Sunteți pe pagina 1din 110

Generalitati

Dat fiind specificul temei, complexitatea standardelor de calitate, evoluţia acestora,


politica în domeniul calităţii, intrarea României în Uniunea Europeană, libera circulaţie a
mărfurilor, concurenţa acerbă a serviciilor şi a mărfurilor pe piaţa europeană şi mondială,
identificarea importanţei deosebite pe care o au serviciile prestate în principal
întreprinderilor asupra dezvoltării economice de ansamblu a unei ţări, în contextul
preponderenţei sectorului serviciilor în formarea Produsului Intern Brut al ţărilor dezvoltate,
ancorarea realităţilor economiei româneşti în contextul actual al dezvoltării economiei
mondiale, găsirea unor căi de perfecţionare a serviciilor destinate pieţei afacerilor, care să
poată avea o largă aplicabilitate practică, lucrarea de faţă este sintetizată în trei capitole
tratate pe consideraţii de text şi doctrină economică.
Pentru a obţine o imagine de ansamblu asupra calităţii şi competitivităţii, la nivel
internaţional şi în România, faţă de abordările şi practicile managementului calităţii
produselor şi serviciilor oferite, lucrarea efectuată a pornit de la analiza preocupărilor
actuale privind asigurarea calităţii serviciilor în Uniunea Europeană şi la nivel internaţional.
Competitivitatea este un proces complex, îndelung dezbătut de economiştii din
întreaga lume. El exprimă la un nivel general capacitatea firmelor, persoanelor, economiilor,
regiunilor de a se menţine în competitia derulată la nivel intern şi internaţional şi de a obţine
avantaje economice din acestea. Uniunea Europeană are preocupări specifice în domeniul
creşterii competitivităţii organizaţiilor prin promovarea calităţii, creând cadrul legislativ şi
instituţional pentru atingerea acestui obiectiv. În cadrul lucrării, o atenţie deosebită a fost
acordată analizei orientărilor politicii Uniunii Europene în domeniul managementului
calităţii. Astfel, s-a putut constata că Uniunea Europeană se orientează, în prezent, spre
promovarea unei politici ambiţioase în domeniul calităţii, care să facă posibilă creşterea
substanţială a competitivităţii economiei Statelor Membre.
Pentru a avea o politică a calităţii la nivelul întreprinderii sunt imperios necesare
strategii şi tactici bine fundamentate sub aspectul scopurilor şi obiectivelor urmărite şi al
resurselor necesare. Strategiile privind calitatea într-o întreprindere reprezintă un ansamblu
de decizii clare privind operaţiuni şi acţiuni, posibilităţi şi aranjamente stabilite pentru
alocarea şi utilizarea resurselor disponibile în vederea atingerii unor obiective şi scopuri
privind obţinerea de oportunităţi sporite în mediul concurenţial. Elaborarea strategiilor este
complexă, misiunea calităţii fiind de a face faţă concurenţei.
Majoritatea abordărilor moderne cu privire la comerţul internaţional susţin
necesitatea reconsiderării principiului static al avantajului comparativ de inspiraţie
ricardiană. Însă, cel mai adesea, reformularea teoriei avantajului comparativ nu este
rezultatul construirii explicaţii ştiinţifice alternative, ci mai degrabă consecinţa unui proces
lingvistic de inventare de neologisme şi a unor interpretări considerate „noi” (a se vedea
literatura dedicată „noii economii”), presupuse mai adecvate evoluţiilor economice actuale:
avantaj competitiv, competitivitate, competitivitate naţională etc. Asemenea opinii justifică
respingerea „avantajului comparativ” prin caracterul „tradiţional” al factorilor de producţie
şi diferenţelor de productivitate şi de cost pe care acesta se bazează, abordări analitice care,
din perspectiva aşa-zisei „noii-economii”, sunt considerate retrograde şi pe cale de
dispariţie. Cu toate acestea, analiza modernă a competitivităţii şi a avantajului competitiv,
considerată alternativa necesară a teoriei avantajului comparativ, este circumscrisă aceloraşi
categorii economice de cost şi de productivitate, cel puţin prin însăşi definirea generală a
competitivităţii drept capacitatea de a obţine o productivitate înaltă.
Recunoaşterea dualităţii avantajului competitiv porterian (prin costuri şi prin
diferenţiere) determină, în ultimă instanţă, recunoaşterea materializării acestuia într-un plus
de productivitate faţă de firmele concurente. De asemenea, simt nevoia să adaug faptul că
realităţile „noii-economii” nu sunt şi nici nu pot fi subordonate altor principii decât cele pe
baza cărora s-a format şi a evoluat societatea umană de-a lungul istoriei sale: drepturi de
proprietate, diviziunea muncii şi cooperarea socială prin schimb, în cadrul procesului.
Pentru a dezvolta o afacere de success trebuie ca firma sa poata sa se adapteze rapid
oricaror schimbari survenite in mediul de afaceri in care activeaza.
Conceptul de marketing are ca element central satisfactia consumatorului si nu maximizarea
profitului. Cu alte cuvinte, organizatiile ar trebui orientate catre intelegerea si satisfacerea
prompta si eficienta a nevoilor consumatorului, astfel incat sa le fie aduse beneficii atat lor
cat si clientului. Pe de alta parte, rareori o organizatie este singura pe piata. În aproape toate
cazurile vor exista si alte organizatii care ofera produse asemănătoare unor clienţi
asemănători. Aceste alte organizatii sunt concurenţii, si obiectivul lor este acelaşi: de a
creşte, a face bani şi de a reuşi. Eficace, afacerile se războiesc, luptă să câştige aceeaşi
resursă şi teritoriu: clientul. Şi ca în război, este necesar a înţelege inamicul.
Concurentul poate avea secrete care vor face diferenţa între profit şi pierdere,
expansiune sau faliment pentru afacere. Identificarea acestor secrete este astfel cruciala
pentru supravieţuirea afacerii. Deci, modul in care firma actioneaza trebuie sa tina seama si
de concurenta. Multe companii au dezvoltat, in acest sens, un sistem de inteligenta
competitiva, un produs si in acelasi timp un proces care are un singur obiectiv: sa dezvolte
strategii si tactici necesare pentru a transfera partea de piata profitabila si consistenta de la
concurenti la companie. IC a suferit o crestere de interes în anii recenţi, un interes parţial
alimentat de sporirea disponibilitatii informaţiilor (explozia de informaţie) şi o marire
reflectatata în răspândirea bazelor de date comerciale in intreaga lume. Din punct de vedere
competitiv, niciodata nu au existat atat de multe prilejuri sau pericole. Firmele japoneze
folosesc universităţile noastre ca pe o unealta competitiva prin infiintarea programelor de
cercetare. Pentru prima dată în istorie, cărţile şi populaţia cultă s-au reunit. Cam în acelaşi
mod, accesul la informaţie împuterniceşte corporaţia modernă sa se înţeleaga pe ea însaşi şi
piata tinta mai mult decât înainte. Termenul de inteligenta competitiva este adesea vazut ca
fiind sinonim cu „analiza competitorilor”, dar inseamna mai mult decat atat; este vorba
despre o amplificare a competitivitatii organizatiei in raport cu actualii si potentialii
concurenti, care pot fi:
- alte organizaţii ce oferă produse sau - servicii identice acum
- alte organizaţii ce oferă servicii şi produse - asemănătoare acum
- organizaţii ce vor oferi servicii şi produse identice sau - similare în viitor
- organizaţii care pot scădea nevoia pentru un produs sau - serviciu
1. DEFINIREA COMPETITIVITATII

Competitivitatea este un concept complex, indelung dezbatut de economistii din


intreaga lume. Fiind indisolubil legat de notiunea de competitie, el exprima la un nivel
general, capacitatea persoanelor, firmelor, economiilor, regiunilor de a se mentine in
competitia derulata la un nivel intern si/sau mai ales international si de a obtine avantaje
economice (si nu numai), in conditiile unui anumit mediu de afaceri. Definirea
competitivitatii la nivel de firma este relativ usor de realizat dupa parerea profesorului
Carbaugh de Washington University. In opinia sa o firma este competititva daca produce
bunuri si servicii de o calitate superioara sau la un pret mai scazut decat competitorii sai
interni sau externi. Din punctul de vdere al unei natiuni insa, competitivitatea poate fi
definita in multiple feluri. Toate aceste abordari si clasificari au un numitor comun —
acestea exprima capacitatea si abilitatea tarii respective de a utiliza in mod eficient
oportunitatile de pe piata mondiala..
In conceptia clasicilor economiei politice, manifestarea cererii si a ofertei intemeiata
pe libera iniţiativa, generata de proprietatea privata, neglijeaza factoriii de timp si de loc.
Prin insusi faptul ca echilibrul economic se asigurã numai prin sistemul si mecanismul
pietelor, agentii economici sunt condamnati la pasivitate, acestia avand asigurat fie
avantajul cornparativ absolut fie pe cel relativ. « In teoria moderna – asa cum remarca
economistul austriac Peter Schifico — competitia coexista cu elemente monopolistice, ea
este deci multiforma, caci nu se manifesta doar prin preturi, ci in egala masura, prin modul
de a produce, prin calitatea produsului, prin politica de vanzari si poli/compatitie
( concurenta ) este imperfecta si, prin insusi acest caracter, ea este dinamica si efectiva »
Aceasta optica, specifica perioadei contemporane cu privire la competitivitate, ar putea fi
considerata baza conceptului avantajului competitiv. Doua caracteristici ale competitivitatii
aratate vor fi valorificate pentru definirea avantajului competitiv si al masurilor ce trebuie
adoptate pentru ca o tara ( o economie) sa-l obtina : caracterul multifactorial si caracterul
procesual, la interferenta dintre intern si extern, dintre productivitatea folosirii factorilor de
productie disponibili in cadrul economiei de referinta si eficienta cu care se deruleaza
relatiile comerciale intertari.
O definitie a competitivitatii internationale, care corespunde stadiului actual, a fost
mentionata economistul R. Carbaugh « Competitivitatea internationala reprezinta
capacitatea unei tari, in conditiile pietei libere si ale unei concurente corecte, de a concepe,
produce si comercializa bunuri si servicii fie de o calitate superioara, fie la un pret inferior
fata de produsele si serviciile oferite dea alte tari ».
Oferirea de bunuri si servicii de o calitate superioara este in mod clar o problema
legata de competitivitate. Cu toate acestea, asupra ultimei parti a definitiei / aceea legata de
pret / pot fi luate in consideratie si alte opinii. Astfel, exista parerea ca, dorinta unor tari de
a obtine preturi mari la produsele comercializate pe piata mondiale reprezinta un obiectiv
mult mai atractiv si, deci, o dovada mult mai evidenta a competitivitatii, decat vanzarea la
preturi mici. Daca asociem un produs specific zilelor noastre, calculatorul, cu teoria lui
Vernon. vom putea observa o serie de elemente care sustin caracterul multifactorial al
compeititivitatii, ca si cel procesual. Astfcl, banalul calculator de buzunar. care a fost
inventat a inceputul anilor 60 si care se vindea de cátre producatorii americani cu 1000 de
dolari bucata, avea a inceputul anilor 70 un pret de aproximativ 400 USD, pentru ca apoi sa
scada in urmàtorii ani pana la un pret de 10-20 de dolari, ceea ce a fàcut ca productia sa sa
fie abandonata practic de cei care l-au lansat. Daca pentru un producator din Asia de S-E,
America Latina sau Europa Est, un pret al calculalorului de 10 USD, poate fi competitiv
pentru companii precum Texas Instruments, Hewlett Packard sau Casio, acest nivel de pret
este neremunerator. Avantajul competitiv al firmelor aflate in avangarda progresului tehnic,
se afla in ramurile de varf, in care avansul tehnologic permite obtinerea de preturi pe masura
si nu in ramurile. cu tehnologie standardizatà. Pot fi distinse cel putin doua abordari
principale ale conceptului de compctitivitate asa cum le defineste un alt economist anglofon,
Kirsty Hugues :
• O prima abordare priveste competitivitatea ca o chestiune de eficienta relativa,
staticà sau dinamica. Aceasta se poate cuantifica pe baza nivelurilor de perforananta (nivelul
productivitatii. cresterea competitivitatii, etc.).
• A doua abordare considera competitivitatea ca pe o reflectare a performantelor in
comertul international (performant masurate sub forma cotelor detinute pe pietele de
export, fie sub forma gradului de penetrare a a importului).
Exista numeroase alte definiri ale competitivitatii. De pilda, OCDE o defineste
astfel : “capacitatea firmelor, sectoarelor, regiunilor. Statelor sau organismelor
supranationale, aflate in competie interntionala, de a asigura in nod sustinut un venit ridicat
din valorficarea factorilor de productie, precum si venit superior din valorificarea fortei de
munca”.
Aceasta definire, reliefeaza in mod clar impactul determinant pe care competitivitatea
unei natiuni il are asupra nivelurilor veniturilor si implicit asupra nivelului de trai din tara in
cauza. Deci se pune accent pe finalitatea sociala a cresterii cometitivitatii.
O alta definitie a fost data de Directia Generala pentru Probleme Economice si
Financiare de pe lânga Comisia Europeana. ‘’Competitivitatea - subliniaza specialistii
Comisiei Europene - este capacitatea unei tari de a realiza coordonarea cresterii economice
cu echilibrul extern ; la baza performantelor externe a tarilor industrializate sta importanta
fundamentala pe care o are comertul international. Totusi, accentuand rolul pe care il detine
diferientierea produselor in strategia conmpetitivá a firmelor, economia industriala a limitat
acest tip de abordare, considerand ca el nu constituie o baza adecvata pentru o evaluare
cuprinzátoare a competitivitatii”.
Aceasta definitie pune accentul. in primul rand, pe largirea spectrului variabilelor ce
trebuie luate in considerate in analiza compctitivitatii (productivitatea, inovatia tehnologica.
investitiile in calimtaul fizic si uman. politici structurale ...).
In al doilea rand, aceasta definitie privestc cumpetitivitatea prin prisma raportului
dintre cresterea economicä si echilibrul exten. Competitivitatea nu este insa un joc cu suma
nula, in sensul ca natiunile beneficiaza de pe urma cresterii economice inregistrate de alte
natiuni. Aceasta deoarce crcsterea econonicä dintr-o annumita parte a lumii, determina
deschiderea de noi piete de desfacere. pentru produsele si serviciile provenind din alte parti,
precum si formarea surselor de aprovizionare ale acestora din urma Astfel, a fi competitiv
nu inseamna a determina dezavantaje pentru ceilalti parteneri comerciali, ci a creste si
utiliza pe deplin avantajul propriu.
Competitivitatea este un concept complex, îndelung dezbatut de economistii din
întreaga lume. El exprima la un nivel general capacitatea persoanelor, firmelor, economiilor,
regiunilor de a se mentine în competitia derulata la nivel intern si international si de a obtine
avantaje economice din acestea. Competitivitatea sugereaza siguranta, eficienta, calitate,
productivitate ridicata, adaptabilitate, reusita, management modern, produse superioare,
costuri scazute. Forta competitiva a unei firme rezida în avantajele competitive si în
componentele distinctive pe care le poseda în raport cu alte firme concurente. Pentru a
considera o firma competitiva este necesar sa se efectueze o analiza riguroasa atât a firmei
cât si a mediului de activitate a acesteia. În paginile ce urmeaza, voi vorbi despre
competitivitate si numeroasele ei definitii, despre factorii determinanti ai acesteia, despre
specificul competitivitatii în turism si voi exemplifica care sunt cativa dintre indicii de
masurare ai competitivitatii. Termenul „competitivitate” cuprinde o arie foarte larga, de
aceea exista numeroase definitii ale competitivitatii, dupa cum urmeaza:
- competitivitatea unei firme reprezinta capacitatea acesteia de a câstiga în conditii de
concurenta, de competitie, pe piata interna sau externa. Ea este legata de obtinerea de bunuri
si servicii, desfasurarea unor operatiuni comerciale sau financiare, prestari de servicii de
înalta calitate si la costuri reduse comparativ cu concurentii, ceea ce asigura patrunderea,
mentinerea si consolidarea pe o anumita piata, în raport cu alte produse sau servicii similare;
- în opinia profesorului Carbaugh de la Washington University “o firma este competitiva
daca produce bunuri sau servicii de o calitate superioara sau la un pret mai scazut decât
competitorii sai interni sau externi”, în timp ce „competitivitatea internationala reprezinta
capacitatea unei tari, în conditiile pietei libere si ale unei concurente corecte, de a concepe,
produce si comercializa bunuri si servicii fie de o calitate superioara, fie la un pret inferior
fata de produsele si serviciile oferite de alte tari”;
- din punctul de vedere al unei natiuni, competitivitatea exprima capacitatea si abilitatea
unei tari de a utiliza în mod eficient oportunitatile de pe piata mondiala;
- OCDE defineste competitivitatea ca fiind „capacitatea firmelor, sectoarelor, regiunilor,
statelor sau organismelor aflate în competitie internationala, de a asigura în mod sustinut un
venit relativ ridicat din valorificarea factorilor de productie precum si un venit superior din
valorificarea fortei de munca ;
- o alta definitie a fost data de Directia Generala pentru Probleme Economice si
Financiare de pe lânga Comisia Europeana. Competitivitatea, subliniaza specialistii
Comisiei Europene este “capacitatea unei tari de a realiza coordonarea cresterii economice
cu echilibrul extern; la baza performantelor externe ale tarilor internationalizate stând
importanta fundamentala pe care o are comertul international”. Totusi, accentuând rolul pe
care îl detine diferentierea produselor în strategia competitiva a firmelor, economia
industriala a limitat acest tip de abordare considerând ca el nu constituie o baza adecvata
pentru o evaluare cuprinzatoare a competitivitatii. Aceasta definitie pune accentul în primul
rând pe largirea spectrului variabilelor ce trebuie luate în considerare în analiza
competitivitatii (productivitatea, inovatia tehnologica, investitiile în capitalul fizic si uman,
politici structurale).
Noi intrări pe piată, consolidarea globală a industriilor/domeniilor, noi modele de
business, structuri ale costurilor alterate radical si schimbări majore in echilibrul puterii, in
cadrul diverselor domenii – toate sunt exemple ale tipurilor de miscări pe care ne asteptăm
să le trăim sau să le intâlnim. Strategiile pe care le urmează companiile in prezent vor
influenta, cel mai probabil, in mod dramatic rezultatele acestora pentru urmatorii 10 ani.
Schimbările rapide care au loc in pieţele externe, combinate cu competitia reactivă şi cu
eforturile de a optimiza talentele deja existente in companie creează mari posibilităti de
construire a unui avantaj competitiv durabil pentru companiile cu viziunea si curajul de a le
urma.

1. Definitie ,,Avantajul competitiv “


Prin avantajul competitiv desemnam realizarea, de catre o firma, a unor produse sau
servicii superioare dintr-un punct de vedere semnificativ pentru consumatori, comparativ cu
ofertele de articole similare ale majoritatii concurentilor. O alta precizare are in vedere
obtinerea efectiva a avantajului competitiv. Generic, sursa poate fi una singura – inovare –
fireste, in sensul cel mai larg al notiunii, inovarea se poate referi deci, la innoirea
produsului, tehnologiei, echipamentelor, proprietarului, managementului, comercializarii,
finantarii, personalului, informatiilor etc. De fapt, prin operatiunea strategica se prevede
tocmai modalitatea de inovare, prin care se realizeaza avantajul competitiv.
Logica avantajului competitiv a constituit subiectul a numeroase controverse. Cele
mai frecvente raţionamente din domeniul comerţului internaţional invocă avantajele
competitive deţinute de o industrie sau alta în vederea justificării poziţiilor economice ale
acestor industrii şi, mai ales, a politicilor naţionale (protecţioniste) de susţinere a domeniilor
respective.

2.Conceptul de avantaj competitiv


Potrivit introspecţiilor conceptuale întreprinse de Jeremy Klein, conceptul de avantaj
competitiv este insuficient definit, în ciuda ubicuităţii sale: investigarea istorică a
conceptului de avantaj competitiv dezvăluie faptul că acesta nu apare în nici o scriere a lui
Michael Porter înainte de 1985, fiind menţionat însă de alţi autori, în studii anterioare .Mai
mult decât atât, în prefaţa lucrării sale de referinţă, The Competitive Advantage (1985),
Porter reaminteşte că într-o lucrare anterioară, Competitive Strategy (1980), a „descris trei
strategii generice pentru dobândirea avantajului competitiv (Porter; 1985:XV), însă, este
surprinzător faptul că lucrarea din 1980 nu încorporează conceptul în discuţie. De altfel, în
cele două lucrări menţionate, o diagramă virtual identică surprinde pe abscisă, într-o primă
versiune, „avantajul strategic” (Porter; 1980:39) şi mai apoi „avantajul competitiv (Porter;
1985:13). Numeroase abordări critice subliniază că, în cel mai rău caz, avantajul competitiv
nu este nimic mai mult decât o tautologie: firmele de succes sunt performante deoarece deţin
avantaj competitiv care, în schimb, nu este definit decât prin calitatea firmelor de a obţine
succese economice.
De altfel, în tentativa sa de elucidare a acestui concept, Porter arată că „avantajul
competitiv se naşte, în mod fundamental, din capacitatea unei firme de a crea pentru clienţii
săi o valoare superioară costului ocazionat de producerea acestei valori” (Porter; 1985:3)3.
Conform Dictionarului Explicativ al limbii romane, prin “competitivitate” se intelege
insusirea unui mediu in care se poate concura, care suporta concurenta. Insa aceasta
afirmatie este mult prea generala pentru a intelege exact care este rolul competitivitatii in
viata economica actuala.
In Dictionarul Enciclopedic, competitivitatea este privita ca fiind capacitatea unor produse
sau servicii de a face fata concurentei, definitie ce restrange putin limitele generalului, dar
nici aceasta nu este suficienta
Specialistii in domeniu nu au ajuns la o parere unanima in privinta competitivitatii,
dar cu totii inteleg prin aceasta pozitia intreprinderii pe piata, sustinuta prin :
- cresterea nivelului calitatii produselor combinat cu un nivel minim al costurilor;
- pastrarea calitatii la un nivel stabil având însa ca restrictie cresterea productivitatii;
- reducerea costurilor de realizare a produselor sau de prestare a serviciilor, cresterea
gradului de utilizare a materialelor, considerarea rolului cercetarilor de piata si a
preferintelor clientilor;
- spor de performante tehnice si economii de exploatare oferite de producatori pe piata,
fata de alte produse sau servicii similare sau considerate standard;
- capacitatea organizatiei de a câstiga în conditii concurentiale pe piata interna si externa. ¹
Conceptul de competitivitate a aparut in literatura economica din ultimele decenii, nu
prin traducerea, cumva, a notiunii ,,competition”, denumirea engleza a concurentei, ci
datorita nevoii unui instrument mai precis de analiza economica, folosit în modelele
prospective de crestere economica a tarilor, în conditiile deschiderii lor tot mai largi spre
exterior.
În al doilea rând, este vorba de legatura organica a conceptului de competitivitate cu
teoria costurilor comparative si a avantajelor relative. În lupta de concurenta, tot mai acerba
si mai complexa în timp, mai ales în cadrul diferitelor organizatii integratoare internationale,
tarile si marile firme corporatiste, ca sa evite înfrângerea si sa câstige pozitii favorabile pe
piata interna si externa, au nevoie nu de orice avantaje relative, ci de unele care, prin
marimea lor, sa le asigure competitivitatea; au nevoie, asadar, de avantaje relative
competitive performante. Modalitatile de sporire a competitivitatii microeconomice fac, în
primul rând, obiectul preocuparilor întreprinzatorului privat, desi nici cel ce gestioneaza
treburile publice - parlament, guvern - nu se poate dezinteresa de abordarea acestei
probleme într-un cadru global. Aceasta deoarece competitivitatea se genereaza la nivel
micro, dar se sustine si se consolideaza la nivel macro.
Competitivitatea reprezinta aptitudinea firmei sau a economiei nationale de a crea
surplus economic, adica profit. Este vorba de un profit care se prevede în strategia
dezvoltarii firmei sau a economiei nationale si care se obtine ca rezultat scontat al
prevederilor. În acest caz, unitatea economica, producând profit, este eficienta si, în
principiu, poate fi concurentiala. Învinge, de regula, cel care, fata de adversarii lui
concurentiali, a produs un surplus economic mai mare, numit surplus economic performant
concurential.
S-a constatat ca in legatura cu competitivitatea exista un concept cu dubla functie: de
apreciere (evaluare) a evolutiei organizatiei pe piata si de orientare pe diverse cai (calitate,
pret, cost, fiabilitate, schimbare) a evolutiei acesteia în conditii de competitie.
Competiţia este un fenomen natural, prezent dintotdeauna in lumea inconjuratoare, ea
necaracterizand doar viata economica ci regasindu-se si in sfera socialului.
Primul adevar fundamental este acela ca, competiţia, neputand fi nici creata, nici
distrusa, ea doar se transforma, si daca ea dispare dintr-o anumita zona a vietii ea apare in
chip logic, in aceeasi „cantitate”, in alta zona1. Cel de-al doilea este exprimat printr-o
sentinta clasica din gandirea economica anglo-saxona: ,,Competition is a game with winners
and losers”2. Transfigurarea surplusului de competiţie poate fi redat astfel:
Transfigurarea Forma economica Efectele pozitive principale Efectele negative principale
Spatial-extensiva export Cresterea resurselor Somaj Spatial-intensiva consum Dezvoltarea
pietei interne Probleme sociale Temporara investitii Perspective mai bune de competitivitate
Probleme ecologice Legea transformarii competiţiei in competitivitate se poate exprima
astfel: Competiţia economica la interior se transforma in competitivitate la exterior.
Cu cat este mai intensa competitia economica (presupus loiala) la nivel
nanoeconomic, cu atat e mai mare competitivitatea intreprinderii la nivel microeconomic.
Modalitatile de sporire a competitivitatii microeconomice fac, in primul rand, obiectul
preocuparilor intreprinzatorului privat, desi nici cel ce gestioneaza treburile publice -
parlament, guvern – nu se poate dezinteresa de abordarea acestei probleme intr-un cadru
global.
Din punct de vedere microeconomic, competitivitatea se poate defini drept
capacitatea unei structuri microeconomice ( unitate, firma )de a castiga sau apara un
segment de piata1. In perspectiva medie si lunga, ceilalti parametrii pe care suntem tentati
sa-i asociem conceptului de succes economic sunt subsumati parametrului „segment de
piata”. Pe o piata matura, stabila, o intreprindere competitiva, adica avand un segment de
piata mare ori in crestere, are automat profituri pozitive stabile, o tehnologie moderna, o
organizare corecta a productiei si propia ierarhie ponderata a factorilor care contribuie cel
mai mult sau cel mai putin la pozitia competitiva si avantajul competitiv. Din punct de
vedere macroeconomic, competitia se poate defini drept capacitatea unei structuri
macroeconomice de a castiga sau apara parti din piata la exterior si la interior. Simplificat,
competitivitatea macroeconomica inseamna capacitatea de a-ti extinde exporturile in alte
tari si de a limita importurile in propria tara. La o analiza mai atenta, in definirea
competitivitatii macroeconomice intra si structura importurilor si a exporturilor: o tara care
are importuri importante, dar predominant de materii prime, importuri care se regasesc intr-
un export de asemenea masiv de produse inalt prelucrate, este fara indoiala o tara
competitiva.
Principii ale competitiei care genereaza competitivitate
Competitia economica se desfasoara intr-un mediu restrictiv, natura ori societatea
impunand conditii limitative activitatii economice. Restrictiile „tari” pot fi considerate cele
militare, politice, legale, fiscale, unele forme extreme ale luptei sindicale etc.
Competitivitatea reprezinta un factor motor pentru dezvoltarea societatii economice.
În acelasi timp, nu poate fi neglijata importanta acesteia în viata sociala. Oamenii, priviti fie
în calitate de cetateni, fie de agenti economici, vor cauta permanent sa-si depaseasca
limitele, sa-si dezvolte competentele si sa se perfectioneze într-un anumit domeniu. Fiind un
factor de progres incontestabil, concurenta trebuie cunoscuta, înteleasa si, mai ales,
mentinuta în limitele fairplay-ului. Pentru un agent economic, competitia reprezinta, cu
siguranta, un factor mobilizator, care îl va determina sa se adapteze la mediul de afaceri si,
în acelasi timp, sa progreseze.
Concept economic bine cunoscut, concurenta capata noi valente atunci când se
încearca întelegerea acestui fenomen prin prisma marketingului, a conceptelor si metodelor
specifice acestei stiinte. Deoarece concurenta joaca un rol extrem de important în procesul
de implementare al strategiilor de marketing, am considerat a fi utila conceperea acestei
lucrari din perspectiva unui demers strategic ce trebuie avut în vedere de catre managerii si
specialistii în marketing, ce îsi desfasoara activitatea în cadrul unor piete globale, dinamice
si puternic concurentiale.
Abordarea competitivitatii prin prisma avantajelor strategice reprezinta o perspectiva
moderna de tratare a acesteia. Potrivit lui M.E. Porter, “performanta superioara este, adesea,
efectul detinerii unor avantaje competitive si nicidecum cauza acestora”. Asadar, construirea
si mentinerea durabila a avantajelor competitive reprezinta o conditie esentiala pentru
obtinerea unor performante superioare, pe termen lung.

