Sunteți pe pagina 1din 3

Decameronul

Boccaccio

La o privire de ansamblu asupra literaturii unversale nu putem ignora una dintre cele mai
importante capodopere ale literaturii medievale, “Decameronul” lui Boccaccio a carei importanta deriva
din insasi aparitia unui nou mod de a scrie, a unei noi forme, care a influentat literatura urmatoare pana in
zilele noastre: povestirea in rama.
Structura romanului se bazeaza pe povestirea in rama. Dupa cum sugereaza si titlul lucrarii,
aceasta contine o serie de o suta de povestiri narrate in zece zile. Cadrul povestirilor este reprezentat de
situatia orasului Florenta din Italia lovit de o epidemie de ciuma care decima populatia acestei asezari.
In ceea ce prieste subiectul Decameronului , acttiunea se petrece in timpul Evului Mediu in
conditiile in care epidemia de ciuma ingrozea locuitorii orasului florenta facand sute de victime.
Romanul incepe cu descrierea groaznicei molimi. In acest context sapte tinere doamne intalnesc trei
gentilomi si hotarasc sa paraseasca orasul pentru a-si petrece timpul intr-un mod mult mai placut in afara
orasului la tara, cu cantece si povestiri. Acestea fiind spuse tinerii parasesc orasul impreuna cu slujitorii
indreptandu-se catre locul planuit, un castel in care se parea ca timpul pur si simplu s-a oprit in loc caci
totul parea de o frumusete nemaintalnita si de o liniste care contrasteaza cu descrierea ciumei din incipit.
Ajunsi acolo, cei noua iau hotararea ca in fiecare zi sa se aleaga un rege/regina pentru fiecare zi care sa
hotarasca felul in care isi vor petrece timpul si mai ales temele povestirilor, care se vor intinde pe o
perioada de 10 zile
In primul rand trebuie precizat curentul din care “Decameronul” face parte, si anume,
umanismul. Definit in sens larg drept o miscare sociala si culturala in care omul este asezat in centrul
universului, umanismul are ca trasaturi principale refuzul apelului la forte supranaturale pentru rezolvarea
problemelor umane si in acelasi timp credinta conform careia doar omul prin propriile sale forte poate
descoperi adevarul fara a se folosi de orice alte metode care nu se bazeaza pe aplicarea logicii asupra
dovezilor observabile. Avand in vedere principalele trasaturi ale umanismului, acestea pot fi identificate
cu usurinta in textul Decameronului care face numeroase referiri la lumea bisericeasca, si la felul in care
sunt priviti reprezentantii clerului.
Una dintre povestirile care reflecta cel mai bine aceasta idee este cea a evreului care hotaraste sa
se converteasca la religia crestina. Un negustor crestin foarte bun prieten cu un evreu se hotaraste sa il
convinga pe cel din urma sa aleaga religia crestina celei iudaice. Dupa lungi lupte de convingere evreul
hotaraste sa plece la Roma, la papa pentru a vedea in ce maniera propovaduieste perotimea cea mai inalta
legile crestine. Negustorul catolic, constient fiind de marele desfrau care se petrece la curtea papala
incearca sa-l convinga ca nu este necesara o astfel de calatorie. Cu toate acestea, il lasa sa plece convins
fiind ca dupa tot ceea ce va vedea toate straduintele lui vor fi in van. Ajuns la Roma evreul ramane uimit
de cata desfranare a gasit in sanul preotimii, de cate vicii si cata zgarcenie. Cu toate acestea el hotaraste sa
se converteaasca la crestinism tocmai pentru faptul ca desi toate acestea se petrec chiar intre cei care ar
trebui sa reprezinte un model, religia crestina tot infloreste fara a putea fi influentata de comportamentul
atat de neadecvat al propovaduitorilor.
Pe langa aceasta, in special prima zi este presarata de tot felul de povestioare in care sunt puse in
lumina diferite vicii ale preotilor sau calugarilor, povestite intr-o maniera umoristica intr-un limbaj
