Inculpatul C.M. în perioada 1998-2001, împreună cu inculpatul N. I.,
învinuiţii S. E. şi T. P., folosind documente false, instigând la mărturie
mincinoasă, la fals, uz de fals în înscrisuri sub semnătură privată1, în urma unor
acţiuni civile la instanţele judecătoreşti iniţiate de învinuitul T. P. şi susţinute de
ceilalţi învinuiţi, respectiv inculpaţi, au reuşit în baza unor hotărâri judecătoreşti
să devină proprietari ai imobilelor situate în Bucureşti, str. Speranţei nr.15, sector
2, str. Av. Radu Beller, nr.11, sector 1 şi str. Speranţei nr.42, sector 2,
prejudiciind Primăria Municipiului Bucureşti cu suma totală de aproximativ
20.000.000 lei2, care nu a fost recuperată.
S-a susţinut în referatul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti
că în cauză sunt probe şi indicii temeinice de vinovăţie iar inculpatul se află în
situaţiile prevăzute de art.148 lit.e şi h din Codul de procedură penală. 3
1
Din păcate instanţa a omis că în cauză era pusă în mişcare acţiunea penală şi pentru infracţiunea de înşelăciune
prevăzută de art.215 alin.5 din C.p. Pe de altă parte credem că nu este la adăpost de critică nici faptul că organul de
urmărire penală nu a analizat faptele şi sub aspectul infracţiunii prevăzute de art.323 din C.p. respectiv asocierea
pentru săvârşirea de infracţiuni.
2
În mod eronat instanţa a reţinut ca prejudiciu în dauna Primăriei Municipiului Bucureşti numai suma de
20.000.000.lei, drept contravaloarea celor trei imobile cu construcţii în cauză omiţând că în referatul Parchetului se
arată că aceste imobile sunt situate în zone deosebite ale municipiului (zona zero) şi că prejudiciul stabilit pe bază
de expertize tehnice aflate la dosar, era de 16.700.000.000.lei la nivelul anului 2002. Prejudiciul de 20.000.000 lei
dacă ar fi fost real încadrarea juridică ar fi fost alta care evident nu ar fi atras competenţa în cauză a tribunalului şi
ca urmare s-ar fi impus declinarea competenţei.
3
După cum se constată instanţa a omis să arate, în încheiere, ce probe şi indicii a invocat Parchetul în probarea că
inculpatul s-ar afla în cazurile prevăzute de art.148 lit. e şi h, şi să se pronunţe motivat asupra acestora. Astfel în
referatul nr.2393/P/2004 cu propunerea de arestare preventivă în cauză, întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea
Tribunalul a apreciat că pentru a se dispune arestarea preventivă a
inculpatului, trebuie să fie întrunite condiţiile prevăzute de art.143 din Codul de
procedură penală şi să existe probe din care să rezulte vreunul din cazurile
prevăzute de art.148 Cod procedură penală.
Art.148 lit.e Cod procedură penală prevede că „inculpatul a comis din nou
o infracţiune, ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii
unei alte infracţiuni”. Temeiul sus-menţionat nu rezultă în nici un fel din actele de
la dosar şi din probele administrate pe parcursul urmăririi penale (declaraţiile
martorilor şi învinuiţilor, acte aflate la dosarele civile ce au făcut obiectul acţiunii
în revendicare şi revizuire, documente emise de Biroul de Carte Funciară,
Primăria Municipiului Bucureşti, Cadastru, Notariate Publice şi D.G.A.F.I.,
raportul de evaluare al imobilelor), motiv pentru care instanţa l-a apreciat ca fiind
o simplă speculaţie.
Art.148 lit.h din Codul de procedură penală reglementează situaţia în care
„inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4
ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret
pentru ordinea publică.”
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzută de art.148 lit.h Cod
procedură penală, tribunalul a avut în vedere că pentru menţinerea ordinii publice
anumite infracţiuni, prin gravitatea lor deosebită pot să suscite o tulburare socială
de natură să justifice o detenţie provizorie cel puţin o perioadă de timp. În
circumstanţe excepţionale acest element poate fi avut în vedere în măsura în care
în dreptul intern este recunoscută noţiunea de tulburare a ordinii publice
provocată de o infracţiune.
Acest element nu ar putea fi apreciat ca fiind pertinent şi suficient, decât
dacă se bazează pe fapte de natură să arate că lăsarea în libertate a inculpatului ar
tulbura în mod real ordinea publică. Mai mult decât atât, detenţia nu rămâne
legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, continuarea detenţiei
neputând servi pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate.
Întreaga practică judiciară, susţine tribunalul, este că trebuie îndeplinite
cele două condiţii prevăzute de art.148 alin.1 lit.h Cod procedură penală, respectiv
săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare
de 4 ani, şi a doua condiţie, lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un
pericol concret pentru ordinea publică.

de Apel Bucureşti şi existent la dosar se arată că: dosarul inculpatului şi celorlalţi învinuiţi este disjuns din dosarul
nr.354/P/2000 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în care au fost trimişi în judecată o altă
grupare tot pentru fapte similare şi conexe; inculpatul C.M. a atras în grupul său alţi 3 învinuiţi pe care i-a
determinat să săvârşească cu intenţie infracţiunii de fals, uz de fals şi mărturie mincinoasă, iar pe alte persoane, cu
intenţie le-a determinat ca acestea din culpă să săvârşească diferite fapte de fals şi uz de fals, toate acestea fiind
mijloace frauduloase folosite la săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune; pe unul dintre învinuiţi l-a plătit cu 6000
USD pentru a accepta ca o serie de acte false să se întocmească pe numele său; pe numele unui alt învinuit a
cumpărat o garsonieră unde să poată fi citat şi să aibă mai multă credibilitate, garsonieră ce a revândut-o după
săvârşirea faptelor fără ştirea învinuitului; în unul din imobilele obţinute de inculpat prin înşelăciune era chiar
sediul Uniunii Artiştilor Plastici. Tot în referatul Parchetului se mai arată: „Urmare a faptului că imobilul deţinut
ilegal de către cei trei era situat în zona zero a capitalei, fiind vizat de persoane interesate, mijloacele media sau
sesizat cu privire la obţinerea ilegală a acestuia, publicându-se mai multe articole în presa scrisă despre aceste
ilegalităţi.”De aici rezultă că a fost şi o rezonanţă negativă în opinia publică.
2
Aceste condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, deoarece în sens
contrar măsura arestării preventive nu se poate lua conform art.148 lit.h Cod
procedură penală.
Tribunalul a apreciat că cererea Parchetului este nelegală, întrucât pedeapsa
pentru infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă este graţiată conform legii
nr.543/2002, iar pentru celelalte infracţiuni4 limitele speciale de pedeapsă sunt de
la 3 luni la 2 ani, deci nu pot justifica emiterea unui mandat de arestare
preventivă.
În ceea ce priveşte condiţia de pericol social concret pentru ordinea publică
pe care l-ar genera săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune astfel cum au fost
reţinute şi la datele la care au fost reţinute (anii 1998-2001), aceasta se realizează
atunci când în urma analizei tuturor circumstanţelor referitoare la faptă şi
făptuitor, se constată că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru
ordinea publică. Această ultimă cerinţă trebuie motivată în mod special, deoarece
nu rezultă din pericolul social al faptei săvârşite şi nici nu se confundă cu aceasta,
ci trebuie constatată pe baza altor împrejurări privind în principal persoana
făptuitorului. Or, inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, are familie,
doi copii minori.
Pericolul pentru ordinea publică nu rezultă nici din natura faptelor comise,
nici din împrejurările săvârşirii acestora, nici din modalitatea de acţionare şi nici
din cuantumul aşa-zisului prejudiciu (decizia penală nr.896/2000 a Curţii de Apel
Bucureşti, Secţia a II-a Penală5).
Pericolul pe care l-ar prezenta pentru societate lăsarea în libertate a unui
inculpat nu se presupune generic, ci el trebuie să fie de ordinul evidenţei şi mai
ales nemijlocit dovedit (decizia penală nr.586/2002 a Curţii de Apel Bucureşti,
Secţia a II-a Penală6). Or numai criteriul referitor la pericolul social concret sau
generic al infracţiunii săvârşite de către inculpat nu constituie temei pentru luarea,
sau după caz menţinerea arestării preventive, întrucât pericolul pentru ordinea
4
Instanţa a omis că în sarcina inculpatului s-a reţinut şi trei infracţiuni de înşelăciune prevăzută de art.215
alin.1,2,3, şi 5 din C.p. ale căror limite sunt închisoare de la 10 la 20 de ani.
