Mihai Eminescu (1850 – 1889)

15 ianuarie 2020/în Mari Români, Școala de Toamnă/de Uniti Schimbam/30.641 vizite

Mihai Eminescu, fotografie realizata de Jan Tomas (1841-1912) în 1869, la Praga

foto preluat de pe ro.wikipedia.org

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889,
București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară
postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismele
europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui
romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele
tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională,
căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie,
melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea
paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o
bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale,
de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de
teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea
tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia
doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile
lui Hegel.

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic literar, eseist, estetician,
filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru
fondator al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin
articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva
lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe
Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare
sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria
despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al
momentului.
 Ziarul Timpul  din 29 iunie 1883 – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul
oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat
să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de
file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu
a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la
sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul
doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din
București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Inmormantarea lui Mihai Eminescu – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Biografie
 Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi – foto: ro.wikipedia.org

Data și locul nașterii

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie
1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14
decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează
cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii
lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse,
printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani;
în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași
lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că
locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.

Familia Eminescu

Familia Eminescu - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici,
provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută
Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde
emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor
religioase.Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului,
unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui
Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Bunicii paterni
mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i
evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în
Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își
întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de
tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884.
Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873
din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în
copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în
1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate.
Mihai a fost cel de-al șaptelea copil. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori și are doi
băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854
Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este
singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit
căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei
postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind
cunoscute.

O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile
de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind
incurabilă până la inventarea penicilinei.
Copilăria

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală
libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia
de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară
ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu
cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca
învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu
experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala
primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în
scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea
între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două
clase de gimnaziu.

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală
auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4 – foto: ro.wikipedia.org

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808,
singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în
1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul
de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la
publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată
de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și
1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și
frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are
notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii
ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul
semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca
profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și
autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime
la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann
Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de
matematică se datora metodei rele de predare.

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent,
școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko – foto: ro.wikipedia.org

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note
foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).
Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

Ion G. Sbiera (n. 1 noiembrie 1836, Horodnic de Jos, Suceava – d. 22 octombrie 1916, Cernăuți) a fost un folclorist și istoric literar
român, membru fondator (1866) al Academiei Române. A fost profesor de limba și literatura română la Cernăuți, una dintre
personalitățile proeminente ale culturii românești din Bucovina – foto: ro.wikipedia.org

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție
pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“.
În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit
„negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a
plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5
octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a
fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie
înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în
Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii
acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul
tom.

Aron Pumnul (n. 27 noiembrie 1818, satul Cuciulata, județul Brașov; d. 12 ianuarie 1866) a fost un cărturar român, lingvist, filolog și
istoric literar, profesor al lui Mihai Eminescu, fruntaș al Revoluției de la 1848 din Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

Debutul în literatură

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19) – foto: ro.wikipedia.org

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de
limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști
(Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui
Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în
revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și
schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi
mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
 Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor – d. 8 septembrie 1907, Oradea) publicist și scriitor român, animator cultural, membru al
Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt,
sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților
românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este,
respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este
că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al
adolescenței», a fost – în fond – încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și
a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele
unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și
s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 – 28 august 1866, a
participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu,
unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.
 Nicolae Densusianu (scris uneori Densușianu; n. 18 aprilie 1846, Densuș, Hunedoara – d. 24 martie 1911, București) a fost un jurist și
istoric român, membru corespondent al Academiei Române, care este cunoscut mai ales prin lucrarea sa “Dacia preistorică” – foto:
ro.wikipedia.org

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui
Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe
I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice
în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în
manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul
Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și
ziarist român – foto – ro.wikipedia.org

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale:
Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta
trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit
cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure,
publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în
Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în
București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a
angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează
contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă
să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată științific și în legătura ei
organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată,
scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său
de roman Geniu pustiu.

Mihail Pascaly (n. 1830, București – d. 30 septembrie 1882, București) a fost un actor român, regizor, director de teatru, profesor,
traducător, autor dramatic și publicist – foto: ro.wikipedia.org

Student la Viena și Berlin

 Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) – foto: ro.wikipedia.org

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) – foto: ro.wikipedia.org

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și
Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre
altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a
400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o
cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca
publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii”.
Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și
traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu – foto:
ro.wikipedia.org

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-
și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între
altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura
patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze
diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în
Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat
hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu,
Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri
universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a
înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit
bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din
Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două
societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România jună. A început să
crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
 Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și
pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor
Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare
regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a
urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult
interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
 Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870 – foto: ro.wikipedia.org

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de
poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi
propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
Iacob Negruzzi (n. 31 decembrie 1842, Iași – d. 6 ianuarie 1932, București), scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician,
președinte al Academiei Române – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la
organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul
Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.