Componentele competitivităţii
Definită ca fiind „gradul în care o naţiune, în condiţii de piaţă liberă şi onestă, poate
să producă bunuri şi servicii care să treacă proba pieţelor internaţionale, reuşind în acelaşi
timp să menţină şi să sporească venitul real al cetăţenilor săi: competitivitatea este deci o
provocare care se aplică nu numai în cazul naţiunilor ci şi al tuturor regiunilor şi
oraşelor/staţiunilor din lume.
O întreprindere este competitivă pe o anumită piaţă atunci când reuşeşte să obţină
anumiţi indicatori economici: cifra de afaceri, profit, segment de piaţă comparabili sau
superiori celor ai altor întreprinderi concurente, ce acţionează pe aceeaşi piaţă.
Competitivitatea este o noţiune complexă fiind influenţată, în mare măsură, de
capacitatea de a înţelege şi de a se adapta cât mai corect la lumea care o înconjoară. Ea poate
fi privită atât global cât şi la nivelul fiecărei componente. Astfel, specialiştii au evidenţiat
faptul că, competitivitatea globală a unei firme este determinată de competitivitatea fiecăreia
dintre următoarele componente/categorii de competitivitate: globală, financiară, comercială,
umană, managerială, tehnică, organizaţională
Competitivitatea globală a unei firme reprezintă potenţialul ei şi presupune
efectuarea unui diagnostic sau a unui inventar critic al capacităţii de care dispune, adică al
forţelor de care dispune şi a slăbiciunilor tuturor componentelor firmei, cu referire specială
la factorii cheie de succes şi la concurentă. Ea depinde de buna funcţionare a ansamblului
componentelor sale.
Competitivitate financiară este dată/exprimată de capacitatea întreprinderii de a
realiza o serie de indicatori: mărimea profitului, capacitatea de autofinanţare, suma şi
scadenţa împrumuturilor, potenţial de randament financiar: rentabilitatea capitalurilor
proprii, potenţialul de solvabilitate: aptitudinea de a face fata la rambursări.
Competitivitate comercială : este evidenţiată de: partea de piaţă deţinută, evoluţia
cifrei de afaceri, pragul de rentabilitate, poziţia în ciclul de viata pentru fiecare produs şi
notorietatea comercială: imaginea de marcă, fidelitatea clienţilor, coerenţa gamei de
produse, nivelul bugetului publicitar ş.a.
Competitivitate umană este rezultatul îndemânării mâinii de lucru, nivelul de
calificare, rata absenteismului, rata încadrării.
Competitivitate tehnică : este exprimată de natura echipamentului: vechime,
performanţa, avans tehnic, importanta cercetării-dezvoltării, nivelul de automatizare,
aprovizionarea, relaţiile cu furnizorii, rotaţia stocurilor.
Competitivitate managerială este rezultatul profilul conducătorilor: vârsta,
experienţa, studii, formare capacitatea de conducere: aptitudinea comandamentului, a
delegării, a negocierii, a spiritului de sinteza, valoarea colaboratorilor, gradul de coeziune al
echipei.
Competitivitate organizaţională este influenţată de forma structurii organizatorice,
numărul nivelurilor ierarhice, natura delegării deciziilor, gradul de descentralizare, circulaţia
informaţiilor, gradul de integrare al indivizilor şi serviciilor la obiectivele firmei,
modalitatea finalizării obiectivelor, modul de realizare al controlului, starea climatului
social.

Factorii determinanti ai competitivitatii


Mutaţiile intervenite la nivelul abordării conceptului de competitivitate dinamică au
făcut ca în literatura de specialitate să fie evidenţiate două categorii de factori principali de
competitivitate: factorii clasici şi factorii esenţiali.
Factori clasici, la rândul lor, se grupează în două categorii: factori cantitativi: preţul,
calitatea, raportul calitate/preţ, costul, profitul, raportul cost/profit, volumul
desfacerilor/încasărilor şi factori calitativi: economia de scală, tehnologia, managementul şi
strategia.
Factorii cantitativi de competitivitate
Succesul competitiv în condiţiile restrictive ale economiei de piaţă, un produs care
satisface aceeaşi nevoie dar este mai atractiv decât cel al competitorilor. Cei mai
cunoscuţi/evidenţiaţi factori ai competitivităţii sunt: calitatea şi preţul.
Astfel, succesul poate fi obţinut oferind acelaşi produs la un preţ mai mic decât cel de
pe piaţă, fie oferind produse , la acelaşi preţ dar de o calitate perceptibil mai bună.
De fapt aprecierea se face prin raportarea la ambii factori, factorul principal al
competitivităţii fiind raportul calitate/preţ, factor care asemenea celor doi care îl compun
este eliminator. Acesta presupune: un preţ acceptabil, convenabil, pe care consumatorul să-l
poată plăti, pentru un produs să satisfacă integral o anumită nevoie, iar calitatea oferită să nu
scadă sub calitatea limită cerută de condiţia de utilizare normală a produsului / aducerea pe
piaţă a unui produs la un preţ acceptabil de către piaţă, la o calitate acceptabilă, în condiţiile
unui raport preţ calitate acceptabil.
Totodată, acest raport presupune existenţa altor elemente: costul de producţie
(totalitatea cheltuielilor efectuate în vederea aducerii pe piaţă a produsului).
Pentru a oferi o imagine reprezentativă acesta trebuie raportat la preţul de vânzare,
care la rândul său determină un al doilea raport. Acest raport cost/profit reprezintă al doilea
factor principal de competitivitate.
Având în vedere dinamismul pieţei este necesară analiza raportului cost/profit. O
întreprindere nu este competitivă dacă realizează profituri mari cu costuri mari sau profituri
mici cu costuri mici, profitul trebuie să fie suficient de mare pentru a susţine eforturile de
dezvoltare.
Un alt factor principal de competitivitate îl reprezintă volumul
desfacerilor/încasărilor, care caracterizează într-o anumită măsură dimensiunea agentului
economic.
Totodată trebuie evidenţiat faptul că există o serie de factori care controlează factorii
enumeraţi. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt: volumul producţiei (economia de scală,
tehnologia, managementul curent şi strategia). Aceşti factori sunt spre deosebire de primii
cantitativi, predominant calitativi.
In ceea ce priveşte volumul producţiei important este modul în care aceasta se
raportează la curba costurilor medii pe unitatea de produs. Managementul curent trebuie să
fie întotdeauna adaptat volumului producţiei şi tehnologiei. Strategia este cea care determină
volumul producţiei pe o structură dată şi o tehnologie selectată.

Factorii esenţiali de competitivitate


Factorii esenţiali includ: reutilizarea muncii trecute, stabilitatea axiologică, inovaţia
aplicată, gradul de armonie, capacitatea de a identifica şi promova valoarea.
Unul dintre factorii esenţiali ai competitivităţii unui agent economic este proporţia în
care acesta ştie să înglobeze şi să reutilizeze munca trecută în activitatea sa curentă:
capitalul fix, tehnologia, capitalul uman educat, instruit şi format în sensul creării de valoare
ş.a.
Totodată trebuie evidenţiat faptul că nu orice muncă trecută conţine capacitatea de a
produce valoare fără eforturi noi ori de a potenţa efectul acestor eforturi noi. De ex. între
două firme care diferă între ele doar prin tehnologiile aplicate, cea mai competitivă este cea
care aplică tehnologiile cele mai evoluate, valorificând astfel mai multă muncă trecută
înglobată în aceste tehnologii.
Un alt factor esenţial de competitivitate la nivel macroeconomic este stabilitatea
sistemului de valori al unui agent economic. Intre acestea cele mai importante sunt:
stabilitatea proprietăţii, stabilitatea legislativă, disciplina contractuală, simetria raporturilor
între parteneri asimetrici ş.a.
In acelaşi timp, experienţa mondială a arătat faptul ca inovaţia aplicată este cel mai
mare avantaj competitiv, este factorul esenţial de competitivitate. Termenul de inovaţie are
în vedere inovaţia sub toate aspectele nu numai cea tehnologică ci şi cea în management, în
comunicare, în organizare, în structura relaţiilor interpersonale etc. principalul atu al
firmelor mici dar extrem de dinamice
Competitivitatea globala a unei firme reprezinta potentialul ei si presupune efectuarea
unui diagnostic sau a unui inventar critic al capacitatii de care dispune, adica al fortelor de
care dispune si a slabiciunilor tuturor componentelor firmei, cu referire speciala la factorii
cheie de succes si la concurenta.Ea depinde de buna functionare a ansamblului
componentelor sale. Studiul firmelor competitive au pus în evidenta caracteristici comune
însa fiecare dintre ele si-au întemeiat reusita pe baza unor competente particulare.
In ceea ce priveste competitivitatea la nivelul unei natiuni, Finlanda are cea mai
competitiva economie din lume, urmata de Statele Unite, Suedia, Danemarca si Taiwan-ul,
potrivit Raportului Global de Competitivitate prezentat la Geneva. Acest raport, emis de
Forumul Economic Mondial, surprinde evolutiile a 112 tari pe care le clasifica in functie de
mai multi factori de competitivitate.
Intelegerea modului de actiune a factorilor legati de competitivitate este legata, mai
intai de evaluarea marimii si dinamicii competitivitatii economice a natiunilor.
Aceasta a devenit o preocupare cu caracter general. Astfel, doua institutii
internationale s-au preocupat in mod deosebit in acest sens. Este vorba de Forumul
Economic Moadial (World Economic Forum – WEF) care publica inca din 1979 Rapoprtul
asupra Competitivitatii Globale si de Institutul pentru Dezvoltarea Managementului
(International Institute for Management Developement – IMD ) care editeaza Anuarul
Competitivitatii Mondiale. In timp ce WEF defineste competitivitatea ca fiind « abilitatea
unei tari de a inregistra rate inalte de crestere ale PIB-ului pe un locuitor », in optica IMD
competitivitatea consta in « abilitatea unei tari de a crea valoare adaugata, sporindu-si
astfel avutia nationala, prin administrarea eficienta a relatiilor bivalente : procese si
produse ; atractivitate si agresivitate ; globalitate si proximitate ; coeziune sociala si
asumarea riscurilor .»
O simpla comparatie arata ca metodologiile celor douä institutii se deosebesc intre
ele prin factorii luati in calcul, precum si prin ponderile acordate diferitilor factori in cadrul
indicilor calculati.
Incercând astfel pe de o parte sà furnizeze informatii utile investitorilor interesati, iar
pe de alta parte un material documentar de interes pentru analisti. Studiul analizeazà
notiuna de competitivitate inclusiv din punct de vedere teoretic. Incercând sà explice modul
in care criteriile principale care stau la baza studiului se inscriu in cadrul general de definire
a ideii de competitivitate. Totodata, studiul respectiv contrapune o serie de elemente
specifice considerate factori ai competitivitatii : atractivitate versus agresivitatete ;
proximitate versus globalitate; active versus procese ; asumarea dë riscuri individule versus
coeziune socialä.
Primul factor pereche este format de elementele « atractivitate – agresivitate » este
apreciat ca determina diferentierea natiunilor prin modul in care administrezarelatiile lor
cu comunitatea internationala de afaceri. In mod traditional, competitivitatea este perceputa
ca « agresivitatea « internationala a tarilor, materializata prin exporturi si investitii straine
directe.
Tari ca Germania, Japonia, China, Coreea de Sud au urmat cu succes o asemenea
strategie.Alte tari (Irlanda, Singapore) administraeza competitivitatea stimuland investitiile
si devenind, astfel, mai atractive.
Agresivitatea genereaza venituri in tarile de origine, dar nu si locuri de munca.
Atractivitatea creeaza locuri de muncain tarile receptoare de investitii straine directe,
dar pot aduce venituri scazute datorita stimulentelor conferite. Iata deci, ca nici o tara, nici
macar cele cu nivel ridicat de bunastare, nu poate igora atractivitatea, mai ales datorita
impactului puternic asupra locurilor de munca.
Chiar daca teoretic tarile lumii trebuie sa tina seama de ambii factori, pentru a
concura cu succes pe piata internationala actuala, totusi multe sunt mai degraba orientate
spre unul din ei. Astfel Irlanda nu este extrem de agresiva pe piata internationala, iar Coreea
de Sud nu este atractiva la investitii : Marea Britanie, considerata o adepta agresivitatii,
tinde sa devina preponderent atractiva, iar Elvetia urmeaza un trend exact opus. Singura tara
care pare sa ramana , in continuare, la fel de agresiva, pe cat este de atractiva este SUA.
A doua pereche de factori interconectati are in vedere faptul ca de obicei sistemul
economic al unei tari nu este in general extrem de omogen. In multe. cazuri, natiunile
trebuie sa se confrunte cu doua tipuri de economii : economia proximitatii (economy of
proximity) si aceea a globalitatii (economy of globality). Mai precis este vorba de doua
categorii de activitali economiee.
- Economia proximitatii cuprinde activitati traditionale: manufacturi, servicii sociale
si personale (medicale, educationale), activitati administrative (guvernamentabe, justitie), si
in final activitati de. sprijinire a consumatorilor (servicii post-vanzare). Economia
proximitatii ofera vaboarea adaugata utilizatorilor fnali. Ea este in general protectionista si
costisitoare.
- Economia globalitatii este formata din companiile cu activitate la nivel mondial.
Ea presupune ca “productia” nu este necesar sa fie neaparat adresata utilizatorului final.
- Beneficiile sale deriva din avantajul competitiv obtinut la nivelul pietei mondiale,
in special, in ceea ce priveste costurile operationale. Aceasta economie este, in general,
competitiva si efcienta, prin preturile bunurilor oferite.
Proportia acestor doua tipuri de economii in asigurarea prosperitatii nationale,
variaza in functie de marimea si nivelul dezvoltarii economice a tarilor.
In medie, putem considera ca in Europa Occidentala 2/3 din PIB-ub insumat al
tarilor, este este generat de economia proximitatii si numai 1/3 de economia globalitatii.
Tarile mai mici sunt mai dependente de economia globala, in timp ce tarile mari,
cum ar fi Statele Unite, se bizuie in continuare pe uriasa lor piata interna, desi tendinta lor
catre globalizare este evident crescatoare.
O consecinta importanta a globalizarii a fost aceea de a exercita puternice presiuni
asupra pretunilor, marjelor de profit si salariilor. Tari cu un inalt nivel al standardelor de
viata si costuri dc operare ridicate, cum ar fi Germania sau Elvetia au fost obligate la o dura
adaptare a proceselor, la exigentele globalizarii.
Cel de al treilea factor bivalent — produse versus procese — exprima tendita tarilor
de a administra propriul mediu competitiv, bazandu-se, cu precadere, fie pe active fie pe
procese, in raport de conditiile fiecareia. Unele natiuni (precum Brazilia, India san Rusia)
pot excela din punctul de vedere al activelor (pamant, lucratori, resurse naturale), fara a fi in
mod necesar competitive. Alte tari (cum ar fi Singapore, Japonia sau Elvetia) sunt sarace in
resurse, dar s-au bazat in mod fundamental pe valonificarea unor procese sau procedee pe
care le-au perfectionat in avans fata de concunenta. In general, tarile din cea de a doua grupa
sunt mai competitive decât cele ce apartin primei categorii. Se poate considera ca
infrastructura, puterea industniala si chiar educatia sau cunostintele detinute sunt active,
care s-au acumulat de-a lungul mai multor generatii. Acestea pot determina o situatie de
autosatisfactie in cadrul “vechilor” natiuni, care confund uneori bunastarea cu
competitivitatea.
A patra pereche de factori pereche interdependenti face distinctie intre sistemele
care promoveaza asumarea riscurilor individuale si cele care urmaresc sa prezerve
coeziunea sociala. Asa numitul model Anglo-Saxon este caracterizat de accentul pus pe
asumarea riscului, dereglementare, privatizare si reponsabilizare la nivel individual si printr-
o abordare minimalizatoare a sistemubui de asitenta sociala. Prin contrast cu acesta,
Modelul Continental European pune accentul pe consensul social. Acesta duce o politica
mai echitabila a venitunilor si promoveaza un sistem extins de asistenta sociala.
Un impact semnifcativ asupra competitivitatii tarilor il are sistemul de valori. La
inceputul secolului al XX-lea, germanul Max Weber, a studiat relatia dintre cultura si
dezvoltanea economica.
Ca urmare el a relevat faptul ca natiunile nu concureaza doar prin produse sau
servicii, ci deopotriva, prin educatie si sistemul de valori. Sistemul de valori preconizat de
M. Weber, ar putea fi compus din urmatoarele elemente:
- munca stâruitoare (grea) — oamenii sunt total dedicati obiectivelor fundamentale
nationale si bucreza din greu mai multe ore pe zi (cx. Coreea, sau chiar Japonia)
- abundenta — desi oamenii lucrcaza din greu ei aconda o atcntie din ce in ce mai
mare cresterii veniturilor proprii (ex. Singapore).
- participate sociala — oamenii sunt mai putin interesati de o munca staruitoare si
sunt implicati in special in formanea societatii din care fac parte (ex. SUA sau UE in
deceniile 7-8 ale secolului trecut)
- autosatisfactie — oamenii sunt mai interesati de evolutia vietii or particulare, decat
de modificarile aparute la nivel de societate (ex. SUA si UE in prezent) .
In alta ordine de idei, pot fi identificatc trei modele diferite de comportamente, care
sintetizeaza diferit valorile de baza si institutiile care le slujesc. In cele ce urmeaza este
semnificativa delimitarea acestora :
a) Modelul Sud-European este caracterizat printr-o infrastructura relativ putin
dezvoltata, o usoara reativa reglementare a mediului de afaceri, o protectie sociala relativ
ampla, precum si prin existenta unei economii paralele si prin costuri ale fortei dc munca
mai reduse.
Acest model favonizeaza spiritul creator, inventiv. Aceasta categorie este specifica
Italiei, Spaniei, Pontugaliei, si chiar unora dintre tarile nou-industrializate.
b) Modelul Nord European estc caracterizat de o puternica stabilitate, un consens
social si de neglementari stricte. Acesta favonizeaza perspectiva pe tenmen lung. Din
aceasta categoric se considera ca fac parte tari precum Germania, Olanda, Austria, Elvetia.
Unii autori extind aceste caracteristici si la Japonia si chiar Taiwan.
c) Modelul Anglo-Saxon se delimiteaza prin procesele de dereglementare, privatizare,
prin flexibilitatca fortei dc munca si acceptarea unui nivel ridicat de risc. Acest tip de
socictate cultiva spiritul antreprenorial.
In ultimii ani, asa dupa cum s-a mcntionat anterior, a avut loc o permutare dinspre
perceptele Modelului Nord-Eunropean catre cele ale Modelului Anglo- Saxon, dar se
manifesta si pe mai departe o puternica rivalitate si competitie intre crearea unui mediu dc
afaceri extrem de competitiv (element caractcristic celui de al doilea model) si
responsabilitatea sociala crescuta, ce revine mcdiului local (fapt specific primului model).
O interesanta analiza comparativa a modelelor de economie dc piata functionala, a
fost realizata de economistul francez Michel Albert. El compara si contrapune modelul
anglo-saxon ( numit metaforic model texan ) cu modelul vest-european, pe care il numeste
model roman. Alti specialisti, dupa multiple analize comparative au facut o selectie cu cele
mai semnificative si de viitor. S-a ajuns, astfel la stabilirea unui asa numit « decalogul
regulilor de aur » care contribuie la obtinerea si mentinerea competitivitatii unei tari.
Acestea sunt considerate drept cai de asigurare a competitivitatii :
- Crearea unui mediu legislativ stabil si predictibil
- Construirea unei structuri economice flexibile si adaptabile
- Investitii masive, atat in infrastructura nationala, cat si in cea informational-
tehnologica
- Stimularea acumularii private si a investitiilor interne
- Dezvoltarea agresivitatii la nivelul pietei globale si, deopotriva, asigurarea
atractivitatii interne pentru investitiile straine directe
- Orientarea atentiei catre calitatea, rapiditatea si transparenta politicilor
guvernamentale si administrative
- Mentinerea unei corelatii economice (sanatoase) intre nivelul salariilor,
productivitatea muncii si impozitare
- Prezervarea unei structuri sociale moderne, prin reducerea disparitatilor salariale si
consolidarea clasei de mijloc
- Investirea masiva in educatie, in special in invatamantul universitar si post
universitar, ca si in instruirea continua a fortei de munca, a populatiei in general.
- Realizarea unui echilibru intre economia de proximitate si cea bazata pe globalizare
pentru a se asigura crearea unui nivel substantial de bunastare si acumulare, concomitaent cu
prezervarea sistemului de valori adecvat si agreat de membrii comunitatii nationale
respective.

INDICI DE MASURARE A COMPETITIVITATII

a ) Indicele de crestere a competitivitatii ( Growth Competitiveness Index –


G.C.I. )

In ultimele decenii, cuantificarea nivelului competitivitate al tarilor si a dinamicii


acesteia a devenit obiect al preocuparilor permanente ale unor instititii si organizatii cu
preocupari gbobale. S-au impus din acest punct de vedere, asa cum am subliniat anterior,
Institutul International pentru Dezvoltarea Managementului si biñecunoscutul Forum
Economic Mondial. Institutul de Management de la Lausanne intocmeste anual, de peste un
deceniu, un studiu ce are ca obiect stabilirea unui clasament al celor mai competitive tari ale
lumii. Acest clasament se intocmeste pe baza a patru criterii principale : performanta
economica; eficicnta politicii guvcnnamcntale, eficienta mediului de afaceri; infrastructura.
Aceste critcerii subsumeaza un numar de 323 de indicii si indicatori.
Cu privire la primul criteriu - performanta economica - se considera ca aceasta
trebuie abordata si analizata intr-o manienra foarte complexa. Iata, in continuare doar câteva
din elementele de abondare ale acestui criteriu:
• prosperitatea actuala a unei tari reflcta si performantele sale economice din
trecut;
• competitia guvernata de fortele pietei asigurã performantele de durata ale unei
natiuni ;
• cu cat competitia interna se manifesta mai acerb, cu atât mai competitive vor fi
firmele nationale atunci cand activeaza pe pietele externe;
• succesul unei tari la nivelul comertului exterior, arata competitivitatea
companiilor sale (daca nu se tine cont de banierele comcrciale);
• deschiderea unei tari catre activitatile economice internationale conduce, de
rcgula, la cresterea performantelor economicc interne ale acelei tari
• investitiile internationale detennina o alocare economica mai judicioasa a
resunselor la nivcl mondial
Referitor la cel de-al doilea criteriu - eficienta politicii guvernamentale – elementele
definitorii sunt :
• interventia statelor in activitatile de afaceri pot fi minimizate, partial, prin crearea
de conditii pentru ca intre firme sa existe o concurenta loiala;
• guvernul, poate stabili totusi conditii macroeconomice si sociale care sunt
predictibile, si, astfel, se minimizeaza riscul extern pentru intreprinderile economice;
• guvernele trebuie sa fie flexibile in activitatea lor, adaptându-si politicile
cconomice la schimbarile aparute in cadrul mediului international (mondial, global);
• administratiile publice au sarcina dc a oferi o structura a societatii bazata pe
corectitudine, egalitate si justitie menite sa asigure securitatea populatiei.
Al treilea criteriu abordat in cadrul analizei — eficienta mediului de afaceri —
presupune valorificarea càtorva elemente, cum sunt:
• eficienta optima, impruna cu abilitatea de adaptare la schimbarile in mediul
concurential sunt atribute manageriale cruciale pentru competitivitatea firmelor ;
• facilitatile de ordin financiar-fiscal pot oferi sporuri dc competitivitate;
• un sistem financiar bine dezvoltat si integrat la nivel mondial sustine
competitivitatea economiei nationale;
• mentinerea unui nivel de trai ridicat necesita integarea economiei interne in
economia mondiala;
• spiritul antreprenorial estc decisiv pentru activitatea economica, in special in faza
sa de debut;
• crearea si mentinerea unei forte de munca instruite cotribuie din plin la cresterea
competitivitatii;
• productivitatea se reflecta in nivelul valorii adaugate;
• atitudinea fata de munca afecteaza in sens pozitiv sau negativ competitivitatea
unei natiuni.
Ultimul criteriu luat in considerare — infrastructura — are un mare rol in
asigurarea unei competitivitati interne si internationale. Aceasta, cel putin, in urmatoarele
sensuri:
• o infrastructura bine dezvoltata include un sistem eficient de afaceri si sustine
activitatea economica,
• de asemenea, o infrastructura moderna include tehnologia informatiei si protectia
eficienta a mediului natural;
• avantajul competitiv poate fi obtinut prin intenmediul aplicatiilor inovative si
eficiente, ale tehnologiilor existcnte;
• investitiile in cercetarea dc baza si activitatile inovative sunt cruciale pentru o
tara, in oricare dintre stadiile dezvoltarii sale economice ;
• investitiile pe termen lung, in cercetare — dezvoltare, sunt de natura sa sporeasca
nivelul de competitivitate al firmelor;
• calitatea vietii neprezinta o parte esentiala a atractivitatii unei tari;
• resursele educationale adecvate si accesibile, ajuta la dzvoltarea unei economii
bazate pe inovatie si creativitate.
In decursul ultimei recesiuni a economiei mondiale, (se subliniaza in studiu), a
zecea de la cel de-al doilela razboi mondial, firmele nccompetitive au disparut sau au avut
parte de restructurari drastice.
Unele firme mari si-au consolidat pozitiile, increderea in mediul de afaceri din unele
tari a fost sfaramata prin intermediul mai multor scandaluri cu impact, de multe ori mondial.
In prezent, investitorii sunt din nou prezenti, in aceste tari, dar mult mai precauti.
Consumatorii au o atitudine pozitiva, dar sunt indatorati, iar guvernele fac eforturi sa
reformeze pe termen lung sistemele de pensii sau de santate.
Incepând cu 2004, lucrurile par sa fi revenit la normal deoarce semnalele pietelor
internationale sunt mult mai optimiste, chiar daca structura economiei mondiale este acum
oarecum diferita. In redresarea economiei mondiale un rol crucial l-au avut si politicile
promovate de bancile centrale, care au atenuat efectele recesiunii. Politica Sistemului
Federal Reserve (FED), spre exemplu, care a adus nivelul dobanzii la cel mai scazut nivel
din ultimii 40 de ani, cumulata cu optiunea unui dolar slab, pare sã fi fost deosebit de
inspirata, deoarece a ajutat economia americana - SUA se claseaza pe primul loc - sa-si
nevina relativ rapid . Ca si in anii anteriori, in acest clasament, SUA a fost considerata, in
pofida neajunsurilor mentionate, drept cea mai compctitiva natiune a lumii.
A doua mare economie a lumii - economia Japoniei - cu o valoare a PIB de pestc
6000 mid. USD a fost aproape “absenta” din economia mondiala in ultimul de deceniu. In
anii ‘80 si inceputul anilor ‘90 aceasta era considerata, de catre studiul mentionat, cea mai
competitiva natiune a lumii.
Cresterea economica a Japoniei a incetat insa, in momentul in care sistemul sau
financiar a intrat in colaps. Firmele mici si mijlocii au sufenit pierderi considerabile, iar
societatea japoneza a fost pusa in fata unor rcforme administrative dureroase.
Totusi, ultimii ani, par sa readuca in prim plan aceasta tara, dupa o cresere a PIB in
2003 de 2,7%, Japonia ocupa in 2008 locul 21, dupa Indicele Cresterii Competitivitatii si se
mentine pe pozitii apropiate anilor anteriori.
Uniunea Europeana a cunoscut in 2004 cea mai semnificativa transformare numericá
din istoria a prin adearea a 10 noi membrii, toti acestia având insa, standarde de viata mult
mai scãzute decat tarile membre, dar si costuri operationale mult mai scazute.
Astfèl, spre exemplu, costul unei ore de munca ajungea in industria prelucratoare in
Germania pana la 30USD, in Marea Britanie sau Franta la 20 - 25 USD. In acelasi timp in
tarile baltice, salariul pe ora nu depasea 2 USD, iar in Ungaria sau Polonia se apropia de 3
USD.
Cu certitudine asistam acum, in aceste conditii, la o reorientare a investitiilor dinspre
vest cãtre est si se pare ca principalii perdanti vor fi tari precum Irlanda, Portugalia san
Spania. Dintre tarile membre ale UE, cel mai bine pozitionate in clasament sunt Finlanda si
Danemarca.
Ele ocupau locurile 6 respectiv 7, dar ambele au ocupat in anii anteriori pozitii mai
bune(Finlanda find in anii precedenti pe locul 3). Caderile Germaniei (locul 23), ale Marii
Britanii (locul 22) si Frantei (locul 30), au reflectat din plin situatia de relativa stagnare,
chiar de regres in unele cazuri, a Uniunii Europene.
Dintre noii veniti in fämilia comunitara cea mai buna pozitie este ocupata de Estonia
(locul 26), restul tarilor fiind undeva dupa locul 35. Romania ocupa locul 55 in clasamentul
pe 2005. In alta ordine de idei, pe termen lung, Europa in ansamblul sau se confrunta si cu o
alta problema care ii afecteaza competitivitatea.
Populatia Europei, care era in 2000 de 729 milioane, va scadea la 632 milioan in
2050. In plus, populatia europeana va suferi un proces accentuat de imbatrânire, ajungandu-
sc ca persoanele cu vânsta de peste 60 de ani, sa detina o pondere de 32% in 2050, in
conditiile in care si speranta de viata va creste cam cu un an la fiecare deceniu.
Intr-o prima etapa, China, India si multe alte natiuni asiatice sunt considerate ca
furnizori de imput-uri pentru firmele americane, japoneze si europene, ca urmare, China a
devenit centrul industriei prelucratoare, al aconomiei globale, India furnizeaza echipamente
de birou, Tailanda este tara care asambleaza componentele, etc.
In cea de a doua etapa, aceste natiuni vor castiga in privinta puterii de cumparare si
isi vor crea o clasa de mijloc care dezvolta si acumuleaza bogatie. Ca urmare ele devin
furnizori pe piata mondiala. China este tara cu cea mai mare crestere in domeniul telefoniei
mobile, dar si pentru autoturisme, otel sau alte bunuri. India va fi preocupata sa descopere
din ce in ce mai multe bunuri de consum, asa cum au facut anterior Malaezia sau Singapore.
In stadiul al treilea, Asia se va dezvolta devenind un competitor mondial. Asia isi va
crea propriile companii globale si vor incepe sa exporte si sa promoveze marci locale.
Asa cum marci japoneze de renume, precum Sony, Toyota, Nissan ori Hitachi sunt
binecunoscute in toata lumea si contribiue la cresterea competitivitatii tarii de origine, tot
astfel Konka, Huawei,Haier, Midea _ marci chinezesti care nu sugereaza nimic astazi _ vor
fi in viitorul apropiat, promotorii competitivitatii pentru China.
Dintre noii veniti in UE cele mai bine situate sunt : Estonia – 16, in crestere de pe
locul 29, Cehia – 36, urmata de Slovenia _ 39. Referitor la termenii schimbului, care este
unul din indicatorii pe baza caruia sunt apreciate performantele economice, cel mai bine sta
Franta – 3, Polonia – 6, Germania – 10.
In privinta eficientei politicilor guvernamentale Hong Kong se afla pe primul loc, iar
pe locurile urmtoare sunt Singapore si Finlanda. Dintre tarile europene, pozitii favorabile
ocupa si: Danemarca - 4, Islanda - 6 si Eivetia - 7.
Eficienta mediului de afaceri situcaza pe primul loc Hong Kong-ul. Mediul de afaceri
cel mai bine cotat dintre tarile europene a fost cel din Islanda, locul 2, urmat de Danemarca
—7 si Finlanda - 9, la nivel mondial.
Din aceasta perspectiva este interesant faptul ca tari europene cu traditie, ocupã in
prezent pozitii destul de putin atractive in clasamentul mondial: Germania locul 36, Franta
locul 45, Italia locul 53, find devansate din accasta penspcctiva de Estonia locul 29, sau
Ungaria locul 33. Imaginea cxtcrna este un element indisolubil legat de atractivitatea
mediului dc afaceri dintr-o tara, iar din aceasta perspectiva, cel mai bine la nivel european
stau, Islanda, Elvetia si Danemanca.
Ultimul criteriu - cel al infrastructurii - situcaza pe pnimul loc SUA, urmata de
Elvetia si Japonia. Tarile membre UE, cel mai bine situate sunt: Finlanda - 4, Dancmarca -
5, Suedia - 8 si Germania - 11.