5
Socotim că este greşită invocarea de către instanţa de fond a deciziei penale nr. 896/2000 a Curţii de Apel
Bucureşti în susţinerea acestei afirmaţii, deoarece această decizie se referă la cu totul altceva. Astfel potrivit
Culegerii de practică judiciară în materie penală 2000, publicată de Curtea de Apel Bucureşti în Editura Rosetti,
Bucureşti 2002, p.245, decizia 896/2002 a secţiei a doua penală, a acestei instanţe are următorul conţinut:
„Motivarea instanţei în sensul că inculpaţii au avut o atitudine sinceră, au recuperat parţial prejudiciul, iar
infracţiunile comise sunt de natură economică şi nu infracţiuni de violenţă nu justifică înlocuirea măsurii arestării
preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, întrucât nu s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea
măsurii arestării. În cauză nu s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive,
respectiv situaţia prevăzută de art. 148 lit. h C. pr.pen., inculpaţii fiind trimişi în judecată pentru infracţiuni pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii mai de 2 ani (art.215 alin.2 şi 5 C.pen. şi art. 290 C.pen. ), iar lăsarea lor în
libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din natura faptelor comise,
împrejurările săvârşirii acestora, modalitatea de acţionare şi cuantumul deosebit de mare al prejudiciului
cauzat (peste 2.000.000.000. lei)”
6
Se poate observa că instanţa de fond a citat oarecum trunchiat decizia în cauză. Astfel în Decizia nr. 586 din 2
aprilie 2002-Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti, publicată de Curtea de Apel Bucureşti în „Practică
judiciară penală, 2001-2002, Editura Brilliance, Piatra-Neamţ, p.286, se arată: „Pericolul pe care l-ar prezenta
pentru societate lăsarea în libertate a unui inculpat nu se presupune generic, ci el trebuie să fie de ordinul evidenţei
şi mai ales nemijlocit dovedit. Se consideră că există pericol pentru ordinea publică atunci când este posibil să
se producă o încălcare a regulilor de convieţuire socială, ocrotită prin art. 1 din Codul de procedură penală,
printre care figurează persoana, drepturile şi libertăţile ei, ca urmare a activităţii infractorului posterioară faptei,
sau a reacţiei declanşată de fapta comisă de acesta.” Formulările din această decizie a Curţii de Apel nu sunt la
adăpost de critică sens în care ne vom referii în cel ce urmează.
3
publică nu se prezumă, nu trebuie dovedit, ci demonstrat7 (decizia penală din data
de 16.08.1990 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia Penală). Trebuia avut în
vedere şi faptul că în speţă este vorba de nişte fapte săvârşite în urmă cu 6 ani de
zile şi că din dosar nu rezultă că ar exista o constituire de parte civilă.
Pericolul pentru ordinea publică nu se identifică cu pericolul social al faptei
pentru care inculpatul este cercetat8 (C.A.B. – Culegere de practică judiciară
penală, 1998, pag.32-339).
Pentru a se susţine că este vorba de un pericol public care să justifice luarea
sau menţinerea arestării, nu este suficient doar să se afirme acest lucru, ci mai
trebuie să se demonstreze că o întreagă colectivitate10 este pusă în primejdie dacă
infractorul este liber, este necesar ca la dosar să existe date concrete din care să
rezulte fără echivoc pericolul pentru ordinea publică, altfel, se poate ajunge la
arbitrariu, situaţie inadmisibilă în luarea unei hotărâri în privinţa libertăţii
persoanei (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală, decizia penală
nr.813/199711 şi decizia penală nr.22/1993 a Curţii de Apel Constanţa, publicată
în Revista Dreptul nr.12/1994, pag.78).

7
Această afirmaţie a instanţei de fond nu îşi găseşte suportul în decizia instanţei supreme invocate. În decizia
instanţei supreme (Curtea Supremă de Justiţie) Secţia penală nr.921 din 16 august 1990, publicată în Valeriu
Bogdănescu şi colectiv, Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992) Editura
Orizonturi, Bucureşti,1993, p.448 se arată: „Pentru luarea măsurii arestării preventive în temeiul art. 148 alin. 1 lit.
h din Codul de procedură penală este necesar, cumulativ, ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită să fie mai mare de 2 ani şi lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte pericol pentru ordinea publică.
Ca atare, numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunii săvârşite de inculpat nu
constituie un temei pentru luarea sau, după caz, menţinerea arestării preventive.”
8
Această afirmaţie categorică a tribunalului este discutabilă deoarece în cazul unor infracţiunii deosebit de grave
pericolul concret pentru ordinea publică se identifică cu pericolul social al infracţiunii, aşa cum vom arăta în cele
ce urmează. A se vedea Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O.Ediţia a II-a,
Bucureşti 1998, p.95.
9
Este vorba de decizia nr.279/1998 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, publicată în Curtea de Apel
Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală, 1998, Editura ALL BECK, Bucureşti 1999, p.32. În nota la
această decizie Vasile Papadopol arată: „ Se consideră că există pericol pentru ordinea publică atunci când este
posibil să se producă o încălcare a regulilor de convieţuire socială, vizând toate valorile sociale ocrotite prin
art.1 C. pen. ca urmare a activităţii infractorului posterioară săvârşirii infracţiunii sau o reacţie declanşată de
fapta săvârşită de acesta. Lăsarea în libertate a inculpatului ar putea prezenta pericol pentru ordinea publică – s-a
exemplificat – atunci când partea vătămată ori rudele acesteia ar fi tentate să-şi facă singure dreptate, când
făptuitorul ar putea converti la săvârşirea de infracţiuni şi alte persoane, când s-ar face aprecieri defavorabile
de către opinia publică etc. (vezi Ilie Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 1984, p.66). Noţiunea de pericol pentru ordinea publică - se arată într-o decizie (nr.137/1997,
R.D.P. nr. 4/1998, p. 139) a Curţii de Apel Cluj – nu trebuie înţeleasă ca o primejdie concretă şi imediată, con-
stând în posibilitatea comiterii unor fapte penale grave. În realitate ea semnifică o stare de nelinişte, un sentiment
de insecuritate, în rândul societăţii civile, generată de rezonanţa socială negativă a faptului că persoanele
asupra cărora planează acuzaţia comiterii unor infracţiuni de o gravitate ieşită din comun sunt cercetate în
stare de libertate”:
10
În decizia Curţii de Apel Constanţa la care se face trimitere se afirmă: „…instanţei îi revine obligaţia să
dovedească că o întreagă colectivitate, o mulţime este pusă în primejdie, dacă inculpatul este pus liber”. Nu
îmbrăţişăm o astfel de opinie care reduce „pericolul concret pentru ordinea publică” numai la punerea în primejdie
a unei întregi colectivităţi, sau mulţimi prin lăsarea în libertate a inculpatului deoarece sfera ordinii publice este
mult mai largă. De altfel nici practica judiciară românească sau a Curţii Europene nu au îmbrăţişat acest punct de
vedere.
11
În Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, Editura Holding
Reporter,Bucureşti 1998, p.41, Decizia nr.813/ 1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală are următoarea
redactare: „Legea nu condiţionează valabilitatea arestării preventive de cerinţa ca aceasta să fie dispusă iniţial pe
termen de 5 zile, conform art.146 C. pr. pen., procurorul putând emite direct mandat de arestare pentru 30 de zile,
dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.143 C.proc.pen. şi există vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 C.
pr.pen.”Ca urmare socotim că invocarea aceste decizii nu constituie un suport pentru afirmaţiile instanţei.
4
Au fost aduse astfel în discuţie două elemente nedefinite încă de legea
penală: primul constituie cel de „ordine publică”, care este folosit în mod
asemănător12 cu noţiunile de „ordine constituţională” (art.1661 din Cod penal) şi
„ordine de drept” (art.1 Cod pr. pen.).
În dicţionarul explicativ al limbii române aceste noţiuni sunt explicate la
modul general şi imprecis, încă, dicţionarul de filozofie -(Editura politică
Bucureşti 1978, p.515), concepe ordinea în general ca fiind o „dispunere a
elementelor unui sistem într-o schemă de relaţii care îi potentează capacităţi
funcţionale maxime”. Ei i se opune „dezordinea” care exprimă o
disfuncţionalitate a sistemelor, dezechilibrul raporturilor de determinare care
asigură integritatea şi stabilitatea acestora.
Deci, în aceste condiţii ordinea publică trebuie privită ca o „stare” şi anume
starea de normală funcţionare a unui sistem, care are ca elemente componente
entităţile enumerate în art.145 din Codul penal.
În concluzie, s-a reţinut că nu săvârşirea unei infracţiuni ar fi de natură să
împiedice normala funcţionare a acestor entităţi.13
Un al doilea element este cel de „stare de pericol” pentru ordinea publică.
Săvârşirea oricărei infracţiuni pune în pericol sau lezează o valoare apărată de
legea penală. În acest caz însă, pericolul trebuie să vizeze ordinea publică, adică
să împiedice normala funcţionare a entităţilor prevăzute de art.145 din Codul
penal, deci este vorba de un „anumit” fel de pericol14. S-a subliniat că înţelesul
expresiei „pericol pentru ordinea publică” folosită de art.148 al.1 lit.h din Codul
de procedură penală, nu este acelaşi cu cel al noţiunii de „pericol social al faptei”
ca trăsătură a infracţiunii prevăzută de art.17 din Codul penal.