popular. O alta povestire relevanta in aceasta privinta este cea de-a patra din prima zi, care venita din
graiul unuia dintre barbati pe nume Doineo “stîrni dintru început o pală de ruşine în inimile doamnelor de
faţă, care-şi vădi fiorul prin vrednica roşeaţă ce le cinsti obrajii”. Acesta povesteste patania unui “calugar
cade la greu păcat şi, invinuindu-şi stareţul, pe bună dreptate, de aceeaşi greşeală, izbuteşte să scape de
pedeapsă” Un calugar, indrazneste sa pofteasca la trupul femeiesc contrar dogmelor crestine si este prin
de staretul manastirii. Pentru a scapa de la pedeapsa grea ce’l astepta acesta ticluieste un plan pentru a-l
ademeni sip e acesta in patima pacatului, staretul cazand intr-un final in capcana pregatita: “Preacuviosul
o cîntări din ochi si, văzînd-o frumoasă şi fragedă ca o floare, deşi era bătrîn, simţi şi el arsura imboldului
trupesc, cu aceeaşi străşnicie care-i biruise si învăţăcelul” si “drept care dînsul, după ce-o strînse în braţe
şi-o sărută cîtva, se urcă în patul călugărului unde, cuprins de grijă, pentru ocalele cele multe ale
cuviosiei-sale si pentru vîrsta fragedă a copilei, temîndu-se ca nu cumva s-o vatăme cu multa-i greutate,
nu se urcă pe pieptul ei, ci o aşeză pe ea deasupra ; apoi îndelungată vreme se desfată cu dînsa.”
Pe langa acest aspect al denigrarii intru-catva a preotimii, in opera lui Boccacio inca de la inceput
se observa un alt aspect al umanismului, acela al omului care nu este ingradit de alte forte ci isi poate
trasa singur cu inteligenta si propriile-I forte drumul pe care va merge. In vremuri in care ciuma nu iti da
alternative cei noua tineri reusesc sa creeze un univers paralel care contrasteaza cu viata din Florenta. O
lume plina de rasete si nu de lacrimi asa cum varsase ciuma din ochii florentinilor, de zambete si nu de
rautati, de flori si nu morminte, de povestiri si cantece si nu disperare si teama.
Dintre temele folosite cu predilectie de scriitorul umanist se numara si iubirea sau mai bine spus
nebunia din iubire, dupa cum el insusi spunea Decameronul, fiind o carte scrisa pentru doamne , “ a
coloro que amano”. Iubirea este tratata indeaproape in ziua a patra, a carei tema este cea a iubirii care se
termina in mod nefericit. Pentru Boccaccio iubirea nu tine cont de etica sau de oranduirile sociale, pentru
el iubirea si omul se defineste prin referire la doua forte destinul si natura, instinctul. In primul rand
destinul care este forta externa ce il constringe dar si cea interna, instinctual natura pe care el trebuie sa o
descopere cu inteligenta.
Pe langa temele folosite cu predilectie, pe langa limbaj sau tipologia personajelor ceea ce confera
unicitate acestui roman este schema epica stratificata. Povestirea in rama care face ca numarul naratorilor
sa se innmulteasca semnificativ. Exista un narator al intregului roman care ne introduce in lumea
florentina cat si in microuniversul de la conac, personajele principale, cele sapte domnite si cei trei domni
devin la randul lor naratori care povestesc intamplari cu personaje ce relateaza la randul lor alte
intamplari si devin povestitori. Acestia din urma, uneori, ajung sa auda ei insisi povestirea de la un al
patrulea personaj devenind naratori de asemenea. In concluzie numarul naratorilor in Decameronul ajunge
pana la patru, luccru care creeaza impresia efectul de Matroska.
Nuvelele se caracterizează prin tematica foarte variată, plină de umor și galanterie, adesea
foarte îndrăzneață, din care nu lipsesc picanteriile spre deliciul cititorului, cu o compoziție în
formă magistrală și descrierea pregnantă a caracterelor. În unele cercuri puritane ale timpului,
cartea a fost curând considerată periculoasă pentru moravuri, încât nu mult a lipsit să fie arsă în
public, la îndemnul călugărului fanatic Girolamo Savonarola.

S-ar putea să vă placă și