b) Indicele Competitivitati Afacenilor (Business Competitiveness Index –


B.C.I. )

Anual, sub patronajul Forumului Economic Mondial se Intocmeste Raportul


Competitivitaii Gbobale (GCR), obiectivul fundamental al acestui Raport este acela de a
evalua competitivitatea unui numar cat mai mare de tari.
In mod traditional GCR isi orienteaza atentia, asupra celor doi indicatori compoziti
cu care masoara nivelul de competitivitate, al conomiilor contemporane:
• Primul indicator luat in considenare este Indicele Competitivitatii Afacerilor
(Business Competitiveness Index - BCI), creat de Michael Porter de Ia Harwand University
si introdus pentru prima data in cadrul GCR din 2000.
• Al doilea se numeste Indicele de Crestene a Competitivitatii (Growth
Competitiveness Index - GCI), care a fost formulat dc Jeffncy Sachs de Ia Columbia
University si John McArthur de Ia The Eart Institute si prezentat pentru prima dat in GCR
din 2001-2002.
Cei doi indicatori combina datele disponibile din Executive Opinion Survey, un
sondaj elaborat anual de Forumul Economic Mondial. Numarul de tari analizate pentru
raportul pe 2007/2008 a fost de 117. De remarcat ar fi si faptul ca tarile luate in discutie
totalizeaza 97,8% din PNB-ul mondial, deci practic cvasitotalitatea economiei mondiale.
Business Competitiveness Index (BCI) urmareste sa analizeze doua domenii
esentiale la nivel microeconomic, pentru mediul de afaceri: gradul de complexitate al
strategiilor si operatiunilor derulate de companii si calitatea mediului national de afaceri
in care acestea functioneaza.
Variabila dependenta folosita, de regula, pentru dezvoltarea BCI este nivelul
PIB/locuiton, ajustat insa la paritatea puterii de cumparare. PIB/locuiton este unul dintre cei
mai folositi si mai eficienti indicatori pentru reflctarea productivitatii nationale si totodata
este strâns legat in timp de standardul de viata de care dispune o natiune.
Din acest punct de vedere, cea mai competitiva natiune ramane tot SUA, care a
impartit in ultimii 7-8 ani primul si cel de-al doilea loc cu Finlanda. Pe cel de-al treilea loc a
urcat Germania, urmata de Danemarca, Singapore si Marea Britanie.
Remarcabil este faptul ca, din acest punct de vedere, sase din primele zece locuri la
nivel mondial sunt ocupate de tari membre ale Uniunii Europene, iar Elvetia este pe locul 7,
ceea ce dovdeste relevant predominanta tarilor europene in cadrul acestei ierarhii ce
cuprinde 116 tari.
Nici noii membri UE nu stau foarte rau, acestia ocupand locuri realtiv bune, cel mai
bine situate find tari precum Estonia - 26, Cehia - 27, Slovenia - 32 — dar care mai au
multe de facut pâna vor atinge performantele leaderilor gruparii.
Cu privire la calitatea mediului national (intern) de afaceri, aici Finianda este leader
incontstabil, detronând SUA — locul 2 si devansand alte tari europene precum Danemarca
locul 3, Germania !ocul 4, Marea Britanie locul 6, Elvetia locul 7, Olanda locul 8, Austria
locul 9.
Refenitor la tarile care au aderat la UE incepând cu anul 2004, progresele acestora in
materie de mediu intern de afaceri sunt remancabile, astfel Estonia ocupa locul 25, Cehia
locul 27, Ungaria locul 32, S!ovenia locui 35, Cipru locul 36, Sbovacia locub 38, Lituania
locul 41, Polonia locul 46. Interesant este si faptul ca unele dintre acestea sunt mai bine
situate, din aceasta pcrspectiva, decât unele tari care sunt membre UE de mai mult timp,
unele chiar de la constituirea CE — Italia locul 39, Grecia locul 40;
Referitor la România, ea ocupa locul 67 per ansamblu, la feb si in ceea privceste
calitatea mediului intern de afaecri si locul 69 cu privire la eficienta strategiilor si
opcratiuni!or derulate de companii.
Desigur, nici Bulgaria nu sta mai bine ea ocupand per ansamblu bocul 78, respectiv
pozitiile 71 in privinta mediului de afaceri si 82 referitor la strategiile companiilor, dar accst
lucru nu poate reprezenta un succes pentru Romãnia, deoarcce nu Bulgaria este punctul
nostru de reper.

c) Indicele Cresterii Competitivitetii (Growth Competitiveness Index —


G.C.I.)

Scopul essential al Growth Competitiveness Index este sa analizeze potentialul


economiilor la nivel mondial, observand zonele de crestere economica sänatoasa pe termen
mcdiu sau chiar lung. Indicelc GCI este centrat pe trei elemente flindamentale:
- competitivitatea mediului macroeconomic din fiecare tara analizata - un prim
element fundamental pentru cresterea economica
- calitatea institutiilor publice si a politicilor promovate de acestea, cu impact asupra
dezvlotarii pe terman lung
- eficienta (pregatirea) tehnologica a fiecarei tari, progresul tehnologic fiind motorul
cresterii economice. Din acest punct de vedere cele mai acompetitive economii sunt
Finlanda, SUA, Danemarca, Taiwan, Islanda, Elvetia, Norvegia, Australia.

PERSPECTIVELE COMPETITIVITĂŢII EUROPENE

Îmbunătăţirea performanţelor în ceea ce priveşte productivitatea se poate realiza, în


primul rând, prin creşterea concurenţei. Aceasta presupune, pe de o parte, o mai mare
deschidere spre competiţia externă, iar, pe de altă parte, reforme interne şi definitivarea
proceselor de privatizare şi liberalizare. Reglementările şi politicile industriale trebuie să fie
revizuite pentru a creşte intensitatea concurenţei şi a înlătura, astfel, barierele din calea
creşterii productivităţii.
Deşi reglementările sunt necesare în orice economie, asigurând de la protecţia
consumatorilor şi lucrătorilor până şa protecţia sistemului financiar, în UE ele au devenit
contraproductive, servind mai curând diverselor interese, decât economiei în ansamblu.
Pe lângă aceste măsuri de creştere a productivităţii, sunt necesare şi reforme ale pieţei
muncii. Deşi oficialii europeni recunosc faptul că trebuie adoptate măsuri pentru stimularea
ocupării, unele state membre sunt foarte reticente la implementarea unor asemenea măsuri,
care nu se bucură de sprijin popular.
Se încearcă armonizarea acestor reforme cu „valorile europene”, care includ, printre
altele, stabilirea salariilor la un nivel care să permită întreţinerea unei familii. Diminuarea
salariilor se loveşte de acest principiu, fiind, din acest motiv, foarte dificil de realizat. Cu
toate acestea, stimularea ocupării nu se poate realiza fără diminuarea asistenţei acordate
şomerilor, chiar dacă acest lucru vine în contradicţie cu principiul coeziunii sociale.
De asemenea, sistemul de pensii şi de asigurări medicale încurajează pensionarea
după împlinirea vârstei de 50 de ani, ceea ce reprezintă o altă problemă a pieţei muncii, în
legătură cu care, însă, au început să fie vizibile anumite reforme.
Forţa de muncă europeană este caracterizată şi de o mobilitate redusă, ceea ce
contribuie la rigiditatea pieţei muncii. Indivizii nu acceptă un nou loc de muncă dacă acesta
presupune schimbarea domiciliului, navetă sau un salariu mai redus.
Protecţia valorilor europene trebuie, totuşi, privită dintr-o perspectivă mai largă.
Atunci când vorbim despre coeziunea socială, trebuie să avem în vedere presiunea pe care
politicile actuale o impun generaţiilor viitoare de salariaţi, în condiţiile creşterii speranţei de
viaţă, reducerii vârstei de pensionare şi a declinului demografic. Sistemele de pensii actuale
nu sunt sustenabile, iar coeziunea socială ar trebui pusă în legătură şi cu generaţiile viitoare,
impunân reforma în acest domeniu.
Fără îndoială că reformele în acest domeniu sunt foarte dificile, dar trebuie
conştientizat faptul că meţinerea protecţiei sociale la nivelul ultimelor două decenii, nu mai
este posibilă sub nici o formă. Reforma nu trebuie însă să însemne renunţarea la programele
sociale, ci doar modificarea lor, în aşa fel încât să asigure protecţie pe termen scurt şi să
stimuleze ocuparea.

Competitivitate, calitate, calitatea ocuparii,incluziune si coeziune sociala


Folosirea conceptului de competitivitate este frecventă în diferite domenii, cu
înţelesuri diferite, pornind de la definiţia care este adoptată.
Dicţionarul Enciclopedic, defineşte competitivitatea ca fiind capacitatea unor produse
sau servicii de a face faţă concurenţei, descriere a termenului nu acoperă însă o serie de
aspecte ale noţiunii şi nu reprezintă, în contextul acestei lucrări, un punct de plecare viabil
pentru identificarea de modalităţi concrete de îmbunătăţire a competitivităţii într-un anumit
domeniu.
Competitivitatea poate fi judecată in sens îngust, prin prisma balantei comerciale
(presupunând neschimbate veniturile); poate fi analizată si intr-un sens larg, care priveste
economia (societatea) in ansamblu. Localizând afirmaţia la Uniunea Europeana, aceasta ca
bloc şi luând ca reper balanta comercială, nu pare a avea o problemă de competitivitate.
Dacă referirea la UE are în vedere alta. Această stare de fapt a stat în fundamentarea
Agendei Lisabona, a preocupărilor de a reconsidera piaţa muncii, de a îmbunătăţi pietele
"unice". În acelaşi sens Comisia Europeană a formulat necesitatea ca susţinerea financiară a
R&D atingă cca 3% din PIB, învatamantul academic sa fie mai racordat la nevoile
industriei. Cuvântul de bază al CE a devenit competitivitatea.
Apare evident că în aceste condiţii, ceea ce are într-un domeniu într-un anumit
interval de timp, o poziţie dominantă, poate deveni, ca urmare a neadecvării mijloacelor de
prevenire a deteriorării performanţelor, precum şi a schimbărilor cerinţelor de piaţă, o
opţiune depăşită cu toate consecinţele economice, sociale şi chiar de mediu care decurg din
acest aspect.
Din punct de vedere microeconomic, competitivitatea se consideră ca fiind
capacitatea unei structuri microeconomice (întreprindere, firmă, etc.) de a câştiga sau de a-şi
menţine un segment de piaţă.
Modalităţile de creştere a competitivităţii la nivel micro, sunt în primul rând
preocupări ale întreprinzătorului privat, fără a exclude şi pe cei care gestionează interese
publice.
În această logică, apare evident că generatorul de competitivitate se află la nivel
micro, susţinut fiind la nivel macroeconomic. Acesta este şi motivul pentru care, pentru
prima dată, Comisia europeană în Strategia de la Lisabona, cheamă „întreprinderile” să se
alăture eforturilor de realizare a obiectivelor stabilite pentru perioada 2007 – 2013.
Factorii care determină competitivitatea unei firme sunt extrem de complecşi; în
continuare facem referire doar la aceia care au o pondere relativ mare şi care prezintă
aspecte ascunse, neevidente ale influenţei lor asupra puterii competitive, şi anume:
1) Productivitatea este un factor a cărui influenţă este hotărâtoare asupra
competitivităţii unei firme.
2) Informaţia este un alt factor al competitivităţii care trebuie luat în consideraţie.
Informaţia poate să se refere, în perspectivă statică sau dinamică, la:
A. Mediul competitiv, respectiv la:
a) Consumatori ;
b) Competitori ;
c) Produs;
d) Piaţa resurselor materiale şi de forţă de muncă ;
e) Cadrul normativ.
La fel de importantă este şi informaţia care se referă la:
B. Mediul intern al firmei, respectiv la:
- poziţia competitivă reală a firmei;
- resursele neutilizate;
- punctele forte ale firmei;
- punctele slabe ale firmei;
- gradul de utilizare a potenţialului uman, etc.
Dezvoltarea globalizării a favorizat tendinţa de uniformizare a fluxurilor de
informaţie, dată de dezvoltarea mijloacelor de acces IT, aspect care conduce la posibilitatea
unui start egal al şanselor concurenţilor aflaţi într-o competiţie.
Din rândul informaţiilor, un rol deosebit îl au cele referitaore la tehnologii. Este
evidentă corelaţia între nivelul tehnologiilor avansate (high-tech) care conferă firmei un
avantaj competitiv, şi o poziţie competitivă favorabilă.
De multe ori, nivelul high-tech este considerat un criteriu de măsură sau de evaluare
a competitivităţii unei firme. In legătură cu această afirmaţie trebuie să se facă următoarea
distincţie: există firme care includ high-tech-ul în produsele lor şi altele care îl includ în
mijloacele lor de producţie; primele au un avantaj competitiv mai fragil, iar cele din urmă,
unul peren. În plus, obiectivul plasării într-o poziţie favorabilă în ierarhia high-tech face
necesară alocarea unor resurse mari pentru cercetare-dezvoltare- inovare,care insă nu este o
condiţie suficientă pentru plasarea favorabilă în ierarhia high-tech.
3) Un alt factor de competitivitate este dimensiunea sau scara întreprinderii.
Existenţa unuia sau mai multor competitori de mari dimensiuni pe o anumită piaţă,
poate altera condiţiile competiţiei, aceştia vor dori şi vor putea să-şi impună practic
superioritatea, transformând un avantaj cantitativ într-unul calitativ, chiar şi în condiţiile în
care nu se recurge la competiţia neloială.
4) Considerat factor fundamental de competitivitate, managementul trebuie să
îndeplinească simultan, armonios, două funcţii: conducere tactică şi conducere strategică.
Strategii adecvate diferitor industrii şi situaţii competitive
Alegerea de către firmă a strategiilor competitive care să fie urmate de către
unităţile ei de afaceri strategice se face în funcţie de doi factori determinanţi – situaţia
industriei de profil în care operează fiecare unitate de afaceri strategice şi situaţia
competitivă a acestuia în mediul ei de acţiune.
În raport cu aceşti factori, firma îşi „croieşte pe măsură” strategia ei pe care o
urmează, gradul de adecvare a strategiei la situaţia industriei şi la cea proprie determinându-
i, în măsură hotărâtoare, şansele de succes.
Analiza modului de manifestare a celor doi factori şi a reacţiei firmelor la acţiunea
lor permite punerea în evidenţă a următoarelor strategii competitive tipice la nivelul
unităţilor de afaceri strategice adecvate pentru diverse tipuri de medii industriale şi de
situaţii competitive:
- strategia firmelor cu poziţie de lider sau dominantă;
- strategia firmelor care ocupă locul secund pe piaţă;
- strategia firmelor aflate în situaţie staţionară sau în declin;
- strategia de inversare pentru afaceri în pericol şi situaţii de criză;
- strategia competitiva în industrii tinere, emergente;
- strategia competitivă în cursul tranziţiei la maturitatea industriei;
- strategia competitivă în industrii mature sau în declin;
- strategia competitivă în industrii fragmentate;
- strategia competitivă în industrii globale.

Strategia firmelor cu poziţie de lider sau dominat. O asemenea strategie este axată
pe stabilirea celor mai eficiente şi eficace modalităţi prin care firma să-şi consolideze
realizările înregistrate şi să păstreze sau să câştige poziţia de lider în cadrul industriei de
profil. În aceste scopuri, firmele cu poziţie de lider sau dominantă se pot plasa într-una din
următoarele situaţii competitive.
Menţinerea în continuare a strategiei ofensive, bazată pe ideea evidentă că cea mai
bună apărarea este atacul. Strategia ofensivă se bazează, precumpănitor, pe un potenţial
inovativ apreciabil, capabil să genereze permanent produse/servicii noi şi să lanseze
neîncetat „sfidări” neaşteptate firmelor concurente. Principalele direcţii în care trebuie să se
concentreze contribuţia potenţialului creativ al firmei la practicarea în continuare a unei
strategii agresive ar fi următoarele:
- menţinerea unei rate înalte de înnoire a produselor/serviciilor oferite, cu
caracteristici constructive şi funcţionale mereu îmbunătăţite şi diversificate;
- punerea la punct şi aplicare celor mai eficiente soluţii de ridicare continuă e
nivelului calitativ al produselor/serviciilor oferite;
- îmbunătăţirea şi diversificarea serviciilor post-vânzare;
- reducerea costurilor de fabricaţie şi comercializare;
- utilizarea sinergică a diferitelor canale de distribuţie disponibile;
- creşterea volumului cererii în cadrul industriei de profil prin identificarea unor noi
modalităţi de utilizare a produselor/serviciilor vândute, atragerea unor noi cumpărători a
acestor produse/servicii, intensificarea prin mijloace promoţionale adecvate a utilizării lor;
- realizarea restructurării organizatorice în scopul flexibilizării tot mai accentuate a
activităţii firmei şi al conectării mai strânse a acesteia la cerinţele pieţei;
- îmbunătăţirea managementului, a metodelor ş instrumentelor manageriale folosite, a
sistemului de gestiune a afacerilor.
Firmele care urmează cele mai ofensive strategii, deci cele care au cele mai mari
capabilităţi pentru a le materializa, încearcă, întotdeauna, să „facă prima mişcare”, date fiind
avantajele competitive apreciabile pe care aceasta le presupune, precum şi să menţină
poziţia de lider în vederea consolidării avantajelor competitive pe termen lung.
Firmele de notorietate cărora le este proprie o asemenea poziţie competitivă sunt
General Motors în domeniul fabricaţiei automobilelor, IBM în cel am calculatoarelor, Xerox
în producţia de foto-copiatoare, AT&T în domeniul serviciilor telefonice la mare distanţă,
Levi Strauss în producţia de confecţii jeans, McDonald’s în sectorul restaurantelor expres
etc.
Strategia „apucă şi menţine” este axată pe o bună apărare a realizărilor firmei în
scopul de a descuraja potenţialii noi veniţi să penetreze pe piaţa acesteia, de a împiedica
firmele concurente să-şi amplifice afacerile în defavoarea ei sau să lanseze acţiuni ofensive,
precum şi de a deplasa zonele de înfruntare cu firmele concurente spre domenii mai puţin
ameninţătoare sau în care firma este capabilă de răspunsuri mai ferme. Esenţa acestei situaţii
competitive constă în crearea de către firmă a unor bariere de natură să-i permită prezentare
poziţiei deţinute pe piaţă în faţa firmelor concurente şi, pe această bază, consolidarea în
perspectivă a avantajului competitiv. Menţinerea poziţiei pe piaţă a firmei în raport cu cele
concurente semnifică, pe de o parte, păstrarea capacităţii ei de a genera profit şi un flux de
lichidităţi pozitiv (în cazul în care perspectivele de creştere ale industriei de profil sunt
reduse şi nu se întrevăd alte posibilităţi de sporire a segmentului de piaţă acoperit), iar pe de
altă parte, reducerea posibilităţilor de a fi acuzată de practici anti-concurenţiale (în cazul în
care segmentul de piaţă acoperit de firma lider îi conferă acesteia o poziţie de
cvasimonopol).
Strategia de hărţuire concurenţială, axată pe afirmarea fermă a reactivităţii firmei la
orice încercări ale firmelor concurente de a-i eroda poziţia pe piaţă, în sensul lansării unor
mesaje clare privind măsurile proprii de represiune care vor însoţi aceste încercări. Scopul
acestei strategii de hărţuire şi de înfruntare fermă a firmelor concurente este aceea de a
menţine statu-quo-ul existent pe piaţă, respectiv ierarhiile proprii acestuia potrivit cărora
rolurile firmelor pe piaţă sunt clar stabilite în ceea ce priveşte „cine conduce” şi „cine
urmăreşte liderul”.

Crearea şi menţinerea avantajelor competitive

Toate strategiile se adeveresc cu adevărat benefice pentru firmă, cu condiţia să fie


stabilite judicios, implementate corect şi urmate consecvent, numai dacă creează şi asigură
menţinerea în perspectivă a avantajelor competitive pentru firmă. Aceste avantaje permit
poziţionarea tot mai bună a firmei pe piaţa specifică industriei în care operează şi îi măreşte
forţa cu care înfruntă celelalte firme concurente.
Avantajele competitive ale unei firme sunt extrem de diferite, putând consta în:
- dimensiunea mare sau foarte mare a acesteia;
- oferirea de produse/servicii la cele mai mici preţuri sau la cel mai înalt nivel
calitativ;
- oferirea de produse/servicii adaptate cel mai bine cerinţelor cumpărătorilor;
- dominarea unui segment specific de piaţă (cuprinzând un grup specific de
cumpărători, o anumită zonă geografică etc.);
- oferirea unei valori globale cât mai mari pentru preţul primit, aceasta reprezentând o
combinaţie judicioasă şi deosebit de atractivă pentru cumpărător de calitate înaltă, preţ
convenabil, service deosebit etc.
Numitorul comun al tuturor avantajelor competitive menţionate, indiferent de
strategia urmată pentru dobândirea şi menţinerea lor, constă în crearea unui segment viabil
şi suficient de mare de cumpărători care să fie interesat de achiziţionarea
produselor/serviciilor oferite de firmă pentru că le percep ca având o valoare globală
superioară.