Pentru aceste considerente, apreciind că în speţă nu sunt întrunite temeiurile
prevăzute de art.148 lit.e şi h din Codul de procedură penală, tribunalul, în baza
art.1491 alin.1 din Codul de procedură penală a respins ca neîntemeiată
propunerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind arestarea
preventivă a inculpatului C.M.
Împotriva încheierii de şedinţă a declarat recurs Parchetul de pe lângă
Tribunalul Bucureşti, criticând-o ca nelegală şi netemeinică. Se invocă în
motivarea recursului faptul că, instanţa de fond, greşit a analizat doar pericolul
pentru ordinea publică prezentat de lăsarea în libertate a inculpatului, referindu-
12
Avem serioase rezerve faţă de această afirmaţie a instanţei de fond deoarece aşa cum vom arăta în cele ce
urmează între „ordinea publică”, „ordinea constituţională” şi „ordinea de drept” sunt diferenţe esenţiale şi tocmai
din aceste motive şi legiuitorul le foloseşte în mod distinct şi cu efecte juridice diferite.
13
Această formulare folosită de instanţa de fond este discutabilă deoarece se referă la orice infracţiune ceea ce
este inexact atâta timp cât sunt o serie de infracţiuni care nu numai că periclitează ordinea publică dar o şi lezează
aşa cum ar fi unele infracţiunii contra siguranţei statului sau alte infracţiunii deosebit de grave. În articolul din care
s-a inspirat instanţa de fond se arată „Rămânând consecvenţi unei viziuni sistemice, credem că pentru a încerca
definirea ei, ordinea publică trebuie privită ca o stare, şi anume starea de normală funcţionalitate a sistemului ce
are ca elemente componente entităţile indicate în art.145 C. pen. Se consideră că acestea sunt într-o normală
funcţionalitate, atunci când activitatea lor nu este împiedicată ci continuă, potrivit competenţelor în vederea
finalităţii pentru care au fost create. Din acest considerent, credem că săvârşirea unei infracţiunii oarecare nu este
de natură să împiedice normala funcţionare a acestora.” Victor Câmpean, Aspecte controversate referitoare la
arestarea preventivă, în Revista de drept penal, nr.2/2001, p.58. Observăm că autorul citat se referă la „infracţiunii
oarecare” şi nu la „orice infracţiune” sintagme cu semantică total diferită, deci este posibilă periclitarea ordinii
publice prin săvârşirea unor anumite infracţiuni altele decât infracţiunile oarecare.
14
În acelaşi sens a se vedea Victor Câmpean, Aspecte controversate referitoare la arestarea preventivă, în Revista
de drept penal, nr.2/2001, p.58.
5
se doar la infracţiunea de mărturie mincinoasă nu şi la infracţiunea de înşelăciune
prevăzută de art.215 alin 1,2,5 cu aplic art.33 lit a din C.pen.
Trebuie corelată întreaga activitate infracţională desfăşurată de inculpat la
stabilirea pericolului pentru ordinea publică susţine Parchetul.
Inculpatul a atras în lanţul infracţional persoane cu o situaţie materială
precară (boschetari), ce au acceptat colaborarea pentru obţinerea unor avantaje
materiale aspecte care au o rezonanţă socială negativă în rândul societăţii civile.
Se solicită admiterea recursului, casarea încheierii de şedinţă recurate şi în
rejudecarea cauzei, admiterea propunerii de arestare preventivă a inculpatului
pentru 29 de zile.
Analizând actele şi probele din dosarul cauzei prin prisma criticilor din
recurs ale recurentei, precum şi din oficiu, conform art.385/6 Cod procedură
penală, Curtea reţine următoarele:
În considerentele motivării încheierii de şedinţă recurate şi noi apreciem că
faţă de data săvârşirii faptelor imputate inculpatului C.M. – 1998 – 2001 nu s-ar
justifica privare acestuia de libertate, nefiind dovedite îndeplinirea cerinţelor
prevăzute de art.148 lit.h din Codul de procedură penală.
Din probele administrate în cauză, rezultă până în prezent, faptul că
inculpatul este învinuit de aceea că, în perioada anilor 1998-2001, folosindu-se de
calitatea de avocat şi în considerentul unor înscrisuri oficiale sau sub semnătură
privată falsificate, a facilitat şi obţinut prin hotărâri judecătoreşti pentru
învinuitul T. P., nelegal imobilul din Bucureşti, str.Speranţei nr.15, învinuitului
N. I., imobilul din Bucureşti, str.Aviator Radu Beller nr.11 şi cel din str.Speranţei
nr.42, devenind ulterior şi proprietar, prin cumpărare a unuia dintre imobile fiind
inculpat de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.215 alin.1,2,3,5 Cod penal,
art.26 rap. la art.215 al.1,2,5 Cod penal, art.25 rap. la art.260 Cod penal, art.25
rap. la art.191 Cod penal, art.25 rap. la art.290 Cod penal, în condiţiile art.41 al.2
Cod penal şi art.33 lit.a Cod penal.15
În considerentele de mai sus şi ale art.5 paragraful 1 lit.c teza a doua din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – „... există motive verosimile de a
bănui că, inculpatul a săvârşit o infracţiune ...” coroborat cu dispoziţiile art.143
Cod procedură penală, „... există indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală...”, s-a apreciat că se impune aplicarea faţă de inculpat a uneia
dintre măsurile reglementate de art.136 alin.1 Cod pr. pen., respectiv cea
prevăzută de art.136 alin.1 lit.c Cod pr. pen. – obligarea de a nu părăsi ţara, cu
referire la art.1451 din Cod pr. Pen..
Cu privire la legalitatea luării acestei măsuri, în această etapă procesuală,
Curtea a formulat următoarele precizări:
Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art.1451 din Codul de procedură
penală, măsura obligării de a nu părăsi ţara, se dispune, în cursul urmăririi penale
de procuror.
Însă, având în vedere dispoziţia legală conform căreia, prelungirea unei
asemenea măsuri – art.1451 alin.2 din Codul de procedură penală – se dispune
15
Curtea a reţinut corect situaţia de fapt respectiv săvârşirea mai multor infracţiuni de fals uz de fals instigare la
mărturie mincinoasă în cadrul a trei dosare civile prin care a obţinut ilegal prin înşelăciune cele trei imobile în
perioada 1998-2001.
6
doar de judecător, considerăm că instanţa îşi poate stabili o competenţă şi în aceea
de a lua o asemenea măsură, în considerentul prorogării atributelor sale şi în
legătură cu o măsură ce poate fi luată de o autoritate cenzurată de instanţă, fiind o
scăpare a legiuitorului de a reglementa o asemenea disponibilitate.
În opinia noastră, este posibilă, în cursul urmăririi penale luarea acestei
măsuri şi de judecător, nu numai de procuror.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, reglementarea actuală a situaţiei de speţă
contravine dispoziţiilor prevăzute în Titlul IV – cap.I – măsuri preventive cu
referire la art.5 - din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, când măsurile
de îngrădire sau de privare a libertăţii unei persoane este dată în competenţa
judecătorului (mai puţin reglementarea de reţinere – 24 ore dată de procuror sau
organul de urmărire penală).
Plecând de la dispoziţiile art.136 alin. ultim din Codul de procedură penală,
judecătorul are posibilitatea alegerii uneia din măsurile prevăzute de art.136
alin.1 Cod procedură penală, faţă de un inculpat când apreciază, între altele, că o
impune bunul mers al urmăririi penale sau pentru împiedicarea inculpatului de a
se sustrage de la aceasta.
Ca urmare, dacă poate prelungi măsura dispusă la art.145 şi 1451 Cod
procedură penală, în cursul urmăririi penale şi poate lua această măsură în cursul
judecăţii, judecătorul poate să o şi dispună şi în cursul urmăririi penale, în
considerentul principiului flexibilităţii justiţiei şi pentru o echitabilitate a
procedurilor care dă eficienţă procesului penal.
În considerentele de mai sus, se va admite recursul Parchetului de pe lângă
Tribunalul Bucureşti, se va casa încheierea de şedinţă recurată şi rejudecând
cauza, se va lua faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de
art.1451 din Cod. pr. pen., pentru o perioadă de 30 de zile.
Văzând şi dispoziţiile art.192 alin.3 Cod procedură penală Curtea de Apel
Bucureşti a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti
împotriva încheierii de şedinţă din 15 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, Secţia a II-a Penală, în dosarul nr.5697/2004.
Casează în totalitate încheierea de şedinţă recurată şi în fond, rejudecând:
În baza art.1451 din Cod pr. pen. i-a faţă de inculpat C.M. măsura obligării
de a nu părăsi ţara pentru o perioadă de 30 de zile. Definitivă. Pronunţată în
şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2004. > Curtea de Apel Bucureşti.
Încheierea nr.614/R/15.10.2004 – dosar nr.3635/2004.

II. Prezenta decizie a Curţii de Apel Bucureşti precum şi cea a Tribunalului


Bucureşti ne oferă prilejul de a face unele consideraţii referitoare la:
- cazurile în care se dispune arestarea inculpatului prevăzute de art.