Ciprian Porumbescu; născut Ciprian Golembiovski (n. 14 octombrie 1853, Șipotele CSucevei, Bucovina – d. 6 iunie 1883[1], Stupca, azi
Ciprian Porumbescu, județul Suceava) compozitor român – foto: ro.wikipedia.org

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu
demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii
din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea
cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în
Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce
o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză,
intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.

Convorbiri literare este o revistă literară lunară care apare la Iași. În primul număr al revistei, Iacob Negruzzi preciza că: Sub numele
de “Convorbiri Literare” va apare la doue septemâni o revistă în formatul stinsei “România Literară” – foto: ro.wikipedia.org

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an,
într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească
foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul
acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut
bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea
din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data
aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din
Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din
domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la
Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de
iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie – 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și
Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi
numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100
galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru
statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit
la Samson Bodnărescu.
Samson L. Bodnărescu (n. 27 iunie 1840, satul Voitinel, județul Suceava – d. 3 martie 1902, Pomârla, județul Botoșani) a fost un scriitor
și poet român, membru al societății culturale „Junimea” – foto: ro.wikipedia.org

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în

postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a
predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o
scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această
sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al.
Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de
întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie,
Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin
intervenția agenției române din Berlin.

Alexandru Dimitrie Xenopol (n. 23, după alte surse 24 martie 1847, Iași – d. 27 februarie 1920, București), academician, istoric, filosof,
economist, pedagog, sociolog și scriitor român – foto: ro.wikipedia.org
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o
joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28
noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și
cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave.
L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de
corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici
redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De
multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu,
s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași), scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor,
poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale
autobiografice Amintiri din copilărie – foto: ro.wikipedia.org

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată
de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice
ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența
austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion
Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin
decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția
de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul
Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți
„sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
Dimitrie Petrino (n. 1838, Rujnița, Soroca, azi Republica Moldova – d. 29 aprilie 1878, București) a fost un poet, membru corespondent
al Academiei Române din 1877 – foto: ro.wikipedia.org

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat
biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică.
Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10
august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu
învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari,
Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17
decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a
declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din
ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a
doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit
Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
 Mihai Eminescu în 1878 – foto: ro.wikipedia.org

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină
pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav
trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de
tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de
nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o
colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat
să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să
scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au
murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov
sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou,
arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl
întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion
Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.

Teiul lui Eminescu este un tei argintiu (Tilia tomentosa Moench) cu o vârstă de aproximativ 500 de ani, aflat în Parcul Copou din Iași.
Arborele, asociat istoric cu poetul Mihai Eminescu, reprezintă unul dintre cei mai importanți arbori monument din România și
constituie un simbol pentru orașul Iași – foto: ro.wikipedia.org

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la
ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum
a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu.
Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un
director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea
redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie,
în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui
Maiorescu.

Mite Kremnitz (4 ianuarie, 1852, Greifswald – 18 iulie, 1916 în Berlin), născută Marie Charlotte von Bardeleben (pseudonime George
Allan, Ditto and Idem), a fost o scriitoare și traducătoare germană, care a locuit în România. Este eroina romanului biografic al lui
Eugen Lovinescu, Mite. A fost căsătorită cu doctorul Wilhelm Kremnitz, medic al familiei regale române, și cumnat al lui Titu
Maiorescu – foto: ro.wikipedia.org
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește
la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

Moartea
Teoria îmbolnăvirii

Poesii - 1884 – foto: ro.wikipedia.org

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar la
28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu
diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu,
structura somato-psihica” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă – opinie adoptată și
de criticul Nicolae Manolescu.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care
au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei,
au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena
în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi
prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena,
care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe
Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în
țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a
recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a
plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la
Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii
Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost
internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in
deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, București) scriitor
român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas
geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară” – in imagine, pictură de Ipolit Strâmbescu – foto: ro.wikipedia.org

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani
pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500
lei în contul volumului de poezii.
 Mihai Eminescu în 1885 – foto: ro.wikipedia.org

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de
plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și
pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților
universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la
bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul
local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat
liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru
un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie
Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1
septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale,
Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la
Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
 Mihai Eminescu în 1887 – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-
a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din
Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele
rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe
biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru
un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost
susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a
venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul
s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie
proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat
abia în luna aprilie a anului următor.
 Nicolae Gane (n. 1 februarie 1838, Fălticeni — d. 16 aprilie 1916, Iași), cunoscut și ca Nicu Gane, a fost un scriitor și om politic român,
care a fost ales ca membru titular al Academiei Române (în 1908) – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a
examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost
următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă
șederea sa într-un institut”.  În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
 Mănăstirea Mărcuța este un lăcaș de cult, situat în estul orașului București. Este monument istoric. Mănăstirea a fost construită de Dan
vel Logofătul, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, mai exact în anul 1587. Numele provine de la al doilea ctitor al mănăstirii, Marcu
Armașu. Din complexul monahal face parte Biserica Mărcuța. La Mărcuța a fost internat și poetul Mihai Eminescu – foto:
ehartabucuresti.ro