Crearea şi menţinerea avantajului competitiv prin strategii ofensive


Strategiile ofensive sunt cele prin care firmele încearcă să aibă şi să menţină iniţiativa
pe un anumit plan al competiţiei, obligând, astfel, celelalte firme concurente să reacţioneze
defensiv.
Pentru ca o firmă să urmeze cu succes o strategie ofensivă şi să-şi creeze, pe această
bază, avantaj competitiv, trebuie să posede următoarele capacităţi indispensabile:
- de prevedere a principalelor coordonate pe care va trebui să-şi înscrie activitatea,
precum şi a schimbărilor pe care va urma să le efectueze pe măsura evoluţiei strategice;
- de stabilire a principalelor acţiuni direcţionate spre slăbirea principalelor firme
concurente, obligarea lor de a se menţine în defensivă şi împiedicarea lor de a lansa acţiuni
ofensive proprii;
- de concentrare la momentul şi locul potrivit a forţei competitive proprii în vederea
atingerii unor obiective esenţiale;
- de luare şi menţinere a iniţiativei, de fructificare operativă şi eficientă a
oportunităţilor ce se ivesc, de exploatare profitabilă a slăbiciunilor firmelor concurente;
- de exploatare a elementului surpriză, în sensul „lovirii” ţintelor concurente în
momentele şi în punctele în care acestea nu sunt pregătite să reacţioneze adecvat;
- de neutralizare a capacităţii firmelor concurente puternice de a reacţiona, înaintea
lansării în direcţia acestora a unei ofensive majore;
- de angajare pe un curs strategic care diferă sensibil de cel al firmelor concurente, de
iniţiere a acţiunilor ofensive corespunzătoare acestui curs care nu pot fi imitate cu uşurinţă
de alte firme şi care au efecte mai favorabile pentru firmă decât pentru firmele rivale;
- de efectuare „a primei mişcări” în vederea câştigării dreptului de preemţiune în faţa
firmelor concurente, adică a creării unor astfel de condiţii încât acestea din urmă să
întâmpine dificultăţi apreciabile în încercarea de a urma o strategie similară.
În funcţie de capacităţile preponderente de care dispune, din suita celor enumerate,
firma se poate angaja într-una dintre următoarele strategii ofensive în vederea creării şi
menţinerii avantajelor sale competitive.
Atacul frontal al punctelor forte ale firmelor concurente, strategie care este, în mod
evident, îndrăzneaţă şi al cărei succes depinde de intensitatea angajării firmei iniţiatoare, de
forţa ei competitivă, precum şi de forţa de răspuns a firmelor concurente.
Lansarea unui asemenea atac presupune existenţa unui raport, între resursele şi
forţele firmei iniţiatoare şi cele ale unei firme concurente, mult superior în favoarea celei
dintâi.
Atacul desfăşurat pe un front larg se bazează pe o gamă de iniţiative extinse în cele
mai diverse domenii ale activităţii firmei: intensificare cercetării-dezvoltării şi creşterea ratei
inovărilor de produse/servicii noi; extinderea capacităţilor de producţie; îmbunătăţirea
performanţelor şi creşterea nivelului calitativ al produselor/serviciilor; reducerea
semnificativă a costurilor; intensificarea acţiunilor promoţionale; extinderea gamei de
servicii post-vânzare etc.
Atacul frontal selectiv semnifică trierea tacticilor ofensive care sunt utilizate şi se
limitează, de cele mai multe ori, la o singură, dar foarte importantă iniţiativă. Atacul frontal
selectiv cel mai frecvent utilizat este cel în care firma iniţiatoare oferă produse/servicii
similare cu cele ale firmei lider pe piaţă dar la preţuri inferioare; reuşita unui asemenea atac
depinde de raportul preţ – cost – volum specific ofertei firmei iniţiatoare, în sensul măsurii
în care reducerile de preţ diminuează marja profitului iar creşterile volumului vânzărilor
compensează această diminuare.
Atacul punctelor slabe ale firmelor concurente, care se bazează pe concentrarea
resurselor şi forţei competitive a firmei iniţiatoare pentru exploatarea profitabilă a
slăbiciunilor rivalilor. În cadrul unei asemenea strategii ofensive, care are şanse de reuşită
sensibil mai mari decât cea precedentă, principalele direcţii de atac vizează, cel mai
frecvent, următoarele puncte slabe ale altor firme de pe piaţă:
- segmentele de pe piaţă pe care firmele concurente le-au neglijat sau nu dispun de
resursele şi de capacităţile necesare pentru a le servi adecvat;
- zonele în care firmele concurente deţin un segment redus de piaţă şi nu sunt
capabile de un efort competitiv susţinut;
- produsele/serviciile firmelor concurente care prezintă rămâneri în urmă din punct de
vedere tehnic şi tehnologic şi care oferă, astfel, oportunităţi de dezvoltare a noi segmente de
piaţă;
- produsele/serviciile al căror nivel calitativ nu a constituit obiectul unor preocupări
deosebite ale firmelor concurente;
- activităţile promoţionale în care firmele concurente nu dispun de abilităţile necesare
desfăşurării unor campanii intense şi eficace pentru exploatarea integrală a potenţialului de
absorbţie al pieţei, lăsând, astfel, firmei iniţiatoare a atacului posibilitatea extinderii
segmentului de piaţă acoperit cu produsele/serviciile ei.
Atacul simultan pe mai multe fronturi, care este o strategie foarte agresivă ce se
bazează pe multiple iniţiative majore lansate concomitent în diferite domenii de activitate
ale firmei, astfel încât firmele concurente să fie surprinse de intensitatea şi extinderea
atacului şi să fie obligate să se apare pe diferite planuri.
Acţiunile specifice acestei strategii constau în reducerea costurilor, câştigarea de noi
grupe du cumpărători cu cerinţe specifice şi, deci, extinderea segmentului de piaţă acoperit,
îmbunătăţirea performanţelor şi calităţii produselor/serviciilor oferite, multiplicarea şi
intensificarea campaniilor promoţionale etc. Strategia atacului pe multiple fronturi trebuie să
fie susţinută de un nivel apreciabil de resurse pe care firma iniţiatoare să le consume în
eforturile de a accede la poziţia de lider pe piaţă şi de a-şi crea avantaje competitive
substanţiale şi de durată.
Ofensive de ocolire a punctelor forte ale firmelor concurente, care constau în
evitarea atacurilor directe la adresa firmelor concurente şi în lansarea de iniţiative de genul
efectuării unor salturi inovaţionale în domeniul tehnologiilor, al lansării unor
produse/servicii cu caracteristici diferite de cele existente, al intrării pe pieţe din noi zone
geografice etc. Când ofensivele, în direcţiile menţionate, sunt astfel desfăşurate, încât să nu
fie percepute ca ameninţări la adresa firmelor concurente, şansele lor de succes sunt simţitor
sporite întrucât celelalte firme nu vor reacţiona rapid şi ferm, iar firma iniţiatoare poate
câştiga avantajele conferite de efectuarea „primei mişcări”.
Ofensive tip „guerilla”, care constau în atacarea, la momentul şi în punctele
favorabile, a acelor elemente pe terenul cărora o firmă mai modestă poate concura cu succes
alte firme concurente întrucât elementele respective corespund capabilităţilor ei.
Acest tip de strategie de „hărţuire” este indicat pentru firmele mici care nu dispun
de forţă competitivă şi de resursele necesare angajării în tipurile precedente de strategii.
Ofensivele de acest tip pot viza:
- un segment îngust de piaţă, căruia îi sunt caracteristice cerinţe specifice şi care nu
interesează firmele concurente;
- fronturile largi pe care firmele concurente s-au extins exagerat, ceea ce face ca
resursele alocate de ele diferitelor segmente ale fronturilor să fie modeste; această situaţie
determină existenţa unor nişe care pot fi corespunzător servite de firme mici (acordarea de
servicii tehnice specializate când oferta de produse ale firmelor concurente este foarte largă
pe planul modelelor şi al caracteristicilor constructive şi funcţionale, servirea cumpărătorilor
din zone slab populate, asigurarea unei frecvenţe a livrărilor care nu este economicoasă
pentru firmele concurente etc.);
- diverse obiective specializate prin care să se „hărţuiască” firmele concurente, cum
ar fi campanii promoţionale explozive, reduceri succesive de preţuri, acţiuni legale contra
practicilor antitrust etc.
Strategia de preemţiune, care constă în efectuarea „primei mişcări” pe piaţă pentru a
dobândi şi a asigura firmei o poziţie avantajoasă la accederea căreia firmele concurente sunt
excluse sau descurajate să participe.
Căile pe care o firmă poate cuceri o poziţie avantajoasă în industria de profil, pe baza
efectuării unei mişcări preempţionale, sunt diverse:
- angajarea, mai devreme decât concurenţii, de relaţii contractuale pe termen lung cu
cei mai buni, mai avantajoşi şi mai siguri furnizori de pe piaţă sau efectuarea înaintea
firmelor concurente a integrării verticale înapoi pentru asigurarea surselor de aprovizionare
cu materii prime şi materiale;
- extinderea înaintea concurenţilor a capacităţilor de producţie pe baza anticipării, cu
suficient timp în avans, a creşterii cererii pe piaţă, în scopul descurajării celorlalte firme de a
urma aceeaşi cale, ceea ce va permite firmei iniţiatoare să îşi mărească volumul vânzărilor
în momentul în care cererea pe piaţă va creşte;
- ocuparea din timp a celor mai avantajoase amplasări geografice ale propriilor
unităţi, în care există forţă de muncă necesară, apropiate de sursele de aprovizionare şi de
punctele de vânzări, cu facilităţile tehnice necesare, cu cheltuieli de transport reduse etc.;
- asigurarea accesului, exclusiv sau precumpănitor, la cele mai bune canale de
distribuţie din zona de operare;
- impunerea unei imagini distincte a firmei în concepţia cumpărătorilor, care să ţină
seama de psihologia acestora şi să le inculce ideea unicităţii firmei, a produselor/serviciilor
ei şi a dificultăţii de a concura contra ei.
Analiza căilor prezentate relevă faptul că strategia de preemţiune nu presupune
anularea oricărei posibilităţi pentru firmele concurente de a imita sau urma o asemenea
strategie, ci semnifică, în esenţă, crearea avantajului competitiv pe baza efectuării „primei
mişcări” şi a ocupării „primei poziţii”, adică a aceleia care este relativ uşor de apărat şi care
imprimă, într-un fel, modul în care se desfăşoară competiţia în cadrul industriei.

AVANTAJUL COMPETITIV

Forta competitiva a unei firme rezida în avantajele competitive si în competentele


distinctive pe care le poseda în raport cu alte firme concurente.
Avantajul competitiv strategic (ACS) presupune ca firma sa aiba capacitatea de a
furniza clientilor sai de pe pietele-tinta valoarea pe termen lung superioara fata de cea
oferita de concurenta.
Obtinerea si dezvoltarea unui avantaj competitiv consta în crearea unui segment
viabil si suficient de mare de cumparatori care sa fie interesat de achizitionarea de
produse/servicii oferite de firma pentru ca le percep ca având o valoare globala superioara.
Avantajele competitive ale unei firme sunt extrem de diferite, putând consta în:
- dimensiunea mare sau foarte mare a acesteia;
- oferirea de produse/servicii la cele mai mici preturi sau la cel mai înalt nivel
calitativ;
- oferirea de produse/servicii adaptate cel mai bine cerintelor cumparatorilor;
- dominarea unui segment specific de piata (un grup specific de cumparatori, o
anumita zona geografica etc.);
- oferirea unei valori globale cât mai mari pentru pretul primit, aceasta reprezentând o
combinatie judicioasa si deosebit de atractiva pentru cumparator de calitate înalta, pret
convenabil etc.
Avantajul competitiv într-un sector poate fi puternic sporit prin intermediul unor
interrelatii manifestate între agentii economici care concureaza în sectoare înrudite, daca
aceste inter-relatii pot fi atinse. Competitia interna are efecte pozitive în obtinerea si sporirea
avantajelor competitive. Beneficiile care pot decurge sunt legate de:
- stimularea aparitiei de noi competitori prin desprinderi de firmele existente;
- crearea si atragerea de noi factori de productie;
- extinderea si ridicarea calitatii cererii interne;
- încurajarea si îmbunatatirea sectoarelor înrudite si de sprijin.
Avantajele competitive ale firmei rezulta din modul în care activitatile functionale
ale acesteia se integreaza adecvat pentru a contribui la realizarea obiectivelor ei strategice:
- realizarea celui mai scazut nivel de costuri din sector;
- oferirea de produse/servicii la cel mai înalt nivel calitativ din cadrul sectorului;
- reactia în cea mai scurta perioada la schimbarile produse pe piata.
In viziunea lui, sistemul de determinanti ai avantajului competitiv vizeaza teoria
investitiilor si inovatiilor. In contextul noii economii si al societatii cunoasterii,
competitivitatea si avantajul competitiv capata noi abordari.
Astfel, competitivitatea presupune o concentrare a eforturilor spre investitiile în
capital fizic (noi echipamente, cladiri etc.), investitii în capital uman, în tehnologii
performante si îmbunatatirea celor existente precum si în sporirea productivitatii si
îmbunatatirea legaturilor de productie
Competitivitatea internaţională – semnificaţie şi determinanţi

Competitivitatea a devenit una dintre preocupările centrale ale guvernelor şi firmelor


din aproape orice ţară.
Motivele pentru care unele state sau regiuni se poziţionează mai favorabil decât altele
în competiţia internaţională sunt subiecte importante de studiu şi analiză pentru economişti.
În literatura de specialitate, competitivitatea este privită fie la nivel de firmă, fie la nivel de
economie naţională. Ne vom ocupa în continuare doar de competitivitatea internaţională a
unei economii naţionale, perspectivă ce concordă cu intenţia studiului nostru – analiza
poziţiei Uniunii Europene în competiţia economică globală.
Deşi conceptul de competitivitate nu are în vedere strict poziţionarea unei ţări în
comerţul internaţional, el s-a dezvoltat în special în legătură cu această activitate.
Fenomenul nu este dificil de înţeles dacă avem în vedere faptul că pentru unii autori
competitivitatea se reduce la capacitatea unei ţări de a-şi impune propriile produse pe piaţa
mondială.
Astfel, R. Carbaugh definea competitivitatea internaţională drept “capacitatea unei
ţări, în condiţiile pieţei libere şi ale unei concurenţe corecte, de a concepe, produce şi
comercializa bunuri şi servicii fie de o calitate superioară, fie la un preţ inferior faţă de
produsele şi serviciile oferite de alte ţări.”
Dacă în ceea ce priveşte calitatea bunurilor comercializate suntem de acord cu rolul
acesteia în competitivitatea unei economii, în ceea ce priveşte preţul, trebuie făcută
precizarea că acesta nu mai reprezintă întotdeauna un factor important al competitivităţii
unei ţări. Dimpotrivă, în prezent, economiile cele mai competitive sunt cele ale căror
produse se situează în sectorul tehnologiilor de vârf, unde predomină inovaţia şi preţurile
ridicate. Capacitatea unei ţări de a obţine preţuri mari la produsele comercializate pe piaţa
externă reprezintă un obiectiv mai important şi o dovadă mai puternică a competitivităţii
sale, decât vânzarea la preţuri scăzute. Pentru ţările cele mai dezvoltate, avantajul
competitiv se situează în ramurile de vârf, în care tehnologia avansată impune şi preţuri pe
măsură.
Piaţa mondială reprezintă, într-adevăr, un test al competitivităţii unei ramuri, dar nu
unicul factor de influenţă. Principalul scop al unei naţiuni este un nivel de trai ridicat şi în
creştere pentru cetăţenii săi. Capacitatea de a face acest lucru depinde de productivitatea cu
care resursele naţionale (muncă şi capital) sunt folosite.
În opinia lui Michael Porter, productivitatea este determinantul principal, pe termen
lung, al nivelului de trai, întrucât este baza venitului naţional pe locuitor, iar competitivitatea
la nivel naţional îşi găseşte expresia cea mai potrivită, în opinia aceluiaşi autor, în
productivitatea naţională. Analiza competitivităţii prin prisma productivităţii arată clar
faptul că balanţa comercială excedentară nu înseamnă automat economie competitivă.
Creşterea exporturilor ca urmare a salariilor scăzute şi a monedei depreciate, în condiţiile
importurilor de produse din ramurile de vârf, poate determina o balanţă comercială
excedentară, dar nivelul de trai al populaţiei se deteriorează. Capacitatea de a exporta bunuri
produse la un nivel ridicat al productivităţii este mult mai benefică economiei, exemplul
Japoniei fiind elocvent în acest sens – exporturile de produse industriale provin din ramurile
cu productivitate ridicată, în timp ce importurile sunt reprezentate de materii prime şi
produse inferior prelucrate, care necesită forţă de muncă mai puţin calificată şi un nivel
scăzut de tehnologie.
Componenţa exporturilor unei ţări este mai importantă decât ponderea lor pe piaţa
mondială.
OECD defineşte competitivitatea drept “capacitatea firmelor, sectoarelor, regiunilor,
statelor sau organismelor supranaţionale, aflate în competiţie internaţională, de a asigura în
mod susţinut un venit relativ ridicat din valorificarea factorilor de producţie, precum şi un
venit superior din valorificarea forţei de muncă”.
Această definiţie surprinde nu doar aspectele de ordin strict economic, ci şi
finalitatea socială a competitivităţii, aceea de creştere a veniturilor forţei de muncă şi,
implicit, a nivelului de trai, idee susţinută şi de Michael Porter şi de International Institute
for Management Development. Într-adevăr, competiţia globală între ţări este, în ultimă
instanţă, o competiţie pentru cerşterea nivelului de trai.
Competitiveness Advisory Group, grupul de experţi desemnaţi de Comisia Europeană
pentru a studia căile de creştere a competitivităţii europene, apreciau că noţiunea de
competitivitate implică elemente de productivitate, eficienţă şi profitabilitate şi reprezintă un
mijloc important de creştere a nivelului de trai, a bunăstării sociale şi a nivelului veniturilor
indivizilor într-o manieră neinflaţionistă. Competitivitatea trebuie privită ca o cale de
creştere a numărului de locuri de muncă şi de eradicare a sărăciei.
Este clar că nu putem vorbi despre o definiţie unanim acceptată a competitivităţii.
Nu putem vorbi despre o teorie general acceptată a competitivităţii, în ciuda importanţei în
creştere a acestui subiect, şi nici despre existenţa unui set de factori clar delimitaţi, care să
permită aprecierea obiectivă a competitivităţii unei ţări sau firme
Michael Porter afirmă, pe baza datelor analizate pe o perioadă mai mare de timp şi
pentru mai multe ţări, că putem totuşi vorbi despre stabilitatea determinanţilor
competitivităţii.
Porter consideră că determinaţii ai avantajului competitiv naţional sunt reprezentaţi
de situaţia factorilor de producţie, situaţia cererii, sectoarele din amonte şi aval şi strategia
şu structura firmelor, precum şi competiţia dintre acestea.
Toţi aceşti factori sunt în interdependenţă, formând un sistem cunoscut în literatura
de specialitate ca diamantul competitivităţii. Alături de aceşti determinanţi, competitivitatea
este influenţată, în anumite condiţii, şi de acţiunea guvernului si de factorii aleatori.
Strategia firmei,
structura si concurenta
Factor
ii
aleato
ri

Situatia
Situatia cererii
factorilor Situatia cererii
de productie

Actiunea
Sectoarele din guvernului
amonte si din
aval

Factorii de producţie au un rol important în competitivitatea unei naţiuni, dar stocul


de factori este mai puţin important decât capaciatea de creare şi îmbunătăţire continuă a lor.
În categoria factorilor de producţie, Michael Porter include:
- resursele umane, analizate prin prisma cantităţii, calificărilor, costului, eticii muncii
- resursele fizice – cantitate, calitate, accesibilitate, cost. Resursele fizice includ
reţeaua hidraografică, clima, localizarea geografică, mărimea teritoriului.
- resursele informaţionale – cunoştinţele ştiinţifice, tehnice, legate de piaţă existente
în plan naţional, în reţeaua de universităţi, institute de cercetare private sau guvernamentale,
birouri statistice, baze de date etc.
- resursele de capital – volumul şi costul capitalului disponibil pentru finanţarea
activităţii economice
- infrastructura – tipul, calitatea, costul utilizării. Infrastructura include sistemul de
transport, de comunicaţie, dar şi sistemul sanitar şi instituţiile de cultură, care influenţează
calitatea vieţii şi atractivitatea ţării respective.
Avantajul competitiv nu depinde doar de existenţa acestor factori, ci mai ales de cât
de bine sunt ei utilizaţi
Cererea internă este un alt determinant al competitivităţii, care îşi păstrează
importanţa, în ciuda globalizării, întrucât orientează firmele cu privire la preferinţele
consumatorilor. Cu cât consumatorii interni sunt mai sofisticaţi si mai pretenţioşi, cu atât
efectul asupra producătorilor este mai favorabil. Cererea internă poate anticipa, în acst caz,
nevoile consumatorilor externi. Importanţa dimensiunii pieţei interne a fost un subiect
îndelung dezbătut. O piaţă de mari dimensiuni aduce cu sine avantajul economiilor de
scară, dar o piaţă de dimensiuni mai reduse forţează agenţii economici să se orienteze către
export, aşa cum s-a întâmplat în cazul Elveţiei, Suediei, Coreei sau Japoniei.
Sectoarele înrudite (din amonte şi din aval) – avantajul competitiv într-un sector
oferă un avantaj potenţial firmelor care folosesc în procesul productiv inputuri din sectorul
respectiv.
Strategia, structura firmei şi concurenţa au în vedere contextul în care firmele sunt
create, organizate şi conduse, precum şi situaţia concurenţei interne. În ceea ce priveşte
sistemul de management, trebuie precizat că nu există un sistem universal valabil, ci acesta
trebuie adaptat în funcţie de mediul naţional şi de sectorul în discuţie.
În ceea ce priveşte concurenţa internă, dovezile empirice demonstrează o legătură
strânsă între aceasta şi avantajul competitiv în plan internaţional.
Competiţia internă stimulează inovarea şi progresul, costuri scăzute, calitate mult mai
capabile să facă faţă celei externe.
Guvernul nu este considerat de către Porter un al cincilea determinat al
competitivităţii, ci doar un factor important de influenţă a celoralţi determinanţi.
Astfel, spre exemplu, guvernul poate influenţa situaţia factorilor de producţie prin subvenţii,
politici care influenţează piaţa de capital, educaţia etc. La rândul său, cererea poate fi
influenţată prin standarde şi reguli sau prin însăşi calitatea guvernului de consumator.
Factorii aleatori (şocuri petroliere, războaie, decizii politice ale guvernelor străine,
evoluţii neaşteptate ale pieţelor financiare, modificări tehnologice majore etc.) sunt
importanţi, întrucât determină discontinuităţi care pot modifica poziţia competitivă, fie prin
anularea unor unor avantaje anterioare, fie prin crearea de oportunităţi suplimentare.
COMPETITIA - CONDITIE A DEZVOLTARII
1. Rolul competitiei
Competitia este un fenomen obiectiv, natural, prezent dintotdeauna in lumea
inconjuratoare. Ea nu caracterizeaza numai viata economica, ci se manifesta si in sfera care
cuprinde si fenomenul economic: sfera socialului. Intalnim competitie in politica, in cultura,
in pozitionarea sociala, in ceea ce priveste satisfacerea nevoii de comunicare, de exprimare
ori de recunoastere sociala.
Largind sfera de cuprindere, constatam ca si sfera antropologicului, a stiintelor
despre om, care cuprinde ca un caz particular stiintele sociale, este un sediu al fenomenului
competitiei: intalnim competitia intre indivizi asupra resurselor materiale de existenta si
asupra oportunitatilor de reproducere. Si, in sfarsit, largind inca o data sfera de cuprindere,
constatam ca si in sfera biologicului, care cuprinde antropologicul ca un caz particular,
competitia este prezenta pe scara larga. Competitiei intraspecifice pentru resurse si
reproducere, multiplicata de milioane de ori dupa numarul speciilor animale si vegetale, i se
adauga si concurenta interspecifica, adica cea intre speciile diferite (fig. 1)