148 lit. e şi h din C. pr. pen.;
- conceptele de „ordine publică”, „ordine constituţională” şi „ordine
de drept”;
- sintagmele „pericol social al infracţiunii” (art.136 alin. ultim din C.
pr.pen., art.181 din C.pen. ), „pericolul social al faptei” (art.17-18,
7
art.19 din C. pen.), „pericol concret pentru ordinea publică”
(art.148 lit. h din C. pr. pen.).
- faptul dacă în cursul urmăririi penale instanţa poate dispune
obligarea de a nu părăsi ţara (art.1451 alin. 1 din C. pr. pen.), sau
numai procurorul;
1.O primă problemă ar fi legată de reţinerea în cauză a îndeplinirii sau
neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.148 lit. e din C.pr.pen. respectiv
„inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente rezultă
necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni”. În acest sens
tribunalul arată că temeiul prevăzut de art.148 lit. e din C. proc.pen. „nu
rezultă în nici un fel din actele de la dosar şi din probele administrate pe
parcursul urmăririi penale”, motiv pentru care susţinerea Parchetului a
apreciat-o ca fiind o „simplă speculaţie”16.
Din art.148 lit. e din C. proc. pen. rezultă că acesta conţine două cazuri
distincte astfel:
a) inculpatul a comis din nou o infracţiune;
b) din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei
alte infracţiuni.
Cu privire la cazul „inculpatul a comis din nou o infracţiune” credem că se
pot face unele discuţii.
Astfel socotim că acest caz nu include situaţia când „inculpatul este
recidivist” deoarece acest caz este prevăzut de legiuitor în mod distinct în art.148
lit. f din C.pr.pen. caz care evident se referă la o altă situaţie juridică.
Credem că potrivit art.148 lit.e teza I-a „inculpatul a comis din nou o
infracţiune” s-ar putea avea în vedere următoarele ipoteze17:
i. o primă ipoteză ar fi aceea în care făptuitorul fiind învinuit sau
inculpat într-un dosar indiferent dacă este în curs de urmărire penală
sau judecată, săvârşeşte în această stare, o nouă infracţiune; credem că
această ipoteză îndeplinşte toate condiţiile cerute în art.148 lit.e teza
I-a coroborat cu art.146 pct.1din C.pr.pen., respectiv: a) existenţa
calităţii de învinuit18 sau inculpat în momentul săvârşirii noi
infracţiuni; b) săvârşirea unei noi infracţiuni pentru care pedeapsa
prevăzută de lege este detenţiune pe viaţă sau închisoare mai mare de
doi ani19; c) noua infracţiune să fie săvârşită ulterior infracţiunii pentru

16
Credem că instanţa a omis că potrivit art.136 alin 8 din C.pr.pen. se dispune: „Alegerea măsurii ce urmează a fi
luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta,
antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.” Or aceste situaţii rezultau din dosar iar
instanţa ar fi trebuit să se refere în concret la ele.
17
A se vedea şi Victor Câmpean, Aspecte controversate referitoare la arestarea preventivă, în Revista de drept
penal, nr.2/2001, p.55.
18
Socotim că potrivit art. 146 pct.1 din C. pr.pen. noua infracţiune poate fi săvârşită şi când are deja calitatea de
învinuit.
19
Aceasta rezultă din art. 148 alin.2 din C.pr.pen. în care se dispune: „ În cazurile prevăzute la alin.1 lit.c)-f) şi i),
măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau
închisoare mai mare de 2 ani. A se vedea Alexandru Ţuculeanu. Noi reglementări privind ocrotirea libertăţii
persoanei, Editura R.A.Monitorul Oficial,Bucureşti, 2004.p. 22. Condiţia pedepsei detenţiune pe viaţă sau
închisoare mai mare de doi ani prevăzută de art.148 alin.2 din C.pr.pen, socotim că trebuie îndeplinită de cel puţin
noua infracţiune. Evident că chiar dacă această condiţie este îndeplinită nu se poate lua măsura arestării
preventive în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedepsa amenzii.
8
care a fost inculpat20 sau învinuit. Este de observat că în cauză nu este
îndeplinită condiţia existenţei calităţii de învinuit sau inculpat în
momentul săvârşirii noii infracţiuni, toate infracţiunile ce fac obiectul
cauzei au fost săvârşite în momentul când inculpatul avea numai
calitatea de făptuitor.
ii. De asemenea credem că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
art.148 lit.e teza I-a din C.pr. pen., în ipotezele în care făptuitorul a
săvârşit două sau mai multe infracţiuni în concurs real21, concurs ideal,
sau infracţiune continuată înainte de a fi învinuit sau inculpat pentru
vreuna dintre acestea. Întrucât în speţă faptele infracţionale au fost
săvârşite de inculpat în calitate de făptuitor şi în concurs real, socotim
că în mod corect tribunalul a apreciat că în speţă nu sunt întrunite
condiţiile prevăzute de art.148 lit.e din C.pr.pen.
În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art.148 lit.e teza a-II-a din C. pr.pen.
respectiv „ din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte
infracţiuni”socotim că legiuitorul cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
i. să existe date la dosar din care rezultă necesitatea împiedicării
săvârşirii unei alte infracţiuni22;
ii. împiedicarea săvârşirii unei alte infracţiuni să fie necesară23;
iii. împiedicarea săvârşirii unei alte infracţiunii să nu poată fi
făcută pe altă cale decât prin arestarea învinuitului sau
inculpatului.
Şi sub acest aspect se poate constata că în cauză nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art.148 lit. e teza a-II-a din C.pr.pen aşa cum de fapt a
reţinut şi tribunalul.
2.Cu privire la aplicabilitatea în cauză a art.148 lit.h din C.pr.pen. se pot
face unele discuţii. Art.148 lit. h din C.pr.pen. prevede: „inculpatul a săvârşit o
infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu
pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe
că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică;”
O primă constatare este aceea că prin Legea nr. 281/2003 a fost înlocuită
expresia „pericol pentru ordinea publică” cu expresia „pericol concret pentru
ordinea publică”24. Socotim că legiuitorul în scopul evitării abuzurilor a introdus

20
Descoperirea ulterioară a infracţiunii săvârşite înainte de învinuire sau inculpare, chiar şi în faza de urmărire
penală, credem că echivalează cu neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 148 lit.e teza I-a din C.proc. pen.
Aceasta nu îndeplineşte condiţiile unei noi infracţiunii săvârşite de inculpat. Socotim că în cazul infracţiunii
continuate şi după începerea urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă a învinuirii, punerea în mişcare a acţiunii
penale, s-ar putea susţine îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.148 lit.e teza I-a chiar dacă în art.41 din C.pen.
se dispune: „În cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe nu există pluralitate de infracţiuni.”
21
Credem că într-o nouă reglementare ar putea fi avută în vedere şi situaţia în care făptuitorul a săvârşit două sau
mai multe infracţiuni, ca un caz în care se poate lua măsura arestării şi astfel art.148 lit.e teza I-a ar putea fi
formulat astfel: „făptuitorul a comis din nou o infracţiune”.
22
De pildă în cazul criminalităţii organizate când grupul infracţional are planificată săvârşirea infracţiunilor.
23
De exemplu să existe probabilitate ridicată de săvârşire a unei noi infracţiunii, iar pericolul infracţiunii să fie
preponderent prejudiciilor cauzate prin arestare învinuitului sau inculpatului, acestuia ori familiei acestuia.
24
Prin Legea nr.281/2003 art.148 lit.h din C.pr.pen. a fost modificat astfel: s-a ridicat limita pedepsei închisorii de
la 2 ani la 4 ani; s-a introdus condiţia ca pericolul pentru ordinea publică să fie concret; pericolul concret pentru
ordinea publică să fie probat prin probe certe.
9
această formulare mai precisă şi mai pretenţioasă decât vechea formulare prin
impunerea condiţiei ca pericolul să fie concret.
Pentru a ne referii la sintagma „pericol concret pentru ordinea publică” vom
începe cu unele considerente pe marginea conceptelor de „pericol social al
faptei”, „pericol social al infracţiunii”, „ordine de drept”, „ordine
constituţional㔺i „ordine publică”.
În art.1 din C.pen. sunt arătate valorile ocrotite de lege astfel: „România,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de
drept”. Observăm că „ordinea publică” nu este enumerată în mod expres
printre valorile ocrotite de legea penală indicată în art.1 din C.pen. Însă
credem că nu s-a enumerat deoarece „ordinea publică” este inclusă în
conceptul de „întreaga ordine de drept” aşa cum vom încerca să susţinem în
cele ce urmează. În art.18 din C.pen. a cărui denumire marginală este „Pericolul
social al faptei” se arată: „Faptă care prezintă pericol social în înţelesul legii
penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre
valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei
pedepse.” Din conţinutul acestui articol care defineşte pericolul social al faptei se
poate deduce că:
În sensul legii penale fapta care prezintă pericol social este orice acţiune
sau inacţiune care aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 din C.pen.