Teoria asasinării
Teoria asasinării poetului Mihai Eminescu presupune înscenarea îmbolnăvirii lui psihice și aplicarea
unui tratament cu injecții cu mercur în cadru senatoriului doctorului Alexandru Șuțu, care să
conducă la moartea poetului cu scop politic. În acest complot se pare că ar fi participat chiar și
prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și
dușmănoși”. Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur
aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu
(psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”. Diverse
personalități contemporane lui, cum ar fi Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu, s-au
îndoit de boala acestuia, iar A. D. Xenopol chiar a susținut că acesta nu a fost nebun. Există surse
conform căruia, Eminescu datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării
influențelor politice ale vremii, ar fi fost urmărit de Casa de Austria. Iar în acest caz, Theodor
Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut
politic”. În această situație Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final
Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest
context A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un
sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.

Alexandru C. Cuza, cunoscut ca și A. C. Cuza (n. 8 noiembrie 1857, Iași — d. 3 noiembrie 1947, Sibiu) a fost un profesor de economie
politică la Universitatea din Iași, om politic, militant antisemit și membru titular al Academiei Române din 1936 – foto:
ro.wikipedia.org

Datorită tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie întoxicat cu
mercur.

Moartea și serviciul funerar

 Mormantul lui Mihai Eminescu, Cimitirul Bellu, parcela 9 – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la
începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada
Plantelor nr. 9, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este.
Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu
cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor“.
După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar
doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru.
Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se
îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori
din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din
cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

Inmormantarea lui Mihai Eminescu – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Despre moartea poetului, George Călinescu a scris:

 George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician
român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar
italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de
Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada
interbelică – foto: cultural.bzi.ro

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate,
pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o
stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava
subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
 Tudor Vianu (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu – d. 21 mai 1964, București), estetician, critic și istoric literar, poet, eseist,
filosof și traducător român – foto: ro.wikipedia.org

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Există teorii conspiraționiste care afirmă că ar fi murit ucis.

Personalitate

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa – foto: ro.wikipedia.org

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea
poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După
părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un
temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini
introvertite și extravertite.

Ion Luca Caragiale  (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul
Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator
politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost
ales membru post-mortem al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și
ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de
pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și
iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales
după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale,
Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în
revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă,
Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii
publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa
prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în
perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena,
asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună
recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei
Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I
pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti“, refuzată totuși de poet din motive politice. În
portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu
accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a
promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în
care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea
abstractă”.
 Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic literar, eseist, estetician,
filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru
fondator al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență,
ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele
bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea
ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual,
întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă
a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește
Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui
Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de
visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la
săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată
când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica,
activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la
Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de
gelozie.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt,
numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc
la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori
pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din
ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-
am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în
cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și
sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din
care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.
Fragmente audio

George Călinescu vorbind despre Mihai Eminescu (1964)

Mihail Sadoveanu recitând „Pe lângă plopii fără soț”

Mihail Sadoveanu recitând „Iar când voi fi pământ”

Mihail Sadoveanu recitând „Revedere”

14 ianuarie 2019 – Ziua Culturii/Academia Română lansează aplicaţia gratuită pentru telefoanele
inteligente ‘Mihai Eminescu, întreaga operă’

Academia Română anunţă lansarea aplicaţiei digitale “Mihai Eminescu, întreaga operă”, marţi, în
cadrul evenimentelor dedicate Zilei Culturii Naţionale, care vor avea loc la Ateneul Român.

Opera eminesciană va fi disponibilă, în regim gratuit şi într-un format compatibil cu telefoanele

inteligente, în magazinele App Store şi Google Play, precizează Academia Română, într-un
comunicat transmis luni AGERPRES.

Potrivit sursei citate, aplicaţia “Mihai Eminescu, întreaga operă” a fost realizată pe parcursul a doi
ani de o echipă interdisciplinară alcătuită din cercetători de la Centrul European de Studii în
Probleme Etnice al Academiei Române, membri ai Asociaţiei Române de Geopolitică, Geoeconomie
şi Geocultură şi tineri informaticieni, cu sprijinul financiar al Asociaţiei NeamUnit.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

Etichete: jurnalişti, Mihai Eminescu, poeți, prozatori
Share this entry





S-ar putea sa iti placa de asemenea