Fig.1
Obiectivul nostru este ca, prin studiul competitiei, sa distingem regulile
competitivitatii, adica acelea care il fac pe competitor sa fie intr-o pozitie favorabila in
fenomenul competitiei. Ne vom limita, fireste, doar la competitia economica.
Vom face o analiza a tipurilor de competitie, dupa o serie de criterii si abordari. Vom
studia rolul intre prinzatorului si al firmei in fenomenul competitiei. Vom analiza setul de
norme dupa care se deruleaza, sau ar trebui sa se deruleze, competitia, vom stabili
principiile de competitivitate si vom vorbi despre un companion inseparabil al competitiei -
riscul.
Vom stabili criteriile de apreciere ale competitivitatii unei intreprinderi, acordand o
atentie particulara problemelor high-tech si inovatiei. Vom analiza pozitia competitiva a
intreprinderii si raportul acesteia cu activitati precum conducerea, comunicarea si
informarea. Vom analiza particularitatile competitiei in faze tranzitorii, cum ar fi intrarea
sau iesirea de pe o anumita piata ori, mai general, intrarea sau iesirea in/din afaceri. Dupa ce
vom discuta criteriile de apreciere a competitivitatii in acest caz, ne vom eoncentra atentia
asupra analizei de competitivitate a Romaniei dupa 1990. Vom studia, de asemenea,
particularitatile economiilor in tranzitie ale tarilor din Europa de Est si vom lua in discutie.
Dupa cum am aratat, competitia este o trasatura a lumii vii, legata de o caracteristica
esentiala a acesteia - adaptabilitatea. Fiind un dat natural, noi nu o putem aborda decat in
judecati de existenta, nu si de valoare: nu putem spune despre ea ca este in sine "buna" sau
"rea" si nici nu ne-ar servi la nimic sa emitem astfel de enunturi axiologice, intrucat tot nu
putem face nimic ca sa o cream, nici ca s-o impiedicam a exista. Formele in care competitia
se manifests insa pot fi influentate de comportamentul uman individual, dar si colectiv, iar
aceste influente pot fi caracterizate -cel putin pe termen scurt sau mediu — in termeni
axiologici.
Cineva ar putea obiecta la asertiunile de mai sus cu observatia: "in socialism nu a
existat competitie economica; de abia acum ne indreptam catre o societate concurentiala"
Putem aduce o serie de contraargumente de suprafata acestei obiectii, cum ar fi existenta
unor rudimente de sector privat aflat in competitie cu eel de stat. Ori competitia - mascara,
dar acerba - intre tarile socialiste, in care, din pacate, considerentele economice erau
subordonate concurentei politice intr-un sistem hegemonist. Ori angajarea intregului sistem
socialist in competitia cu cel capitalist. Nu ne vom concentra insa asupra acestor aspecte, ci
vom dezvolta doar contraargumentul de profunzime: in socialism nu exista competitie la
nivelul productiei, dar exista o competitie acerba la nivelul consumului.
Prin similaritate cu legea din fizica ce ne spune ca materia nu se creeaza si nu se
distruge, ci doar se transforms, putem spune ca si competitia, neputand fi nici creata, nici
distrusa, ea doar se transforms, si daca ea dispare dintr-o anumita zona a vietii - in exemplul
de mai sus, din zona productiei - ea apare in chip legic, necesar, in aceeasi "cantitate", in alta
zona - in zona consumului, in exemplul dat. Cum viata economica reprezinta o sinteza
dinamica inseparabila intre productie si consum, a judeca numai pe una din laturi cu
ignorarea celeilalte este o eroare.
Al doilea adevar fundamental despre competitie este exprimat, printr-o sentinta
clasica din gandirea economica anglo-saxona, cu atata directa simplitate si percutanta
franchete incat prefer s-o redau in original: "Competition is a game with winners and losers'!
De aici rezulta ca, daca in sine competitia nu e nici "buna", nici "rea", efectele sale vor fi
necesarmente "bune" pentru unii si "rele" pentru altii. Problema e mult mai complexa decat
pare la prima vedere. Competitia este adesea "buna" pentru invinsi - in masura in care ii
determina sa invete din propriile greseli si din metodele de succes ale adversarului - si este
uneori "rea" pentru invingatori, in masura in care ii determina sa inceteze lupta pentru a
inova, a se adapta, a tine pasul cu progresul in gandire.
Discriminarea a ajuns sa fie privita ca un fenomen negativ, imoral, odios. Auzim
adesea in jurul nostru comentarii indignate de genul: "Aceasta este o discriminare, nu pot fi
de acord cu ea." Sa privim lucrurile in adevarata lor perspectiva: viata se bazeaza pe
discriminare, pentru ca viata se bazeaza pe dragoste si dragostea este cea mai irationala
dintre discriminari. Un partener este discriminat favorabil in raport cu altul dupa criterii
"perfect logice" cum ar fi acela ca "este inalt" sau "are ochi albastri" Orice optiune este o
discriminare: cand cumperi o paine, faci o discriminare. Orice sistem legislativ este un
complex de discriminari: el discrimineaza o data intre culpabili si inocenti, si a doua oara
intre diverse categorii de culpabili si de inocenti. Fanaticii nondiscriminarii ar trebui sa se
indigneze: "De ce acest om este discriminat fiind lipsit de libertate, pentru simplul fapt ca a
omorat pe cineva?"
Tocmai pentru ca discriminarea este o lege a firii, pentru ca ea e prezenta aproape
peste tot, constitutive prevad acele domenii limitate in care extinderea ei ar fi nociva si este
deci interzisa. Dar intrucat constitutiile califica discriminarea pe criterii sociale, etnice, de
sex ori ideologice ca fiind in anumite conditii delictuala, exista tendinta de a considera un
delict orice discriminare, pe orice criterii si in orice conditii. Sa retinem asadar ca orice
competitie conduce inevitabil la discriminare intre oameni, dar aceasta nu este nici un pacat,
nici o nenorocire, atata vreme cat nu se extinde asupra "zonelor de nondiscriminare"
prevazute de lege ori de morala.
Nu as dori sa inchei considerable despre efectele "bune" si "rele" ale competitiei fara
a atrage atentia asupra unei situatii favorizante, a unui avantaj competitiv epistemologic,
care ne pune, paradoxal, pe noi, economistii din tarile foste socialiste, in situatia de a putea
gandi mai clar si mai profund problematica competitivitatii decat o fac colegii nostri din
societati traditional liberale. In realitate, ceea ce nu cunosteam noi era o anumita forma,
transparenta si reglementata, de competitie. Cunostintele legate de aceasta forma de
competitie au fost relativ usor de asimilat; ceea ce e mai greu de analizat si de prezentat intr-
o maniera formala, de preferinta matematizata, este insa competitia oculta, sublimata - as
zice, criptocompetitia - care era pe larg prezenta in sistemul socialist. Sa nu ne facem iluzii,
criptocompetitia exista si in capitalism, dar intr-o masura mai mica decat exista ea intr-un
sistem care declara, ipocrit-propagandistic, suprimarea contradictiilor antagoniste. dar care,
neputand fireste sa suprime un dat obiectiv care este competitia, o silea sa sublimeze in
forme criptate. Cu cat mai multa competitie se face "la lumina zilei", cu atat mai putina se
face in mod ascuns.
Concurenta poate insa fi privita ca o forma intrinseca, involuntara, de cooperare, in
masura in care introducem un actor suplimentar al competitiei, in plus fata de competitori:
mediul. Prin urmare, orice competitie presupune eel putin trei actori: doi competitori si
mediul. Mediul poate fi o sectie de productie, o firma care confine acea sectie, o ramura
economica care contine acea firma, o economie nationals care contine acea ramura sau chiar
economia globala. Mediile sunt asadar continute iterativ unul in altul (termenul anglo-saxon
"imbedded" este deosebit de sugestiv). Daca entitatile A si B, continute in mediul C,
concureaza loial intre ele, ele intaresc pozitia competitiva a mediului C in raport cu mediul
D, in conditiile in care C si D se exprima si ele ca entitati in competitie, la un nivel superior.
De exemplu, daca firmele Volkswagen si BMW concureaza loial pe piata germana de
automobile, aceasta intareste pozitia competitiva a industriei germane de automobile pe
piata internationala asadar, concurenta lor reprezinta o forma de cooperare pentru intarirea
pozitiei competitive a industriei germane.
In contextul discutiei despre caracterul loial sau neloial al competitiei, sugerez sa
meditam putin asupra multiplelor sensuri ale cuvantului englezesc "fair"; vom vedea ca
evolutia naturala a limbii in multiple planuri tradeaza anumite conexiuni ascunse intre
sensuri, care sustin concluziile noastre teoretice. Cuvantul "fair" inseamna:
- corect, echitabil;
- targ, piata;
- blond; deschis la culoare, luminos;
- frumos.
Amalgamand, total sau partial, aceste sensuri, observam ca ele pot descrie un set de
reguli ale competitiei loiale si ale mecanismelor sale; consubstantialitatea onomastica a
celor patru sensuri ale cuvantului "fair" sugereaza urmatoarele propozitii:
Plata este locul concurentei corecte.
Concurenta corecta este cea care se desfasoara la lumina zilei, adica in chip
transparent. Concurenta desfasurata in aceste conditii - de piata, de transparenta
("luminozitate") si de corectitudine, — are atributul de frumusete morala, adica este loiala.
Prin urmare, o afacere "fair" (corecta) este o afacere facuta in chip "fair" (luminos,
transparent) si in deplina libertate de optiune a partilor, ca la "fair" (targ, piata), iar a derula
astfel de afaceri este "a fair atitude" (o atitudine moralmente frumoasa).
Dar ce inseamna libertatea de optiune mai sus mentionata? Ea presupune libertatea de
informare (asociata transparentei), dar si libertatea de actiune - in esenta, libertatea de a
vinde si cumpara doar la pretul care iti convine. Prin numarul mare de participant si
caracterul deschis al spatiului de derulare, piata in sensul original, nesimbolic al cuvantului,
avea si rolul de a impiedica tranzactiile neconsensuale, tranzactiile fortate, intrucat marea
majoritate a celor prezenti aveau interesul si vegheau sa mentina spatiul respectiv ca un
spatiu al tranzactiei libere. La acestea se adauga un al doilea rol al pietei - acela de a asigura
comoditatea logistica. Cel venit sa cumpere stia ca are mari sanse sa gaseasca marfa dorita
intr-o mare varietate pe un spatiu limitat; eel venit sa vanda stia ca are mari sanse sa
gaseasca un numar mare de clienti pentru marfa sa intr-un spatiu limitat.
Prin urmare, efectul de regularizare a preturilor pe piata este un efect secundar al
functiilor primare ale pietei: securitatea tranzactiilor si comoditatea logistica. Exista tendinta
ca atunci cand trecem de la analiza pietei fizice, nonsimbolice, la cea a pietei abstracte,
simbolice, sa retinem doar functia sa de regulator si sa pierdem din vedere cele doua functii
primordiale. Consideratii ample si profund originale privind dezvoltarea istorica a pietei si
evolutia functiilor sale intalnim la Fernand Braudel .
Din punctul de vedere microeconomic, competitivitatea se poate defini drept
capacitatea unei structuri microeconomice (unitate, firma etc) de a castiga sau apara un
segment din piata. In perspective medie si lunga, ceilalti parametri pe care suntem tentati sa-
i asociem conceptului de succes economic — si in primul rand, profitul - sunt subsumati,
observam, parametrului "segment din piata" Pe o piata matura, stabila, o intreprindere
competitive, adica avand un segment de piata mare ori in crestere, are automat profituri
pozitive stabile, o tehnologie moderna, o organizare corecta a productiei si desfacerii etc.
etc. Fiecare industrie are propiile sale reguli de competitie si propria ierarhie ponderata a
factorilor care contribuie eel mai mult sau eel mai putin la pozitia competitiva si avantajul
competitiv.
Un rol important in competitivitatea macroeconomica il joaca aspectele structurale
ale economiei nationale, in speta gradul de specializare al acesteia. O abordare particulara,
la limita intre macroeconomic si microeconomic, este necesara pentru marile corporatii
multinationale: acestea sunt actori ai competitiei macroeconomice prin volumul cifrelor de
afaceri si prin ponderea lor pe piata mondiala, dar sunt in situatia actorilor competitiei
mieroeconomiee prin aceea ca nu au in principiu o piata rezervata, semnificativa, asupra
careia sa poata actiona prin mijloace administrative (reglementari, protectie etc).
Putem evalua gradul de competitivitate al unui mediu aflat in conditii de relativa
stabilitate prin numarul de intrari pe piata intr-o perioada data, atunci cand acest numar este
aproximativ egal cu numarul de iesiri de pe piata.
Evident, la instabilitate, in conditiile unui boom economic, numarul intrarilor pe piata
(intreprinderilor nou-create sau nou-venite) este semnificativ mai mare decat numarul
iesirilor (falimente etc.), iar in conditiile unei crize economice raportul este invers, astfel
incat acest mod de evaluare a gradului de competitivitate nu mai are sens. Trebuie de
asemenea facuta precizarea ca referirea la conditia de relativa stabilitate nu se rezuma la
stabilitatea economica, ci se extinde si la cea sociala, legislative etc. 0 modificare legislative
neinspirata poate, de pilda, sa scoata de pe piata competitori viabili si sa creeze spatiu pentru
intrarea altora noi, fara ca aceasta sa reprezinte o crestere a gradului de competitivitate a
pietei, ceea ce ar avea efecte principial benefice. Ca o tendinta generala, gradul de
competitivitate pe partea de oferta (competitia intre agentii economic! fiind in esenta o
competitie de oferta) este legat, in conditiile unei cereri cvasistationare, de gradul de
maturitate a tehnologiilor.
Progresul tehnologie este insa discontinuu si, in buna masura, imprevizibil. El se
manifesta adesea prin ceea ce anglo-saxonii numesc un "breakthrough" - o "patrundere"
adica deschiderea brusca a unui camp nou de activitate. Imprevizibilitatea provine din
incertitudinea intrinseca a actului cercetarii - daca am sti dinainte rezultatul cercetarii, n-am
mai avea nevoie sa cercetam! Dar ea poate proveni si din faptui ca un "breakthrough" poate
sa survina acolo unde sunt concentrate fortele stiintifice, financiare, propagandistice etc., dar
de foarte multe ori el survine in domenii neglijate de marele public si de varfurile
comunitatii stiintifice. Modelul de comportament uman dupa care se petrece acest paradox e
urmatorul : in domeniile de la care se asteapta mari progrese, implicit mari avantaje
economice, de imagine, si prin acestea chiar politice, se concentreaza oamenii de stiinta cei
mai prestigiosi, cei mai mediatizati, cei mai influenti.
O alta modaliitate prin care inalta tehnologie influenteaza competitia economica este
- si expresivitatea termenului ne sileste din nou sa facem apel la originalul anglo-saxon - asa
numitul "spin-off! Termenul "spin-off" se refera la "centrifugarea" "separarea prin rotatie" a
unor metode sau produse din domeniul inaltei tehnologii in domeniul consumului curent.
Produse noi dezvoltate pentru zboruri spatiale, aplicatii militare extreme etc. se constata
ulterior ca pot fi profitabil utilizate la cele mai prozaice aplicatii, cum ar fi de pilda tigaile
teflonate. Aceste produse ori tehnologii dezvoltate cu cheltuieli uriase din fonduri publice si
pentru utilitati publice poarta numele de "spin-offs" si pot avea un impact semnificativ
asupra concurentei economice dintre agentii privati in domenii cu totul altele decat cele
pentru care au fost dezvoltate.
Efectele patrunderilor tehnologice asupra pietelor concurentiale pot fi extrem de
variate cu o toleranta rezonabila ele tind insa a se apropia de urmatorul model. Aparitia unei
tehnologii noi era la inceput un avantaj concurential coplesitor unicului detinator al acelei
tehnologii, indiferent de abilitatea acestuia de a-si valorifica piata sub raport strict economic.
"Spargerea" secretului tehnologie conduce de la situatia de monopol la cea de oligopol, in
timp ce ulterior epuizarea timpului de protectie prin brevet conduce de la monopol ori
oligopol la o situatie de larga concurenta. Concurenta acerba intre un numar mare de
detinatori ai aceleiasi tehnologii face ca numarul lor sa se reduca, supravietuind doar aceia
care manifesta o mai buna stapanire a tehnicilor de piata, pe latura de aprovizionare, de
gestiune a fortei de munca, dar mai ales de desfacere.
2. Clasificari
Clasificarea competitiilor economice se poate face dupa o serie intreaga de criterii.
Propunem abordarea problemei din perspeetiva criteriilor de mai jos, nu atat din dorinta de
inedit, cat pentru ca ni se pare aceasta perspeetiva a oferi o acoperire mai larga a unghiurilor
de abordare. Fireste, ca orice clasificari, si ale noastre au tendinta de a defini tipuri ideale
catre care tinde o realitate, mai degraba decat realitati, pentru ca ele servesc modelarii
intelectuale mai degraba decat contabilizarii faptice. De aceea vom intalni poate realitati
care se incadreaza la granitele categoriilor definite de noi, sau poate chiar intre aceste
categorii, dar mai ales - lucru care nu e de obicei subliniat - tipurile de categorii specificate
pot sa nu aiba un corespondent in realitate, decat in urma unei operatii de aproximare. Ca sa
luam un exemplu concret, vom vorbi intr-una din clasificari despre "concurenta perfecta";
insasi denumirea categoriei arata ca este vorba de o situatie ideala - perfectiunea nu exista in
realitate! - pe care situatia reala poate sa o aproximeze cu mai multa sau mai putina
acuratete.
Mai intai vom face distinctie intre tipul de competitie deschisa si tipul de competitie
inchisa. Numim competitie deschisa acea competitie care se desfasoara in mod direct cu
mediul, si doar indirect cu competitorii. Dintre toti competitorii plasati in acelasi mediu
castiga acela care obtine o mai buna performanta raportat la un parametru sau complex de
parametri oarecare, in conditiile in care actiunile fiecarui concurent nu influenteaza (nu
jeneaza sau favorizeaza) actiunile altui concurent. O competitie inchisa e, dimpotriva, aceea
in care fiecare competitor e angajat direct impotriva celorlalti, in care un castig al unuia
reprezinta automat o pierdere a altuia sau a altora. Printr-o analogie sportiva, un model de
competitie deschisa este o cursa de alergari, iar un model de competitie inchisa - un meci de
box.
Caracterul mai deschis sau mai inchis al competitiei este dat de gradul de restrictie
(constrangere) ce caracterizeaza mediul competitional. Intr-un mediu care, prin natura sa,
prezinta dificultati mari pentru atingerea scopului dorit, adica are un grad mare de
constrangere, numarul de competitori va fi mic, si principala dificultate va fi infrangerea
restrictiilor mediului, nu a opozitiei competitorilor. Deci vom avea o competitie deschisa.
De exemplu, exploatarea bogatiilor minerale de pe fundul marilor - mediu ostil - e o
competitie deschisa numai putinilor concurenti care poseda tehnologia necesara. Intr-un
mediu mai "prietenos" slaba constrangere a mediului va atrage multi competitori, ceea ce va
face ca restrictia "artificiala" reprezentata de supraaglomerare sa compenseze pentru absenta
unui grad mare de restrictie "naturala" In general vorbind, gradul de constrangere a unui
mediu competitional matur tinde sa fie ridicat pentru ca atunci cand nu exista restrictii
naturale apare restrictia artificiala a supraaglomerarii, care il mentine ridicat.
Sa observam ca aceasta situatie nu este fara efecte asupra dinamicii competitivitatii.
Sa analizam de pilda fenomenul "inaugurarii" unei piete noi. O piata noua apare de regula
brusc, ca efect al unui eveniment: descoperirea unei tehnologii noi, a unei necesitati de
consum noi (Internetul, de pilda), deschiderea unei zone geografice anterior inchise (spatiul
postcomunist, de pilda), inceperea colonizarii unor spatii noi etc.
La inceput, aceasta piata este evident deschisa. Insusi faptul acestei deschideri atrage
noi competitori dintre care unii, cu timpul, isi dovedesc viabilitatea si contribuie la
aglomerarea mediului, iar apoi la supraaglomerarea mediului. Competitia se transforma
asadar, treptat, din deschisa in inchisa, dar insusi faptul acestei inchideri creeaza motivatie
competitorilor sa incerce si - in putine cazuri - sa reuseasca evenimentul care duce la
"deschiderea" unor medii competitionale noi, mai libere de competitie. Aceasta oscilatie
intre caracterul inchis si deschis al competitiei economice constituie, in opinia noastra, unul
din motoarele progresului economic prezent sistematic in istorie.
Abordarea cea mai rationala e insa cea in care productia si vanzarea se raporteaza la
consum, acesta devenind pivotul fenomenului economic. Sa remarcam de altfel ca
elementele de planificare si marketing, inserate la un moment dat in cursul evolutiei sale in
teoria si practica economiei de piata, constituie corectii ale criteriului vanzare in directia
criteriului consum. In socialism, unde pivotul fenomenului economic era productia,
vanzarea "se rezolva de la sine": penuria de produse (conducand la nesatisfacerea completa
a necesitatilor de consum) facea ca multe produse, fie ele si de calitate inferioara, fie ele si
de substitute, sa se vanda cu usurinta (ne amintim de fenomenul prin care ori de cate ori se
forma o coada, cetateanul mai intai isi ocupa locul la rand si abia apoi se interesa ce se
vinde: indiferent daca "se dadea" salam cu soia, detergent sau hartie igienica, achizitia venea
sa satisfaca o necesitate de consum incomplet satisfacuta). Pe de alta parte, in capitalism,
unde pivotul fenomenului economic e vanzarea, productia "se rezolva de la sine": cine a
descoperit o nisa de piata in care exista o necesitate de consum nesatisfacuta inca, adica
poate sa vanda, are in profitul oferit de aceasta nisa un instrument puternic pentru a-i
determina si motiva pe cei mai buni specialisti in productie sa declanseze productia in eel
mai scurt timp.
Din aceasta perspective putem distinge urmatoarele obiective ale competitiei:
- a produce - obiectiv tipic societatilor socialiste, care se aflau intr-o stare de deficit
cronic al multor produse, in special din categoria celor de consum. Motivul tipic pentru
demiterea unui manager economic in socialism si inlocuirea lui cu un altul - in esenta, cu un
competitor – era "neindeplinirea planului de productie"
- a vinde - obiectiv tipic societatilor capitaliste, care creeaza o tendinta permanenta
catre supraproductie. Printre efectele acestei stari de lucruri sunt crearea de false necesitati
de consum, inlocuirea partiala a criteriilor naturale - pret si calitate - cu criterii artificiale,
cum ar fi publicitatea, in succesul unui produs si presiuni exagerate asupra resurselor
materiale si calitatii ecologice a mediului.
- a consuma pe masura posibilitatilor; o societate care ar avea la baza la competitia
pentru asigurarea unui consum determinat de posibilitati si cerintele naturale, materiale si
spirituale, ale fiintei umane, ar depasi si deficitul cronic socialist, si criza de supraproductie
capitalists. Ea nu ar porni de la obiectivul productiei cu orice pret (inclusiv cu eel al
ineficientei), determinata de cifrele de plan, nici de la obiectivul vanzarii cu orice pret
(inclusiv cu eel al risipei resurselor), determinata de cifra profitului, ci de la obiectivul
satisfacerii nevoilor de consum determinate de datul natural care este fiinta umana si care
este neglijata in primele doua abordari. Unei ideologii care pune in centrul atentiei sale fiind
umana ii va corespunde o teorie economica a armoniei si o teorie a valorii, a utilitatii reale
(globale), in care se porneste nu de la productie, nu de la vanzare, ci de la consum.
In viziunea noastra trebuie sa existe o corelatie, bine determinate la nivel principial,
dar flexibila la nivelul detaliilor, intre consum si veniturile globale individuale. Sa observam
ca prin "consum" intelegem un consum in sensul eel mai larg: el include nu numai consumul
efectiv al individului si al familiei sale, ci si sumele alocate pentru economii, caritate,
cheltuieli de protocol etc.
Din punctul de vedere al dinamicii fondului economic pe care ea se desfasoara,
competitia poate fi clasificata in tactica sau strategica. O competitie desfasurata pe un fond
economic relativ stabil (cvasistationar) va fi o competitie tactica; una desfasurata pe un fond
instabil (dinamic) va fi una strategica. Un fond economic stabil este unui care prezinta
fluctuatii reduse ale principalilor parametri externi vietii economice propriu-zise care
influenteaza viata economica: tehnologiile (de productie, de gestiune, de transport, de
desfacere etc), legislatia, necesitatile de consum, conditiile sociale generale, rezervele
naturale de resurse materiale etc. Instabilitati ale fondului economic pot fi prin urmare
induse de fenomene - cu actiune, de regula, brusca - precum descoperirea unor noi
tehnologii, modificari legislative majore, crize, razboaie, descoperiri de noi zacaminte
minerale destul de mari pentru a influenta echilibrul cerere-oferta intr-o anumita ramura etc.
Ca si atunci cand conduci masina pe gheata, o situatie strategica poate sa-ti impuna
manevre inverse fata de cele uzuale: dai dreapta de volan ca sa virezi stanga si iei piciorul
de pe frana ca sa franezi. Competitia tactica este castigata de tenacitate, stabilitate in
aplicarea unor metode verificate ca fiind corecte, acumularea de experienta pozitiva,
prudenta etc. Competitia strategica este castigata de initiativa, curaj, rise, tndrazneala de a
renunta la tipare care nu mai stint adecvate, spirit critic si mai ales vizionar; in competitia
strategica, experienta - proprie sau a altora - este privita critic si acea parte din ea care nu
rezista criticii este inlocuita cu viziunea (operatiune, evident, insotita de rise si deci
necesitand curaj). Creditul - in sens larg de credibilitate - are si el semnificatii diferite din
perspectiva tactica si strategica. Din perspectiva tactica, creditul este validat de timp, de
numarul de ani in care un agent a functionat intr-un mediu stabil si a fost la inaltimea
asteptarilor. Din perspectiva strategica, creditul este dat de continutul planurilor de criza
elaborate de un agent (evident, vorbim de o criza care poate fi "pozitiva" sau "negativa"),
de credibilitatea acestor planuri, dar si de puterea personala de convingere a agentului in
chestiune.
A face distinctia intre o situatie tactica si una strategica, a folosi abordari adecvate in
fiecare din ele permite unui agent economic nu numai sa supravietuiasca crizelor negative,
dar chiar sa obtina un profit relativ din ele ori ii permite sa valorifice integral o situatie de
"criza pozitiva" (un "boom economic" o revolutie tehnologica etc). Am vazut ca important
in trecerea de la o situatie tactica la o situatie strategica este adaptarea metodelor de actiune
economics. Mai important decat aceasta, esential chiar, este insa ca abandonarea ori
modificarea metodelor sa nu fie insotite de abandonarea ori modificarea principiilor de
conduita economica. De exemplu, indiferent daca avem de-a face cu o situatie tactica sau
strategica, pe deasupra comentariului anterior asupra creditului trebuie precizat ca creditul
pe termen lung este determinat de onestitate -valoare asociata principiilor si nu metodelor.
Extrapoland cele discutate mai sus, putem vorbi despre o noua clasificare:
competitie in directia acumularilor versus competitia in directia salturilor. Ca orice alta
forma de progres, si progresul economic se face atat continuu (prin acumulari), cat si
discontinuu (prin salturi). Progresul capitalului se face de regula prin acumulari, desi situatia
cresterii bruste (saltului) de capital nu este exclusa. Investitiile se fac in salturi, in timp ce
modernizarile investitiilor se fac continuu, prin acumulari. Initiativa economica este prin
esenta ei un proces discontinuu, de salt, dar care se bazeaza pe acumulari continue de
cunostinte si experienta.
Anumite produse - de regula, cele de uz curent - se vand continuu, altele se vand in
salturi. O brutarie vinde in fiecare zi sute de paini, dar o agentie imobiliara nu vinde in
fiecare zi o casa, iar un producator de avioane de lupta "prinde" de-abia o data la cativa ani
un contract de dotare a aviatiei militare a unei tari. Problemele de concurenta se pun foarte
diferit pentru aceste situatii. Luand cazurile extreme si hipersimplificand problema, putem
spune ca brutarul este la adapost de pericole pe termen scurt daca produce azi paine de
calitatea celei de ieri, la pretul celei de ieri: unui posibil competitor de aceeasi talie ii va fi
greu sa-1 disloce de pe un segment de piata gata ocupat, deoarece aceasta ar presupune
costuri de penetratie mari, fara a promite in mod normal profituri deosebite drept
compensate. Dimpotriva, cea mai mare greseala pe care ar putea sa o faca un producator de
avioane de lupta ar fi sa se prezinte la un client stabil cu acelasi aparat pe care i 1-a vandut
acum cinci ani.
Din pacate insa, situatiile reale nu sunt atat de simple ca si cele extreme descrise mai
sus. Chiar si brutarul este pus in situatia unor decizii de tip discontinuu (investitii), chiar si
vanzatorul de avioane are activitati de tip continuu (service, intretinere, furnizare piese de
schimb la aparatele vandute). Iar pentru un manager aflat intr-o situatie intermediary intre
aceste doua extreme, probabil 80% din deciziile semnificative pe care le ia sunt de tipul "sa
continuu ca pana acum sau sa schimb?" Decizia de continuitate sau discontinuitate putand sa
intereseze orice aspect al activitatii economice: furnizori, colaboratori, produse, tehnologii,
preturi, politici promotionale, aliante etc. etc.
Urmarind secventa de maturizare a oricarei activitati economice, constatam ca
fiecarei etape ale acestei secvente i se poate asocia un fenomen competitional, cu reguli
proprii. Avem astfel, separat, o competitie a initiativelor, o competitie a realizarilor si o
competitie a asumarii rezultatelor, de multe ori fara o legatura intre ele. Orice intreprindere
economica - fie ea asociatie familiala sau economie nationala - este confruntata de regula cu
un excedent de initiative, din care doar o parte pot fi puse in practica la un moment dat.
Prima "batalie" concurentiala se da asadar intre diversele initiative, este de tip eminamente
inchis si are caracter eliminatoriu; este adevarat insa ca elemente ale unei initiative respinse
pot sa supravietuiasca daca sunt incorporate in initiativa acceptata, care este asadar adoptata
de insusi procesul selectiei, adica al competitiei. Competitia initiativelor nu este castigata de
acea initiativa care corespunde eel mai bine intereselor decidentului (intreprinzator,
investitor, administrator etc), ci de aceea care corespunde eel mai bine imaginii pe care
decidentul o are asupra intereselor sale, imagine care poate fi deformata de stadiul imatur de
dezvoltare a afacerii, de lipsa informatiilor complete, de interpretarea gresita a acestora etc.
A doua "batalie" competitionala se da pe piata intre initiativele realizate, transpuse in
practica. Ea nu are necesarmente caracter eliminatoriu, dar modified partajul pietei,
conducand la aceea ca parti mai mari sau mai mici din segmentul de piata al celui care
pierde competitia sunt incorporate in segmentul de piata al castigatorului; este deci de regula
o competitie de tip inchis. La acest subiect nu sunt interesante cazurile banale ale
initiativelor proaste si prost realizate - care pierd competitia - si al initiativelor bune si bine
realizate - care o castiga. Interesant este studiul competitiei dintre initiativele bune, dar prost
realizate, si initiativele proaste, dar bine realizate.
Dar "batalia" finala este cea pentru asumarea rezultatelor sau competitia imaginilor.
Un produs nu se cumpara pentru ca e bun, ci pentru ca are imaginea ca ar fi bun (folosim,
evident, termenul de produs in eel mai larg sens posibil, nu in eel restrans, de produs
manufacturat). Aceasta este, in principiu, o competitie de tip deschis, cresterea imaginii
unuia dintre competitori trebuind sa nu afecteze in mod direct imaginea altuia. Imaginea
competitorului perdant nu e absorbita/contopita in vreun fel in imaginea castigatorului. In
ciuda normelor morale si legale insa, in realitate poate sa apara o concurenta neloiala,
urmarind distrugerea imaginii competitorului. Situatia nu e totusi foarte raspandita, deoarece
competitia economica de imagine e adeseori o competitie pentru notorietate, nu pentru
apreciere. Publicitatea pozitiva mareste si notorietatea, si gradul de apreciere, publicitatea
negativa micsoreaza gradul de apreciere, dar mareste si ea notorietatea; prin urmare, a face
"reclama proasta" competitorului inseamna pana laurma a-i face reclama pe banii tai!
In sfarsit, putem propune o clasificare a competitiilor, din punct de vedere al
raportarii la concurent, in distinctive si nedistructive. Competitia distructiva poate avea la
randul sau unui din doua obiective: dislocarea concurentului sau absorbtia concurentului.
Cea nedistructiva, sau de control al concurentului, poate avea ca obiectiv fie
redimensionarea segmentului de piata a unui concurent actual, fie interzicerea parrunderii pe
piata a unui concurent potential.
Pe langa clasificarile inedite, comentate mai sus, exista desigur o serie de criterii
traditionale de clasificare. Am mentionat deja dihotomia intre competitia la nivel macro si
cea la nivel microeconomic. Pe langa criteriul dimensiunii de la care porneste aceasta
dihotomie, consideram ca cele doua mai sunt caracterizate si prin trasaturi specifice la
nivelul complexitatii factorilor determinanti.
Dupa cum se vede, clasificarea dupa termen nu comporta o evaluare cantitativa, in
ani (ea poate fi foarte diferita de la ramura la ramura), ci doar una calitativa.
In sfarsit, vom detalia metodele de analiza a competitiei la nivel microeconomic
pornind de la clasificarea ierarhizata in urmatoarea secventa :
- concurenta perfecta;
- concurenta monopolistica;
- situatii de oligopol;
- situatii de monopol.
Aceasta ierarhizare descrie patru situatii calitativ deosebite, determinate de
situatii cantitativ deosebite: scaderea numarului de competitori pe o anumita piata,
respectiv cresterea segmentelor medii de piata ale competitorilor. Pentru acest capitol
introductiv ne vom multumi sa subliniem ca toate aceste categorii descriu situatii
competitionale, desi de regula suntem tentati sa identificam competitia economics intr-o
economie de piata doar cu cazul ideal al concurentei perfecte.
Aparent paradoxal, chiar si situatia de monopol e o situatie competitionala, ea
reprezentand sublimarea competitiei economice dintre producatori intr-o competitie intre
producatorul unic si multiplii consumatori; fiind o situatie competitionala, chiar si
monopolistul este restrictionat de legi economice naturale in liberul sau arbitru de a stabili
nivelul pretului si al productiei, chiar si el este obligat, pentru a-si maximiza profitul, sa
functioneze la un anumit nivel al productiei si la un anumit pret de vanzare, determinate
univoc de analiza competitionala. Prezentam in sinteza, in tabelul 1, clasificarile discutate
mai sus.
Tipuri de competitie
Criteriul Categorii Comentarii
Deschidere inchisa direct cu competitorii
deschisa direct cu mediul, indirect cu
competitorii
Objective a produce tipica socialismului, caracterizata
prin penurie structurala
a vinde tipica capitalismului, caracterizata
prin suprapoducjie structurala
a asigura un consum o societate a viitorului evita si penuria
pe masura veniturilor si risipa
Stabilitatea fondului tactica fond cvasistationar; castiga
economic experienta, tenacitatea etc,
strategica fond dinamic; castiga initiativa,
viziunea, etc.
Continuitatea acumulari ex: acumularea de capital
salturi ex: investitiile
Etapa de maturizare initiativelor tip inchis; caracter eliminatoriu
realizarilor tip inchis; modifica partajul pietei
asumarii rezultatelor tip deschis
Raportarea la concurent distructiva dislocarea concurentului
absorbtia concurentului
nedistructiva redimensionarea segmentului de
piata
interzicerea patrunderii pe piata
Dimensiunea la nivel micro oligoparametrica
la nivel macro multiparametrica
Perspective de timp termen scurt determinant: doar factorii
variabili
termen mediu determinant si factorii fic§i
termen lung determinanti: si modificarile
tehnologice
Gradul de competitie concurenta perfecta firme multe aflate in concurenta
concurenta firme multe, dar specializate;
monopolistica concurenta e atenuata
oligopolul firme putine pe piata
monopolul o singura firma pe piata
3. Competitie si norma