Dar nu toate faptele care prezintă un astfel de pericol social pot fi calificate ca
infracţiuni fiind necesară îndeplinirea şi altor condiţii prevăzute de lege. Astfel de
condiţii rezultă şi din interpretarea „per a contrario”a art. 181 din C. pen., în care
se dispune: „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin
atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei
concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni.”
Ca urmare fapta care prezintă pericolul social al unei infracţiunii trebuie
să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii25:
- fapta trebuie să prezinte un pericol social;
- pericolul social să fie dat de atingerea adusă uneia din valorile arătate
în art.1 din C. pen.;
- gradul de pericol social să fie de natură a impune cu necesitate aplicarea
unei pedepse penale.
Pericolul social al unei infracţiunii este definit ca „aptitudinea unei
acţiuni sau inacţiuni de a aduce atingere valorilor sociale apărate de legea penală
şi de a face necesară aplicarea unei pedepse penale”.26Socotim că de regulă
pericolul social al unei infracţiuni diferă de pericolul pentru ordinea publică şi
numai în anumite situaţii se pot confunda respectiv când valoarea socială atinsă
prin infracţiune este ordinea publică ori când este încriminată ca infracţiune
periclitarea ordinii publice27. Astfel când fapta prin care se atinge ordinea publică
25
De precizat că şi noul Cod penal menţine aceste reglementări, deşi proiectul acestuia prevedea o altă situaţie.
26
George Antoniu, Constantin Bulai, Gheorghe Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.218.
27
De pildă infracţiunea prevăzută de art.277 privind provocarea de catastrofă de cale ferată, art.274 ali.2,art. 276
alin.3 şi altele din Codul penal.
10
impune cu necesitate o pedeapsă penală, - fiind considerată de legiuitor ca
infracţiune -, atunci evident pericolul social al acestei infracţiunii este identic cu
pericolul pentru ordinea publică. Pericolul social al unei infracţiuni apare sub
două forme: pericol social generic28 (abstract, sau stabilit de legiuitor) şi pericol
social concret (stabilit de magistrat). La fel şi pericolul pentru ordinea publică
poate îmbrăca două forme: pericol social generic pentru ordinea publică şi pericol
social concret pentru ordinea publică. Or aşa cum am arătat pericolul concret
pentru ordinea publică în cazul unor infracţiuni se suprapune cu pericolul social
concret al unor infracţiuni prin care se lezează ordinea publică.
Or din art. 181din C.pen. rezultă că gradul de pericol social concret al
unei fapte prevăzute de legea penală se stabileşte în raport de conţinutul concret
al faptei ţinându-se cont de : importanţa concretă a atingerii valorilor ocrotite de
lege, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările
în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă, sau care s-ar fi putut produce,
precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. Astfel socotim că pericolul
social concret29 al unei fapte prevăzute de legea penală include: a) pericolul
social concret al faptei săvârşite; b) pericolul social concret al făptuitorului. Ca
urmare în anumite situaţii, este adevărat de excepţie, pericolul concret pentru
ordinea publică se poate stabili prin probele prin care se probează pericolul social
concret al unor infracţiuni. În art.75 lit.b, art.217, art.219 se foloseşte sintagma
„pericol public”. În opinia noastră pericolul public este o componentă a
pericolului social, astfel nu tot ce prezintă pericol social30 prezintă şi pericol
public fie el generic sau concret. Ca urmare nu întotdeauna ceea ce prezintă
pericol social concret prezintă şi pericol public concret ori pericol concret
pentru ordinea publică. De regulă gravitate infracţiunii şi a efectelor acesteia nu
constituie pericol pentru ordinea publică31 cu unele excepţii aşa cum am arătat şi
la care ne vom referi. În domeniul măsurilor preventive legiuitorul a mai statuat
că pericolul concret pentru ordinea publică în cazul de la litera (h) a art.148 din C.
pr.pen. care ar permite luarea măsurii arestării, este condiţionat şi de pericolul
social generic al infracţiunii ţărmurit prin limita maximă a pedepsei închisorii
stabilită la mai mult de 4 ani.
Pe de altă parte chiar legiuitorul incriminează unele fapte ca infracţiuni în
raport de un anumit pericol social generic al acestora, însă apreciindu-le ca lipsite
de un pericol concret32 pentru ordinea publică a prevăzut în cazul lor pedeapsa
28
Pericolul social generic al infracţiunii este evaluat de legiuitor, în momentul incriminării, în raport cu un
complex de elemente comune tuturor faptelor de acest fel, şi se reflectă în stabilirea limitelor legale ale pedepsei.
Pericolul social concret se evaluează, în fiecare caz în parte, de către procuror şi instanţa de judecată care pot
ajunge la concluzia că fapta fie nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, ci al unei abateri
administrative, fie prezintă pericolul social al unei infracţiuni, şi ca atare urmează a fi sancţionată cu o pedeapsă
concretă stabilită în limitele legale. George Antoniu şi a. op.cit. p.219.
29
Întrucât ne referim la termenul „concret”, când folosim expresia „pericolul social concret al faptei prevăzute de
legea penală”este vorba de o faptă săvârşită.
30
De pildă lezarea drepturilor unei persoane poate prezente pericol social dar nu şi pericol public.
31
A se vedea Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O.Ediţia a II-a, Bucureşti
1998, p.25. În această decizie se arată că în cazul actului premeditat de terorism, se poate considera în mod
rezonabil că o tulburare a ordinii publice a existat la început. Într-o decizie Curtea de Apel Bucureşti arată:
„Pericolul pentru ordinea publică la care se referă acest text nu trebuie probat prin administrarea anumitor dovezi,
ci poate rezulta şi din împrejurările şi natura faptei, din elementele care caracterizează persoana
inculpatului.” Curtea de Apel Bucureşti pe anul 1997, Editura Holding Reporter, 1998, p.36.
32
Deşi după opinia noastră reglementarea comportă unele discuţii nu ne propunem abordarea acestora.
11
alternativă a închisorii cu amenda şi a interzis luarea măsurii arestării faţă de
autorii acestora.33
Conceptul „ordinea de drept” este folosit în art.1 şi art.52 din C.pen. fără a
fi definit expres de legiuitor. Într-un dicţionar „ordinea de drept” este definită ca
ansamblu de principii şi norme juridice aplicabile într-un stat sau în relaţiile dintre
state34definiţie care în opinia noastră nu este la adăpost de critică. Socotim că
„ordinea de drept” are două componente: juridică şi factuală. Componenta
juridică presupune totalitatea principiilor şi normelor juridice în vigoare la un
moment dat. Componenta factuală este dată de starea de aplicare, asigurare şi
respectare a principiilor şi normelor juridice în vigoare. Astfel credem că prin
sintagma „ordine de drept” trebuie să înţelegem acea ordine stabilită, asigurată
şi respectată prin norme juridice indiferent de caracterul acestora, constituţional,
legislativ, ori al unui alt act normativ dat în baza legii. Ca urmare „ordinea de
drept”35 nu se confundă cu „ordinea constituţională” fiind concepte diferite dar a
căror sferă se intersectează. Sintagma „ordine constituţională” este folosită în art.
1661 din C. pen., fără a fi definită de legiuitor. În doctrină se arată că „ordinea
constituţională exprimă ordinea izvorâtă din prevederile constituţionale de
instituire a organelor statului şi a modului de îndeplinire a îndatoririlor care revin
acestora pentru asigurarea desfăşurării ordonate şi disciplinate a activităţilor
statutului. Faptele care aduc atingere ordinii constituţionale sunt cele care îşi
propun destabilizarea activităţii statului, provocarea agitaţiei şi dezordinii în
activitatea organelor statului.”36 Într-un dicţionar, „ordinea constituţională” este
definită ca fiind „ansamblul principiilor şi normelor de organizare a vieţii de stat,
drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor înscrise în Constituţia unei
ţării.”37 Socotim că aceste definiţii nu sunt la adăpost de critică.
Încercând o definiţie credem că prin „ordine constituţională” se înţelege
acea ordine stabilită, asigurată şi respectată prin norme juridice fundamentale
(constituţionale) în instaurarea, menţinerea, exercitarea, predarea puterii,
instituirea şi garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţeanului. Afectarea „ordinii constituţionale” înseamnă lezarea unei valori
constituţionale prin încălcarea unei norme juridice constituţionale.38 Ca urmare
socotim că „ordinea de drept” poate fi analizată în sens larg şi în sens restrâns.
Astfel „ordinea de drept” în sens larg include „ordinea constituţională”
împreună cu „ordinea de drept” în sens restrâns.

33
Potrivit art. 136 pct.6 din C.pr.pen. „Măsura arestări preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru
care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii.”
34
Sergiu Tamaş, Dicţionar politic, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.196.
35
În doctrină se vorbeşte şi de „ordine juridică comunitară” care ar putea fi definită ca fiind aplicarea normelor
comunitare în raporturile juridice ale instituţiilor europene şi raporturilor Uniunii Europene cu statele membre,
proces garantat de existenţa controlului juridic, care asigură respectarea acestor norme de către toţi participanţii la
raporturile juridice comunitare. A se vedea Dumitru Mazilu, „Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul
naţional”în Revista Studii de drept românesc, nr.1-2/2004, Editura Academiei Române, p.89.
36
Vasile Dobrinoiu, Drept penal, Partea specială, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,p.421.
37
Sergiu Tamaş, Dicţionar politic, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.196.
38
Socotim că încălcarea unui drept fundamental al unui cetăţean de către o persoană fizică nu înseamnă încălcarea
ordinii constituţionale, deoarece Constituţia nu reglementează dreptul fundamental al unui individ ci numai unele
drepturi fundamentale ale oamenilor. Ca urmare sub acest aspect suprimarea prin lege, ordonanţă sau hotărâre de
guvern a unui drept fundamental în general credem că constituie o încălcare a ordinii constituţionale.
12
În art.321 din C.pen conceptul de „linişte publică”39 se foloseşte distinct de
conceptul de „ordine publică”. De asemenea în art.233 din noul Cod penal se
vorbeşte distinct de liniştea publică şi respectiv ordinea publică.40 Într-un
dicţionar „ordinea publică” este definită ca fiind: „1.Caracteristică a unei
societăţii în care domină siguranţa, securitatea, respectul faţă de drepturile
cetăţenilor, iar serviciile funcţionează în condiţii bune;2. Echivalent al păcii
interne, care permite cetăţenilor să trăiască normal în societate; încălcarea ordinii
publice atrage după sine intervenţia autoritară a forţelor de ordine.”41 În doctrină
„ordinea publică” este definită ca o „stare”, şi anume starea de normală
funcţionalitate a sistemului ce are ca elemente componente entităţile indicate în
art. 145 C.pen. Se consideră că acestea sunt într-o normală funcţionalitate, atunci
când activitatea lor nu este împiedicată ci continuă, potrivit competenţelor şi în
vederea finalităţii pentru care au fost create.42Acelaşi autor foloseşte şi expresia
„starea de pericol” pentru ordinea publică arătând: „Săvârşirea oricărei infracţiuni
pune în pericol sau lezează o valoare apărată de legea penală. În acest caz însă,
pericolul trebuie să vizeze ordinea publică, adică să împiedice normala
funcţionare a entităţilor arătate mai sus. Prin urmare, este vorba de „un anumit”
fel de pericol. Şi în definirea acestei noţiuni credem că trebuie să se plece de la
acele activităţi, fapte, acţiuni care, dacă intervin, pot cauza împiedicarea
normalei funcţionări a sistemului de organe, instituţii, unităţi etc., arătate
mai sus.”43
În ceea ce ne priveşte socotim discutabilă reducerea conceptului de „ordine
publică” numai la starea de normală funcţionalitate a sistemului ce are ca
elemente componente entităţile indicate în art. 145 din C.pen.44 În opinia noastră
art.145 din C.pen. prevede numai o parte formală a conceptului de
„public”respectiv structurile: autorităţi publice45, instituţii publice, alte persoane
39
Socotim că „liniştea publică” nu se confundă cu „ordinea publică”. „Liniştea publică sau liniştea în relaţiile de
convieţuire în domeniul vieţii publice este o condiţie necesară pentru desfăşurarea normală a acestor relaţii şi
constituie o stare de fapt existentă în desfăşurarea normală a relaţiilor de convieţuire socială.”Vintilă Dongoroz şi
colectiv, Explicaţii Teoretice ale Codului Penal Român, Vol.II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, p.670.
Într-o altă lucrare liniştea publică a fost definită ca „acel atribut al vieţii sociale în care raporturile între oameni,
comportarea lor şi, în genere, activităţile lor, atunci când participă la forme de viaţă în comun, în public, se
desfăşoară în mod paşnic, după norme de respect reciproc, de securitate personală, de încredere în atitudinea şi
faptele celorlalţi oameni.” Marcov, Georgeta, Criterii de delimitare a formei agravate de forma simplă a
infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice”, în „Revista română de drept” nr.
10/1971, p. 93. citat în Teodor Vasiliu şi colectiv, Codul penal al R.S.R., comentat şi adnotat, Partea specială,
Vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedice, Bucureşti, 1977, p.440.
40
În art. 233 din noul C.pen. se dispune: „Fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează
cuvinte ori expresii sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se
produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniştea şi ordinea publică se pedepseşte cu închisoare strictă de
la un an la trei ani sau cu zile amendă.”
41
Sergiu Tamaş, Dicţionar politic, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.197.
42
Victor Câmpean, Aspecte controversate referitoare la arestarea preventivă, în Revista de drept penal, nr.2/2001,
p.58.
43
Victor Câmpean, Aspecte controversate referitoare la arestarea preventivă, în Revista de drept penal, nr.2/2001,
p.58.
44
Potrivit art. 145 din C.pen. “Prin termenul “public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile
publice, instituţii sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor
proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes
public.”
45
„Starea de pericol pentru ordinea publică (art.148 lit.h Cod procedură penală)- spre deosebire de pericolul
social concret al faptei respective- presupune o rezonanţă a acelei fapte, o afectare a echilibrului social firesc, o
anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, o anumită stare de insecuritate socială. Într-adevăr, lăsarea în
13
de interes public, servicii de interes public, bunuri proprietate publică, şi bunuri
care potrivit legii sunt de interes public. Or credem că nu pot fi în afara „ordinii
publice” buna funcţionare a entităţilor din sectorul privat şi în mod deosebit cele
care satisfac interesul public (chiar dacă prin mijloace de drept privat),
manifestările publice cu implicaţii asupra acesteia şi altele. Periclitarea „ordinii
publice”sau afectarea acesteia poate fi şi prin împiedicarea bunei funcţionării a
entităţilor din sectorul privat şi în mod deosebit a celor care servesc interesul
public prin mijloace de drept privat, împiedicarea manifestărilor publice prin care
nu se încalcă legea sau cauzarea unor manifestării publice ce ar putea leza
siguranţa colectivă, etc. De asemenea socotim că periclitarea sau afectarea
„ordinii publice” se poate face şi prin împiedicarea bunei funcţionării a
entităţilor la care în cadrul domeniului privat al statului, statul este acţionar.
Ordinea publică poate fi atinsă direct, fizic, dar şi indirect prin intermediul unei
stării psihice induse publicului sub forma unei temeri46 colective, motivaţii
colective pentru acte contrare ordinii publice, stări de nemulţumire publică.
Periclitarea sau lezarea ordinii publice este şi atunci când se primejduieşte viaţa
sau integritatea corporală, sănătatea, activitatea unui număr indeterminat de
persoane47 ce poate fi considerat public.48 Atunci când ordinea publică este lezată
socotim că este mai mult decât simpla periclitare a ordinii publice dar bine înţeles
aceasta trebuie probată. Ca şi „ordinea de drept” sintagma „ordinea publică”are
două componente una juridică şi una factuală. Componenta juridică a ordinii
publice o reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează cele mai
importante relaţii sociale prin care se asigură siguranţa colectivă (publică), sub
toate aspectele ei fizic, psihic. Componenta factuală a ordinii publice este acea
stare de aplicare, asigurare, respectare a normelor juridice ce constituie
componenta juridică a ordinii publice. Ca urmare considerăm că reţinerea
existenţei pericolului concret pentru ordinea publică presupune:
- cu necesitate examinarea în concret a fiecărui caz în parte49
pentru constatarea existenţei acestuia;
libertate a celui în cauză ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, faptele purtând o evidentă atitudine de
sfidare a autorităţii publice menite să vegheze la ordinea şi liniştea publică, să asigure ordinea şi liniştea publică,
autoritate pentru care opinia publică manifestă respect şi consideraţie. Sfidarea publică a autorităţii, prin refuzul
prezentării actelor de control la cererea legitimă a lucrătorului de poliţie, din partea unui patron de firmă care de pe
această poziţie şi-a permis o atitudine mai presus de lege, acroşând cu autoturismul pe poliţist şi târându-l câţiva
metri, reprezintă într-adevăr o stare care pune în cauză ordinea publică în înţelesul menţionat, aşa că este legală şi
justă concluzia tribunalului că lăsarea în libertate a făptuitorului ar constitui un pericol pentru ordinea publică.”
Decizia penală nr. 66/R din 28 februarie 1997. în Curtea de Apel Braşov, Culegere de practică judiciară, 1994-
1998, Editura ALL BECK, Bucureşti 1999, p.139.
46
„Pericolul pentru ordinea publică trebuie înţeles ca o reacţie colectivă faţă de anumite stări de lucruri
negative, reacţie care ar produce perturbaţii la nivelul disciplinei publice, al respectului faţă de lege, stimulând
temerea colectivă că împotriva unor fapte periculoase organele de stat nu acţionează suficient, că legea nu este
aplicată cu hotărâre.” Decizia penală nr. 68/R din 5 martie 1997, în Curtea de Apel Braşov, Culegere de practică
judiciară, 1994-1998, Editura ALL BECK, Bucureşti 1999, p.141.