Competitia economica se desfasoara intr-un mediu restrictiv. Restrictive reprezinta


conditii limitative impuse de natura ori de societate activitatii ori competitiei economice.
Intr-un sens mai profund, exista si restrictii generate de insasi activitatea economica:
insuficienta capitalului, autoritatea unui competitor pe piata, puterea de achizitie limitata a
clientului, presiunile din partea fortei de munca (de regula, pe cale sindicala), factorul timp
in finalizarea unei investitii sau in transport reprezinta restrictii (ori constrangeri) intrinseci
ale vietii economice. In cele ce urmeaza ne vom referi insa numai la restrictiile exterioare
sau "tari" spre deosebire de cele interioare vietii economice sau "moi"
Restrictii "tari" pot fi considerate cele militare, politice, legale, fiscale, unele forme
extreme ale luptei sindicale etc. Forma normala, transparenta si oportuna de materializare a
restrictiilor o reprezinta normele: legi, regulamente, pacte, tratate, alte coduri de
comportament, inclusiv cele fara caracter de obligativitate. Ele emana de la autoritati
imputernicite cu activitatea normativa, dintre care cea mai tipica este statul - autoritatea
controlata politic. In functie de modalitatea de control politic al societatii, distingem
urmatoarele situatii:
• exista o autoritate care actioneaza dupa bunul plac: restrictiile formale (legi,
norme) sunt suspendate, raman valabile doar restrictiile intrinseci.
- exemplu: mafia
• exista reguli, dar regulile sunt elaborate dupa plac de autoritatea politica si pot
fi modificate dupa plac de autoritatea politica.
- exemple: statele totalitare
• exista reguli, acestea sunt elaborate dupa plac de autoritatea politica, dar odata
elaborate sunt respectate (inclusiv de autoritatea care le-a elaborat) pe perioade lungi de
timp. Modificarea regulilor e determinata de evolutii obiective, nu interese conjuncturale.
- exemplu: despotismele luminate
• autoritatea politica elaboreaza regulile dupa un criteriu obiectiv (in
general: interesul public) dinainte declarat
- exemplu: societatile democratice autentice
Competitivitatea economica are o posibiJitate mai buna sau mai putin buna de a
anticipa modificarile de mediu economic, prin urmare de a se adapta Ja acest mediu
economic in schimbare.
1. Nevoia de reguli
Restrictia ori constrangerea fiind un dat inexorabil, este mai bine ca ea sa se
manifeste intr-o forma transparenta si regularizata, prin reguli si norme, decat sa se
manifeste anarhic si spontan.
2. Nevoia de libertate in cadrul regulilor
Acest principiu previne tirania normativa si poate fi reformulat in sintagma: orice nu
e interzis de lege este permis.
3. Nevoia de dinamism in cadrul libertatii
Normele trebuie concepute de asa maniera incat sa stimuleze viata economica, in
particular sa stimuleze initiativa si competitia loiala. Principiul poate fi reformulat si
explicitat: Orice este permis in materie de competitie e de dorit sa fie analizat in teorie,
testat in simulare experimentala si in final in practica competitiei.
4. Nevoia de adaptare dinamica a regulilor
Spre deosebire de principii, care sunt perene, regulile si normele trebuie sa se
adapteze evolutiilor situatiei economice si sociale generale. Principiul poate fi reformulat si
explicitat: Nici o regula nu trebuie sa supravietuiasca perioadei sale de oportunitate.
Aceleiasi nevoi de adaptare ii corespunde principiul urmator:
5. Nevoia de adaptare oportuna a regulilor
Acesta poate fi exprimat si in forma: Nici o regula nu trebuie abrogata inaintea
epuizarii perioadei sale de oportunitate.
Schimbarile politice din '89 s-au reflectat in plan economic prin numeroase exemple
de incalcari ale acestor doua din urma principii: reguli care au supravietuit perioadei lor de
oprtunitate - cum ar fi diferite forme centraliste si dirijiste de comanda a economiei - si
reguli care au fost abrogate inainte epuizarii perioadei lor de oportunitate - cum ar fi diferite
forme de control public asupra rezultatelor gestiunii patrimoniului public, asupra
transferurilor din patrimoniul public, cu alte cuvinte, "lasarea fara stapan" a acestui
patrimoniu.
In sfarsit, ultimul principiu pe care il propunem:
6. Nevoia de reguli morale
Canalizarea oportuna a actiunilor umane exclusiv prin sistemul de coercitie materials,
adica sistemul legislativ, se loveste de urmatoarea dilema: fie sistemul legislativ e simplu,
suplu, dar atunci el risca sa lase neacoperite de norma o serie de cazuri particulare semnif
icative, fie el este acoperitor, dar atunci devine hipercomplex, greoi, imposibil de aplicat ori
facilitand tergiversarile sau coruptia. De aceea societatile de succes imbina coercitia
materials cu coercitia morala. Autoexigenta morala genereaza exigenta morala, exigenta
morala larg raspandita in societate are actiune preventiva mai degraba decat punitiva,
eliminand din fasa intentia producerii unor fapte cu efecte negative asupra intregii societati,
chiar daca ele sunt ulterior pedepsite.
Admiterea acestui principiu conduce la reformularea principiului 2 in sintagma:
Orice nu e interzis de lege sau de morala este permis.
Vom formula in continuare un numar de patru legi ale competitiei, care reprezinta in
esenta o sinteza a celor discutate in acest capitol introductiv.
1. Legea conservarii competitiei
Concurenta nu poate fi creata, nici distrusa prin vointa umana; ea poate doar sa se
transforme dintr-o forma in alta.
Comentariu: Actiunea si vointa umana pot insa crea conditiile cresterii sau scaderii
concurentei intr-o anumita zona limitata a mediului, pe un timp limitat (ex: criza de alimente
intr-un oras asediat)
Consecinta: Atunci cand concurenta dispare dintr-o anumita zona, atunci ea apare in
aceeasi "cantitate" in alta zona.
2. Legea discriminarii
Competitia este un joe cu invingatori si tnvinsi.
Consecinta 1: Competitia creeaza discriminari intre cei ce participa la ea.
Consecinta 2: Dar cum, conform legii 1, toate fiintele vii participa la competitie,
competitia creeaza discriminari intre toate fiintele vii.
3. Legea cooperarii
Concurenta loiala este o forma intrinseca de cooperare.
Consecinte:
- in cazul competitiei loiale, efectele pozitive si negative asupra competitorilor tind sa
se compenseze reciproc, dar efectele asupra mediului economic tind sa fie pozitive;
- in cazul competitiei neloiale, efectele pozitive si negative asupra competitorilor tind
sa se compenseze reciproc, dar efectele asupra mediului economic tind sa fie negative;
- in ambele cazuri, efectele - pozitive sau negative - tind sa reflecte partial inapoi, cu
aceeasi polaritate, asupra competitorilor.
4. Legea constrangerii (restrictiei)
Competitia este generata de restrictii si genereaza restrictii. Actiunea umana
constienta poate avea efect numai asupra restrictiilor formale (legi, norme, reglementari etc.
- scrise sau nescrise) si poate transforma restrictiile naturale, orientate arbitrar, in restrictii
rationale, orientate pozitiv sau negativ.
Consecinta:
- prin aceasta actiune, interventia umana poate avea ca efect micsorarea sau marirea
entropiei mediului economic.

Actorii principali ai competitiei


Dintre numerosii actori care joaca un rol in actul competitiei - intre care am vazut ca
se poate numara si mediul competitional - doi sunt, in opinia noastra, actorii principali.
Acestia sunt intreprinzatorul si intreprinderea (sau firma).
In privinta intreprinzatorului, ne propunem sa scoatem in relief -mergand pe o linie
de gandire initiata de Frederick Hayek - aspectul sau de individualitate, de personalitate
umana, de fiinta umana. Intreprinzatorul original este un om angajat cu toata fiinta sa, cu
toata complexitatea sa umana, in intreprinderea pe care o creeaza. El sintetizeaza in fiinta sa
cele trei elemente determinante ale intreprinderii: initiativa, capitalul si munca. El este,
natural, "parintele" initiative. Dar este si cel care isi vinde sau amaneteaza casa pentru a
obtine capital, alearga si duce munca de convingere pentru a obtine capital, altfel zis, Tsi
risca si securitatea personala, si onoarea pentru capitalul necesar intreprinderii. In sfarsit,
cand este vorba de munca, de travaliu direct, lntreprinzatorul este de regula eel care
munceste mai mult decat oricare dintre salariatii sai.
Din pacate insa, majoritatea intreprinderilor nu sunt gestionate de intreprinzatori
arhetipali, cei care le-au dat viata candva si singurii care merita strict semantic numele de
intreprinzatori. Transferuri complexe de proprietate - mosteniri, vanzari, absorbtii etc. - fac
ca intreprinderile sa fie gestionate de regula de managed sau administratori, individuali sau
colectivi, mult mai putin performanti decat investitorul arhetipal. Chiar atunci cand
gestiunea este preluata de un singur individ - de exemplu, mostenitorul intreprinzatorului -
acesta nu mosteneste, o data cu pachetul de actiuni, intreaga viziune asupra intreprinderii a
predecesorului sau si intreaga motivatie a acestuia. Fenomenul de scadere a performantei
manageriale tinde sa se amplifice in mod obiectiv atunci cand se trece de la o conducere
individuals la una colectiva, aparand defecte de comunicare, interese divergente ori
incompatibilitati de personalitate.
Apare astfel un fenomen - pe care noi il numim de epigonism al gestiunii - care face
ca, pe masura ce autoritatea antreprenoriala, transferandu-se succesiv, se indeparteaza de
lntreprinzatorul original, ca-litatea actului gestiunii sa scada. Ea poate sa scada atat de mult
incat, in ciuda proprietatii private asupra intreprinderii, mentalitatea si performanta
consiliilor de administratie sa se apropie mai mult de cele ale directorului de intreprindere
socialists, numit pe criterii politice, ori de cele ale functionarului bugetar, decat de cele ale
intreprinzatorului privat. Or, calitatea gestiunii intreprinderii joaca un rol esential in pozitia
competitiva a acesteia.
Ca regula generala, putem concluziona ca delegarea ori transferul de autoritate e un
proces cu randament subunitar. Delegarea de autoritate este un fenomen inevitabil chiar si
pe termen scurt - pe termen lung el e inevitabil, intrucat e determinat de durata finita a vietii
noastre pamantene -, dar el este insotit de o pierdere de performanta. Intelegand ca nu poate
sa delege integral altuia viziunea si motivatia sa, lntreprinzatorul poate totusi lua masuri ca
randamentul delegarii ori transferului de autoritate, desi subunitar, sa se apropie cat mai
mult de unitate.
Al doilea actor principal al concurentei este, in viziunea noastra, intreprinderea sau
firma. Firma este locul unde se creeaza valoare prin interactiunea intre initiativa, munca si
capital. Numai cele trei elemente luate Tmpreuna pot crea valoare; acest adevar este insa
deseori disimulat de faptul ca doua dintre aceste elemente, sau chiar toate trei, sunt
incorporate in aceeasi persoana. De multe ori, de pilda, detinatorul initiative! si detinatorul
capitalului sunt una si aceeasi persoana; in cazul unei intreprinderi mici, acea persoana poate
fi si singurul sau principalul furnizor de munca.
In privinta capitalului se impun cateva precizari. Asa cum ne-am abatut de la
dihotomia clasica munca - capital, introducand al treilea element -initiativa, in clasificarea
capitalului ne indepartam de la dihotomia clasica
- capital fix si capital variabil sau financiar - introducand o noua categorie
- capitalul impalpabil sau capitalul de cunoastere. Acesta include cunostintele,
experienta, tehnologia etc., dar si valori greu de evaluat cantitativ, dar importante, cum ar fi
capitalul de relatii ori capitalul de imagine.
Intrand putin in intimitatea mecanismului prin care in firma se creeaza valoare,
trebuie sa mentionam ca ideea unui "motor" al vietii economice, al unei surse unice de
valoare in jurul careia se organizeaza si structureaza intreaga activitate economica, nu este
noua. Marx vedea in forta de munca acest "motor'' care are capacitatea cvasimistica de a
produce mai multa valoare decat consuma. Alte conceptii atribuie, explicit sau implicit,
capitalului rolul de "motor" economic. Noi pornim de la conceptia ca sursa originara a
valorii nu poate fi decat activitatea umana constienta de aceea piata in sine, cu tot rolul sau
preponderent, nu poate fi sursa de valoare, intrucat mecanismele de actiune ale pietii nu sunt
constiente. Pe de alta parte insa, valoarea nu poate exista in afara adecvarii la necesitatile de
consum ale omului, intrucat valoarea inseamna in sensul ei primordial utilitate. Or, aceasta
adecvare nu poate fi validata in parametrii ei cantitativi decat de mecanismul inconstient,
deci obiectiv, al pietei. Consideram asadar ca firma este "motorul" vietii economice:
intreprinderea poate mdeplini rolul de generator de valoare, deoarece este spatiul de
interactiune intre hazardul pietei si rationalitatea deciziei manageriale.
Mai explicit: firma "este piata" pentru o serie de factori de intrare, cum ar fi materiile
prime etc., dar in principal forta de munca (un termen incetatenit in literatura anglo-saxona
defineste firma drept "surogate market"). Furnizorii sunt in competitie pe aceasta piata, tot
asa cum salariatii, actuali sau potentiali, sunt in competitie pentru a obtine sau pastra
segmente din aceasta piata (locurile de munca). Rezultatul acestei competitii este pretul
produsului firmei, parametru stabilit, ca pe orice piata. in mod irational. Pe de alta parte
insa, firma stabileste pe cale rationala, de aceasta data, prin analize, calcule sau estimari
bazate pe experienta, un pret de vanzare al aceluiasi produs, pe care il propune pietei. Ea
sufera "feedback'-ul pietei, pe care il insereaza insa pe cale rationala in formarea pretului.
Discutia despre "motorul" vietii economice nu ar f i insa completa daca nu am
introduce si factorul consum. In fond, noi definim "motorul" ca pe entitatea care "produce
valoare" , dar valoarea in sensul cel mai larg si unanim admisibil este utilitatea. Or, utilitatea
nu se poate verifica decat prin raportare la consum: este util ceea ce se consuma, ceea ce
este solicitat in vederea consumului. Prin urmare, daca fara productie consumul este o
imposibilitate, productia fara consum este un nonsens.
Mai mult, legatura cauzala directa, evidenta, productie-consum, e completata de o
legatura inversa prin care consumul stimuleaza productia. Cu cat consumam mai mult, cu
atat vom produce mai mult (sau vom importa; dar cum pe termen lung aceste importuri
trebuie platite cumva, consumul propriu stimuleaza productia proprie, chiar daca nu in
domeniul in care s-a realizat consumul, ci in altul care sa stinga dezechilibrele reali-zate prin
import). Pe de alta parte, cu cat vom produce mai mult, cu atat vor creste mijloacele pentru
marirea consumului (profituri, salarii, impozite care merg la consumul public etc).
Principii ale competitiei care genereaza competitivitatea
• Nevoia de reguli.
• Nevoia de libertate in cadrul regulilor (orice nu este interzis de lege este
permis)
• Nevoia de dinamism in cadrul libertatii ( orice este permis, e de dorit sa
fie analizatin teorie, testat in simulareexperimentalasi in final in practica
competitiei).
• Nevoia de adaptare dinamica a regulilor (nicio regula nu trebuie sa
supravietuiasca perioadei sale de oportunitate).
• Nevoia de adaptare oportuna a regulilor (nici o regula nu trebuie
abrogata inaintea epuizarii perioadei sale de oportunitate)
• Nevoia de reguli morale. (orice nu e interzis de lege si de morala este
permis)

Legile competitiei
Legea Competitia nu poate fi creata, nici distrusaprin vointa
conservarii umana; ea poate doar sa se transformedintr-o forma in alta
Legea Competitia e un joc cu invingatori si invinsi
discriminarii
Legea Competitia este o forma intrinseca de cooperare
cooperarii
Legea Competitia este generata e restrictiisi genereaza restrictii.
constrangerii Actiunea umana constienta poate avea efect numai asupra
(restrictiei) restrictiilor formale si poate transforma restrictiile naturale,
orientate arbitrar in restrictii rationale,orientate pozitiv sau
negativ
Competitia — Bine sau Rau?
Pe termen scurt:
Din punctul de vedere al competitorilor
• prin existenta competitiei, profiturile si sectorul de piaja al unui competitor scad.
Din punctul de vedere al mediului (societal) preturile scad, calitatea creste exista un
grad inalt de ocupare a populajiei
Pe termen mediu (se presupune ca unii "castiga" si alttii "pierd" competitia); Din
punctul de vedere al competitorilor cei care raman pe piat,a au profituri si sectoare de piat,a
mai mari cei care ies de pe piata fie intra in faliment, fie suporta costuri de intrare pe alta
piaja.
Pe termen lung:
- din punctul de vedere al competitorilor "invinsii" de ieri pot invata din metodele
adversarilor ti reveni pe piata "invingatorii" de ieri au tendinja de a abandona eforturile de
innoire si adaptare.
- din punctul de vedere al mediului competitia conduce la cuceriri ireversibile in
cunoastere, in special in tehnologie si organizare aceste cunostinte pot fi folosite contrar
interesului societatii sau pot fi scapate de sub control
B. TIPURILE DE BAZA ALE CONCURENTEI ECONOMICE
Subcapitolul de fata reia pe scurt, de regula fara demonstrate, elementele
fundamentale ale teoriei Walras-Marshall in scopul de a studia interconexiunea lor cu
problematica competitiei economice, in special in conditiile globalizarii. Facem observatia
ca din cazurile analizate de noi teoria Walras-Marshall este singura care se poate aplica
,,telle quelle" fara modificari, in conditiile globalizarii, in timp ce alte teorii, mai moderne,
comporta adesea necesitatea unor reinterpretari, adaptari, extrapolari ori alte forme de
corectie pentru a putea fi puse in acord cu noua realitate economica impusa de globalizare.
Aceasta imprejurare vorbeste elocvent despre gradul mare de generalitate a teoriei Walras-
Marshall.
O excelenta prezentare in forma moderna a dezvoltarilor acestei teorii este continuta
in lucrarea ,,Economia pozitiva" de R. Lipsey si K. Chrystal, din care am utilizat in cursul
subcapitolului un numar de exemple, argumente si elemente de terminologie atunci cand nu
am recurs la formulari si contribute originale.
1. Functia cerere si functia oferta
1.1 Functia cerere
Cererea pe piata dintr-un anumit produs depinde de patru variabile principale: pretul
produsului pretul celorlalte produse venitul total al consumatorului factori sociologici,
culturali etc.
Ultima categorie de variabile (mai greu cuantificabile) contine elemente precum:
numarul de copii ai consumatorului, locul de resedinta (sat, oras, metropola), factori
climaterici, traditiile comunitatii, gusturile consumatorului etc. Dependenta functional^ este
exprimata printr-o functie de mai multe variabile, denumita functie cerere ("demand")-

qnd = D(Pn; P1,......, Pn-1 Y, S)


qnd - este cantitatea ceruta din produsul n,
Pn - este pretul acestui produs
P1,......, Pn-1 - sunt preturile tuturor celorlalte produse de pe piata
Y - este venitul consumatorului
S - reprezinta factorii "sociologici" (si de alta natura).
Principala variabila care determina cantitatea ceruta qnd din produsul n este pretul
produsului n, pn. De aceea vom analiza doar dependenta functional^ de acesta variabila prin
intermediul unei curbe in plan, urmand ca influenta celorlalte variabile sa se manifeste prin
modificarea (deplasarea) acestei curbe. Analiza in conditiile in care toti ceilalti factori, cu
exceptia celui principal, sunt considerati ficsi, este definita prin expresia latina "ceteris
paribus" (ceilalti egali) pe care o vom folosi de cate ori se va impune precizarea. Vom
renunta la indicele inferior n (devenit redundant dupa aceasta simplificare) si la indicele

superior d (de la "demand"), atata vreme cat nu exista riscul confuziei intre curba cererii qd

si curba ofertei q0.

Desi o reprezentare a cantitatii q in ordonata si a pretului p in abscisa ar fi mai naturala,


intrucat cantitatea depinde de pret in mod mai evident decat depinde pretul de cantitate, din
ratiuni istorice reprezentam dependenta sub forma p(q). avand cantitatea in abscisa si pretul
in ordonata. Aceasta notatie inversa a fost utilizata de economistul englez Alfred Marshall si

a ramas incetatenita in analiza economica. Alura curbei cererii P(q) este o alura
descendenta, respectiv curba are panta negativa pe tot domeniul de definitie. Alura curbei
reflecta ipoteza ca, cu cat pretul unui produs este mai scazut, cu a tat cantitatea ceruta va fi
mai mare, ceteris paribus - ipoteza verificata in practica.
Stabilirea curbei cererii pentru un agent particular constituie o operatie ipotetica, fara
valoare practica. Suma cererii pentru toti agentii economici de pe piata reprezinta insa curba
cererii pietei, curba care poate fi stabilita prin observatie si masuratori si care prezinta
importanta practica in stabilirea pretului.
Sa vedem cum se modifica curba cererii de piata atunci cand variaza unui sau altul
din ceilalti factori care determina pretul. De exemplu, daca venitul total al consumatorilor
creste, curba cererii se va deplasa spre dreapta. Aceasta este expresia faptului ca fie sunt mai
multi consumatori cu aceleasi venituri, dar cu necesitati de consum mai mari, fie vechii
consumatori au venituri mai mari si isi pot permite sa Tsi satisfaca necesitatile de consum
intr-o masura mai mare, chiar daca preturile nu scad. Generalizand, o curba a cererii se
deplaseaza intr-o noua pozitie ca raspuns la o schimbare in oricare dintre variabilele care au
fost mentinute initial constante. Deplasarea poate fi de natura unei cresteri a cererii (la
dreapta) sau a unei scaderi a cererii (la stanga).
Sa vedem efectul concret al modificarii celorlalte variabile. Modificarea preturilor
altor produse este semnificativa in toate cazurile, deoarece ea "incarca" sau "descarca"
bugetul consumatorilor, echivaland in efecte cu o descrestere sau crestere a veniturilor totale
ale acestora. Ea este insa deosebit de semnificativa atunci cand afecteaza produse de
substitute pentru produsul considerat (eel mai tipic este exemplu] produselor alimentare: o
crestere a pretului camii va mari cererea de branza). O crestere a pretului unui substituent al
produsului deplaseaza curba cererii acelui produs la dreapta.
Pe langa produsele de substitute, exista insa si produse complementare, acelea a caror
utilizare depinde una de alta (eel mai tipic exemplu: masina si benzina). De data aceasta,
dependenta e inversa: o reducere a pretului unui produs complementar va deplasa curba
produsului cu care acesta e complementar la dreapta, adica va mari cererea din acel produs.
Dupa cum am vazut, de regula, o crestere a veniturilor consumatorilor deplaseaza
curba cererii pentru produse normale la dreapta. Introducerea precizarii "pentru produse
normale" sugereaza ca ar exista si alte produse in afara de cele normale, a caror cerere creste
cand veniturile cresc. Intr-adevar, exista produse inferioare, sau de substitute inferioara, sau
de substitutie obligata, pe care consumatorii cu venituri mici le utilizeaza in locul altora mai
bune, doar din motivul ca nu si le pot permite pe cele din urma. O crestere a veniturilor va
deplasa curba cererii pentru produse inferioare la stanga.
Se observa ca o modificare a distributiei veniturilor fara modificarea veniturilor
totale poate afecta si ea curbele de cerere pentru diferite produse. O polarizare a veniturilor
va provoca de pilda o deplasare spre dreapta (crestere a cererii) pentru produsele inferioare
si cele de lux, si o deplasare spre stanga a curbei cererii pentru celelalte produse.
1.2 Functia oferta
Asa cum cererea este determinate de motivatia consumatorului de maximizare a
utilitatii, oferta este determinate de motivatia producatorului de maximizare a profitului.
Oferta (in sensul cantitatii de produs oferita spre vanzare pe piata) depinde de trei variabile:
- pretul produsului
- pretul factorilor de productie (sau costurile producatorului)
- obiectivele firmelor producatoare.
Sa observam ca nu numai obiectivele firmelor includ factori greu cuantificabili
numeric, dar si costurile de productie depind de astfel de factori (cum ar fi, de pilda, starea
tehnologiei). Dependenta functionala poate fi exprimata tot printr-o functie de mai multe
variabile: functia oferta ("supply"):
q° = S (p; c, F)
unde:
q° este cantitatea oferita din produsul in discutie p este pretul produsului c reprezinta
costurile producatorului F reprezinta factori greu cuantificabili.
Ca si in cazul anterior, vom renunta la indicele superior 0 ("offer") atunci cand acesta
nu produce confuzii si vom reprezenta dependenta de variabila principals, ceteris paribus,

printr-o functie P(q). Curba de oferta este o curba ascendenta, respectiv are o panta
pozitiva. Aceasta alura este efectul faptului ca, la cresterea pretului pe piata, firmele vor fi
stimulate in absenta altor modificari, sa-si sporeasca oferta pentru a-si mari profitul.
Similar cu cele discutate la curba cererii, putem arata ca o curba a ofertei se
deplaseaza Tntr-o noua pozitie, ca raspuns la o schimbare in oricare dintre variabilele care
au fost mentinute initial constante. Deplasarea poate fi de natura unei cresteri a ofertei (la
dreapta) sau a unei scaderi a ofertei (la stanga).
Efectul concret al modificarii variabilelor: o crestere a costurilor pe oricare din intrari
determina o deplasare a curbei ofertei spre stanga, indicand ca se va oferi o cantitate mai
mica la orice pret dat; o scadere a costurilor determina o deplasare spre dreapta.
Principalele intrari sunt materialele, munca si utilajele. O crestere a pretului oricareia
din ele - respectiv a costurilor firmei pe oricare din aceste trei intrari - micsoreaza profitul si
implicit motivatia firmei pentru o oferta importanta.
1.3 Determinarea pretului
Consideratiile de mai sus sunt valabile pentru o piata in care numarul cumparatorilor
si vanzatorilor este destul de mare, si ponderea fiecaruia destul de mica, incat nici unul sa nu
aiba o influenta determinants asupra pretului. Aceasta este o definire aproximativa a unei
piete cu concurenta perfecta.

Fig.2
Reprezentand in acelasi plan curba cererii si curba ofertei (fig 2), observam ca putem
distinge trei situatii:
- situatia de echilibru, corespunzatoare intersectiei celor doua curbe, respectiv situatia
in care cumparatorii vor sa cumpere exact cantitatea pe care ofertantii vor sa o vanda. Pretul
corespunzator acestei situatii este pretul de echilibru, iar oferta - oferta de echilibru.
- situatia excesului de cerere, corespunzator preturilor mai mici decat pretul de
echilibru. Diferenta pe abscisa intre cerere si oferta corespunzatoare unui anumit
pret se numeste exces de cerere si este in acest caz pozitiva:

Ec = qd-q°>0
- situatia excesului de oferta, corespunzator preturilor mai mari decat pretul de
echilibru. Diferenta pe abscisa fntre oferta si cerere corespunzatoare unui anumit pret se
numeste exces de oferta si este in acest caz pozitiva.
Eo = q° - qd > 0
Sa observam ca Eo = - Ec, deci situatia excesului de oferta corespunde unui exces de
cerere negativa. Prin urmare, cele doua notiuni sunt redundante si putem judeca numai pe
baza Ec. Echilibrul corespunde situatiei:

Eo = Ec = 0
Pe o piata concurentiala au loc urmatoarele fenomene:
Toate curbele cererii au pante negative in intreg graficul.
Toate curbele ofertei au pante pozitive in intreg graficul.
Preturile se modifica daca si numai daca exista exces de cerere;

ele cresc, daca Ec>0 si scad daca E< 0.

Cea din urma afirmatie poate fi argumentata prin aceea ca daca exista un exces de
cerere, cumparatorii nu vor putea sa cumpere toata cantitatea pe care o doresc, ceea ce va
determina cresterea preturilor, in timp ce, daca exista un exces de oferta, vanzatorii nu vor
putea vinde toata cantitatea pe care doresc s-o vanda, ceea ce va determina scaderea
preturilor.
Consecintele celor de mai sus sunt urmatoarele:
1. Exista un singur pret la care cantitatea ceruta egaleaza cantitatea oferita,
adica pretul de echilibru este unic.
Doar la pretul de echilibru pretul de tranzactionare al pietei va fistabil.
Daca fie curba cererii, fie curba ofertei se deplaseaza, pretul si cantitatea de
echilibru (respectiv pretul de tranzactionare si cantitatea tranzactionata) se vor modifica.
Din studiul deplasarii curbei cererii, respectiv a ofertei, vom putea deduce legile
cererii si ofertei. Fie o deplasare spre dreapta a curbei cererii, adica o crestere a cererii. Ei ii
corespunde un nou punct de echilibru, modificat fata de vechiul punct de echilibru E.
Acestui nou echilibru ii corespund o cantitate de echilibru q, mai mare decat vechea

cantitate de echilibru qE, si un pret de echilibru p1 mai mare decat vechiul pret de echilibru

PE. In cazul unei scaderi a cererii, noul echilibru se va stabili la un p1 < pE si la q < qk.
Fie acum o deplasare spre dreapta a curbei ofertei, adica o crestere a ofertei. Ei ii
corespunde un nou punct de echilibru care reprezinta o cantitate de echilibru q;, mai mare

decat vechea cantitate de echilibru qE, dar de data aceasta un pret de echilibru p2, mai mic
decat vechiul pret de echilibru Pk.

In cazul unei scaderi a ofertei, noul echilibru se va stabili la un p2 > pE si la q2 < qb.

Din aceste consideratii rezulta cele patru legi ale cererii si ofertei:
- o crestere a cererii pentru un produs determina o crestere atat a pretului de
tranzactionare, cat si a cantitatii tranzactionate.
- o scadere a cererii pentru un produs determina o scadere atat a pretului de
tranzactionare, cat si a cantitatii tranzactionate.
- o crestere a ofertei unui produs determina o scadere a pretului de tranzactionare si o
crestere a cantitatii tranzactionate.
- o scadere a ofertei unui produs determina o crestere a pretului de tranzactionare si o
scadere a cantitatii tranzactionate.
Coreland cu cele discutate anterior, putem trage o serie de concluzii cu arie destul de
larga de aplicabilitate. De pilda, o crestere a pretului untului va produce o crestere atat a
pretului, cat si a cantitatii de margarina cumparata, deoarece o crestere a pretului unui
produs determina o deplasare la dreapta a curbei cererii pentru substituentii sai - in cazul in
speta, margarina.
Toate considerentele de pana acum s-au bazat pe asumptia implicita si optimista a
unui pret stabil. In realitate insa preturile sufera modificari neuniforme, de regula eroziuni
inflationiste. Concluziile sunt valabile pentru preturile relative, adica cele corectate in
functie de nivelul general al preturilor ori care se modifica in aceeasi proportie cu acestea, si
nu pentru preturile nominale, sau banesti, sau absolute, care pot suferi modificari
procentuale diferite fata de evolutia nivelului general al preturilor. In teoria pretului de cate
ori vorbim despre o modificare a pretului, unui produs, ne referim la o modificare
comparativ cu nivelul general al preturilor.
2. Functia productie. Termenul scurt, mediu si lung
2.1 Functia productie
Functia productie coreleaza intrarile cu iesirile (productia). Ea este tot o functie de
mai multe variabile:

q = q (f1,.....fm)
Dar intrucat productia este o activitate continua - un flux - pentru a avea o
semnificatie economica concreta variabilele sunt date ca rate de variatie a unor marimi pe
unitatea de timp. Astfel:

q - este cantitatea produsa dintr-un bun sau serviciu intr-un timp dat
f1,......,fm - sunt cantitatile consumate intr-un timp dat din diferite intrari.