47
„În conformitate cu art.5, paragraful 3, Curtea consideră că amploarea şi efectele particulare ale activităţii
teroriste PKK în sud –estul Turciei au creat, indubitabil, în regiunea în cauză, un „pericol public ce ameninţă viaţa
naţiunii”, în sensul art.15. Ea ţine cont de problema, cu siguranţă gravă, pe care o ridică terorismul în sud-estul
Turciei şi de dificultăţile cu care se confruntă statul în luarea măsurilor eficiente în direcţia combaterii acestuia.”
Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O.Ediţia a II-a, Bucureşti 1998, p.29.
48
În perioada interbelică se folosea conceptul de siguranţă (securitate) colectivă ca fiind acea stare de fapt creată
de rânduielile legale şi destinată să asigure colectivităţii cele mai prielnice condiţiuni de convieţuire, astfel încât
viaţa, persoana, avutul membrilor colectivităţii în general să fie puse la adăpost de orice pericol sau vătămare.
49
Curtea de Apel Braşov, Culegere de practică judiciară, 1994-1998, Editura ALL BECK, Bucureşti 1999, p.144 .
14
- că pentru a se putea lua măsura arestării preventive pericolul
concret pentru ordinea publică să fie asociat sau să conţină
pericolul social generic al unei infracţiunii care a impus
depăşirea unor limite minime de către pedeapsa închisorii
prevăzute de legiuitor la încriminarea acesteia precum şi alte
condiţii (cuantumul pedepsei - minim 4 ani, pedeapsa închisorii
nealternativă cu amenda, graţierea pedepsei, etc.);
- premiza că pericolul concret pentru ordinea publică poate îmbrăca
diferite forme, cu diferite cauze şi împrejurării;
- că de regulă pericolul concret pentru ordinea publică, poate
îmbrăca forma unor efecte colective potenţiale (atingerea vieţii
persoanei sau avutul unui număr indeterminat de persoane, mai
mult sau mai puţin important, de indivizi).
- ca excepţie uneori pericolul concret pentru ordinea publică
poate fi identic cu pericolul social generic stabilit de legiuitor
pentru anumite infracţiunii deosebite50 prin care se apără ordinea
constituţională, siguranţa statului51, sau cum ar fi actul terorist52,
omorul calificat, omorul deosebit de grav, criminalitatea organizată
şi altele53 prin care pe lângă alte valori lezate se afectează sau
periclitează şi ordinea publică; aceste infracţiuni prin natura lor
atunci când se săvârşesc au rezonanţă, implicaţii negative asupra
siguranţei colective. Totuşi, un asemenea element (pericolul social
generic al unor astfel de infracţiuni) nu ar putea fi apreciat ca
pertinent şi suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să

50
„Curtea admite că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni
pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp. În
circumstanţe excepţionale, acest element poate deci să fie avut în vedere în lumina prevederilor Convenţiei, în tot
cazul, în măsura în care dreptul intern recunoaşte noţiunea de tulburare a ordinii publice, provocată de o
infracţiune, astfel cum este înscrisă în art. 144 din Codul francez de procedură penală.” Cazul Neumeister contra
Austriei, Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O.Ediţia a II-a, Bucureşti
1998, p.96.
51
De pilda este evident că prin săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 163 din C. pen. se lezează şi ordinea publică
pe lângă valorile apărate prin acest articol în care se prevede: „Distrugerea degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare, în întregime sau în parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a uzinelor, instalaţiilor
industriale, maşinilor, căilor de comunicaţie, mijloacelor de transport, mijloacelor de telecomunicaţie,
construcţiilor, produselor industriale sau agricole, ori a altor bunuri dacă fapta este de natură să aducă în orice mod
atingere siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea unor drepturi.”
52
De pildă Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o decizie arată că actul premeditat de terorism, poate fi
considerat ca o tulburare a ordinii publice pe o durată rezonabilă de la data producerii. A se vedea Vincent
Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O. Ediţia a II-a, Bucureşti 1998, p.25.
53
„Dar indiferent de acest aspect, în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 148 lit.h C.pr.pen., deoarece
în mod evident inculpatul prezintă un pericol pentru ordinea publică, atâta vreme cât el a asigurat paza unui alt
inculpat care, mascat şi înarmat, a pătruns în incinta unei benzinării de unde prin ameninţarea casierului, a sustras
o importantă sumă de bani.”Curtea de Apel Bucureşti, s.a II-a penală dec. nr. 1103/1998, în Constantin Sima,
Al.,Ţuculeanu, Dorin Ciuncan, Arestarea preventivă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.53.
15
arate că eliberarea deţinutului ar tulbura, în mod real54, ordinea
publică.”55
- că pericolul concret poate să fie de natură a afecta exclusiv
ordinea publică sau aceasta împreună cu alte valori ocrotite de
legea penală56ceea ce face ca sistemul de probaţiune în cele două
ipoteze să difere;
- pentru alte infracţiuni la care pericolul social generic diferă de
pericolul pentru ordinea publică, este necesar ca în concret când s-
au săvârşit să se nască şi un pericol concret pentru ordinea
publică pentru a fi luate în consideraţie la o eventuală măsură
preventivă; evident că în această ipoteză pericolul concret pentru
ordinea publică trebuie probat 57 prin alte probe certe – decât cele
prin care se probează infracţiunea - fiind o cerinţă expresă a
legiuitorului;
- atunci când pericolul concret pentru ordinea publică nu rezultă în
mod cert din probele administrate pentru probarea infracţiunii şi al
pericolului social concret al acesteia, trebuie ca acesta să fie probat
în mod special cel puţin prin probe certe, indiciile temeinice fiind
considerate de legiuitor ca insuficiente în această situaţie;
- luarea măsurii arestării nu se poate justifica prin anticiparea unei
pedepse privative de libertate deoarece în astfel de situaţie s-ar
încălca principiul prezumţiei de nevinovăţie.58
- pentru a se putea lua măsura arestării preventive, condiţia existenţei
pericolului concret pentru ordinea publică este insuficientă fiind
necesar să fie îndeplinită şi condiţia pedepsei închisorii
prevăzute de lege să fie mai mare de 4 ani.

54
„În raport de faptele grave pentru care este acuzat inculpatul, pedepsele situându-se între 10 şi 20 de ani
valoarea mare a prejudiciului cauzat (500.000.000.) şi împrejurarea că infracţiunile s-au comis în relaţiile
comerciale în care încrederea între parteneri şi instrumentele de plată sunt esenţiale, se apreciază că persoana
inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică în sensul specificat mai sus.” Decizia penală nr. 355/R din 17
iulie 1998, în Curtea de Apel Braşov, Culegere de practică judiciară, 1994-1998, Editura ALL BECK, Bucureşti
1999, p.143.
55
A se vedea Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O.Ediţia a II-a, Bucureşti
1998, p.96. Nu putem fi de acord cu formularea „categorică” şi generală folosită de instanţa supremă română într-
o decizie respectiv: „Ca atare, numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunii
săvârşite de inculpat nu constituie un temei pentru luarea sau, după caz, menţinerea arestării
preventive.”Decizia nr.921 din 16 august 1990 a Secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie, în Valeriu
Bogdănescu şi colectiv, Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie, (1990-1992), Editura
Orizonturi, Bucureşti, 1993, p.448.
56
Pericolul pentru ordinea publică presupune „o rezonanţă socială, o afectare a echilibrului social firesc, o anumită
stare de temere, ce s-ar putea justifica (instala) în rândul opiniei publice, o anumită stare de indignare, de
dezaprobare publică, o anumită stare de insecuritate socială.”Curtea de Apel Braşov, Culegere de practică
judiciară, 1994-1998, Editura ALL BECK, Bucureşti 1999, p.132.
57
Art. 146 din C.proc. pen. impune existenţa probelor certe şi nu a indiciilor din care să rezulte vreunul din
cazurile prevăzute la art.148 din C. proc. pen., astfel : „Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există
probe din care rezultă vreunul din cazurile prevăzute în art. 148....” Ca urmare socotim că Decizia nr.921 din 16
august 1990 a Curţii Supreme de Justiţie invocată de instanţa de fond sub aspectul afirmaţiei că „pericolul nu
trebuie dovedit ci demonstrat”nu mai corespunde voinţei legiuitorului exprimată în art. 146, şi art.148 lit.h din
C.pr.pen.
58
“Continuarea detenţiei nu ar putea să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate.”Vincent
Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O.Ediţia a 4-a, Bucureşti 2003, p.112.