Factorii f1,......,fm pot fi foarte diferiti, dar cei care au efectul cel mai puternic si
totodata relativ rapid asupra variabilei dependente q sunt forta de munca - notata L
("labour") si capitalul, notat K. Capitalul include capitalul fizic, fix, si capitalul banesc,
circulant. In aceasta viziune:

q = q (L, K) - ceilalti factori fiind presupusi ficsi.


Dupa cum am sugerat mai sus, esentiala din punct de vedere al analizei este
rapiditatea cu care un anumit factor se reflecta asupra productiei. Din punctul de vedere al
managerului, acesta poate lua, in functie de parametrul rapiditate a reflectarii, trei tipuri de
decizie:
- cum sa-si utilizeze eel mai bine utilajele si echipamentele existente;
- cele noi utilaje sau echipamente sa achizitioneze pentru a produce
in conditiile tehnologiei existente;
- cum sa dezvolte tehnologiile utilizate.
Abordarea din punctul de vedere al primului tip de decizie defineste termenul scurt.
Acesta e un interval de timp in care anumiti factori, numiti factori ficsi, se considera ca nu
pot fi modificati. De regula, acest factor constant este un element de capital fix si
dependenta functionala ia forma:

q = q(L)
in conditiile K = constant.
Durata efectiva a ceea ce numim "termen scurt" variaza semnificativ de la o ramura
economica la alta. Ea poate fi de cativa ani in siderurgie, energetica, minerit etc. si de
ordinul lunilor in anumite sectoare de servicii.
Al doilea tip de decizie defineste termenul mediu, care este intervalul de timp
suficient pentru ca intrarile tuturor factorilor de productie sa fie modificate, dar nu atat de
lung ca tehnologia fundamentals de productie sa sufere modificari.
Al treilea tip de decizie defineste termenul lung, in care se pot schirnba tehnologiile
si produsele firmei. Cele trei viziuni temporale -termenul scurt, mediu sau lung - comporta
abordari diferite din punct de vedere al tipului de concurenta economica.
2.2 Termenul scurt
Sa urmarim variatia productiei in raport cu variatia fortei de munca in conditiile K =
constant.
Produsul total TP ("total product"), respectiv cantitatea totala produsa intr-un interval
de timp, are o dependents ascendenta de cantitatea de munca desfasurata in acel interval de
timp.
Produsul mediu AP ("average product") reprezinta contributia fiecarei unitati de
factor variabil (in cazul in care acesta e forta de munca a fiecarui salariat) la realizarea
produsului total si deci se calculeaza prin relatia:

In cazul in care factorul variabil e forta de munca, produsul mediu mai poarta si
numele de productivitatea muncii. Produsul incremental sau marginal ("marginal product")
sau productivitatea marginala a muncii daca factorul variabil e forta de munca, reprezinta
modificarea produsului total rezultat din modificarea cu o unitate a factorului variabil:
unde ZlL reprezinta variatia unitara a factorului variabil (un salariat, in cazul fortei de
munca), iar ATP reprezinta modificarea produsului total rezultata din aceasta.
Produsul marginal reprezinta la limita derivata partiala a produsului total in raport cu
factorul variabil.

Daca consideram fig.2 ca fiind reprezentativa pentru dependenta q(L), atunci pe baza
ei putem deduce curbele tipice pentru produsul mediu AP si produsul marginal MP Prin
stabilirea valorilor TP corespunzatoare fiecarui punct de pe abscisa, se pot calcula cu
formulele de mai sus productivitatea medie AP in fiecare punct si productivitatea marginala
MP pe fiecare interval intre doua puncte. Rezulta curbele reprezentate in fig. urmatoare.

Fig.3
Observam ca aceasta curba a produsului marginal MP inregistreaza un maxim la un
nivel al variabilei L mai scazut decat eel al maximului curbei produsului mediu AE
Observam apoi ca intersectia dintre curbele MP si AP are loc in punctul de maxim al curbei
produsului mediu AP Care este semnificatia economica a acestor particularity matematice?
Curba produsului mediu este crescatoare doar atata vreme cat curba produsului marginal se
afla deasupra ei (indiferent daca ea are panta pozitiva sau negativa). Aceasta inseamna ca
daca angajarea unui muncitor in plus trebuie sa creasca produsul mediu al tuturor
muncitorilor, productia acelui muncitor trebuie sa fie mai mare decat productia medie a
tuturor muncitorilor existenti.
Daca semnificatiile valorilor absolute si medii ale unei marimi sunt relativ clare,
poate ca este util sa facem o scurta rememorare a semni-ficatiei economice a valorii
marginale, cu care ne vom intalni frecvent in analiza. In economie, discutiile asupra
marginalitatii pornesc de la utilitatea totala si utilitatea marginala a unui produs. Utilitatea
totala exprima gradul de satisfacere a nevoilor si dorintelor consumatorului in orice conditii,
inclusiv in conditiile unor constrangeri interioare sau exterioare; din aceasta cauza, ea este
un parametru inconstant, care variaza mult in raport cu circumstantele.
Utilitatea marginala a unui produs se defineste ca utilitatea incrementala (diferenta de
utilitate) pe care un consumator o obtine din consumul ultimei unitati dintr-un produs.
Utilitatea marginala se prezuma a exprima valoarea produsului si se identifies numeric, in
conditiile concurentei perfecte, cu pretul de piata al produsului. In economie, operam cu
legea (ipoteza) utilitatii marginale descrescande, care spune ca utilitatea, pe care orice
consumator o obtine din consumul unor unitati succesive ale unui anumit produs, scade pe
masura ce consumul total al produsului creste, in timp ce consumul tuturor celorlalte
produse este presupus a ramane constant.
In sfarsit, pornind de la ipotetica tendinta a consumatorului de a-si maximiza
utilitatea totala obtinuta de pe urma unui produs, se demon-streaza ca, in conditiile in care
consumul tuturor celorlalte produse este constant curba utilitatii marginale a unui produs e
identica cu cea a cererii pentru acel produs.
Extinzand de la aceasta aplicatie economica - utilitatea totala - la o variabila
dependenta oarecare, definim valoarea marginala ca incrementul variabilei dependente
raportat la incrementul variabilei independente, respectiv la limits derivata partiala a valorii
dependente in raport cu variabila independents.
Pornind de la curbele produsului total, mediu si marginal raportate la forta de munca,
putem stabili cateva concluzii importante. Una dintre acestea este legea randamentelor
descrescStoare: in cele din urma, daca cantitati in crestere dintr-un factor variabil sunt
aplicate unor cantitati date dintr-un factor fixat, produsul marginal si produsul mediu ale
factorului variabil vor scadea. Aceasta lege exprimS in ultima instanta tendinta de saturatie a
curbei TP la cresterea variabilei L. Pentru a da un exemplu exagerat, dar sugestiv, daca
intreg capitalul fix al unei "firme" se rezuma la sapte ciocane, al optulea muncitor angajat la
firma nu aduce un spor de productie semnificativ.
Dar eel mai bun exemplu privind functionarea legii randamentelor descrescatoare
este o reducere la absurd: daca n-ar functiona aceasta lege, populatia unei tari sau populatia
globului ar putea creste oricat de mult, intrucat fiecare nou "angajat" ar putea contribui la
sporirea productiei necesare pentru propriul sau consum. in realitate existand un factor fix
limitat (teren arabil, alte resurse materiale) cresterea demografica este, cum ne invata
experienta, limitata.
Costul total TC ("total cost") reprezinta costul global pentru orice rata a productiei.
El este compus din costurile totale fixe TFC ("total fixed costs") si costurile totale variabile
TVC ("total variable costs"). Costurile fixe sunt cele care nu variaza cu volumul productiei
(mai sunt denumite si costuri inevitabile), iar costurile variabile sunt cele care cresc o data
cu cresterea productiei (mai sunt denumite costuri directe sau costuri evitabile). De pilda,
salariile fortei de munca reprezinta un cost variabil.
Putem defini costul total mediu ATC ("average total cost") drept costul total de
producere a unui volum dat de productie raportat la numarul de unitati produse; el exprima
costul per unitate de produs. Distingem costurile medii fixe AFC ("average fixed costs") si
costurile medii variabile AVC ("average variable costs") corespunzatoare clasificarii de mai
sus.
In sfarsit, putem defini costul marginal MC ("marginal cost") drept cresterea costului
total ce rezulta din cresterea productiei cu o unitate. Matematic, costul total mediu este
costul total raportat la productie, iar costul marginal este derivata costului total in raport cu
volumul productiei.
Prin definitie, costurile variabile totale au o variatie ascendenta, in timp ce costurile
fixe totale sunt o constants in raport cu productia. Prin urmare, costurile totale vor
reprezenta o curba ascendenta in planul cost - productie, identica la forma cu curba
costurilor variabile totale, dar translatata in sus cu valoarea TFC. Costurile marginale
provenite din costurile fixe, reprezentand "variatia" unei constante, sunt nule, prin urmare
costurile marginale provin exclusiv din costurile variabile.
Curba costurilor marginale MC are proprietatea ca intersecteaza curbele costurilor
medii totale ATC si costurilor medii variabile AVC in punctele lor de extrem (in cazul de
fata de minim). Aceasta nu e o intamplare, ci este un raport stabil intre curbele medii si
curbele marginale, pe care 1-am intalnit si in cazul veniturilor marginale si veniturilor medii
(in acel caz, extremul era un maxim). Ca si in acel caz, vom prefera unei demonstrate
matematice mai simple, dar mai lipsite de inteles, o demonstrate pornind de la fenomenul
economic, mai solicitanta, dar mai semnificativa.
Curba ATC are o panta descendenta atata vreme cat curba MC se afla sub ea, adica
atata vreme cat cresterea productiei cu o unitate determina o crestere sub medie a costurilor
sau, altfel spus, costurile medii vor scadea prin acest increment. Existenta unui minim
presupune ca atat costul variabil mediu, cat si costul variabil total de altfel pot fi corelate
atat pozitiv, cat si negativ cu productia pe domeniul de definitie. Despre costul marginal
putem spune in aceasta faza doar ca el este intotdeauna pozitiv, pentru ca orice crestere a
productiei costa ceva.
Daca admitem aproximatia conform careia costurile variabile reprezinta in esenta
costurile cu forta de munca sau sunt corelate rigid cu aceste costuri, atunci putem sesiza ca
punctul critic (de maxim) de pe curba produsului mediu AP corespunde punctului critic (de
minim) de pe curba costurilor medii variabile, chiar daca aceste curbe au abscise diferite.
Aceasta pentru ca atunci cand produsul mediu pe muncitor se afla la un maxim, costul
variabil mediu este la un minim; acestei situatii ii corespunde un numar optim de muncitori
pe curba AP, respectiv un volum optim al productiei pe curba AVC. Daca marim numarul
de muncitori fata de acest numar optim, fiecare muncitor suplimentar va adauga aceeasi
cantitate la cost, dar, conform legii randamentului descrescator, va adauga o cantitate mai
mica decat media la productie, prin urmare costurile medii si cele marginale vor creste.
Termenul mediu
Curbele de costuri pe termen mediu
Atunci cand toti factorii pot fi variati, exista o metoda de productie (combinatie de
factori) optima pentru fiecare nivel al productiei. Acestei combinatii de factori ii corespunde
o curba a costurilor medii pe termen scurt SRATC ("short range average total costs"), in
functie de productie, care inregistreaza un minim pentru acel nivel particular al productiei.
Infasuratoarea tuturor acestor curbe ale costurilor medii pe termen scurt in fiecare punct
reprezinta curba costurilor medii pe termen mediu MRAC ("medium range average costs").
Faptul ca MRAC se situeaza intotdeauna la un nivel egal sau inferior curbelor SRATC arata
ca amintita curba a costurilor medii pe termen mediu reprezinta eel mai redus nivel al
costurilor care poate fi atins pentru orice productie posibila. Prin urmare, ea separa planul in
doua zone: superioara, a nivelurilor tangibile ale costurilor, si inferioara, a nivelurilor
intangibile ale costurilor. Curba MRAC este situata la granita dintre nivelurile de cost care
pot fi atinse cu tehnologia data in raport cu preturile factorilor (in principal L si K) si cele
care nu pot fi atinse.
Intrucat in cazul termenului mediu nu mai avem factori ficsi, nu mai facem distinctie
intre costul mediu variabil (AVC), costul mediu fix (AFC) si costul total.
Curba tipica pentru MRAC este fie in forma de U, fie in forma de castron. In raport
cu productia optima qm distingem doua zone ale curbei. Zona costurilor in scadere,
corespunzatoare productiilor q < qm. In aceasta zona, o expansiune a productiei genereaza o
reducere a costurilor per unitate de produs. Aceasta se datoreaza economiilor de mare
dimensiune sau de scara, pe care le-am intalnit in capitolele anterioare. Aceasta zona
corespunde unor randamente de scara crescatoare. Am mentionat in capitolele anterioare,
printre cauzele avantajelor economiilor de scara, modificarea raporturilor dintre cheltuielile
fixe, independente de volumul productiei (tipic - cercetarea si dezvoltarea unui produs) si
cele dependente de volum, in favoarea celor din urma. Am mai mentionat si flexibilizarea
productiei. Dar o sursa importanta de economii de scara o constituie adesea simpla situatie a
raporturilor geometrice: volumul unui obiect tridimensional creste cu cubul dimensiunii sale
liniare, in timp ce suprafata sa creste doar cu patratul acestei dimensiuni. In cazul folosirii ca
recipient a obiectului, utilitatea sa, adica "produsul" este data de volum, de cantitatea pe care
o poate inmagazina, iar costul sau este dat de suprafata, adica de cantitatea de material
cheltuita pentru constructia lui. Prin urmare, cu cresterea dimensiunii, utilitatea creste cubic,
iar costul doar patratic, adica comparativ mai putin. Practic, un recipient sferic care isi
dubleaza raza isi mareste aria totala de patru ori, dar isi mareste volumul de opt ori.
Pentru productii q>qm intalnim insa costuri in crestere, adica un randament in
scadere pe termen mediu. Fenomenul poarta numele de diseconomie de scara si inseamna
cresterea costurilor pe unitate o data cu cresterea productiei. Cauzele diseconomiei de scara
sunt atribuite de regula dificultatilor de conducere si control ale unei firme, pe masura ce
dimensiunea acestora creste. Dificultatile de conducere sunt legate de capacitatea limitata de
procesare de date a fiintei umane; dificultatile de control sunt legate de lungimea exagerata a
lantului ierarhiilor intermediare intre varful si baza intreprinderii. Pe masura ce firma devine
mai mare, posibilitatea managerilor intermediari de a-si urmari propriile scopuri mai
degraba decat pe cele ale firmei creste.

2.4 Termenul lung


Daca factorul pret deplaseaza curba costurilor medii pe termen mediu in sus, la
cresterea preturilor de intrare, si in jos, la scaderea lor, factorul tehnologic o va deplasa
intotdeauna in jos, pentru ca progresul retine doar modificarile tehnologice utile, iar acestea,
de regula, odata achizitionate, nu se pierd. Modificarea contextului tehnologic echivaleaza
insa, conform definitiei, cu trecerea de la termenul mediu la termenul lung. O abordare
generala a problemei schimbarilor tehnologice este dificila, intrucat exista un grad mare de
specificitate a diverselor tehnologii. Ceea ce trebuie retinut insa este caracterul endogen
vietii economice al schimbarilor tehnologice: acestea sunt generate in mod obiectiv de
necesitati si sunt doar in aparenta rezultatul hazardului care face ca evenimente marginale
exceptionale - inventii, descoperiri - sa influenteze masiv activitatea economicaLegile care
guverneaza comportamentul economic in diversele peerspective temporale, conditiile de
echilibru si tendintele specifice marimilor celor mai semnificative in fiecare dintre ele, sunt
prezentate in tabelul urmator
Specificul diverselor perspective temporale
Perspectiva Legi Formule
temporala
termenul scurt Legea randamentelor Cu cresterea cantitatii produse
descrescatoare MP, AP scad MC, AVC cresc
termenul Principiul substitutiei Conditia de echilibru (costuri
mediu minime): MPL PL
termenul lung schimbarile tehnologice
au caracter endogen

Tipuri exemplare de piata: concurenta perfecta si monopolul


Concurenta perfecta
Structure unei piete determina caracterul competitiei pe acea piata. O piata pe care
actioneaza multi ofertanti mici, de putere aproximativ egala, este o piata in care nici unul
din ofertanti nu-si poate impune interesele si in primul rand pretui. O piata dominate de
putini giganti economici e una in care comportamentul unuia dintre acestia poate influenta
pretui sau conditiile de vanzare. Cu cat o firma individuala are mai putina putere de a
influenta piata pe care vinde, cu atat mai competitive este acea piata.
De exemplu, piata graului produs de mici fermieri este o piata puternic competitive -
practic perfect competitive - intrucat nici un fermier nu poate vinde peste pretui de echilibru
al griului - nimeni nu-i va cumpara marfa, avand largi posibilitati de a cumpara din alta
parte. Fermierul se situeaza in pozitia de "price taker" - cel care preia pretul: din punctul lui
de vedere, pretui marfii sale e un dat extern, pe care nu-1 poate influenta. Dimpotriva,
pietele teritoriale de produse petroliere sunt dominate de doua-trei mari companii, care au o
anumita marja de manevra in a-si stabili conditiile de vanzare, inclusiv pretui. Aceasta
situatie defineste o piata oligopolara (etimologic: cu putini poli) pozitie intermediara intre
concurenta libera (cu nenumarati poli) si polul unic (sau monopolul). Daca o firma are un
segment de piata de 40% si mareste pretui in cantitati rezonabile, ceilalti competitori nu vor
fi motivati sa faca investitii masive pentru a i se substitui, existand oricand posibilitatea
reversarii politicii firmei in discutie, cu pierderea investitiilor pentru competitori.
Piata concurentiala perfecta se bazeaza pe urmatoarele ipoteze:
1. Toate firmele dintr-o industrie vand un produs identic sau, altfel zis, oferta e
omogena.
2. Clientii cunosc natura produsului vandut si preturile cerute de fiecare firma.
3. Nivelul productiei optime ale unei firme (la care MRAC inregistreaza un
minim) este mic fata de productia totala a ramurii, altfel zis, nu exista firme dominante.
4. Firma este "price taker", ea decide cantitatea vanduta in functie de pretul pietei, pe
care nu-1 poate influenta.
5. Ramura economica este libera la intrare si la iesire, adica nu exista bariere in calea
intrarii unor firme noi ori iesirii de pe piata a celor existente.
Corespunzator notiunilor de costuri totale, medii si marginale, le avem pe acelea de
venituri totale, medii si marginale ale unei firme. Venitul total TR ("total revenue") este
incasarea totala obtinuta prin vanzarea pe piata a unui produs. Daca s-a vandut o cantitate q
la un pret p,
TR = p x q
Venitul mediu AR ("average revenue") este cantitatea de venit obtinuta per unitatea
de produs vanduta, adica pretul de vanzare al produsului, p:
AR=p
Venitul marginal MR ("marginal revenue") sau venitul incremental este modificarea
venitului total al firmei ce rezulta din modificarea cantitatii vandute cu o unitate.
MR = ∆TR/∆q
In conditiile concurentei perfecte, adica a unei curbe a cererii pentru firma orizontala,
fiecare unitate de cantitate (tona, bucata, metru de stofa etc) produsa si vanduta suplimentar
va aduce un venit egal cu eel adus de unitatea precedents (si de toate unitatile precedente, de
altfel), adica egala cu pretul unitar, despre care stim ca este egal cu venitul mediu. Prin
urmare,
MR = AR = p
si acesti parametri sunt reprezentati in planul p(q) printr-o dreapta orizontala care
intersecteaza axa Oy la ordonata p. Curba TR, care este integrala lui MP in raport cu q,
devine in aceste conditii o semidreapta care trece prin origine cu panta α = arctg p.
Echilibrul pe termen scurt
Pentru a-si maximiza profitul in perspectiva termenului scurt, o firma trebuie sa tina
seama de urmatoarele reguli:
1.O firma nu ar trebui sa produca un anumit produs daca pentru toate nivelurile de
productie costul total variabil al producerii acelei productii depaseste venitul total obtinut
din vanzarea ei sau echivalent, daca acest cost mediu variabil al producerii ei depaseste
pretul de vanzare.
Comparatia se face cu costurile variabile, deoarece, pusa in fata optiunii de a produce
sau nu, firma trebuie sa tina seama ca, in cazul in care nu produce, va avea oricum o
pierdere egala cu costurile fixe.
Pretul la care firma isi acopera exact costurile variabile, adica pretul la care firmei ii
este indiferent daca produce sau nu, se numeste pret de inchidere.
2.Presupunand ca merita ca firma sa produca, ea ar trebui sa
produca productia lacare venitul marginal este egal cu costul marginal.
Conditia MR = MC corespunde unui extrem (minim sau maxim) al functiei profit n =
TR - TC. Aceasta deoarece, daca MR>MC, orice increment Aq al productiei genereaza o
crestere a venitului mai mare decat cresterea costurilor, prin urmare profitul creste. Astfel,
vom creste productia atata vreme cat MR>MC, pana cand MR il egaleaza pe MC. Urmatorul
increment al productiei Aq ne aduce in situatia in care MR<MC, adica veniturile
suplimentare au devenit mai mici decat costurile suplimentare obtinute prin acest increment,
prin urmare profitul incepe sa scada. Deci profitul maxim a fost obtinut la pasul anterior,
cand MR devenise egal cu MC.
Cum facem insa distinctia intre un punct de minim si unul de maxim al profitului,
caracterizate ambele prin conditia MR = MC?
3.Pentru ca o productie la care costurile marginale egaleaza veniturile marginale sa
fie una de maximizare a profitului, trebuie ca la mici variatii in sensul reducerii productiei
costurile marginale sa devina mai mici decat veniturile marginale, iar la mici variatii in
sensul cresterii productiei costurile marginale sa devina mai mari decat veniturile marginale.
Fie situatia reprezentata in fig urmatoare in care avem doua niveluri ale productiei,

q0 si q,, care respecta regula 2. Dar pozitia q0 este o pozitie de profit minim, deoarece orice
modificare a productiei va permite o crestere a profitului: la stanga, MOMR si profitul poate
fi sporit prin scaderea productiei, la dreapta, MC<MR si profitul poate fi sporit prin
cresterea productiei. Pozitia q, corespunde insa regulii 3 si ea este o pozitie de profit maxim,
intrucat orice mica variatie a ei conduce, conform unui rationament similar celui de mai sus,
la scaderea profitului.

Fig.4
Insa pentru o firma "price taker" venitul marginal coincide cu pretul de piata. Prin
urmare, o firma care opereaza pe o piata cu concurenta perfecta va produce acea productie
care va permite egalarea costurilor sale marginale de productie cu pretul de piata.
Daca firma si-a maximizat profitul, ea n-are nici un stimulent sa-si modifice
productia, prin urmare se afla intr-o pozitie de echilibru.
Curba ofertei unei firme in conditiile concurentei perfecte este usor de dedus: intrucat pentru
fiecare valoare a pretului pietei firma produce acea cantitate pentru care p - MC, curba
ofertei coincide cu acel fragment din curba costurilor marginale aflat deasupra curbei
costurilor variabile medii (pentru ca la costuri marginale mai mici, firma nu produce). Curba
ofertei ramurii industriale se construieste insumand pe orizontala ofertele tuturor firmelor.
Pretul unui produs este determinat de intersectia intre curba cererii pietei si curba
ofertei ramurii industriale. Desi nici o firma nu poate influenta semnificativ acest pret,
ansamblul lor, prin intermediul curbei ofertei, il determina in conjunctie cu ansamblul
comportamentului consumatorilor exprimat prin curba cererii.
Desi toate firmele functioneaza in punctul de optim, se poate intampla ca pentru
unele din ele pretul de echilibru al pietei sa fie asociat unei situatii in care optimul sa
corespunda unui profit negativ, cu alte cuvinte, unei maximizari a profitului, in sensul ca
sunt minimizate pierderile. In cazul in care pretul depaseste costul variabil mediu, nu insa si
pe eel total, firma va continua sa produca pe termen scurt, intrucat oprirea productiei
genereaza pierderi mai mari, egale cu costurile fixe. In acest caz, firma nu va putea insa sa-
si inlocuiasca capitalul pe masura ce se uzeaza si nu va putea supravietui pe termen mediu.

Echilibrul pe termen mediu


Echilibru] pe termen mediu se realizeaza prin intrari si iesiri de pe piata. Posibilitatea
iesirii a fost ilustrata in varianta mai sus discutata. Daca toate firmele se afla in situatia de a
obtine profit, atunci noi firme vor fi atrase in ramura industriala care ofera profituri
(amintim ca ne situam in ipoteza absentei barierelor la intrare). Aparitia de noi concurenti
deplaseaza curba ofertei la dreapta si prin aceasta deplaseaza pretul de echilibru in jos (fig
5). Prin aceasta, unele firme vor inregistra pierderi si vor avea tendinta sa iasa de pe piata.
Intr-o industrie competitiva profiturile sunt un semnal pentru intrarea de noi firme; ramura
se va extinde, impingand pretul in jos pana cand profiturile scad la zero.

Fig.5
Pretul corespunzator acestei situatii se numeste pret de supravietuire si este pretul la
care toate costurile sunt acoperite. Sa remarcam ca si in piete care nu sunt perfect
concurentiale, dar au libertate la intrare, presiunile la intrare vor tinde sa impinga profiturile
spre zero.

Monopolul
Vom analiza acum o situatie aflata la extrema cealalta fata de concurenta perfecta:
piata de monopol, adica aceea in care productia unei intregi ramuri este produsa si vanduta
de catre o singura firma, numita monopol. O firma-monopol isi poate fixa propriul pret pe
piata; totusi, asa cum vom vedea, aceasta nu inseamna ca ea poate "face ce vrea" pe piata,
deoarece curba cererii ramane un dat obiectiv, exterior sferei de influenta a monopolului.
Studiul teoretic comporta doua cazuri: monopolul pur sau monopolul cu pret unic si
monopolul cu preturi multiple, care este un monopol real disimulat sub aparenta unei
diversitati de preturi si de produse.
Monopolul cu pret unic
Spre deosebire de curba cererii pentru o firma in conditii de concurenta perfecta, care
e o orizontala, curba cererii pentru un monopol se con-funda cu curba cererii pietei
(monopolul fiind singurul "competitor" de pe piata), prin urmare e o curba descendenta:
vanzarile pot fi crescute doar daca pretul e redus, iar pretul poate fi crescut doar acceptand o
reducere a vanzarilor. In ipoteza monopolului cu pret unic, cand firma-monopol practica
acelasi pret pentru toate unitatile vandute, venitul sau mediu pe unitatea de produs va
coincide cu acel pret unic; prin urmare, curba cererii de piata (adica a pretului in raport cu
cantitatea) coincide cu curba venitului mediu.
In ceea ce priveste venitul marginal, deoarece curba cererii firmei are o panta
negativa, daca firma-monopol va dori sa vanda o unitate suplimentara, atunci ea va trebui sa
reduca pretul pe care il cere pentru toate unitatile, prin urmare, venitul marginal al firmei-
monopol este mai mic decat pretul la care isi vinde productia.
Ne amintim ca in conditiile competitiei perfecte, venitul marginal era egal cu pretul
de vanzare. Aceasta din cauza ca in aceste conditii firma poate vinde "oricat de mult
doreste" la pretul pietei, in timp ce in conditii de monopol, firma trebuie sa-si reduca pretul
pentru a-si spori vanzarile (am folosit semnele citarii pentru ca expresia "oricat de
mult doreste" este valabila, implicit, intr-o plaja limitata: daca firma ar avea capacitatea de
oferta destul de mare ca sa satisfaca o proportie semnificativa a pietei, am iesi automat din
conditiile definitorii ale concurentei perfecte).
Fie acum cazul unei curbe a cererii descendente liniare - simplificarea ne permite sa
tragem unele concluzii teoretice generalizabile pentru orice curba descendenta, dar cazul
liniar poate reprezenta cateodata si o apro-ximatie satisfacatoare pe portiuni pentru curbe
reale mai complexe. In acest caz, se arata cu usurinta ca si curbele venitului mediu AR
(identica cu curba cererii), ale venitului total TR si ale venitului marginal MR sunt cele
reprezentate in fig.5 Observam ca pe masura cresterii cantitatii oferite, veniturile marginale
scad. Atata vreme cat aceste venituri marginale raman pozitive, veniturile totale cresc; din
momentul in care ele devin negative, veniturile totale incep sa scada o data cu cresterea
productiei.
Pentru a-si maximiza profitul, un monopol va produce si el in conditiile in care
costul marginal egaleaza venitul marginal. La intersectia curbelor MR si MC, monopolul va

produce productia q0. Pretul de vanzare P0 va fi dat de ordonata curbei cererii D, identica
cu AR, corespunzatoare acestei productii. Insa pe curba costurilor medii totale acestei valori

ii corespunde costul c0. Profitul pe unitate reprezinta diferenta dintre preturi si costuri (P0 -

c0). Prin urmare, profitul total va fi dat de (P0 - co)qo.


Daca aceasta curba a costurilor totale nu intersecteaza curba cererii, atunci
monopolistul nu obtine profit in nici o situatie. Daca aceste curbe sunt tangente, atunci el
poate obtine profit zero (isi acopera toate costurile) doar la productia corespunzatoare
punctului de tangenta; pentru orice alta productie profitul e negativ. Daca insa cele doua
curbe se intersecteaza, monopolistul obtine profit pentru toate productive cuprinse intre
punctele de intersectie; productia optima este determinate, cum am aratat, de intersectia
dintre curbele venitului marginal si costului marginal.
In schimb, pentru un monopol nu exista o curba a ofertei care sa descrie
comportamentul de maximizare a profitului. De aceea, pentru o firma- monopol nu exista o
relatie unica intre pretul pietei si cantitatea oferi.
Fig.6
Cele naturale sunt determinate de regula prin economiile de scara. Pe portiunile de
panta negativa ale curbei costului mediu pe termen mediu, firmele mari prezinta costuri
medii, semnificativ mai scazute decat firmele mici (fig.6). Un monopol natural apare atunci
cand, data fiind tehnologia curenta a ramurii, conditiile cererii nu permit ca mai mult de o
firma sa acopere costurile in timp ce produce la un minim al curbei costurilor pe termen
mediu. Intr-un monopol natural nu exista un pret la care doua firme sa poata vinde
amandoua destul, astfel incat sa-si acopere costurile totale.

Fig.7
Monopolul cu mai multe preturi. Discriminarea prin preturi
Practicarea de preturi diferentiate sau discriminarea prin preturi este o modalitate
pentru o firma-monopol de a eluda restrictive impuse de factorii pe care nu-i poate controla
si de a-si mari profiturile. Discriminarea prin pret este o situatie in care un producator cere
preturi diferite pentru unitati din acelasi produs, din motive care nu sunt legate de diferenta
de costuri. Nu toate diferentele de pret reprezinta discriminari. Discounturile de cantitate,
diferentele sezoniere de pret, diferenta intre pretul cu ridicata si eel cu amanuntul nu
reprezinta discriminari. In mod tipic, discriminarile sunt bazate pe evaluari asupra profilului
cumparatorului, in special asupra puterii lui de cumparare. Daca un proprietar de
cinematograf risca sa ramana cu locuri goale, el va prefera sa vanda biletele respective la un
pret scazut, pentru copii, militari in termen etc.
Discriminarea prin preturi transforma surplusul consumatorului in venit al
producatorului. Fie o situatie in care un monopolist se confrunta cu o curba a cererii data D

si cantitatea totala vanduta se presupune a fi q0. Sa presupunem acum patru situatii diferite:

- monopolistul cere un singur pret;


- monopolistul cere in succesiune doua niveluri de pret;
- monopolistul cere in succesiune trei niveluri de pret;
- monopolistul cere in succesiune patru niveluri de pret;
Discriminarea prin preturi presupune capacitatea vanzatorului de a face distinctie
Tntre diversele categorii de consumatori sub raportul capacitatii lor de piata si al atractiei
fata de produs. O modalitate frecventa de discriminare este cea intre piete care prezinta
caracteristici diferite si pe care se practica preturi de monopol diferite. Un caz particular este
discriminarea intre piata interna si cea externa. Un producator poate fi unicu] vanzator pe o
piata interna cu tarife protejate, si poate in acelasi timp sa vanda pe o piata externa
concurentiala, in calitate de "price taker” .In acest caz, firma ar egala costul sau marginal cu
pretul de pe piata externa, dar si cu venitul marginal pe piata autohtona. Ca urmare, ar cere
un pret mai mare la vanzarile de pe piata interna decat la cele de pe piata externa.
Discriminarea prin pret este posibila daca vanzatorul poate fie sa distinga intre
cumparatori pe criteriul posibilitatii si dorintei de a cumpara un anumit produs, fie sa separe
cumparatorii in clase (piete) cu caracteristici diferite.
Consecintele discriminarii:
Pentru orice nivel dat al productiei, eel mai profitabil system de preturi
discriminatorii va oferi firmei un venit total mai mare decat pretul unic corespunzator
situatiei de maximizare a profitului.
Sa observam ca o economie monopolists cu pret unic tinde sa fie o economie "de
penurie" deoarece conditia maximizarii profitului determina monopolistul la o productie
care poate ca nu satisface intreaga cerere de produs, dar sporirea productiei fara
discriminarea preturilor ar eroda profitul. Prin contrast, o economie concurentiala satisface
toate cererile, cu inconvenientul ca risca sa lase o parte din productia nevanduta; aceasta
pierdere este suportata solidar de producatori, prin diminuarea profitului. O economie
monopolists cu discriminare de pret se situeaza intre aceste doua extreme, fiind stimulata la
un exces de productie in comparatie cu monopolul cu pret unic, atata vreme cat desfacerea
acestui exces este "asigurata" de un surplus de venituri la o parte din cumparatori, care poate
fi atras de vanzator.
In sfarsit, sa mentionam cazul in care o piata sa fie caracterizata prin prezenta mai
multor firme, dar ea sa ramana totusi o piata de monopol, prin faptul cooperarii acestor
firme de asa maniera incat sa aiba un comportament monobloc. Astfel de firme asociate in
carteluri extinse la scara intregii ramuri economice pot cadea de acord intre ele sa-si
restranga productia totala la un nivel care sa le permita maximizarea profiturilor reunite. In
esenta, cartelizarea mareste profiturile unei firme individuale, careia ii revine o cota mai
mica din productia totala a ramurii decat in cazul concurentei perfecte, dar isi vinde
("asigurat") aceasta productie la un pret mai mare in acest caz. Apare insa totdeauna tentatia
ca unul sau mai multi dintre participant sa "triseze" si sa-si mareasca pe ascuns cota,
vanzand-o insa la pret ridicat de monopol. Evident, daca majoritatea sau toti participants
"triseaza" piata se intoarce la conditiile de pret concurential.
O a doua problema a unui cartel este prevenirea intrarii de noi competitori pe piata,
atrasi de profiturile cartelurilor. Un cartel are succes doar atunci cand poate impune
respectarea cotelor alocate fiecarei firme, inclusiv ca o firma care nu are cota alocata sa nu
poata produce.
4. Concurenta imperfecta
4.1 Considerafii generale
Marea majoritate a activitatii economice nu se desfasoara insa nici in conditii de
concurenta perfecta, nici in conditiile lipsei totale a concurentei intre producatori, adica a
monopolului (sa observam ca monopolul poate fi interpretat intr-un anumit sens ca o
sublimare a competitivitatii intr-o competitie mai accentuata intre producator si
consumator). Cele mai multe firme actioneaza pe niste structuri intermediare de piata; ele se
afla in concurenta activa unele cu altele, deci nu se afla nici in situatia lipsei de concurenta,
caracteristica monopolului, nici in cea a concurentei pasive, caracteristica pietei
concurentiale perfecte. Din alt punct de vedere, aceste structuri intermediare de piata sunt
caracterizate printr-un numar de firme mai mare sau eel putin egal cu doi, dar suficient de
mic ca aceste firme sa nu functioneze ca "price takers”
O astfel de situatie poarta numele de concurenta imperfecta. Distingem doua cazuri
de concurenta imperfecta:
- concurenta monopolistic; asemanatoare cu concurenta perfecta, cu diferenta
majora ca firmele nu mai vand, de aceasta data, un produs omogen;
- oligopolul, mai apropiat de situatia de monopol prin aceea ca numarul de firme
e foarte redus, iar dimensiunea acestora mare.
Un parametru determinant pentru structura pietei il reprezinta gradul de concentrare
al unei ramuri economice. Acesta reprezinta proportia din vanzarile pe piata respectiva
controlata de primii "n" producatori din ramura respectiva.
Modelele de comportament economic pentru concurenta imperfecta au urmatoarele
caracteristici:
1.Firma isi selecteaza produsele. Poate cel mai bun exemplu este cel al industriei de
software: firma nu poate intra pe piata oferind programe identice cu cele deja aflate in
productie, ci va trebui sa decida caracteristicile programelor pe care doreste sa le ofere. Pe o
piata de concurenta imperfecta, firmele vand produsele diferentiate, adica un grup de
produse destul de asemanatoare pentru a fi considerate variante ale unui produs generic, dar
destul de diferite pentru a putea fi vandute la preturi distincte. Majoritatea firmelor din
structurile pietei imperfect competitive vand produse diferentiate. Firma decide ea insasi
asupra caracteristicilor produsului.
2. Firmele isi aleg preturile. Aceasta este o consecinta a faptului ca produsele
firmelor nu se pot substitui perfect unul altuia, de aceea, intr-o anumita plaja de preturi
specifice produsului generic (sapun, lame de ras, televizoare etc), o firma isi poate stabili un
pret pentru un produs diferentiat. Din "price taker" firma devine astfel "price maker" adica
practica preturi administrate: pretul este fixat printr-o decizie constienta a firmei, decizie
care este influentata de fortele pietei, dar nu determinate univoc de acestea.
In cadrul structurilor de piata, altele decat concurenta perfecta, firmele isi fixeaza
preturile si lasa apoi cererea sa determine vanzarile. Modificarile conditiilor de piata sunt
semnalate firmei prin schimbarea cantitatii pe care o firma o va vinde la pretul sau curent
administrat.
3. Preturile sunt relativ stabilite pe termen scurt. Tendinta de stabilitate este data si de
complexitatea indusa de diferentiere (o firma poate avea mii de produse distincte pe listele
de preturi, ceea ce implica costuri ale schimbarii de pret, precum si dereglarea raporturilor
cu clientii ori cu detailistii in cazul modificarilor de pret prea dese).
4. Apar aspecte specifice ale comportamentului firmelor, inexistente in cazul
concurentei perfecte ori a monopolului, cum ar fi:
- concurenta care nu se mai bazeaza pe pret. De exemplu, firmele incearca sa-si
deplaseze curba cererii si sa atraga clientii altor firme, cheltuind sume importante pe
reclama. Ori, concurenta se poate deplasa de pe terenul pretului pe eel al avantajelor
colaterale oferite o data cu produsul. Orice activitate de promovare a vanzarilor intreprinsa
de o firma violeaza conditiile concurentei perfecte, intrucat acea firma va vinde cantitati mai
mari decat competitorii la pretul curent al pietei, dar este incompatibila si cu monopolul,
deoarece e implicit indreptata impotriva competitorilor, iar un monopol nu are competitori.
- economiile de scara neexploatate. Multe din firmele nemonopoliste par sa
functioneze pe portiunile descendente ale curbelor de cost mediu pe termen mediu, si nu in
punctul de minim al acestora (fig. 8). Aceasta se poate datora, printre altele, costurilor
ridicate de R&D si ciclurilor de viata relativ scurte ale produselor. Cateva exemple: numai
designul aripii noului avion McDonnell-Douglas a costat 1 miliard de dolari. Pe de alta
parte, marile firme de telecomunicatii vand azi produse din care 80% nu existau acum cinci
ani. Costurile mari ale R&D conduc la o panta abrupt descendenta a costurilor totale medii
pe termen mediu, in timp ce scurtimea vietii produsului impiedica evolutia lui naturala, care
este catre punctul de minim al curbei costurilor. Aceasta echivaleaza cu economii la scara
neexploatate, adica cu o portiune a curbei costurilor in care firma ar fi putut sa obtina
profituri sporind productia cu scaderea costurilor per unitate, dar nu "apuca" sa o faca din
motive de timp.

Fig.8
- prevenirea intrarilor. Aceasta distinge concurenta imperfecta de concurenta perfecta
si capata aspecte caracteristice, de cooperare, in cazul concurentei imperfecte in raport cu
cazul monopolurilor.
Concurenta monopolistica
Teoria concurentei monopolistice are la baza urmatoarele ipoteze:
1. Fiecare firma produce o varietate specifica (sau o marca) a produsului
diferentiat al ramurii. Prin urmare, fiecare firma se confrunta cu o curba a cererii care are o
panta negativa foarte elastica (variatia procentuala a cantitatii cerute raportata la variatia
procentuala a pretului care o determina este foarte mare, ceea ce conduce la o curba care se
apropie de o dreapta orizontala), intrucat alte firme produc substituenti apropiati ai aceluiasi
produs si atunci la o variatie a pretului, cantitatea cum para ta "fuge" cu usurinta catre alte
produse.
2.Ramura contine suficient de multe firme ca fiecare din ele sa ignore reactiile
posibile ale multor competitori atunci cand se iau decizii privind pretul si productia proprie.
Firmele iau decizii bazate pe propriile lor conditii ale cererii si pe propriile lor
costuri, nu apare interdependenta intre propriile decizii si cele ale altor firme din ramura.
Exista o Iibertate a intrarii si iesirii din ramura. Exista simetrie nepreferentiala.
Deoarece fiecare firma are un "monopol" asupra propriului produs, fiecare firma are
o curba a cererii cu panta negativa. Panta negativa a curbei ofera potentialul pentru profituri
de monopol, valoarea redusa a acestei pante (datorita substituibilitatii) face ca acest
potential sa fie limitat. Prin urmare, echilibrul pe termen scurt e similar cu eel al unui
monopol, si firma poate obtine profituri pure.
Pe termen mediu insa libertatea intrarii si a iesirii due la profituri nule. Existenta
profitului atrage noi firme ceea ce face ca cererea sa fie divizata intre tot mai multi
competitori, iar curba cererii pentru fiecare varietate (firma) existenta sa se deplaseze spre
stanga, micsorand profiturile. Intrarile continua pana cand profiturile scad la zero, adica ne
aflam, pe termen mediu, in situatia similara concurentei perfecte.
Se observa ca, daca firma ar produce la capacitate, adica la intersectia curbei costului
marginal cu cea a costurilor totale, care corespunde unui minim pentru ATC, atunci ea ar
produce la un cost pc mai mic decat costul pM la care produce efectiv. Prin urmare, firma
sufera o dubla pierdere, din cauza costului mai ridicat (in realitate aceasta e neglijabila
deoarece curba D are o panta foarte redusa), dar mai ales din cauza existentei sistematice a
unei capacitati (qc - qM) in exces sau nefolosite. O ramura poate fi competitiva in sensul ca
include numeroase firme competitive si totusi are economii de scara inca neexploatate, in
sensul ca fiecare firma produce pe portiunea cu panta negativa a curbei costului sau mediu.
Concluziile de mai sus, care poarta numele de teorema capacitatii in exces, au declansat
dezbateri de decenii privind raspunsul la intrebarea: este capacitatea in exces producatoare
de risipa? Un raspuns pozitiv ar implica faptul ca sistemul economic al concurentei libere
genereaza in mod sistemic risipa si ineficienta. Concluzia a fost ca pierderea generata prin
existenta sistemica a capacitatii in exces poate fi compensate prin maximizarea satisfactiei
consumatorului caruia i se ofera o paleta mai bogata de optiuni. Astazi se admite ca
presupunerea in chestiune - ca sistemul concurentei libere genereaza risipa - nu este
necesarmente adevarata. In opinia noastra, aceasta concluzie inseamna ca cxista un echilibru
intre utilizarea resurselor si satisfacerea dorintelor consumatorului, adica un anumit grad de
diversificare, care sa compenseze pentru risipa presupusa a fi sistemica, dar ca exista si largi
posibilitati ca in practica acest echilibru sa nu fie atins, prin urmare, fara a fi sistemica,
risipa intalnita in economia de piata sa fie frecventa.

Concurenfa imperfecta intre cativa producatori (concurenta de oligopol)


In practica, conditiile definitorii pentru concurenta monopolistica sunt destul de rar
intalnite, in special conditia privind existenta unor firme care sa produca un singur produs
sau o singura varietate a unui produs; de regula, o gama larga de produse diferentiate sunt
realizate de un numar restrans de firme mari concurente. Aceasta conduce la situatia in care
fiecare poate si trebuie sa tina cont de reactiile celorlalti atunci cand determina propriul
comportament-element-cheie care diferentiaza oligopolul de concurenta monopolistica.
Intr-un oligopol, fiecare firma are suficienta putere de piata pentru a nu fi un "price
taker", ca la concurenta perfecta; ea este, de regula, un "price maker". In acelasi timp,
rivalitatea e destul de accentuata pentru ca nici o firma sa nu poata considera curba cererii
pietei ca fiind propria sa curba a cererii, ca in cazul monopolului. Aceasta structura a pietei
este dominanta pentru ramuri cum ar fi productia de bunuri de larg consum, bunuri de
folosinta indelungata, siderurgia si metalurgia etc. Serviciile nu intra de regula in aceasta
structura de piata, ele tinzand catre forme mai concurentiale, in timp ce piata materiilor
prime sau slab prelucrate tinde, cum am aratat, catre concurenta pura.
Interdependenta intre oligopolisti ii obliga pe acestia la un comportament strategic,
adica unul care ii determina sa tina cont de impactul propriilor decizii asupra competitorilor
si de reactiile acestora. Compatibila cu oligopolul, si larg intalnita in practica, este structura
in care piata e dominata de doi-trei competitori majori, care insa permit existenta unui
numar de participant minori fara influenta strategics asupra pietei, numiti uneori franjuri
competitivi.
Dilema fundamentals a comportamentului strategic al oligopolistului este: competitie
sau cooperare? Firmele actionand intr-o industrie oligopolista vor obtine mai multe profituri
de grup daca coopereaza; orice firma individuala poate realiza insa mai multe profituri
pentru sine daca abandoneaza cooperarea, in timp ce celelalte firme coopereaza. Motivele
acestei situatii au fost schitate atunci cand am vorbit de cartelizare si de simularea unui
comportament monopolist pe o piata perfect concurentiala prin cooperare. Sa adancim
analiza pomind de la un exemplu. Fie doi oligopolisti X si Y care au fiecare doua optiuni: a
produce jumatate din productia ramurii sau a produce mai mult decat aceasta cota din
productia ramurii. Profiturile firmelor sunt figurate intr-un tabel care se cheama matricea
platilor. In cazul cooperarii, ambele firme realizeaza un pret de monopol la o productie de
monopol obtinand un profit de monopol PM. In cazul noncooperarii - inclusiv cand firmele
convin asupra cooperarii, dar ambele triseaza - ambele firme realizeaza o productie mai
mare, dar la un pret de libera concurenta, obtinand un profit mai mic, corespunzator liberei
concurente, PL<PM. In cazul cand X respecta cooperarea si Y triseaza, X realizeaza o
productie de monopol (mica) vanduta la un pret de concurenta (mic), deci inregistreaza o
diminuare severa a profitului PX<PL; in schimb Y compenseaza diminuarea pretului datorat
concurentei si surplusului de oferta, printr-o productie mai mare, obtinand un profit marit
PY>PM. Simetric, in cazul nerespectarii unilaterale a cooperarii de catre celalalt participant,
firma X, care triseaza, e "premiata": PX>PM, iar firma Y, care respecta concurenta este
penalizata si in raport cu situatia in care ambii ar fi respectat conventia: PY<PM si chiar in
raport cu cazul in care ambii ar fi trisat: PY<PL.
Tipuri de comportament cooperant
Atunci cand firmele sunt de acord sa coopereze prin a restrange productia si a creste
preturile, comportamentul lor este numit complicitate explicita. Ea poate fi deschisa sau
acoperita, dupa cum acordul de coope-rare este public sau secret.
Atunci cand firmele coopereaza fara sa existe un acord explicit intre ele in acest sens,
avem de-a face cu o complicitate tacita.
Complicitatea explicita este ilegala in multe tari - desi exista guverne nationale care o
sprijina in alte tari - dar detaliile legislative si prin urmare eficienta legislatiei antimonopol
variaza mult de la tara la tara. Un exemplu de cartel care incurajeaza explicit cooperarea
intre oligopolist este OPEC. Complicitatea tacita nu poate fi incriminata penal, in schimb
stimuleaza comportamentul evazionist al participantilor, care vor tinde sa-si triseze
partenerii. Un alt element care stimuleaza comportamentul evazionist este numarul foarte
mare de parteneri intr-un cartel.
Tipuri de comportament concurential
In afara de resursa evidenta de a nu-si respecta cota de productie, o firma are si alte
posibilitati de a eluda constrangerile unui cartel. Printre acestea:
Concurenta pentru segmente distincte de piata. Atunci cand un anume segment de
piata este deosebit de atractiv, el poate deranja intelegerea tacita privind comportamentul
asociat maximizant. Formele de manifestare ale acestei rivalitati pot fi reclama focalizata si
diferentieri in calitatea produsului. In acest fel, fiecare firma rivala spera ca, mentinand
paritatea convenita pe ansamblul pietei, sa obtina o cota preferentiala pe segmentul vizat
care prezinta o atractivitate deosebita din motive tactice sau strategice (de exemplu e o
regiune in dezvoltare demografica sau economica exploziva).
Trisarea acoperita. Daca exista multe produse diferentiate si vanzarile se bazeaza
frecvent pe contracte directe intre vanzatori si curnparatori, aceasta reactie e posibila si
tentanta. Forme ale ei pot fi reducerile de pret si rabaturile secrete, care sunt violari ale
acordului tacit intre oligopolist! privind pretul de monopol.
- Concurenta pe termen lung. O firma care are acces la tehnologii ce ii permit un
avantaj competitiv strategic ori speranta unei asemenea situatii prin dezvoltarea unui sector
R&D important va avea tentatia de a viola acordurile de cooperare oligopolists.
Comportamentul pe termen mediu
Aceasta perspective de timp este dominata de problematica barierelor la intrare. In
afara barierelor naturale, despre care am discutat, si a celor artificial create pe cale politics,
exista si bariere artificiale de natura strict economics, pe care firmele oligopoliste le pot
ridica sau cobori prin decizie (si alocare de resurse) proprie.
Un efect colateral al reclamei este crearea de costuri de instalare pentru nou-veniti: ei
nu pot sa intre pe piata pana nu platesc o reclama mai mare decat a celor existenti. Reclama
simuleaza efectele unei economii de scara, atunci cand asemenea tip de bariera nu exista,
sau le amplified, daca ea exista. Aceasta deoarece, ca si in cazul economiilor de scara, in
acest caz, costurile cu reclama per unitate vanduta scad pe masura ce volumul vanzarilor
creste.
Aparitia unor costuri semnificative cu publicitatea poate schimba caracterul curbei
costurilor totale, de la una cu panta crescatoare incepand de la o anumita productie la una cu
panta descrescatoare pe un domeniu larg, tipica pentru economiile de scara.
O firma nou-intrata, cu vanzari mici, dar cu costuri de instalare ridicate, se afla in
dezavantaj de cost fata de firmele deja stabilite pe piata.
- Pretul de dumping, adica practicarea unor preturi situate sub costuri, este o atitudine
agresiva care poate fi folosita atat "in atac" cat si ,,in aparare" atat pentru fortarea intrarii pe
o piata, cat si pentru respingerea "intrusilor"
- Efectul de piata contestabila. O piata in care firmele noi pot intra si din care pot iesi
fara ca aceasta sa antreneze costuri nerecuperabile mari este definita ca o piata contestabila.
Teoria spune ca acolo unde exista o piata contestabila, chiar daca patrunderea pe piata nu se
produce efectiv, usurinta cu care ea s-ar putea face ti impiedica pe oligopolists existenti sa
solicite preturi care ar maximiza profiturile reunite. Acest tip de "conduita preventiva" a
oligopolistic constituie in sine o bariera de intrare.
In sinteza celor discutate mai sus, prezentam in tabelul urmator cele patru tipuri de
comportament economic prezentate si elementele care le caracterizeaza pe fiecare din ele.
Cele patru tipuri de concurenta si specificul lor
Tipul de concurenta Problematica pe termen scurt Problematica pe termen mediu
concurenta perfecta conditia de echilibru (maxi- conditia de echilibru: p=c (pret
mizarea profitului): MR=MC = cost) sau π =p-c=o
(profit=0)
monopol pret unic: conditia de conditia de echilibru: bariere la
echilibru: MR=MC intrare
pret multiplu: p creste
q creste
concurenta similar monopol (pot exista similar concurenta perfecta
monopolistic profituri pure) (conditia de echilibru:
profitul=0)
oligopol marite raportul intre cooperare si cooperare => profituri
mici profit
necooperare => profituri mai
trisare unilaterala =>profituri
diferentiate

Comportamentul tranzitoriu
Am discutat pana in prezent conduita firmelor aflate pe o piata: ce trebuie sa faca
pentru a se mentine pe piata, pentru a o domina, pentru a impiedica intrarea de noi
competitori sau pentru a-si mari profiturile migrand pe alta piata. Tratatele de economie
vorbesc mai putin de o alta problema: ce trebuie sa faca un intreprinzator pentru a debuta nu
pe o anumita piata, ci in lumea afacerilor, adica pe orice piata. Din punct de vedere
competitiv, acest om se afla in situatia cea mai defavorizata: el sufera intreaga opozitie la
intrare din partea celor cu care ar vrea sa concureze si care nu-si doresc un nou competitor -
dar nu are nici una din resursele unui competitor matur pentru a rezista acestei opozitii.
Atunci cand capitalul de pornire nu este prea mare, singura solutie e suplimentarea
lui prin aporturi excesive din celelalte doua elemente - munca si initiativa. Capacitatea de
munca si capacitatea de initiativa reprezinta un dat natural individual: nu putem da sfaturi
cum poate fi sporit f iecare din aceste daturi naturale (desi am putea da sfaturi cum poate fi
Impiedicata diminuarea lor, dar aceasta nu mai e o problema de economie, ci de
biopsihologie). Capitalul poate fi insa atras si din surse alternative. Intr-o societate "asezata"
cu o economie si o cultura de piata functionale, rolul acesta il joaca sistemul de credit si in
special un sector al acestuia - foarte dezvoltat in economise dinamice - numit "venture
capital" (in traducere aproximativa: ,,capital de rise"). Acesta este destinat anume pentru a
alimenta "joint ventures" - intreprinderi de rise (pentru creditor) - intreprinderi comune intre
debitor si creditor, in care debitorul vine cu o initiativa remarcabila si cu perspective de a se
implica profund in respectiva afacere, dar nu e capabil sa furnizeze garantii pentru un credit
important (fireste ca in acest caz gradul marit de rise impune creditorului practicarea unei
dobinzi ridicate).
Atragerea de capital a aparut ca o problema deosebit de dificila; conditiile
fundamentale pentru rezolvarea ei sunt:
- existenta unor planuri de afaceri dare si realiste, bazate pe experienta anterioara a
intreprinzatorului
- credibilitatea personala a intreprinzatorului, verificata prin trecutul sau, atat din
punctul de vedere al capacitatii profesionale, cat si din cel al onestitatii.
Fireste ca in aceste conditii aria de colectare a posibililor creditori se restrange foarte
mult, practic la cercul de prieteni, colegi si cunostinte ale omului cu initiativa. Volumul
capitalului astfel acumulat este relativ mic, si pentru intreprinzator se pune problema
valorificarii lui exhaustive. Solutia este insertia rapida a capitalului - dublat de o tehnica
manageriala fara eroare - in afaceri ce genereaza profit intr-un timp relativ scurt. Profitul
astfel obtinut este gestionat cu maxima austeritate, in sensul ca el se reinvesteste fara
intarziere in urmatoarea afacere considerata prioritara si generatoare, la randul ei, a unui
profit rapid si sporit, corespunzator capitalului mai mare investit la acest pas doi, si ciclul se
repeta. Reinvestirea maximala a profitului are doua efecte:
- concentrarea capitalului disponibil la un moment dat (fie el si relativ mic, la
inceput) in afaceri judicios alese ca sa furnizeze profit maxim;
- evitarea creditelor bancare, asociate, in conditiile descrise mai sus, cu conditii
sufocante pentru dezvoltarea prospera a firmei.
Evident, aceasta metoda poate produce sporuri rapide ale capitalului in masura in
care e gestionata fara eroare - dar nu poate produce imbogatiri peste noapte. Ea conduce la o
consolidare treptata, sanatoasa, a puterii economice si financiare a firmei, conferindu-i o
competitivitate sporita. Din cauza similaritatii de dinamica secventiala cu operatia de
coasere a unui material textil - acul executa repetat o operatie in doi timpi, Tmpunsul
materialului (insertia de capital) si trasul atei (prelevarea profitului) - am numit metaforic
aceasta metoda "metoda cusutului”
Generalizand, se poate afirma ca in perioade de incertitudine cum ar fi cea generata
de actiunea simultana a imaturitatii firmei si a imaturitatii pietei, regula de aur este sa nu te
angajezi in afaceri care depasesc propria capacitate de finantare, avand insa grija ca aceasta
capacitate de finantare sa fie valorificata integral. Tot pentru astfel de perioade - si am in
vedere evident, in mod concret, perioada de tranzitie din Romania - o problema importanta
este instabilitatea mediului de afaceri, in special ale sistemului normativ.
110