16
Credem că la stabilirea existenţei pericolului concret pentru ordinea publică
un rol deosebit îl are magistratul care pe lângă cele de mai sus poate avea în
vedere şi următoarele59:
- Existenţa afectării sau periclitării funcţionalităţii normale a
structurilor publice precum şi a celor private care servesc publicul,
inclusiv a vieţii publice normale60pot constituii elemente ale
pericolului concret pentru ordinea publică;
- apariţia unor stări de pericol iminent pentru două sau mai multe
persoane, stări care nu pot fi aplanate, înlăturate în alt mod
decât prin măsuri preventive, (răzbunare prin fapte grave;
conflicte colective potenţial degeneratoare în confruntări violente;
împiedicarea folosinţei normale a ceea ce este public cum ar fi căi
de comunicaţie, parcuri publice, etc.) pot constituii elemente ale
pericolului concret pentru ordinea publică;
- existenţa sau posibilitatea61 apariţiei unei stări de nelinişte, a unui
sentiment de insecuritate în rândul colectivităţii, generată de
rezonanţa socială negativă a faptului că persoanele asupra cărora
planează acuzaţia comiterii unor infracţiuni de o gravitate ieşită din
comun sunt cercetate în stare de libertate”; o astfel de stare poate
fi generată de un prejudiciu material deosebit de mare sau o altă
urmare socialmente periculoasă deosebită62, de modul şi
mijloacele de săvârşire a faptei, calificate , deosebit de periculoase,
de scopul josnic, de conduita anterioară şi prezentă63 a învinuitului,
inculpatului care fiind lăsat în libertate a săvârşit infracţiunii
deosebite, frecvenţa faptelor periculoase de acelaşi gen în zonă,
cartier, sau localitatea în cauză, manifestările şi reacţiile opiniei
publice faţă de acestea64 etc.
59
Evident că potrivit art.136 alin.ultim din C.pr.pen. alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se
seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte
situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
60
Referitor la hotărârea sa în cazul Irlanda contra Regatului Unit, Curtea aminteşte că fiecărui stat contractant,
responsabil « pentru viaţa naţiunii sale », îi revine obligaţia de a determina dacă aceasta este ameninţată de un
pericol public şi, în caz afirmativ, până unde trebuie să meargă pentru a încerca să fie înlăturat. În contact direct şi
constant cu realităţile presante ale momentului, autorităţile naţionale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât
judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra prezenţei unui asemenea pericol ca şi asupra naturii şi
întinderii derogărilor necesare pentru al înlătura. Pornind de aici, trebuie să li se lase o marjă largă de apreciere în
materie.” Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O. Ediţia a II-a, Bucureşti
1998, p.88.
61
Socotim că această posibilitate să fie iminentă, evaluabilă, şi cu un grad ridicat de probabilitate.
62
Conştientizarea publicului că prejudiciul deosebit cauzat, este suportat de public prin bugetele locale sau bugetul
naţional, iar cel care l-a cauzat cheltuieşte „liniştit” ce a furat, delapidat etc., inclusiv pentru corupere , influenţare,
şi sustragere de la urmărire, judecată, şi executarea pedepsei credem că poate creea o stare care periclitează ordinea
publică. La aceasta se poate adăuga nemulţumirea familiilor celor arestaţi pentru prejudicii mai mici care afectează
imaginea justiţiei, compromite ideea de dreptate, de lege, de responsabilizare şi responsabilitate socială inclusiv de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional. În acest sens Curtea de Apel Bucureşti într-o decizie a statuat:
„Pe de altă parte, punerea în libertate a inculpatului, autor al unor infracţiuni cu un pronunţat pericol social,
cauzatoare de prejudicii mari, rămase neacoperite, prezintă pericol pentru ordinea publică.”Curtea de Apel
Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie penală, 1999, Editura Rosetti, Bucureşti,2001, p.219.
63
„Faţă de modalitatea săvârşirii infracţiunii de tâlhărie şi comportarea ulterioară a inculpatului, în mod corect
prima instanţă a apreciat că aceasta prezintă pericol pentru ordinea publică, menţinându-i starea de arest.” Curtea
de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie penală, 1999, Editura Rosetti, Bucureşti,2001, p.229.
64
A nu se confunda cu publicitatea excesivă, comandată sau evident făcută cu scopul de a deturna actul de justiţie
de la cursul ei firesc fie să se ia sau să nu se ia măsura arestării preventive.
17
- pericolul concret pentru ordinea publică ca orice pericol are o
existenţă legată de timp; astfel de regulă curgerea timpului poate
duce la limitarea pericolului până la dispariţie, însă pot fi şi
excepţii când poate duce la accentuarea, agravarea stării de
pericol în anumite situaţii65. În acest sens Curtea Europeană a
Drepturilor Omului arată. „Se poate deci considera în mod
rezonabil că o tulburare a ordinii publice exista la început, dar
trebuia să se fi risipit după un anumit timp”.Ca urmare considerăm
că perpetuarea unei stării de pericol fără să se fi lezat ordinea
publică într-un timp rezonabil echivalează cu dispariţia
pericolului.
- pericolul pentru ordinea publică atunci când este legat de starea de
nelinişte, de temere colectivă, de psihicul maselor, apare sau se
accentuează în momentul cunoaşterii al conştientizării acestuia
de către public moment care nu întotdeauna este identic cu
momentul apariţiei principalelor elemente ale pericolului.
- nici o necesitate locală privind menţinerea ordinii publice nu ar
putea autoriza un stat parte la Convenţie (C.E.D.O.) să uzeze în
virtutea art.63 paragraful 3 de o pedeapsă contrară prevederilor
art.3.”66
3. Cu privire la faptul dacă instanţa în cursul urmăririi penale are dreptul să
dispună obligarea de a nu părăsi ţara sau numai procurorul, Curtea a plecat de la
dispoziţiile art. 1451 din C. proc. pen. în care se prevede: „Măsura obligării de a
nu părăsii ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de
procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii,
de a nu părăsii ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.”Din
această dispoziţie rezultă că în cursul urmăririi penale măsura obligării de a nu
părăsi ţara o are procurorul.
În pofida acestei dispoziţii legale Curtea consideră că instanţa are o
competenţă şi în aceea de a lua o asemenea măsură, în considerentul prorogării
atributelor sale şi în legătură cu o măsură ce poate fi luată de o autoritate
cenzurată de instanţă, fiind o scăpare a legiuitorului de a reglementa o asemenea
disponibilitate.
Plecând de la dispoziţiile art.136 alin. ultim. din Codul de procedură
penală, susţine Curtea, judecătorul are posibilitatea alegerii uneia din măsurile
prevăzute de art.136 alin.1 din Codul de procedură penală, faţă de un inculpat
când apreciază, între altele, că o impune bunul mers al urmăririi penale sau
pentru împiedicarea inculpatului de a se sustrage de la aceasta.
Ca urmare, concluzionează Curtea, dacă poate prelungi măsura dispusă la
art.145 şi 1451 Cod procedură penală, în cursul urmăririi penale şi poate lua
această măsură în cursul judecăţii, judecătorul poate să o dispună şi în cursul

65
De pildă descoperirea şi prinderea autorului unui omor deosebit de grav după un număr de ani de la comitere şi
cunoaşterea şi reflectarea negativă în opinia publică inducând o stare de teamă colectivă ar putea constitui un
pericol concret pentru ordinea publică.
66
A se vedea Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O.Ediţia a II-a, Bucureşti
1998, p.43.
18
urmăririi penale, în considerentul principiului flexibilităţii justiţiei şi pentru o
echitabilitate a procedurilor care dă eficienţă procesului penal.
În ceea ce ne priveşte socotim că decizia Curţii de Apel este corectă în plus
putând fi invocate şi următoarele:
- din lectura art. 1451 din C. pr.pen rezultă că legiuitorul nu a interzis
instanţei ca în faza de urmărire penală să dispună luarea măsurii
obligării de a nu părăsi ţara;
- nu cunoaştem nici un alt text de lege care să interzică instanţei
luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara;
- dispoziţiile art 1451 din C. pr. pen. stabileşte regula cu privire la
competenţa instanţei în această materie şi coroborat cu cele de mai
sus rezultă că pot fi şi excepţii prevăzute de lege;
- or art.139 pct.3 din C.proc. pen. prevede că măsura preventivă -
fără a distinge care dintre acestea - poate fi luată în faza de urmărire
penală şi de instanţă; astfel în acest articol denumit „Înlocuirea sau
revocarea măsurilor preventive”67 se dispune: „În cazul în care
măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de
judecător sau de procuror, organul de cercetare penală are
obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea
sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive.
31) Când măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi
penale, de procuror sau de judecător…”;din aceste dispoziţii
rezultă că legiuitorul a prevăzut şi dreptul instanţei de a lua în faza
urmăririi penale măsura preventivă a obligării de a nu părăsii ţara;
- dispoziţiilor art. 139 pct. 3 şi 31din C. proc.pen. dau soluţie şi
eficienţă în ipoteza în care instanţa respinge cererea de arestare
preventivă, iar procurorul declară recurs dosarul rămânând la
instanţa de fond pentru a fi trimis la instanţa de recurs ne mai având
posibilitatea efectivă de a dispune legal, în timp util măsura
obligării de a nu părăsi ţara în situaţiile în care sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege.

67
Se constată că legiuitorul nu distinge între măsurile preventive prevăzute de art. 136 din C.pr.pen.
19